Clasic înainte de vreme

Tot umblă pe net pozele alea, cu ”dacă-ți aduci aminte de ei, ai avut o copilărie frumoasă!”
Nu cred că pozele cu Beverly Hills 90210 sau Saved by the bell definesc, neapărat, o copilărie ca-n povești, dar e mișto să scotocești prin amintiri. Uite, mă, de ăștia uitasem! Cum dispărea gașca din fața blocului când începeau Țestoasele Ninja și Sandy Bell. Ce stupizi eram, că nu pricepeam mare lucru, da` ne uitam, cu gura căscată, ca la mașini străine. Nu, pe bune, chiar ne uitam la mașini străine.

Mă uitam așa, nostalgică, la poze de genul ăsta, până am început să mă deprim. Ai avut o copilărie minunată dacă te uitai la Pokemon și Life with Louie. No rili? Păi, aia nu e copilărie. Atunci eram deja în mijlocul adolescenței.

Și-ncep să fac un calcul. Din ce în ce mai deprimant. Dacă eu eram copil de anii `90 și mi se pare normal despre ăia să se cheme ani clasici de copilărit, mai nou și 2000 e clasic. În 2000 eram în liceu. Am colegi de muncă născuți prin `95. Eram deja de mult la școală. Terminam facultatea și ei de-abia intrau într-a-9-a. Ptiu, piei, drace!

Știu foarte clar că-n 2003 am terminat liceul. Dar e un prag psihologic perioada 2000-2010. Creierul meu sare 10 ani cu grație. 2000 mi se pare mult prea aproape. La fel de aproape ca 1994. Greu realizez că de `94 mă despart aproape 20 de ani. Văleu, o viață de om! Atât îs de bătrână.
Și-mi aduc aminte mai degrabă ce-am făcut în anul în care am dat bacul, decât ce-am făcut luna trecută. Timpul apropiat îl gândesc condensat. Amintirile sunt pe-ndelete. Semn clar de senectute.

Mă simt cam cum se simțea bunică-mea când își aducea aminte de Gianni Morandi. Prea tânără în buletin, prea bătrână în epoca în care Tiesto e clasic.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!