Băgarea în seamă

Dacă merg pe stradă, am mai spus, am după mine ochelarii de soare. Fie vară, fie iarnă, fie ploaie, fie ceaţă; i-am purtat şi pe ninsoare şi pe bune că, spre deosebire de restul lumii care nu putea ţine ochii deschişi pentru că, de, fulgii au mania de intra direct în ochi, n-am avut nici o problemă. Mă înţeleg bine cu ei, ne respectăm şi ne preţuim, ce mai, avem o relaţie indestructibilă!

Nu, n-o să revin la replicile expirate pe care le aud de fiecare dată. Asta deja ar fi prea mult. În schimb, nu pricep o chestie: în momentul în care sunt reperată, deja ştiu că, dacă nu e vorba de o replică, în mod clar va fi vorba de o privire d'aia luuuungă, puţin interogativă, puţin ironică, puţin nedumerită. Da' în primul rând lungă. Genul de privire pe care n-aş primi-o dacă n-aş avea ochelari.

Aşa că sare întrebarea: unii au impresia că, dacă am ochelari, nu văd? Pe bune acu'. Din spatele lentilelor se vede tot. Nu e ca şi cum dacă voi nu mă vedeţi, nici eu nu vă văd. Lentilele alea merg într-un singur sens. Neeee... greu de priceput. Deci de fiecare dată mă procopsesc cu câte o privire din aia; aşa că pasul următor va fi să-mi iau ochelari d'ăia, în care te vezi ca-n oglindă, măcar să priceapă şi spectatorii cât de ciudat arată holbându-se la mine. Sau măcar să-şi dea seama că arată la fel de ciudat fără ochelari, pe cât arăt eu cu.

Partea a doua:
Am avut nefericirea de a primi o vizită acu' câteva zile. Spun nefericire, pentru că, din punctul meu de vedere, înainte de a te înfiinţa la uşa cuiva, dai un telefon. Dacă te invită, de bine; dacă nu, nu. Da' nu vii neinvitat, că mi se zburleşte codiţa, şi clar e neplăcere. Poate am chef să stau în pielea goală în casă şi tu-mi strici plăcerea asta; poate meşteresc la cine ştie ce bombă, şi nu vreau să încurc firele între ele; poate îmi decorez pereţii cu bulinuţe sau poate că, a, da, n-am chef de faţa ta. Dacă suni, evităm orice confuzie.

Da' nu, că vezi tu, că unii cred că dacă pe ei nu i-ar deranja să apari neanunţat la uşa lor, reciproca trebuie musai să fie valabilă. Spun cu lăbuţa pe inimă: nu-s cea mai sociabilă persoană; dacă vrei să mă vezi, anunţă-mă înainte. Dacă am fi împărţit aceeaşi felie de pâine, puteai, frate, să vii la mine oricând voia muşchiul tău, şi zâmbetul meu ar fi fost cel mai sincer. Da' dacă n-am făcut asta, întreabă-te dacă am plăcerea şi cheful şi dorinţa de a te vedea.

Reiau, am primit o vizită. Cred că sunt aproape zece ani de când n-am mai văzut persoana cu pricina. Dacă voiam s-o văd, aş fi găsit, în mod logic şi firesc, o cale. Da' n-am vrut. Aşa că mi s-a ridicat sprânceana când am văzut-o, şi mai ales când am văzut că nu se dă dusă. Am spus că am treabă, am spus "nu" ideii de a face o cafea, am refuzat cu desăvârşire să povestesc ce mi s-a mai întâmplat în ultimul timp, cât de "mai evidentă" trebuie să fiu?

Asta e pe acelaşi plan cu persoanele care te opresc pe stradă cu "îţi mai aduci aminte, am fost colege de grădiniţă, ce-ai mai făcut de-atunci?" Nu, nu vreau să stau de vorbă cu tine; dacă aş vrea, te-aş trage eu de mânecă. Dar atât timp cât eu mă limitez la a te saluta insesizabil din cap, nu te gândi că, de fapt, sunt o timidă iremediabilă şi nu ştiu cum să te abordez. Nu e cazul.

Şi mai e şi genul ăla de persoană care te-a reperat, vede că n-o bagi în seamă, şi-ncearcă să-ţi atragă atenţia cu pancarte. Se foieşte, se ridică, se pendulează pe lângă tine şi, într-un final, dacă nu dai nici un semn, te bate pe umăr. "Hei, mi s-a părut mie că eşti tu!" Nu puteam să rămânem la faza cu "părutul"? Nu, nu te-am uitat; da, ştiu cine eşti, de unde să te iau, ce mi-ai zis în fiecare din dăţile în care ne-am văzut, dacă mi-ai greşit cu ceva, sau dacă mi-ai făcut vreun bine. Da' pur şi simplu n-am chef. N-am chef de tine, adică. Nici să depănăm amintiri, nici să facem small-talk, nici măcar să ne băgăm în seamă.

Şi da, nu înţeleg de ce simt unii nevoia să "socializeze" cu forţa. Asta nu mă va face decât să trec pe partea cealaltă a străzii când te voi vedea. În nici un caz să te invit la o cafea.

De dulce

Ciocolată în toate formele şi dimensiunile posibile. Ciocolată în tot felul de combinaţii, despre care nici nu ştiai că sunt posibile. Bomboane care mai de care mai şmechere, mai pline de marţipan, şi alune, şi chestii despre care nici nu ştii prea bine ce nume poartă. Creme şi prăjituri şi torturi, plăcinţele şi fursecuri, desert variat, pentru toate gusturile; e de ajuns să te duci la magazin şi să-ncerci să te decizi. Bine, partea cu decisul devine din ce în ce mai grea, mai ales dacă vrei să guşti din toate, aşa că le iei pe toate şi te-ntorci c-un zâmbet larg pe faţă direct acasă, unde încerci să dovedeşti că n-ai nici cea mai mică şansă de a te intoxica cu prea mult zahăr. Asta-i acum. În prezent adică.

Cu lăbuţa pe inimă spun că îmi plac dulciurile. De când eram mică. Dacă nu era şi nu aveam nimic dulce în casă, improvizam. Două-trei linguriţe de lapte praf, o linguriţă de zahăr, amestecat cu doar o picătură de apă, cât să poată fi "cremuit", şi gata desertul. Mai pune şi nişte nucă, bagă şi ceva cocos, frate, copilăria mea a fost plină de sus-numita invenţie. Mai din trecut, tata-şi "prepara" un altfel de desert: zahăr pe pâine. Că cică aşa se îndulceau ei când erau mici.

Bine, făcea bunică-mea nişte prăjituri de stătea mâţa-n coadă. Maică-mea a fost dintotdeauna persoana căreia nici un desert nu-i ieşea "tradiţional", da' nu te puteai opri din mâncat. Numai că... avându-le în casă, parcă mai apetisante erau alea direct de la cofetărie.

Siret... Siret e şi acu', da' nu se compară. În copilărie era mereu puţin vechi. Cam tare, îţi mai rămânea câte un colţ din vreun dinte de lapte în el, da' era bun, bun, bun. Acu' parcă e prea proaspăt; cu termen de garanţie şi respectând normele ISO, nu mai are nici un farmec. I-au schimbat ciocolata, l-au îmbunătăţit, l-au upgradat. Da' unde-i Siretul ăla care stătea cu săptămânile la Alimentara, care-ţi făcea din mânuţă, pe care-l iubeai, şi-l preţuiai, şi mâncai juma' de oră din el nu pentru că voiai să-l savurezi, ci pentru că nu puteai decât să-l rozi?

Apoi, bulele de floricele de porumb, date prin miere; mă rog, era aia miere aşa cum mă cheamă pe mine Gheorghe şi nu, nu mă cheamă. Da' alea erau geniale. Colorate, dulci şi da, de nefăcut "în casă". Dacă aveai una din aia, erai şefu' cartierului. Toţi se rugau să le dai măcar o floricică şi, cu ochi critic, cu o privire superioară, alegeai supuşii care să aibă onoarea de a atinge gogoloiul pentru a-şi retrage simbolul graţiei tale, amărâta de floricică îndulcită.

Pe acelaşi principiu, bucăţile de orez expandat, trecute şi ele pe lângă miere. Tot colorate, tot dulci, tot delicioase. Mâncate bob cu bob. Ălora le spunea frate-miu ouă de furnici. Şi l-am crezut mult timp că, de, era mai mare şi clar trebuia să ştie ce spune. Singura problemă era cum reuşeşti să strângi atâtea ouă de furnici, pentru toate dulciurile pe care le vedeam pe raft. Adică, în mod clar era o meserie bine definită şi asta: strângător de ouă de furnici...

Nu mai spun de batoanele "de lapte", verzi, roz sau galbene. Am încercat să regăsesc gustul ăla; am încercat să-l recreez. Nimic. Inutil şi-n van a fost totul. Am căutat reţeta; e mai păzită decât arhivele Vaticanului. Au apărut alte batoane de lapte. Bune, nu zic nu, da' nu's ca alea pe care le idolatrizam. Aş fi făcut orice pentru batoanele alea. Învelite în celofan prost, care se rupea înainte de a reuşi să-l desfaci până la capăt; mai mestecai şi-o bucată de plastic, reuşeai s-o alegi până la urmă, da' nu era bai. Ba din contră, voiam mai mult. Din ce în ce mai mult. Dispărute demult sunt şi alea.

Şi să nu uităm de cocoşeii de zahăr, pe scobitori şi vânduţi de babe sau de ţigănci. Când îi vedeai mulţi, laolaltă, parcă erai direct în poveste. Mi s-au părut dintotdeauna ireali. Erau aşaaa, străvezii şi cu aparenţă gelatinoasă, da' ei de fapt erau tari şi greu de sfărâmat. Dacă din restul de chestii am mai văzut, în varianta lor îmbunătăţită, cocoşei n-am mai reperat. Or fi murit babele, iar ţigăncile s-or fi reprofilat; copiii vor dulciuri alambicate acum, nu se mai mulţumesc cu zahăr pe scobitoare.

Şi nu, nu e nici măcar nostalgie. E aşa, o poftă nebună de a revedea măcar toate minunăţiile care mă făceau să-mi rotunjesc ochii într-un stil anime, şi să-mi doresc să le am. Pe principiul trecutul e trecut doar dacă-l uiţi, nu voi uita dulciurile. Şi voi recrea trecutul de fiecare dată când am ocazia, pentru că doar aşa poate deveni prezent.

Cinematecă ambulantă

Am văzut zeci, sute, mii de filme. Mai inteligente, mai prostuţe, mai drame, mai de groază, mai comedii, mai seriale, mai uşurele, mai ciudăţele, mai plictisitoare, mai filme sau mai puţin filme. Mă uitam la filme pe vremea când trebuia să te ţii de antenă ca să prinzi ruşii şi să faci flic-flac-uri prin casă, cu liţă atârnată de gât, pentru a prinde imaginea. Am rezistat cu stoicism la toate episoadele din Pasărea Spin, închiriate de ai mei, de pe casetă, la video. Am rezistat la fel de stoic la câteva sute de episoade din Santa Barbara pentru că nu mă puteam decide care personaj feminin îmi place mai mult. Din Caracatiţa îmi plăcea Silvia Conti şi, după ce am mai crescut, am realizat că n-aveam deloc gusturi proaste.

Am avut o perioadă în care chiar mergeam la cinematograf pentru a vedea, da, filme. Comparam programele de la cele vreo 3 cinema-uri care mai funcţionau pe atunci, le urmăream cu ochi critic, alegeam mai ceva ca Noe când a făcut trierea pentru arcă, şi-apoi mă desfătam cu alegerea finală.

Inutil să spun că, în momentul în care am dat de net, am realizat că am dat de raiul filmelor. Frate, puteam găsi orice voia muşchiul sau inimioara mea. Pe categorii, în funcţie de actori, în funcţie de subiectul abordat, ce mai! Şmecherie curată, netul ăsta. Şi dă-i, film după film, episod după episod, mai şterge, mai trage, mai fă loc în comp, că explodează hard-ul, treacă-ţi prin cap ideea de a-ţi cumpăra încă un hard nu pentru că ai neapărată nevoie, ci pentru că stau filmele cam înghesuite. Plan pe hârtie, cu ce filme tre' să găseşti, ce filme au apărut, ce filme apărute de secole ai ratat, chestii de genul ăsta.

Ei, şi filmul nu e film dacă nu-l urmăreşti din fundul patului, cu mâncare specială, de poftă de film dătătoare, cu pătura pregătită în caz că, de, ţi se face frig, sau frică, sau somn direct, cu perna aşezată strategic şi da, cu companie. Nu neapărat de comentat, cât de văzut în patru ochi, că-n doi ochi doar tre' să-ţi pui ochelarii, pentru că stai prea aproape, şi ştii doar că nu vezi foarte bine de aproape, şi-n patru e mai fun, şi mai pufi şi până şi The Grudge parcă nu e la fel de spooky, da' la The Green Mile parcă plângi mai abitir. Cu lăbuţa pe inimă spun că un film nu e film dacă-l vezi singur. Da, povestea merge, da, pricepi ce se întâmplă acolo, mai amorţeşti puţin pentru că nu se compară scaunul cu sus-numitul pat, ei, şi, da, îl vezi pân' la capăt. Da' e ca şi cum te-ai duce la mare doar tu şi colacul din dotare.

Mă disperă persoanele care ţin cu tot dinadinsul să-ţi povestească un film, cu tot cu final. Păi, lasă-mă, frate, să văd eu ce se întâmplă. Da, aruncă-mi câteva detalii, da' nu-mi spune cum se termină, pentru că e posibil să vreau să-l văd şi eu. Cel mai tare film "stricat" a fost The Others, la care mi s-a spus care-i şpilul; asta nu m-a împiedicat totuşi să-l văd de vreo 3 ori...

Şi da, aştept cu sufletul la gură câte o recomandare. Revăd chestii care mi-au plăcut, am filme care mi-au plăcut teribil da' nu pot să le mai văd neam, există filme la care ştiu replicile pe de rost, găsesc din ce în ce mai greu un film care să mă facă să fiu "wow", multe le văd pe bibilite şi-apoi direct recycle bin scrie pe ele; mai greu un thriller care să mă ţină cu răsuflarea tăiată, mai rar o dramă care să-mi spună ceva, comediile sunt bune pentru a rade pe nerăsuflate o oră jumate; timp pe fast-forward.

Da, ador filmele. Riscul e că, dacă te axezi pe filme, uiţi să mai vorbeşti.

Aşa grăit-a Guru-ul!

A existat o perioadă în care am crezut în bătrânelul cu barbă albă, în iadul ăla plin de cazane, în norişori pufoşi şi-n persoane în hăinuţe albe care cântă la harpă. Literalmente, vorbind. Adică, am crezut că e chiar posibil. Şi dup-aia am împlinit vreo 12 ani...

Nu, nu mă autoproclam atee. Departe de mine gândul. Nu poţi fi ateu şi să admiţi că sunt chestii mai tari decât tine, nu? Spun doar că, o dată cu copilăria s-a dus şi capacitatea mea de a crede în chestii nepalpabile, sau măcar din când în când prezente; sau în reprezentarea lor grafică. Pe bune acu', cum poţi să faci portretul cuiva pe care nu l-ai văzut niciodată? Şi să mai şi susţii sus şi tare că, în mod clar, aşa arată?

Dar nu, n-am chef de desfiinţare de mituri religioase azi. Am spus în ce nu cred. Evident că tre' să spun şi partea cealaltă... Cred cu tărie în două chestii; "what goes around, comes around" şi "what starts in chaos, ends in chaos".

Da, nu sună a religie de urmat, da' le-am probat. Le-am încercat, le-am simţit. Învăluindu-mă în aura mistică de guru, spun că merg, ţin, funcţionează. Pe o bucată mai lungă de timp, sau în momentul imediat următor.

Te-ai gândit cum ar fi să decupezi o rotulă? Ghici ce, juma' de oră după ai genunchiul rupt; acelaşi genunchi. Ai făcut mişto de-un taximetrist? Cât de curând un taximetrist va face mişto de tine. M-ai vizualizat cu cârligul de la undiţă adânc înfipt în ochiul drept? O, asta e grav... Fereşte-te de undiţe toată viaţa ta. Ai furat orice de la oricine? Stai fără grijă, în curând vei fi în aceeaşi situaţie. Şi da, orice ai începe în haos, oricât de pui-haos ar fi el, se va termina; nu oricum, ci într-un haos mai mare. Atât de mare că nu vei şti pe ce parte să scoţi cămaşa, dacă s-o scoţi sau s-o rupi direct, mă rog, panică totală, smuls de păr din cap, chestii din astea oareşcum apocaliptice.

Am uitat să spun că tonul folosit e unul şoptito-premonitoriu; aura a început să strălucească din ce în ce mai puternic şi scriu asta în stare de transă majoră.

Uneori cred că era mult mai uşor şi mai comod şi mai de dureri de cap nedătător să mă limitez la îngeraşii durdulii şi cârlionţaţi. Asta, sau o copilărie veşnică, ceea ce ar fi fost spooky de-a dreptul. În aceeaşi stare de transă mă-ndrept sprea a doua cafea; se pare că intensifică premoniţiile:))) Zi fără haos să aveţi; nu de alta, da' oricum apare neinvitat.

Nasol dă dragoste

Cică fotografia înseamnă despărţire. Adică, dacă ai făcut o poză cu cineva, clar înseamnă că urmează şi-un bye-bye cât de curând. Mi s-a ridicat sprânceana mai mult interogativ decât critic. Păi, eu am maldăre de fotografii. Munţi întregi, cu tot felul de persoane, şi da, de pe vremea când la modă erau pozele alea de le puteai ţine în mână. Da, unele persoane nu mai există, da' mă-ndoiesc că bunică-mea a murit pentru că a făcut poze cu mine. Asta ar fi de-a dreptul bizar.

Am poze palpabile şi poze din astea moderne, doar vizibile, mai puţin palpabile. Nu văd legătura între a te trage-n poză cu cineva şi o iminetă dispariţie. Doar dacă nu faci poza cu bliţ, lumina de la el te orbeşte, te dai doi paşi mai în spate, te-mpiedici de-un bidon, te dezechilibrezi, dai să te sprijini de perete, te sprijini de fapt cu mâna de ochiul aprins al aragazului, te panichezi şi, încercând să supravieţuieşti, intri cu ochiul direct în cuier, unde rămâi înfipt pentru vecie. Cam asta ar fi probabilitatea unei despărţiri cauzate de o poză...

Da' cică faza e la fel de reală ca şi ghinionul adus de pisicile negre, deci cine-s eu să pun la îndoială veridicitatea ideii?

Mai e şi faza aia cu inelul. Dacă vrei să vezi/probezi inelul cuiva, nu-l vei primi direct în mână, ci ţi-l va lăsa pe masă; să nu vă furaţi iubirile între voi. Da' dacă eu vreau să probez, de exemplu, inelul maică-mii, care e posibilitatea şi probabilitatea să ne batem pe o a terţa persoană? Sau dacă e vorba de inelul lu' cutare, in love forever cu Gicu, care sunt şansele să mă uit la Gicu? Hmm... undeva mult sub zero, pentru că Gicu nu e genul meu; deci n-o să-l vreau nervos, total şi iremediabil. Aşa că nu mai căuta o masă pentru a-mi aşeza bijuteria; sunt safe.

Tot apropo de bijuterii, dacă-ţi pierzi verigheta, clar divorţezi. Dacă pierzi cercel, medalion, brăţară de la persoana cu care eşti, ghici ce! Vă despărţiţi. Da' dacă le pierzi şi, după un timp, le găseşti, ce se întâmplă atunci? Printr-o magie şi-o vrăjitorie sunteţi din nou împreună? Da' dacă-ţi sunt furate chestiile astea, atunci ce? Sau dacă le dai din proprie iniţiativă?

Şi mai ştiu una tare de tot: dacă mergeţi pe stradă şi vă nimereşte un stâlp în cale, în nici un caz nu-l ocoliţi prin părţi diferite; nu-l lăsaţi la mijloc cu alte cuvinte pentru că... da, suspans total... şi asta tot despărţire înseamnă. Dacă aş avea mustaţă, aş zâmbi pe sub ea. Adică, să-nţeleg că stâlpul cu pricina e malefic, şi foarte interesat de viaţa ta sentimentală, ba chiar e şi un stâlp cam gelos de-l ţine să facă faza asta. A, da, şi lasă-mă să ghicesc, după ce ai trecut de el, se transformă în pisică neagră şi se duce să mai facă viaţa amară şi altora, nu?

Şi astea-s doar câteva exemple, pentru că, frate, s-ar putea scrie o enciclopedie cu toate chestiile pe care le auzi şi care bat apa-n piuă pe acelaşi subiect. Din punctul meu de vedere e foarte simplu: există jdemii de motive pentru care să nu mai fii cu cineva; de la faptul că nu-ţi convine cum îşi scoate şosetele pân' la faptul că arde mâncarea; că râde prea tare sau că nu râde deloc; că sforăie, că ţipă, că nu vorbeşte, că nu face niciodată nimic cute şi roz şi pufi, că nu sunteţi pe aceeaşi lungime de undă sau că, pur şi simplu, n-a fost să fie. Da' în nici un caz nu cred că e cea mai bună metodă să dai vina pe un stâlp; doar dacă eşti destul de bolovan încât să crezi asta.

Ne place, da, ne place - p.41

Atât ştiu.

Străinul

A avut bunică-mea o prietenă. Bună prietenă, bună. Din alea de vorbeau toată noaptea, făceau prăjituri şi se uitau la filme cu Shirley Temple, amintindu-şi de tinereţe. Ghinionul meu a fost că respectiva avea o nepoată care, în cei vreo doi ani pe care i-am prins împreună, mi-a mâncat zilele. Din fericire s-au mutat rapid în Canada, şi-am scăpat de pacoste. Dar, cât timp erau încă în ţară, primeau colete. Destul de des, pline cu chestii interesante, şi bune, şi gustoase, şi frumoase, şi da, atunci am aflat că dacă ai cunoştinţe în afară, ele îţi mai trimit, din când în când, lucruri de care să te bucuri.

Am văzut aceeaşi chestie repetată la cei care aveau rude prin străinătate. Regulat, venea coletul. Dacă nu venea la timp, clar au uitat de tine; te ignoră, nu se gândesc că tu, săracul, ai nevoie de ciocolata aia, şi de haine şi, o, da, de bani. Dacă sunt în străinătate clar o duc bine, deci trebuie să te ajute. Şi să spunem că fiind vorba despre familie e cât de cât explicabil. Cât de cât, pentru că şi ăia tot oameni sunt, şi au şi ei nevoi, şi nu e neapărat datoria lor să-şi aducă regulat aminte de tine.

Dar nu despre rude plecate şi colete neprimite va fi vorba azi. Nu, problema este alta. Cum apare un străin în peisaj, există persoane cărora li se aprind antenele. Un străin oareşcare, pe care l-ai cunoscut prin intermediul nu ştiu cărui amic, cu care n-ai nici în clin, nici în mânecă. Ei, în primul rând va exista faza aia de gudurare pe lângă el. Vai, eşti din Olanda? Ce palpitant! Ce ţară frumoasă! Clar e mai frumoasă decât România noastră. Şi trebuie să fie şi mult mai curată, nu? Adică, la noi oamenii sunt nesimţiţi; fac gunoi. Avem drumuri proaste, şi politică nasoală, şi e mizerie, şi gălăgie, şi avem şi hoţi mulţi. La voi e altfel, ştiu eu. Oamenii sunt civilizaţi, nu ca la noi. A, hai să-ţi arăt oraşul; ba chiar să te tratez şi cu o saramură. Şi mămăligă, clar n-ai mâncat niciodată. Aşa e la noi, suntem mai modeşti, da' poate-ţi place, că tu eşti obişnuit cu resturante fandosite, nu ca săracii de noi, care mergem la restaurant o dată pe lună... Te simţi bine? Stai confortabil? Vrei să-ţi aduc o pernă? Să-ţi fac pantofii? Să mă fac preş în faţa ta, ca să nu calci în baltă?

Da, am văzut multe persoane din astea. Care încearcă să se scuze pentru ceea ce sunt, sau pentru ceea ce nu sunt. Care simt nevoia să discrediteze locul în care trăiesc, doar pentru că e un străin de faţă. Care ar sta şi-n cap pentru a-l face să se simtă bine. Nu pentru că-l plac în mod deosebit, ci pentru că, vezi tu, nu e român, deci e mai bun, mai tare, superior din toate punctele de vedere. C'mon, zic! Ăsta-i bullshit. Un om poate fi bun sau rău, indiferent de ţara din care vine. Şi dacă e din Olanda, să zicem, asta nu-l face nici mai deştept, nici mai interesant; îl face doar vorbitor de altă limbă şi locuitor al altei ţări. Nu trebuie să te ploconeşti în faţa lui; n-a făcut nimic pentru a-şi câştiga statutul ăsta, s-a întâmplat să se nască acolo. Şi străinul ăsta pe care-l idolatrizezi, la el acasă e un om ca oricare altul; unul din mulţime. Nici mai deosebit, nici mai special, nu iese cu nimic în evidenţă. Poate că la el acasă e la fel de medic ca şi tine; sau la fel de student, sau la fel de orice ai fi tu, la tine acasă. De ce are piedestal doar pentru că vine din altă parte?

A doua faza, străinii au bani. Şi dacă-i au, clar trebuie să-i împartă. Adică, dacă-l duci la restaurant, el va plăti. Dacă vrei o prăjitură, tot el o va plăti şi pe aia. Dacă e vorba de taxi, la fel. Pentru că vine dintr-un loc în care banii cresc în copaci, şi trebuie, e musai, zic, să profiţi de pe urma chestiei ăsteia. Ba chiar să-ţi dea şi bani să ai după ce pleacă. Pentru că are. Şi, repet, poate că la el în ţară e la fel ca tine; dar vezi tu, că înnebuneşti când auzi de euro. Şi dacă e euro, lasă-l să plătească. Eventual trebuie să te ajute să-ţi repari acoperişul; ăla pe care-l amâni de ceva timp, dar dacă tot a venit străinul cu bani, măcar să scoţi ceva de pe urma asta. Şi când va pleca, vei trăi cu gândul că poate îţi va trimite bani. Iar dacă nu o face, îl vei blama. Uite, mă, nu s-a rupt nici măcar la o sută de euro; şi l-am plimbat, şi i-am dat, şi i-am făcut... De ce? Ce obligaţie are să se gândească la acoperişul tău? Vă leagă cumva cordonul ombilical? Ţi-e frate, mamă, unchi? Nu; e cutare, cu care ai ieşit o săptămână, ai tras cât ai putut de portofelul lui, şi-acu' te enervezi că nu mai poţi profita. Dacă e străin nu înseamnă că e şi casă de caritate în acelaşi timp.

A treia fază, şi ultima de altfel, care se leagă cumva de punctul 1; dacă vine străinul, îl intoxici cu Dracula, Nadia Comăneci şi Hagi. Te lauzi de nu mai poţi cu oamenii care au fost, şi-ţi torni ţărână în cap că nu mai avem valori ca odinioară. Ţărână în cap îţi torni şi pentru că servirea în bar nu e impecabilă, chiar dacă e; şi pentru câinii maidanezi care trec pe lângă voi; şi pentru copiii din orfelinate. Mai rar îi arăţi şi chestiile bune. Nu, îi arăţi părţile negative, care există oricum peste tot; şi poate că el e din Papua Noua Guinee, şi înainte de a veni aici n-a purtat ghete, ci a alergat desculţ pe plajă. Poate, zic. Da' nu, că tu trebuie să-i arăţi toată mizeria, şi durerea şi neputinţa, şi nepăsarea. Chiar dacă tu, personal, n-ai de ce te plânge, te plângi pentru alţii. Săracii, pentru care nu poţi face nimic şi de care uiţi în secunda în care a plecat străinul.

Să vadă că tot ce i-a arătat CNN-ul în juma' de minut de ştiri e real, şi să ştie că e chiar mai rău. Da' de ce nu-i arăţi tu totul aşa cum este? Şi cu bune, şi cu rele, pentru că - şi iar mă repet - bun şi rău există peste tot. În ţara lui nu curge lapte şi miere, şi nici nu umblă câinii cu colacul în coadă. Poate că stă, la fel ca tine, într-un apartament minuscul, şi clar îşi plăteşte facturile la fel, şi e cârpit de somn dimineaţa înainte de a se duce la muncă, şi trece în fiecare zi pe lângă acelaşi cerşetor, şi există şi acolo şi orfani, şi nesimţiţi, şi răutate. Da' arătă-i totul obiectiv, fără să-ţi smulgi părul din cap, fără să te-mbraci în sac, fără să te guduri.

E tot un om; doar că stă în altă parte. Nu e nici zeu, nici salvator, nici sac fără fund. Şi te gândeşti că după atâta timp, în care străini s-au perindat pe la noi fără număr, ar fi trebuit să învăţăm chestia asta. Să nu mai existe gudurături, şi să putem sta drepţi, nu în poziţie de plecăciune. Că, indiferent de situaţie, ar trebui să avem coloană vertebrală. Da' uite că nu-i aşa, şi eu mă gândesc în continuare la o lume ideală, nu la ceva realizabil. Prea multe coloane îndoite, prea puţină verticalitate. Dar până când?