Happy pride - p.2

Eu nu mă trezesc să comentez la articole pline de religiozitate că dumnezeu nu există și că habotnicismul mi se pare idiot. Nu intru pe forumuri creștine să fac mișto de persoane care-și pun întrebări de genul ”să ne împărtășim des sau rar?”și ”am sărit peste rugăciunea de seară - păcat capital?” Nu m-apuc să-mi dau cu părerea pe site-uri cu viitoare mirese extaziate sau ”mămici” cu dileme cu colici.

Oricât de stupide mi s-ar părea, oricât de mulți nervi mi-ar face, treaba lor. N-au decât să creadă în bătrânelul cu barbă albă, n-au decât să vorbească ca din cărți sau să schimbe păreri legate de scutece. Locul lor pe net, ce-ar mai fi să-i trolez cu ce cred eu? Ar fi ca și cum m-aș duce la cineva acasă și-aș începe să-i critic mobila, covorul, culoarea de pe pereți. No way, Jose!

Da` vezi tu, că ăștia pe care nu-i omori, nu te lasă să trăiești. Eu parcă țin minte că religia spune să iubești, să nu arunci cu noroi, live and let live și alte mesaje din astea pacifiste. Nu știu să spună pe undeva: ”tu, fiule, dacă vezi vreo persoană gay, ia-o la șuturi, dă-i la ficați, unge-o cu catran și dă-i foc și domnul dumnezeul tău mulțumit va fi de tine!”

Nu-ți place că homosexualitatea există? Ia divinitatea la șuturi. Faptul că bagi texte pline de ură la un articol care anunță marșul diversității nu-ți asigură nici calea spre nemurire, nici un loc în rai. Te face penibil, hater și mă face să mă-ntreb de ce ți-e așa de frică încât te pocnește nevoia imperioasă de a-ți spune părerea și de a-ți sublinia heterosexualitatea. Ce ascunzi tu acolo? Ce ți-e frică să recunoști? Ce rană mai veche te supără?

Nici mie nu-mi place parada în forma ei anterioară. Poate anul ăsta se va schimba ceva. Sau poate la anu`.
Nu-mi place nici când stau cu miile la coadă, și crapă, și se calcă în picioare ca să atingă sfintele moaște ale lu` cutare sfânt. Da` n-o să-mi iau pancarta și n-o să le boicotez picnicul.  Facă borș, din partea mea. Nu-mi fură caii de la bicicletă, nu-mi mănâncă pensia, nu le dau eu de mâncare, deci nu mă afectează. Dacă nu mă afectează, de ce m-aș băga ca musca?
În momentul în care vine militantul religios și-mi dă cu crucea-n cap pentru că-s gay, atunci mă atac. În rest, e loc pentru toți și aerul nu se dă cu porția.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

T-ok

Liber la rochițe, liber la tocuri. La tocuri-ocuri-uri...
Ador tocurile. Le iubesc. M-aș muta cu ele. Le-aș scrie ode și romanțe. Nu pe mine. Pe picioare frumos sculptate, pe persoane care știu să le poarte. Toc cui, pe-un picior cu pedichiura proaspăt făcută, în tandem cu roșul de pe buze, tocuri! Unul dintre fetișuri.

Da` mi se descompune fetișul când văd mersul ăla pe tocuri-ocuri-uri, care se vede așa cum se aude; sau cum se citește. În reluare. Cu ecou. Cu piciorul semi-întins, de parcă a plecat direct de la prașă, s-a încălțat cu ideea de sexi și merge ca doamna Tanța. Velociraptor pe tocuri. Mai că are nevoie de baston ca să țină piciorul drept. Mai că târșâie tocul de asfalt. Mai că-ți vine s-o descalți ca să-i curmi suferința.

Fată dragă, dacă ții cu tot dinadinsul să pari o doamnă, închide-te două zile în casă și mergi pe tocurile alea până-ți explodează varicele. Și de-abia când știi să mergi ca lumea, ieși în lume. Altfel îmi lezezi simțul estetic și-mi bruiezi bunătate de fantezie.
Nu-i ca mersul pe role, să zici că n-are nimeni nimic împotrivă că faci cunoștință cu pământul până înveți; nu-s catalige, să nu-i pese nimănui cât de tare te scălâmbăi.
Îs mijlocul suprem de locomoție! Îs cea mai porno invenție de la machiaj încoace! Îs Nirvana eleganței. Și tu strivești Nirvana, arătând ca un elefant cu accese de epilepsie.

Dau meditații la cum să folosești tocurile. Scriu un ghid despre asta. Sprijin legea care să spună că n-ai voie să ieși în public cu ele dacă nu știi cum să le exploatezi. Orice. Ca să nu mai văd copii nereușite, chinuite, de femei care se vor fatale.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Let it rain

Țigară dimineața. Sau ultima țigară înainte de a adormi. Noaptea mea, dimineața celorlați.

Să plouă cumplit. Să plouă romantic. Să plouă ca atunci când ploua în parcuri uitate de lume și ne-am înghesuit sub o streașină strâmtă și-am împărțit aceeași bluză și ție ți-era frig. Frig de ploaie, frig de mine.
Să ningă, zăpada ne-ngroape. Nu râde, nu-s Bacovia și uneori aș vrea să fiu.

Țigară fumată cu sete. Probabil plouă, probabil dormi.

Cuvintele vin după ce sting lumina. Le e rușine de zi? Cuvintele n-au rușine. Oamenii au. Oamenii roșesc când trebuie să spună cuvinte. De cele mai multe ori, nespuse. Doar în gând. În gând poți spune orice. În gând nu contează. Doar rugăciunile și dorințele se pun dacă-s puse în gând.

Să plouă, să noapte. Ca-n filmul ăla în care ea n-are umbrelă, și intră și cere o cafea până să treacă ploaia. Ca peste pălăria lui Humphrey Bogart. Ca peste florile alea, pe care nu le cumpără nimeni, pentru că nimeni nu le taie și sunt cele mai frumoase flori de câmp tocmai pentru că-s acolo.
Să plouă până adorm, să plouă după. Și dimineața să-mi fumez țigara pe soare. Dimineața mea, prânzul celorlalți.

Pân` la următoarea furtună, la bună vedere!

Axiomă

Mi s-a spus că depresiile mele intrigă. Că sunt citibile. Că te regăsești în ele, sau că le-ai trăit sau că, într-un fel bizar, ți-ar plăcea să le trăiești. Că te intrigă și te întregesc. Că te salvează sau te hrănesc. Într-un alint de depresie personală. Confortabilă. În care nu ești trist, dar e senzația familiară de a te înveli în cearșaf, de a te face mic în scaun și de a sta așa până vine cineva, îți pune mâna pe frunte și te-ntreabă ce ai. Sau nu te-ntreabă. Îți aduce o cană de ceai și stă lângă tine. Fără vorbe.

Și știi ce? N-ai vrea să-mi trăiești depresiile. Nu dacă sunt ale mele și nu doar cuvinte scrise într-o dimineață, în care cafeaua e prea amară. La fel cum nimeni nu vrea într-adevăr să poarte pantofii altuia. La fel cum nimeni n-ar face schimb de viață total cu nimeni. La fel cum nu spune niciodată niciodată; niciodată ăla te va lovi pe neve și atât de dintr-odată, că n-o să știi nici cum, nici de unde, nici de ce.

Fiecare înțelege ce vrea; fiecare cuvânt e transformat în ce vrei și-n ce crezi că e real. Realitatea ta. Și unde eu spun roșu, tu poți să-nțelegi sânge, iar eu să vorbesc despre culoarea macilor dintr-un câmp mult prea de primăvară. Și-unde eu spun depresie, tu să-nțelegi că eu-s cu lama-n vene; eu să fiu fără soluții, în căutare de soluții, găsește-mi soluția sau inventez una nouă. În matematică e simplu. X-ul e același pentru toată lumea. În cuvinte mele nu există X. Există doar cuvintele mele mulate pe gândurile tale. 

Dacă cuvintele mele sunt reale, atunci ai face bine să nu te regăsești în ele. Nu cum mă regăsesc eu. Regăsește-te în oglindă. E o imagine mai aproape de tine. Și dacă ai vrea să le trăiești, fugi cât mai ai timp. Cât încă ești departe. In my mind, in a future five years from now...

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

A walk to remember

Mă, și-am ieșit la plimbare. Cald, frumos, soare, unde te poți plimba mai cu spor și să te și culturalizezi în același timp decât în cimitir? Eternitatea, firește. Cel mai cimitir dintre toate. Bună, eroule necunoscut, bună, tu, francez picat la datorie, sieg heil - nemților, ha, uite și parcela cu evrei, să ne plimbăm printre morminte, mi-ai spus și mi s-a părut boem.

Nici urmă de câini care să rânjească fioros, un mort liniștit în capelă, soare, vișine și corcodușe. Și așteptam să văd șopârlele pârpolindu-se la soare, c-așa am văzut eu în poze pe net că stau ele, leneșe să se bronzeze, drăguțe și pașnice. De unde! Nici o coadă n-am văzut. Le-am auzit mișunând frenetic, la 2 centimetri de mine; putea fi orice, de la șarpe cu clopoței la crocodil, n-am văzut. Am auzit doar. Și-am țopăit peste cavouri, că pe ciment le vezi dacă stau, prin iarba până mai sus de gleznă, no way, Jose!

Țelul suprem: s-o găsesc pe bunică-mea. Da` ia-o de unde nu-i, că cimitirul s-a schimbat de un deceniu încoace, unii au venit, alții s-au mutat, au mai crescut copaci și-au mai picat crucile, și-mi venea s-o strig în mijlocul cimitirului, să-mi călăuzească pașii. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost dacă chiar ar fi răspuns. Da` n-a răspuns, și mai evită un cavou, fă stânga, parcă era mai aproape de gard, da` parcă mai lângă monument, nici un nume nu-mi sună cunoscut, unde ești, buni dragă, că doar n-ai făcut picioare și-ai plecat cu tot cu loc de veci?

Am recunoscut-o imediat ce-am văzut-o! Nu se schimbase deloc, parol! Juma` de oră am căutat locul ăla. Juma` de oră-n soare, am bronz de cimitir și riduri de soare, că nu poți sta cu ochelarii pe nas, că riști să eviți crucea cea bună. Găsit mormântul, pus flori, împrumutat apă de la un nene care lustruia un monument, udat florile, găsit drumul cel mai scurt către ieșire.
N-am văzut nici un craniu, nici un mort viu, ba chiar m-am holbat și-ntr-un cavou deschis. N-aș fi făcut asta acum câțiva ani, nici să mă plătești. Dar, na, mai creștem cu toții la un moment dat.


Cel mai vechi născut văzut de mine, 1836.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.139

Enjoy!

Playlist

O vecină duce-n spate un copil și jumătate. În caz de zombie apocalypse, planul e făcut, sunt gata să-l execut. Știu exact cine supraviețuiește, unde și cum. În ce buncăr îmi voi adăposti supraviețuitorii și de unde vom face rost de provizii. N-o să murim ca pițigoii, ba chiar o să ne placă supraviețuirea. Când o să se termine rezerva de lame, toți până la unul vom avea barbă și vom arăta farouche. Vii, sălbatici, terminatori.

N-aș refuza o porție din felul ăla de mâncare care se prepară dintr-o cămilă, umplută cu vițel, umplut cu porc, umplut cu o găină, umplută cu un pește și cu garnitură de cartofi copți. Toți întregi. Nu mă gândesc la cum ajunge iaurtul iaurt, pentru că ar fi prea complicat. La fel cum nu scot viermii din cireșe, pentru că e pierdere de timp; or fi având și ei rolul lor proteic.

”Verificați imediat după înregistrarea biletului conformitatea dintre numerele marcate de dumneavoastră și cele imprimate de terminal. Numai șase-s norocoase!” Joc rar la loto și doar când sper să câștig. Niciodată nu verific numerele. Niciodată nu-mi verificam teza după ce terminam. Terminam de scris, o predam și gata. Nici un rost să schimb ceva deja scris. La fel cum ce ți-e scris... Dar nu! Nu cred în tipul de astre care nu-și schimbă poziția orice ai face, și refuz să cred că cineva poate ghici ce-o să fac eu peste 2 ani.

Două mâini în taină s-au întâlnit, Veta, mi-ai stricat chiuveta, you`re in the army now, you`re just somebody that i used to know, macarale, râd în soare argintii, mă omoară wamintirile, a summer evening on Les Champs Elyses, regrets, i have a few, we all live in a yellow submarine, the lunatics have taken over the asylum, we`re all mad here.
Playlist continuu. Adaugă fiecare ce și cum vrea. Noroc că nu-i încă just another manic monday.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Sfânta Vineri

Ofensiva pupătură pe obraz. Cum unii pot trece de la o stare la alta într-o fracțiune de secundă. Chiar dacă-ncerci să le găsești scuze, tot rămâi trăsnit. Ca atunci când rămâi fără sonor în mijlocul bâlciului, și peste tot e muzică, caruselul se învârte, lumea trece râzând în hohote, și doar pentru tine s-a tăiat sonorul. Vertij.

Cad de la înălțime. Nu contează dacă e etajul 9 sau marginea prăpastiei. Senzația de picaj. Picaj se cheamă și când sari fără coardă, în gol, nu? ”Respir, dar voi îmi dați, /Spital și pat, iar mă tratați, /În lanț.” Când sari cu ochi închiși, se cheamă lașitate; când îi ții deschiși, se cheamă lașitate c-ai sărit, curaj pentru că vezi cum ți se apropie pământul. Lovitura te trezește la realitate; sau nu te mai trezește deloc, depinde cum și unde sari. Între vis și realitate e o linie atât de subțire.

Ofensiva pupătură pe obraz. Ca atunci când vrei să spui ce te doare, dar momentul e prea frumos, și nu vrei să-l strici, și preferi să te doară în continuare pentru a păstra partea aia frumoasă cât mai mult. Taci. Doare doar în tine.
Trandafirului nu-i cad petalele înainte de vreme decât dacă le smulgi. Mă iubește, nu mă iubește, mă iubește. N-am văzut pe nimeni să-ncerce fraza asta cu un trandafir. Trandafirii cică-s flori care se dau din iubire, nu se folosesc pentru previziuni amoroase, cu iz vechi de superstiție. Foloseam flori cu petale puține sau rămurele de salcâm. Cât a fost, a mers. Rămâneam cu aceeași petală-n mână, și răspunsul era altul. Realitatea. În vis era alt răspuns, altă frunză.

Cuvinte care te lovesc cu viteza bolidului. Nu știi ce te-a lovit. Nu știi în care parte să te uiți, nici care parte doare mai tale. Iluzia rămâne. Iluzia ta e realitate, realitatea mea e iluzie. Nimic nu-i adevărat, nimic nu-i fals, nimeni nu minte. Și nimeni nu rămâne dacă nu vrea să rămână. În fuga lor, se triază oameni. ”Se cern”. La fel cum cerneam mălaiul. Sau făina. Și oamenii se cern. Întotdeauna.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Admirator secret - p.2

Ajung acasă. Lumina stinsă, ușa întredeschisă pentru că trebuie să mișune Cami, bag mâna la înaintare să aprind lumina pentru a evita întâlnirea cu cine știe ce monstru și-aud mișcare. Ei, Cami iar își face de cap singură-n cameră. Intru și nici urmă de Cami. Camera - goală. Mi s-a părut...
Închid ușa, las geanta, mă descalț, mișcare...  În cameră, nimic. Și totuși, mișcare. Și mă uit sub pat. Doi ochi mă fixează din beznă. Doi ochi necunoscuți. What kind of sorcery is this?

Mă-ndepărtez, să nu sară fiara pe mine. De-acolo, din adâncurile subpatului, țâșnește. Portocaliu. Mare. Dungat. Dictai motanul. Motan necunoscut. Alertă! Alertă! Intrudăr! Intrudăr! Și-o zbughește spre ușă, sare pe ea mai-mai s-o dărâme, clanța rezistă, ușa la fel. Până să-l prind, din nou în ascunzătoare. Am zis să nu-mi bat capul cu el. I-am lăsat ușa deschisă, am plecat din cameră ca o gazdă bună ce sunt, când m-am întors, nu mai era. Probabil a fost nemulțumit de room-service sau ceva.
Asta acu` câteva zile.

Aseară - ies din curte. Felinare pâlpâind. Vecinul de peste drum se uită la un film cu sonorul la maxim. Ies, închid poarta și, la câțiva metri mai în față, îl văd. Dușmanul! Fix cu ochii pe mine. Încruntat. Puțin nervos. Puțin sașiu. Portocaliu, mare, dungat. El e! El e ăla care-mi face vizite nocturne și-ncearcă să-mi aburească fetele. El e ăla care-mi face curte timid. El e voyeurist-ul.

Am vrut să fac primul pas să ne cunoaștem mai bine. S-a uitat disprețuitor și s-a mutat mai departe. Acum nu știu dac-am fost respinsă total și-ar trebui să mă simt prost, sau e doar puțin timid și nu pică de la a doua întâlnire. Voi examina problema cu atenție, pentru că am vaga impresie că nu se termină aici. M-am procopsit cu încă un stalker. Și ăsta nici măcar nu vrea să stea de vorbă despre problema lui...

Pân` la următoarea întâlnire, la bună vedere!

La-nceput a fost de ce-ul - p.4

De ce trebuie să-ți cari chitara după tine ORIUNDE? Am înțeles deja că debordezi de talent, că știi să cânți intro-ul de la Nothing Else Matters și Für Elise, ba chiar și tot repertoriul de folk posibil, dar de ce-ți iei chitara după tine și la baie? Știu eu că Bregovic compune pe budă, da`nu ești Bregovic și, chiar de-ai fi, nu cred c-ai sta să găsești nota perfectă în public. Și tare mă-ndoiesc că te va pocni cântatul așa, deodată, ca-n musical-urile americane, și mulțimea extaziată te va ovaționa la unison.

C`mon, asta se-ntâmpla prin liceu, când toate găinile picau leșinate că cutare știe două note pe-o chitară, sau umblă cu bețele de la tobă tot timpul după el. Da` nu mai e nici liceu, nici găinile nu mai sunt la fel de ușor de impresionat. Ia vezi tu, dacă-ncerci să cari Larousse-ul după tine, ce efect obții? Varinta mare, nu aia de 3 kile...

De ce ți-ai semna pozele pe care le pui pe net? La fel de c`mon, nu stă nimeni să le copieze și, chiar dacă le-ar ”fura”, există nenumărate metode prin care semnătura aia poate fi ștearsă, înlocuită, eliminată, whatever. Și nu-i ca și cum ai fi Hennessey. Ești eu care face poze și care speră să inspire ceva prin ele. Câteodată iese, alteori nu, asta-i viața, semnătura aia nu crește nici valoarea pozei, nici nivelul ei artistic.
De-acu` îmi scanez pozele din copilărie și le adaug mare, în photoshop, PROPERTY of CB. Na-ți-o p`asta, Hennessey!

Și de ce mi-ai spune că n-am nevoie de ochelari și e posibil să am alte probleme, da`cu ochii sunt ok? Am fost trimisă direct la carnețelul roșu cu fraza asta. Bine, e posibil ca femeia să fi sugerat o anemie sau ceva, da`paranoia mea m-a dus cu gândul la looney house, dar faptul că-mi recunosc paranoia nu mă face nebună, da? DA?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

My band

Sunt stăpân pe moșie. Întreaga fermă e pe mâinile mele pentru că Bucur și Doamna Mamă s-au gândit să-și ia concediu de la pensie și să se ducă să se relaxeze, lăsând pe capul meu întreaga responsabilitate a două mâțe crăcănate, un câine fost flocos, acum parcă tuns cu ciobul și o gașcă de pui ieri timizi, azi stând la mângâiat.

Am puii mei. Moșia mea. Hambarul meu. Grăunțele mele. Mâncarea mea de pisici. Mâncarea mea de câini. Pot să mănânc vișine direct din copac. Ca să fiu evil, nici măcar nu le spăl înainte. Pot să fac plajă pe acoperișul hambarului. Să culeg flori și să cresc fluturi. Sunt mare moșier. Tre` să-mi las mustață, să fac burtă și să-mi cumpăr cal cu trăsură. Biciușca faceți-mi-o cadou. Poate împart din recoltă cu voi.

Mă duc să-mi hrănesc supușii.

These chicks don't even know the name of my band...
But they're all on me like they wanna hold hands...
Cause once I blow they know that I'll be the man...
All because I'm the lead singer of my band...

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.138

 Dis...



Enjoy!

Soare din `32

Am luat tramvaiul ca să nu se mai țină gaborii după noi și, după ce-am urcat și-a pornit tramvaiul, ghici cine se strâmba la gabori. Da` ghici cine a oprit tramvaiul, și-a trebuit să coborâm, și ca naiba că nici bilet n-aveam, plus că e rost de amendă dacă ai insultat organul și stai și gândește-te cum să promiți că nu mai faci. Că nu-i mai insulți, adică, că fără bilet am tot mai mers. Am scăpat.

N-am scăpat în Cluj, când am vrut să iau bilet de la șofer, și șoferul s-a făcut că nu vede și controlorii au înfipt o amendă monumentală. Asta după ce-am petrecut juma` de oră la capăt de linie, cu ei cerând buletinul și eu încercând orice ca să nu-l dau. Până au zis că cheamă poliția, și acolo s-a terminat tot. Am plătit, evident.

Dar cel mai tare era să iei autobuzul de la Modern, să te-nghesui și, la capăt de linie, să găsești locuri și să te lăfăi ca boss-ul. Doar că era în piață capătul, și era oră de vârf pentru băbătii, și voiau locul deja ocupat, și dă-i cu discuții în tot autobuzul despre tineretul din ziua de azi și lipsa de respect a elevilor. Mă, și ce bine era să stai jos, cu gașca de babe crăcănate lângă tine, tu - jos, ele - în picioare, tu - uitându-te pe geam, ele - fierbând în suc propriu.

Eu nu-nțeleg asta: pensionarii sunt tot timpul în autobuz. Adică, ce fac? Pleacă de dimineață de acasă, ocupă un loc și se plimbă toată ziua? N-au treabă? N-au bănci în parc? Pe bune, îs tot timpul ciotcă în  autobuz. Că-i gratis abonamentul, știu, da` și aerul din parc e gratis.
 Dilema vieții mele: îs de la 7 dimineața prin oraș, și tot ei se plâng că fac infarct de la căldură. Păi, dacă ai sta în casă, n-ai mai face infarct de la căldură. L-ai face pur și simplu, dar n-ai mai avea motiv să te plângi.
Și da, clar primarul și guvernul sunt vinovați că e caniculă, pentru că asta fac ei; din când în când, dau drumul la căldură, și nu fac nimic să bată vântul. Plus că dacă plouă, tot vina lor e. Îți spun drept, sunt niște hoți care fură, pe rând, soarele sau ploaia, în funcție de meteo. Oricum ai da-o, nu-i bine.

De asta eu acum o să chem un taxi.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Sex @work

Ugiugiu, gucigucigu, giugulucu pisoiaș, motănel și pisicuță. Ce să dea mama lui să pape? Ce vrea băiatu` bun și mânca-l-ar mama de băiețel, pupa-i-ar mama duda lui, dă la mama să pupe dulce.

Serios? Cu d`astea vii lângă mine-n public? Nu, nu-i vorba de plodul din dotare, e dictai găliganul care ți-e prieten sau deja soț. Și tu-ți porți drăgălășenia prin telefon, exact în urechea mea, eventual când încerc să mănânc. Da` se poate așa ceva? Da` nu te gândești că numai tonul tău îmi întoarce stomacul pe dos? Și mai bagi și babytalk-ul, și diminutive, și deja mă simt ca-ntr-un univers paralel, în care ăla din Saw are boală doar pe manifestări de genul ăsta, și lumea e deodată salvată de tot ce e sugarhoneybunnycutiepie.

La ce pot eu să mă gândesc când tu-l întrebi ce vrea să PAPE bun? Ia zi. Clar te vizualizez deja în variante în care nu vreau să te văd, pe cale de a te dezbrăca și a face naughty things, și nu-i o imagine plăcută, mai ales că nu-mi place de tine neam și prima dată când te-am văzut m-am întrebat dacă n-ai vreun sindrom ciudat, gen trisomia 21.

Sincer, colegii de muncă n-ar trebui să pară că au viață sexuală. Mai ales unii dintre ei. Da, știu că au, dar e cel mai bine s-o păstreze departe de mine. Nu de alta, dar intervin și alte întrebări? Dudă? Ce-i aia dudă și de ce o denumește așa? Coaptă, necoaptă, roșie, albă, vineție? Ce-a pățit de-i vânătă și, mai ales, de ce trebuie să știu eu că tu-i pupi duda lui vânătă? Brrrr!

Chestia asta e cam la fel de spooky ca gândul că eu sunt rezultatul direct al faptului că Bucur și Doamna Mamă au făcut sex. Au făcut sex? Brrr! Părinți jucându-se de-a barabarabiriri e mai mult decât mintea mea poate concepe. Și mintea mea poate concepe multe. Partea aia e blocată. Prefer să mă gândesc că au făcut-o o dată, am ieșit eu, și dup-aia nu s-au mai văzut never în costum de Adam și Eva. E mai sigur pentru sănătatea mea mentală și prefer să evit să mi-i imaginez. Mama în costum de piele și bici, tata lingându-i tocul. Yaaaaack!

Vezi ce-ai făcut acum?  Cum mai îmi scot eu imaginea asta din cap? Cum trec mai departe? Și-i numai vina ta, c-ai început cu drăgălășenii ciudate la muncă. Ia-ți telefonul și vorbește-n baie, departe de mine. Am minte bolnavă și mi-e frică s-o folosesc. Te implor, pupă-i ce vrei tu acasă, sau trimite-i un mesaj, dacă nu vrei să vezi cum îmi iese creierul pe urechi și cum sângerez prin ochi. Te rog.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Așa grăit-a guru-ul - p.10

În mintea mea, trăiesc o veșnică vârstă de 20 de ani. Nu-mi doresc mai mult decât îmi doream atunci. Într-un fel, am mai puțin. În felul în care contează. Mai mult? Mai mult decât atunci? Depinde cine mă citește. Cine mă judecă. Cine mă pune în balanță și ce e pe talerul celălalt. Fiecare tinde să compare cu ce crede el important. Nu cu ce cred eu.

În mintea mea sunt orizonturi întregi. Unul singur n-ar fi de ajuns. Și-s frânturi care se îmbină, și fiecare bucată e strâns legată de cealaltă, și fiecare e o amintire.
Știi, când treci pe lângă un anumit loc, și-ți aduci instantaneu aminte de ceva ce te-a făcut să zâmbești atunci, acolo? Ori de câte ori ai trece, același flash. Chit că treci zilnic. Zâmbești ca atunci și-apoi devine-un semizâmbet pentru că, oricât de mult ai vrea, momentul ăla nu se mai întoarce. N-o să mai fie niciodată. N-o să mai zâmbești niciodată cu zâmbet întreg.

În mintea mea sunt lucrurile clare și-s lucrurile cum știam eu să le fie bine. Și mintea mea de 20 de ani îmi ține intacte gândurile. Dacă aș sări deodată în prezent sau dacă aș lăsa prezentul să trăiască prin mine, prezentul m-ar distruge. Ar da în mine cu toată puterea, cu toată furia de a fi lăsat la o parte, și prezentul meu mi-ar fi călău. Iar dacă toate cutiile s-ar deschide deodată, și tot ce-a fost vreodată rău s-ar hotărî să sară pe mine, în mintea mea n-aș mai exista. N-aș mai exista.

20 era bine. Rotund. Departe de 22. Departe de lume. În mine și-n tot ce credeam a fi pentru totdeauna.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Copil à la Bourguignonne - p.2

Eu chiar am așteptat să vină vara. Să fie cald, soare, să se plângă lumea de caniculă și mie să-mi fie numai bine, să-mi scot garderoba la plimbare, să văd marea, să mă prăjesc ca un crap gras la soare. Am așteptat-o cu tot sufletul meu de copil.

Ce n-a luat inocența mea în calcul e că vara vine și vacanța. Și n-am eu treabă cu vacanța celorlalți. Nici măcar cu a ălora pe care trebuie să-i ocolești, pentru că se-adună ciotcă-n fața unui bloc și stau la o sămânță și-o doză de bere. Nici măcar cu grupuri-grupulețe de adolescenți în devenire care vorbesc TARE și-mi ocupă masa pe terasă. Eu am treabă cu dușmanul de la mine din curte.

Da, dușmanul a revenit, pentru că e vacanță, pentru că nu mai merge la GRĂDI, pentru că s-a gândit că poate mi-e dor de fețișoara angelică, care-l face pe Bucur să suspine cu gândul la good old days, când eram mică și fraieră.

Pe la ora 10 dimineața, dușmanul n-avea somn. Și-a ieșit să se joace. Și nu știu ce a putut să aibă copilul ăla, încep să cred că e posedat sau alcoolic, una din două, că juma` de oră pe ceas a țipat o singură chestie: ”mamaIe”! Cu accentul pus pe I, încât să-mi sară mie creierii pe pereți. Și, din când în când, dând-o în plâns din ăla isteric, fără lacrimi, eventual cu bătut din picior. Și mamaI nu apărea, și plodu` striga, și-mi venea să-l strâng de gât, să îi spun în pana mea, dorm, taci dracu` din gură dacă nu vrei să vină bau-bau, Freddy Krueger și toți monștrii posibili la noapte, să-ți mănânce ficații și ochii, și corbii să se îndestuleze din stârvul tău, după.
Da` asta ar fi însemnat să mă pun rău cu vecina, care n-are nici o vină că plodul urlă, așa c-am închis geamul și mi-am sigilat nervii în cameră.

Dimineață, l-am întrebat angelic pe Bucur dacă eu eram la fel de isterică. Răspunsul a venit prompt:
- Păi, nu-ți luai una peste ochi?

Concluzia: nu folosiți bătaia pentru că e ruptă din rai. Dar păstrați-o acolo, și dacă vedeți dușmanul, aduceți-vă aminte că, atunci când erați de vârsta lui, nu era nevoie să fiți bătuți. Știați instinctiv că datul cu fundul de pământ ar implora o palmă la fund. După ce erai ridicat de pe jos.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Erasure - Always

Știu că sunt o groază de motive pentru care nu putem fi împreună. Că sunt voci care ar țipa isteric când aș aduce vorba despre tine. Pentru că nu te înțeleg, te consideră incompletă, nu înțeleg cum poți da atât de simplu savoare fiecărui moment și nici de ce te prefer pe tine, altora.

Ar fi o relație cu suișuri și coborâșuri. Nu te-aș vedea în fiecare zi, ar putea trece săptămâni până să fim din nou una lângă cealaltă. Și știu că, înainte de a fi cu mine, te-au ținut și alții în brațe. Prea mulți alții. Dar nu-mi pasă. Și nu-mi pasă nici că mă lași să aștept până să ajungi la mine, nici că, atunci când ajungi, mă respingi leneș când vreau să te iau în brațe, și trebuie să aștept din nou până să te pot atinge, să mă umplu de tine toată și da, să te-mpart și cu alții, pentru c-am înțeles motivul pentru care nu poți să mi te dăruiești toată.

Poate creezi dependență. Sigur. Aidoma câinelui lui Pavlov, când aud anumite cuvinte nu mă pot gândi decât la tine. Nu știu dacă știi cât ești de unică. Da, sunt mulți care încearcă să te copieze, sunt mulți care reușesc o copie fadă, insipidă a ceea ce ești tu cu adevărat, sunt mulți care te doresc și sunt multe piedicile ce ne stau în cale. O dată la ceva timp însă când te văd, te simt, te gust, nimic nu mai pare imposibil. Sky is the limit.

Sincer și nevinovat, draga mea Quattro Formaggi, știu că mă aștepți în locul nostru secret și nu vreau să-ți aflu misterul. Nu vreau să știu de ce doar acolo ești delicioasă, de ce doar acolo brânza capătă un alt sens, de ce nu mă pot abține de la tine chiar dacă mă frigi cumplit. Dragă Quattro Formaggi, ai transformat pizza în artă și da, acum mi-e foame și mă gândesc la tine. Haters gonna hate.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Anna Calvi

Trei sferturi din oamenii pe care-i întâlnești în fiecare zi au acel ceva. Mister primordial. Je ne sais quoi. Jemenfoutism. Grație. Atingere. Privire catifelată. Primordial, mister.
Jumătate din ei sunt și inteligenți. Te fac din cuvinte. Te-ntorc pe toate părțile. Te răscolesc.
Un sfert au și simțul umorului. Care se mulează pe tine. Pe care-l respiri, ca pe aer. Fără de care nu ești întreg.
Singurul om pe care chiar vrei să-l cunoști pentru că le are pe toate o să decadă-n ochii tăi pentru că-și pierde partea primordială. Pe care ți-o dedică toată ție. Pentru tine, nu vrea să mai fie labirint. Nu să-l cunoști ca pe propria-ți palmă, pentru că eu nu-mi știu palma. Eu nu știu câte linii sunt, nu știu unde duc, nu vreau să-mi cunosc viitorul, sau poate-l știu prea bine, și de-asta îl refuz pe nenea cu papagal și bilețele. Dar nu-mi știu palma. Pe mine mă știi toată.

Am o singură dorință. Pe care mi-e frică să o gândesc. Mi-e frică să mi-o spun în șoaptă. Dorințele dispar o dată cu cuvintele. Nu-i adevăr ce faci spunând dorința, e ia-ți adio de la ea. N-am văzut stele căzătoare, și dacă aș vedea, n-aș spune. Tăcerea e adevăr în ce-mi doresc. Și mă uit în palmă. Încerc să ghicesc ce-i acolo și-ncerc să-mi dau seama când vine cumpăna aia, despre care mi-ai spus demult că m-așteaptă. Dacă a trecut, aștept să se unească liniile. Dacă e încă acolo, acolo să rămână. În palme crestate de dorințe și-n promisiuni unite-n sânge.

Trei sferturi din oameni îți rămân indiferenți. Unul singur rămâne acolo. Oricât ai căuta vinovați, sau scuze, sau timp pentru timpul în care n-ai văzut asta.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.137

@Mab



Enjoy!

Ce ștampila mea?!

Acu` vreo 2 zile, se trezește Doamna Mamă, secundată îndeaproape de Bucur, să bată frumos din gene și să mă-ntrebe cu glas dulce:
- Și, cu cine votezi?
Când i-am zis că nu votez, a făcut ochii maaaari, a înghițit în sec, da` era prea dimineață să se ia de mine. Nu-mi băusem cafeaua, așa că orice ar fi spus, mi-ar fi intrat pe ureche și i-ar fi ieșit pe nas. Dar am zis c-a înțeles.
Ieri, aceeași poveste. Mă rog, părinții înțeleg mai greu, așa că i-am spus cât de categoric am putut că NU votez, și-am sperat să fie the end of it.
Azi.
- Să te duci să votezi! Că din cauza ăstora ca tine iese cine nu trebuie, și dup-aia te plângi că n-ai, că nu se face nimic, că blablabla... Cum să se schimbe ceva cu d`ăștia de-alde tine, care nu votează???

Mă, și m-am enervat. În primul rând pentru că nu pricepe, și pe mine m-ai terminat dacă mă toci mărunțel și-ncerci să mă convingi când eu zic altceva, și-n al doilea rând pentru că eu nu mă plâng. Puțin îmi pasă că sunt gropi nu știu pe unde, că e praf pe jos, că nu-s beculețe de Crăciun sau că se vandalizează coșurile de gunoi. Sincer.
Gropile le ocolesc, praf e peste tot, îmi ajung beculețele de acasă și da, stau cu hârtia-n geantă până găsesc un coș viabil. Nu cred că un alt primar o să poată să implementeze și bun simț pentru tot orașul.
Pân` la urmă, nu doar primarii trebuie schimbați; trebuie vindecat un anumit grad de nesimțire al populației, și asta nu se-ntâmplă dacă mă duc eu să votez. Pentru că și nesimțiții votează, și nu i-am văzut schimbându-se.

Și-am auzit toate argumentele: să ne unim să schimbăm ceva. Cum să ne unim dacă unul votează la stânga și altul la dreapta? Cred cu toată tăria că un candidat independent, necorupt și care nu se gândește la buzunarul lui n-o să câștige niciodată alegerile. Why bother?
Să ne anulăm măcar votul, să nu fie fraudat. Mă lași? Fraudă se face și cu, și fără votul meu anulat. Au votat morții, și tot nu s-a schimbat nimic.
Datorie, obligație, civic, uniți, schimbare, revoluție, le știu pe toate. E simplu: nu mă deranjez să pun o ștampilă când oricum schimbările nu mă ating. Nu ajung palpabil la mine. Poate că, la următoarele alegeri, o să gândesc altfel pentru că o să am opțiuni care să mă facă să vreau să schimb ceva. Până atunci da, mi-e lene, n-am chef, nu văd rostul și mă enervează și campania electorală și încercarea de a mi se băga pe gât faptul că TREBUIE. Nu, nu trebuie. Votați liniștiți. Și, dacă-mi fraudați votul, măcar fraudați-l pentru că da, credeți în omul ăla, nu pentru că plătește mai bine.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Tata construiește avioane

Veșnica întrebare, eternul răspuns:
- Da` tata tău ce face?
- Tata meu e muncitor!
Și-asta putea să-nsemne o groază de chestii, de la zidar la macaragiu. Aveai de unde alege. Și majoritatea taților era formată din muncitori, mai ales că explodaseră locurile de muncă în combinat. Mai existau și variantele profesor, pompier sau marinar, da` erau destul de rare.

Pentru mine muncitorul era ăla care purta salopetă sau lucra direct la bustul gol, care trecea pe lângă mine c-o vagă (sau nu atât de vagă) aromă de transpirație și pe care-l vedeam mâncând la marginea șantierului pâine cu măsline, pe-un ziar unsuros.
Bucur nu îndeplinea nici una dintre aceste condiții pentru că purta cămașă, mirosea fresh și avea pachețel pregătit de cu seară. Nu era muncitor, nici profesor, nici pompier, nici marinar. Și-atunci ce era Bucur? Dilema copilăriei mele.

Lucra în șantierul naval, da` nu construia vapoare, pentru că vapoarele nu se construiesc în birou, unde stătea el, da` le mai vizita din când în când și, uneori, a trebuit chiar să se ducă cu ele ”în probe”, da`nu era marinar, pentru că avea rău de mare și nici hăinuțe de marinar n-avea, calcula chestii ciudate cu tabele cu cifre, da` nu era contabil, se uita pe schițe și desena din când în când, da` nu era artist și nici nu picta frumos vapoarele pe interior și exterior, și nici inginer nu era cu toate că nu știu nici acum exact ce face un inginer, da` atunci l-am întrebat, și-a zis că nu e, și mi-a zis de câteva ori cum se cheamă postul lui, și de fiecare dată am uitat, că-mi intra pe-o ureche și ieșea pe cealaltă și mă trezeam periodic cu aceeași dilemă.

La urma urmei, nici nu mai conta. Într-o lume în care toți erau muncitori, eu nu știam sigur ce e; știam sigur ce nu e: muncitor. Și puteam să mă umflu puțin în pene, că era altfel decât alți tați; până-n momentul în care trebuia să spun ce e, și mă pierdeam. A fost, săracul, și lăcătuș, și mecanic, și maistru și orice-mi trecea prin minte, fără să-l nimeresc vreodată. A ieșit la pensie și tot nu știu. N-ar avea nici un rost să-l întreb pentru c-aș uita în secunda 2; nu m-am schimbat foarte mult.
Ce-mi place e că, dacă mă-ntreabă cineva acum, pot spune lejer ”tata meu e pensionar” și nu mai întreabă nimeni amănunte care să mă facă să-mi bat căpșorul meu blond cu asta.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Happy pride

Iunie a fost declarată luna pride-ului de prin 2000. Și normal c-au adoptat-o și românii, că și ei e în rândul lumii. Nimic de comentat la faza asta. Ok, gay pride, hurray, paradă, activități, proiecte menite să facă legătura mai strânsă între ”membrii comunității”, d`astea. Și n-am nimic până în momentul în care nu se trezește cutare că vezi tu, lucrurile n-or să se schimbe niciodată dacă nu participă destui la cea paradă, că e momentul să ieșim în stradă și să arătăm că suntem, vrem, putem. Că fără implicare n-o să fie niciodată altfel, și comunitatea gay o să fie privită cu suspiciune și dezgust.

În primul rând eu nu simt că aparțin unei comunități. Nici măcar spirit de echipă n-am, darămite sentiment de apartenență. În al doilea rând, nu-mi place circul. Dacă vreau să văd clovni, mă duc la circ ca spectator, nu defilez pe stradă lângă ei.
Pentru că la noi s-a-ncercat introducerea unei parade liberale și nonconformiste, înainte de a educa vecinii și bunicile că diferența dintre tine și ei e doar o opțiune care nu-i afectează. Și s-a băgat imaginea violentă a travestitului bărbat, eventual de vârsta a doua, machiat strident și cu pene de Rio ca imagine definitorie pentru comunitate.
Cine-o să te ia în serios când arăți ca adus direct de pe centură? Cine-o să te creadă că ești capabil să iubești, să crești un copil sau să stai la coadă la pâine lângă el, când arăți ca o cocotă?

În loc să apară comunitatea în blugi și-n tricou pentru a stabili o dată pentru totdeauna că nu avem 3 capete și 6 mânuțe, că nu mâncăm copii vii și nu sprijinim pedofilia, că gay poate fi și persoana în rochie pe care n-ai bănui-o nici într-o mie de ani, și domnul la costum care-ți pledează cazul în instanță, se face tam-tam pe paradă haotică și grotescă.

Și pentru că sunt mulți care nu participă, ghici cine pică de vinovat pentru imaginea bizar creată.
Păi, scuză-mă, eu n-am nimic de-a face cu ce se prezintă pe sticlă. Imaginea care se prezintă e imaginea care se vinde. Și n-o să se vândă imaginea mea. O să se caute show și țipător. Și-atât timp cât asta o să dureze, n-o să mă vezi la nici un pride. Pentru că nu e mândrie să fiu exponat de muzeu, și nu e mândrie să-mi iau o cărămidă din neutralitate, și nu-i mândrie să fiu întrebată dacă mă transform noaptea în altă persoană doar pentru că nu-s hetero.
Mândrie e atunci când lumea mă apreciază înainte de a ști că-s gay; când nu mai contează ce fac în dormitor, contează cum gândesc în public; mândrie e când nu mi se lipește afișul în frunte și când imaginea mea nu se mai suprapune peste cea de can-can. Aia-i mândrie.
Și când parada va fi și mândria mea, atunci voi participa. Până atunci, pas.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Miercurea fără rost

Există-n Galați o intersecție care se cheamă Intersecția Fără Rost. Pentru că-i pusă acolo chiar fără nici un sens. Nu știi din ce parte vine mașina, tre`să te ferești de tir-ul care apare din stânga când te-aștepți să fie invers, ar trebui să se pună săgeți ca să-ți dai seama pe unde să mergi.

Cam așa e și miercurea. În mijlocul săptămânii lucrătoare, echidistantă față de week-end, da`o zi în care teoretic nu se-ntâmplă mai nimic. Pentru unii e zi de post, da` cui îi mai pasă de posturi? Mai e și miercurea aia, a cenușii, care ar salva cât de cât onoarea zilelor de miercuri, da`niciodată nu știu când e sau de ce o cheamă așa, deci tot fără rost e.

Pe bune, toate chestiile se întâmplă în restul zilelor. Prima zi din săptămână, marți sau vineri 13, joia-i anticameră la week-end, sâmbăta și duminica-s zile de leneveală, bunți și delilah, da` miercurea n-are nici o noimă. E și ea acolo, ca să nu zică că nu există, că-n rest nu face nimic productiv. O aștept să treacă, pentru că-i o piedică-n fața multașteptatului moment de relâche.

Nu pricep miercurea, și pace bună! Doar că azi, 6.06.2012, miercurea a căpătat subit sens. Și-a devenit cea mai așteptată zi a lunii. Cea mai dorită, cea mai sperată, cea mai minunată, concurând cu joi, ba chiar într-un fel și cu vineri. Pentru că da, ladies and gentlemen, azi, miercuri, în mod ciudat, după zvârcoleli și chinuieli, se dă salariul. Genialul, drăguțul, frumușelul de el. Și totul datorându-se acestei preaminunate zile de miercuri. Dacă miercurea asta n-ar fi existat, bye-bye salariu! Kaput bucurii și veselii, конец supraviețuire, țigări, mâncare nesănătoasă, dulci nimicuri; dacă miercurea asta n-ar fi existat, aș fi fost o persoană foarte nefericită.
Deci mulțumesc, miercuri, pentru că exiști în viața mea! Mulțumesc din tot sufletul meu de copil, cu toată puterea mea de adult salariat!


Pân` la următorul salariu, la bună vedere!

Cum am renunțat la bastonul papal

Cred c-aș fi fost un popă bun. Tot ce trebuie să faci e să ai dicție și să-ți stea bine în rochie lungă. Dacă-ți place să vorbești și ești și bun ascultător, deja bătălia e câștigată. Plus că-ți trebuie și-o doză de romantism, să stai înconjurat de-atâtea lumânări aprinse, cu muzica live lângă tine; să-ți placă să citești, dar să citești repede, pentru că majoritatea cărților au pagini cât pentru o viață; să te fascineze mirosul de mir, cel mai la modă parfum; să n-ai probleme cu coliva și să ai o relație specială cu vinul.
Mă, eu zic că-ndeplinesc toate condițiile.

Problema e că preoții ortodocși e musai să se căsătorească, să facă copii și să crească și-o burtă bonus, opțiuni care nu mă-ncântă, iar cei catolici tre`să depună jurământ de castitate, idee care mă-ncântă și mai puțin.

Și-așa am renunțat eu la preasfințenie. Mă gândesc c-aș fi putut avea o carieră înfloritoare, clientelă fără număr, job interactiv, outfit-uri extravagante, public aplaudând entuziasmat sau lăcrimând la părțile mai soft ale discursului, notorietate, linie directă cu sfântul Petru, acces la arhivele Vaticanului, călătorii prin diverse colțuri ale lumii, delilah totală; și totul - dus pe aripile vântului din motive de castitate deloc sau excesivă... Cin` să mai înțeleagă rosturile lumii ăsteia?

Rămân la camelianism. Măcar știu că regulile-s făcute de mine și doar de mine.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Idei lunare

Tanti de la consignație se-ncăpățânează să-mi dea rest mărunței din ăia cât mai mici. Asta pentru că, ultima oară, i-am dat vreo sută și ceva de mii doar în miuțe și 500 roșcați. Și-acum mă țacă, de fiecare dată când mă prinde. Doar că nu se prinde că da, îmi dă până-n zece mii rest, da` îi pun frumos la păstrare; și mai pun și restul primit de la alte consignații neutre. Când ajung la ea, am adunat tot mărunțișul din Galați. Zâmbetul meu angelic o face să bată mărunțel din buze și să numere și mai mărunțel. Îs adorabilă, știu.

Refuz să mă obișnuiesc cu sistemul monetar nou. Nu-mi place să tai zero-uri și să gândesc la valoare mică. Dacă știu că mai am un milion, e ok; o sută de lei mă face să mă simt pârlită. Partea nasoală e că, oricum i-aș gândi eu, tot la fel de repede se duc. Jos cu banii! Să ne-ntoarcem la schimbul în natură! Nu m-am hotărât încă dacă mă apuc de crescut găini sau de cultivat cartofi, dar am tot timpul din lume. Până atunci, păstrez cardul cu sfințenie și mă trezesc toată săptămâna cu gând de week-end.

Și de fiecare dată când văd scris în loc de ”te pup” - ”te poop” mă gândesc dacă te-ai gândit mult înainte.  Poop me forever. Poop u! Sincer? Nu, mersi. Poopă pe altcineva. Puțin mai departe și, de preferat, în privat.

Propun ca lunea să fie desemnată a treia zi oficială de week-end. Nu văd motiv pentru care săptămâna n-ar avea doar 4 zile lucrătoare. Când eram eu mică, avea 6. Cum au redus-o acu` țâșpe ani, să mai facă o dată schimbarea, să mă bucur și eu c-am trăit înc-o revoluție.

Pân` la următoarele idei, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.136

Enjoy!

Fumatul dăunează grav sănătății

Renunță la fumat! Chiar de azi și tu poți spune ”nu!” tutunului. Poți fi și tu din nou un om liber, sănătos, fericit! Nu mai fi sclavul țigărilor. Redevino stăpânul nervilor și portofelului tău! E atât de ușor. Libertatea e la un pas!

Toate reclamele astea cu ”spune nu tutunului” seamănă mult prea mult cu ”spune nu la droguri” și ”asociația alcoolicilor anonimi e lângă tine”. Doar că-s mai agresive și te fac să te simți de parcă ai omorât pe cineva în momentul în care ai aprins țigara.

Ai o problemă cu alcoolul? Săracul de tine. Ce greu tre` să-ți fie să nu poți să nu ascunzi sticle în toată casa, să bei până uiți de tine, să adormi prin șanțuri și să nu fii tu decât cu sticla în mână. Hai, vino la noi, vom încerca să-ți diminuăm suferința și să te ajutăm să scapi de monstrul care te chinuie.
Te droghezi și ți-ai amanetat până și părinții ca să-ți întreții viciul? Gata, gata, nu mai plânge, uite, o să vezi că suntem lângă tine până la capăt și împreună îți vom învinge și dependența, și temerile, și problemele.
Fumezi? Ești inconștient? Știi cât de mult rău îți face și ție și celorlalți? Omori mediul, obligi bieții nefumători să-ți inhaleze fumul stupid, vai, miroși ca o scrumieră și cum poți să bagi otrava aia în tine? Fie, hai să vedem dacă putem face ceva și pentru sufletul tău păcătos. Nu neapărat pentru tine, cât pentru ceilalți, să nu-i mai intoxici...

Plămânii mei, portofelul meu, pielea mea, viciul meu. Dintre toate trei, mi se pare cel mai puțin periculos. Sau grav. Poate pentru că un alcoolic n-o să-ți spună unde-și ține ascunse sticlele și cineva care se drogheză n-o să-și scoată doza de față cu tine, la masă. Un fumător e public tot timpul. Nevoia celorlalți de a-ți băga pe gât binele lor devine acută. Fumezi! Tre` să te salvăm!
Nu, nu trebuie. Poate că sunt dependentă de nicotină, sau poate doar îmi place gustul de fum. Poate-mi place cum se duce-n plămân, cum alunecă pe gât, cum iese, misterios și albăstrui. Poate că-mi place doar gestul de a aprinde o țigară sau poate chiar mă calmează și mă relaxează. Poate toate la un loc.

Un nefumător n-o să-nțeleagă asta.
Un fost fumător o să fie cel mai mare activist împotriva fumatului, fără să mă pot hotărî dacă e din cauză că sincer crede că tutunul e dăunător, sau pentru că prea multe țigări aprinse în jurul lui îi vor clătina hotărârea, și-i e poftă să fumeze, și-i e rușine să se apuce din nou.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Ghost blogs

Când m-am apucat de blog, n-aveam idei de-mbogățire sau de faimă. Știam doar că trebuie să scriu. Exorcizare. Am prins pe rând importanța link-urilor, cum se traduce SEO, de ce e bine să-ți faci reclamă și alte nimicuri de genul ăsta. Și-am scris în continuare pentru că altceva nu știu să fac. Nu știu să desenez frumos, nu știu să cânt, n-am veleități sportive și, cel mai important, mi-e prea lene să fac orice altceva. Cu nervi, cu nostalgie, cu speranțe, cu dorințe. Ale mele toate.

Am încă persoane pe care le citesc de când m-am apucat de scris. Cu care-mi încep diminețile. Câteva. Pentru că, rând pe rând, celelalte au dispărut. Mulți din cei care mă făceau să râd sau cu care fraternizam. On-line, din spatele monitorului.
Din ce în ce mai des fraza aia care spune ”Blog negăsit! Blogul pe care îl căutaţi nu există. Totuşi, numele este disponibil pentru înregistrare!” Sau bloguri lăsate-n paragină. Persoane care n-au mai scris de luni de zile. Anul. Un an și ceva. Dar care, înainte, dădeau măcar o dată pe săptămână un semn. Și-acum, nimic. Nici un rând, nici o poveste, nici o dorință.

La fel ca orașele-fantomă. Locuri unde au fost oameni, acum uitate. Exact cum le-au lăsat. Simți încă rândurile calde și pauza de după. Totală. S-au îndrăgostit, s-au căsătorit, au născut, și-au schimbat job-ul, au crescut, s-au dematerializat din scris. Oricare explicație e plauzibilă. Dar din ce în ce mai mulți.

Și, de fiecare dată când găsesc ceva bun de citit, nu pot să nu mă gândesc că dependența pe care mi-o creează, cel mai probabil nu va dura mai mult de câteva luni. Scrisul care m-a atras va deveni pentru el/ea element secundar. Îl va uita și va trece la chestii mai importante. Probabil va zâmbi când își va aduce aminte că a avut un loc unde scria constant și oameni care-l citeau la fel, și va trece mai departe. Pagini trecute. Ale plictiselii valuri.

Să părăsesc Erase-Rewind-ul? Doar să-l închid de tot, cu epitaf, și-nmormântare și pomană. Dar să-l las de izbeliște? Să fie o epavă-n mijlocul internet-ului? Niciodată.
Și, dacă l-aș închide, aș fi sigură că niciodată altul nu va mai fi. Nici un altul luat de la capăt; stop cuvintelor pentru totdeauna. Măcar n-ar fi oraș fantomă. Ar fi un loc unde, odată, demult, cineva scria nimicuri citite-n fugă sau în diagonală. O parte din mine.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Noi în anul 2000

Coate julite și genunchi zdrențuiți. Dorința de a rupe coaja de pe ”rană”, tăieturile dezinfectate cu salivă, șosetele de praf. Pișcăturile de țânțari peste care făceai cruce adâncă, cu unghia, ca să nu te mai mănânce. Frunze acrișoare, mâncate fără teama c-ar putea fi iederă. Florile de mâna maicii domnului, sacrificate pentru c-aveau nectar dulce. La fel ca și alea de cătină. Pete de agude pe tricoul alb, de-abia îmbrăcat. Mustăți de-nghețată de ciocolată și ”nu primesc abon”. Gorgoaze cu sare, apă băută pe ascuns, că altfel erai în pericol de-a face pneumonie, orice pietricică care devenea comoară, nimicuri adunate-n pungi și uitate cu anii prin sertare, poze doar la premieri, aniversări sau concedii, aceeași pereche de teniși purtată până se rupea, haine de joacă strict despărțite de alea ”de oraș”, pământul scârțâind între dinți, pentru că fructele nu se spălau, se ștergeau doar de tricou, pistoale de polistiren și șotron desenat cu bucata de cărămidă.
Copilăria mea.

Nu spun că-s copil și nu adult. Îs un adult cu sclipiri de copilărie. Și nu-mi aduc aminte de asta doar de 1 iunie. O știu în fiecare zi. Când mă entuziasmez la ideea de adventure, când îmi iau un tricou care-mi place maxim, când mă-ntind după corcodușe încă necoapte, când povestesc, când nu-mi place să am febră, dar e bine pentru că ești alintat dacă ești bolnăvior; când mă prind că nu-nțeleg nimic din factură, dar o plătesc pentru că trebuie, când evit cuvântul ”responsabilitate”, când nu pot păstra supărarea pentru că prefer să râd de lucrurile serioase, când încă mai am nostalgia mersului descălțat prin iarbă.
În fiecare zi.

Deci nu voi spune ”la mulți ani copilului din tine”, pentru că ziua mea e în fiecare zi în care sunt eu. Și-n care creez amintirile, nu le retrăiesc doar în gând. Nu doar pe întâi ale lunii iunie.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!