One missed call - p.3

Eu când zic că am lipici la d`ăștia de n-au ce face, nu vorbesc degeaba.
Dă-i idiotului telefonul pe mână, cu minute fără număr, și ghici pe cine se trezește să streseze. Pe mine, evident.

Nu știu dacă-s cea mai norocoasă persoană din lume, pentru că și cei care nu mă cunosc vor să mă cunoască, sau cea mai ghinionistă, din același motiv. Cert e că, de ani de zile, am aceeași soartă: i se pune unuia pata pe numărul meu, și dă-i conversație! Conversație de unul singur. Zile la rând. Telefon, sms, telefon, sms, la ore indecente gen 9 dimineața, când doarme și patul sub mine.

După ardeleni și plozi, a venit rândul pulifriciului maniaco-depresiv obsedat sexual. Plod, după voce. Obsedat, după sms-uri. Mi s-a oferit cea mai genială partidă de sex din viața mea, cu amănunte și explicații. Am aflat că mă iubește nespus și că i-ar plăcea să-i cânt ceva. Cred că și-ar fi schimbat părerea dacă chiar i-aș fi urmat îndemnul, pentru că behăi mai rău ca elanul național din Scandinavia. Noroc că eram la serviciu, și manifestările indecente sunt interzise de regulament; eu cântând e mama indecenței.

Am răspuns când a sunat, pentru că nu știam cine ce vrea; putea fi important. Big mistake! Huge mistake! Pentru c-au început să curgă sms-urile, telefonul suna ca-n gară, apocalipsa is coming. S-a oprit pe la 11, aseară. A reînceput azi la 9. Așa că l-am trecut în agendă. Să știu că-i admiratorul secret, și să nu răspund. Poate se potolește. Cam cât ține o manie din asta?

Vizualizez cum mâna mea intră prin telefon și atentează la jugulara lui. Strâns, strâns, din ce în ce mai strâns. Cu toate că s-ar putea să-i placă. Pare masochist. Și iar mă gândesc că numărul meu e pe undeva, public, cu săgeți și ”sunați-o, e fierbinte!” Altfel nu-mi explic cum, periodic, mă pricopsesc cu câte unul care nu se mai dă oprit. Chiar dacă nu-i răspund. Chiar dacă-l ignor. Pe vremea mea, copiii nu erau atât de insistenți. Sau nu aveau atâtea minute.

Propun  ca firmele de telefonie mobilă să nu dea cartele sau abonamente nelimitate decât după un intens control psihologic al posibilului client. Cine știe câți psihopați mai sunt încă în libertate, adulmecând după numărul meu?

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Busola

Mă înveleam bine, mă sigilam în pătură și, oricât de cald mi-ar fi fost, n-aș fi scos nici un deget afară. Pericolul pândea în întuneric. Dacă eu nu-i văd, nici ei nu mă văd. Siguranță de pătură, frică de necunoscut.

Îmi plac siguranțele mele. Nu cred c-aș face bungee-jumping, nu mă duc la apă mai mare decât mine, scufundări aș face doar cu costum de scafandru, suflu în cafea dacă frige, nu m-aș juca c-un pitbull. Boring. Am siguranțe care te fac să râzi și riscuri pe care eu nu le consider riscuri. Pentru alții, poate. Pentru mine - normal. Nu joc la loto nu din cauză de risc, ci pentru că uit mereu să pun bilet. La fel cum uit să-mi pun centura de siguranță sau să mă uit în spate când merg pe stradă, cu căștile-n urechi.

Siguranțele mele-s în mine. Am nevoie de ele așa cum alții au nevoie de aer. Cum alții au nevoie de cuvinte, jurăminte, acte. Ia-mi siguranța și m-ai debusolat. M-ai desfăcut la fel cum se desface puzzle-ul, când i-ai scos din piesele din mijloc. Mă-ntorc pe toate părțile și nu știu cum să mă repar. Repară-mă. Dacă mă doare capul, iau o pastilă; dacă m-am tăiat, mă bandajez; dacă mi-e rău, dorm; dacă m-am debusolat, nu știu să-mi găsesc nordul. Îmi joci pe retină, stropi de lumină.

Din povestea mea lipsește mereu încheierea. Pentru că nu pot scrie povești cu un final care nu-mi convine. Povestea continuă. Povestea continuă până când. Fraze care se leagă, momente care reapar, parfum care a rămas adânc în mine, cuvinte, flori presate, caiete, siguranța mea.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.143

Enjoy!

Capul celor 11000 de fecioare

Leapșa. În dublu. De la Music Infusion și de la Ina. Lejer, ca de duminică.

Reguli:
1. Postează imaginea Liebster Blog Award
2. Spune 11 lucruri despre tine
3. Răspunde la întrebările adresate de cel care te-a nominalizat si formulează un set nou de 11 întrebări pentru cei pe care îi nominalizezi
4. Nominalizeaza 11 persoane (+link) care să realizeze acest tag
5. Mergi pe pagina lor şi anunţă-i
6. Nu da tag-ul inapoi !

Imagine:

11 lucruri despre mine:
- îmi plac chestiile simple în general, și alea complicate dacă le complic eu
- ador să dorm, să mănânc, să vorbesc; mai ales să vorbesc
-  dimineața mea începe cu o cafea și o țigară
-  mă omoară frigul și învii pe caniculă
- mă enervez rapid, și-mi trece repede
- pot vorbi ore-ntregi fără să spun nimic
- am dileme și manii ciudate
- ”ciudat” e de bine, pentru că nu-i ”normal” și ”normal” e prea obișnuit, deci plictisitor
- 2 tatuaje și 13 pierce-uri
- de-abia aștept să mă tund
- niciodată nu știu exact ce să spun când mi se spune: ”zi ceva despre tine”

Întrebări la care trebuie să răspund. Două seturi, pentru că unul singur ar fi fost prea simplu.
MusicInfusion:
1. Carte preferată
Greu să aleg. Dar cea mai citită e ”Toate pânzele sus”
2. De ce ți-ai ales profilul ăsta
Profil de?
3. De ce blogspot și nu wordpress
Blogspot-ul mi s-a părut mai simplu de utilizat
4. Fază retardată de când erai copil
Îmi plăcea să mă joc în șifonier, sub masă, în cămară, oriunde cât mai strâmt și mai ascuns
5. Ca animal de companie vrei...
Am câine și pisici. Nu cred că mai vreau încă pe cineva
6. Visul tău de copil
Să fiu ca Silvia Conti din La piovra
7. Versul preferat dintr-o piesă
Greu de ales. Ultima manie: ”...a black beard, a cigar, Jesus Christ with a gun...”
8. Proză/poezie
Proză
9. Om de cultură pe care nu-l suporți
Pruteanu. George Pruteanu
10. Ce-am făcut vara asta
Plajă. Muncă. Plajă. Fun.
11. Cum stai cu prejudecățile
Îmi place să cred că n-am.

Ina:
1. dilimandrit, zevzec, hapciulitic
2. toate trei
3. dinții de calorifer, capul de tastatură
4. se-nroșește când bea prea mult
5. cu mâna
6. doar dacă e noapte
7. evident
8. în nici un caz Porfirie
9. 哼，哼
10. era acolo de la ultimul potop
11. uneori

Întreb eu:
1. De ce ai face leapșa asta?
2. O decizie pe care ai luat-o, și-ai schimba-o
3. ”În dragoste și-n război, totul e permis”. Adevărat sau fals?
4. Ce întrebare te face să te fofilezi?
5. Subiecte tabu
6. Obiectul de care nu te desparți
7. Muritor sau ne
8. Ce te întristează
9. Ultimul coșmar
10. 3 filme de văzut neapărat
11. Urăști să...

Vorba lu` MusicInfusion, oracol de gimnaziu. Catchy.

În ordine de ultimele postări, merge la:
Ana
Lizu
Forfecutsa 
Cudi 
Daniel 
Addicted 
IncaVisez  
Cristina Cioba 
Chrissy
Miss I.
Luna Pătrată

Pân` la următoarea leapșa, la bună vedere! 

Viva La Revolución!

Să mă lumineze cineva care-i faza cu femeile și pensatul. O pensetă costă 5 lei. Hai, 10, dacă o vrei mai șmecheră. Eu, una, am o pensetă moștenire de familie, posibil de prin 1914, cu care mă-nțeleg de minune. Mă joc cu ea de ”uite firul, nu e firul”. Și nu-mi ia mai mult de câteva minuțele.

Deci, de ce te-ai duce la cineva să te penseze și-ai mai și plăti pentru asta?
Că semeni cu Albulescu și ai nevoie de cineva care să le dea o formă, să le civilizeze și disciplineze, total că acord. N-ai vrea să-ți bagi penseta-n ochi sau să ajungi să scoți până nu mai ai ce scoate și dup-aia să trebuiască să ți le desenezi burlesque. Nu prinde pe toată lumea stilul.
Că le vrei vopsite și dichisite, din nou ok. Știu o poveste foarte reală despre o fată care-și apreta sprâncenele în fiecare dimineață, înainte de liceu. Că le avea generoase și nu le voia rebele; așa că le apreta. Cu apret. Da` nu se ducea la coafor pentru asta. Și le apreta singurică și, când n-avea timp să prepare apretul, le scrobea direct cu aracet. Fiecare cu mania lui.

Da` să te duci o dată pe săptămână la cineva să-ți smulgă trei fire în loc să le vânezi dimineața în fața oglinzii, mă depășește. Te trezește, te îmbraci, bați drumul pân` la coafor și nu, nu te mai și tunzi/vopsești/manichiurezi. Nu, doar te pensează. Mai mare daraua  decât ocaua.

Și nu le-nțeleg nici pe alea care-și lasă șuvițele de izbeliște cu lunile. Cărora deja le poți face codițe împletite la sprâncene. Bagă aparatul de ras dacă n-ai chef să le bibilești; scapă de ele în mod cinstit. Off with your hair! Să radem toate sprâncenele indecente! Să punem mâna pe pensetă și să reparăm ce mai e de reparat! Să spunem NU dependenței de penseta altuia! Să schimbăm guvernul! Să facem case pentru copiii din Africa! Să găsim leacul pentru obezitate! Cu oglinda-n față, sunt acest Che Guevara al sprâncenelor, acest Don Quijote al pensetei, acest simbol al revoluției ce va să vină!

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Don't ask don't tell

Că cică la jocurile olimpice de anul ăsta, nu știu câți participanți au recunoscut că-s gay. Știre care a făcut să crească inima ”comunității”. Care a făcut înconjurul netului. Nu înțeleg. Faptul că-s gay îi face să alerge mai repede și mai bine? Le crește valoarea ca sportivi? Și toți o iau ca un câștig personal. ”Io-te, bă, e gay și participă la Olimpiadă. Ce pas înainte!”

Eu zic că erau gay înainte de a decide să participe, ba chiar înainte de a decide că vor să fie sportivi. Eu zic că participă omul, nu orientarea sexuală. Că ar trebui să te uiți să vezi ce poate ca atlet, nu să te uiți la atlet pentru că e gay. Să-l susții sau să arunci cu noroi în el datorită sau din cauza a ceea ce face în dormitor.

Sunteți sus și tare împotriva discriminării. Încercați să schimbați legi, să faceți să nu mai conteze orientarea, să schimbați mentalități astfel încât să conteze persoana, nu faptul că e bărbat care iubește un bărbat sau femeie care iubește o femeie. Și totuși discriminați. Și discriminarea pozitivă tot discriminare se cheamă.

Dacă au reușit să dovedească că faptul că ești gay nu-ți afectează capacitatea de a fi militar, de ce se bate monedă pe cât de sportiv gay ești? Aceeași chestie, inversată. Dacă n-ar fi avut voie să participe din motivul ăsta, ar fi fost scandal. Nu contează că e gay, e un om cu veleități sportive. Și-atunci de ce contează, când nu-i nici o opreliște? De ce ”sportiv gay” sau ”pictor gay” sau ”cântăreț/scriitor/orice gay” vinde mai bine decât fără atribut și de ce ar fi interesant? De ce discriminarea pozitivă nu-i interzisă? De ce să faci publicitate pe culoarea așternuturilor?
Mă citește cineva doar pentru că-s gay? Să se oprească. Am mai mult de dat decât amănunte de interior și sunt mai mult decât fata care iubește fete și nu roșește să vorbească despre asta. Și la Olimpiadă ăia sunt să concureze, nu să fie poză de banner pe ”opriți homofobia!”

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Să-mi dai un titlu

O scoică mi-a nenorocit talpa acum mulți ani, când încă încercam să-nvăț să-not. Juma` de talpă, tăiată în juma` de scoică. Prefer să mă gândesc că din cauza asta n-am învățat eu să înot. Nu că mi-e frică de apă, nu că tre` să simt pământul sub picioare, nu că în apă n-am senzația de control, ci din cauza scoicii. Adevărat spunea cineva că femeile caută mereu vinovați; oricine, în afară de ele.

Am o tăietură-n talpă. Tot de la o scoică. Istoria se repetă, oricât ai vrea să crezi că nu. Nu la fel de mare, nu la fel de gravă. Îndeajuns de adâncă cât să calc ciudat. De parcă aș avea talpa tăiată-n două. De parcă aș merge cu piciorul altuia. Blestem, zic eu, că prea erau toate magazinele închise, prea erau valuri prea mari, prea a bătut vântul în ultima zi, prea m-a biciuit nisipul, prea aveam haină de scoici. Și-n ciuda blestemului merg pe piciorul meu, magazinele s-au deschis într-un final și bine c-a bătut vântul, altfel deveneam grătar Camelia.

Am fruntea bronzată cu dungă; juma` de frunte, juma` de scoică, juma` de tăietură. Am bronz de marinar, zâmbet de concediu de o lună, replici adunate conștiincios, imagini adânc întipărite pe retină, un pachet de țigări plin cu melcușori, mândria de a-mi fi călcat două principii fără să-mi pice tresele și ”fără să-mi afecteze celebritatea”, bugetul la zero, salariul peste două săptămâni, un week-end care se apropie monstruos de repede, pisici de alintat, dorințe de-mplinit, planuri de făcut, deochi de alungat, eu care m-am trezit fără să sune alarma, cu mult înainte de a suna alarma, things to do, people to meet, cafele de băut, țigări de fumat, o viață întreagă înainte. Exact cum am planificat.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Zăvoi domestic

Vreau să fiu o pisică mare, grasă, cu zgărduță antipurici, leneșă și bună prietenă cu canapeaua, covorul, pervazul. Cu poziții cât mai ciudate și mai incomode. Când miaun, să însemne că mi-e foame, că mi-e sete, că vreau mângâiată sau că, pur și simplu, am chef să miaun. Să fiu pisică de apartament, neapărat cu o stăpână care să-mi caute-n coarne, să mă răsfețe și poate chiar să mă tragă de coadă. Nu mult, nu tare, cât să mă scoată din leneveală.
Nu vreau neapărat să fiu o pisică de rasă. Cât de apartament. Și grija mea majoră să fie să mă-ntorc de pe-o parte pe alta, ca să nu-mi amorțească fundul.

Purici sau pureci? Normal că purici. Sună ca la Moldova, da` puricilor nu le pasă de gramatică. Nici mie nu mi-ar păsa, dacă aș fi pisică. Și nu mi-ar păsa dacă mănânc chiftele sau piftele, atât timp cât au îndeajuns de multă carne și-s îndeajuns de gustoase încât să-mi gâdile plăcut papilele gustative. Și nu mi-ar păsa nici cum mă cheamă, pentru c-aș răspunde la orice zgomot, fără să fiu acuzată de curiozitate excesivă. Cami, Camelia, Camelia Bucur, Cecilia, Petronela, Hortensia, nu mi-aș face probleme; pisicilor nu le pasă de nume, și nu mi s-ar zburli codița dacă m-ai denumi altfel decât știu eu. Ar fi cam trist să fiu o pisică pe care o cheamă Filofteia; până când vii cu ceva interesant de mâncare și poți să mă strigi și Maria Magdalena, că nu-mi mai pasă.

Și, cel mai important, să nu fie musai să mă ridic acum, să mă dau de trei ori peste cap și să-mi iau înfățișarea de muncă. Singura muncă obligatorie să fie somnul, pe care l-aș respecta cu sfințenie, fără să mă plâng. Pisică șomeră, cu drept de leneveală. M-am decis. Asta vreau să fiu când mă fac mare.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Oul kamikaze

Am o frică patologică de ouă. Nu, nu văd armate întregi de ouă, îndreptându-se fioroase spre mine și atacându-mă. Nu, nu le vizualizez rânjind ca canibalii și-ncercând să mă facă salată de om de Paștele ouălelor. Nici măcar nu-mi imaginez c-am fi într-un univers paralel, în care ele încearcă să mă facă maioneză sau omletă; OMletă. Doar că mi-e frică de ele.

Problema e că sunt și bipolară. Mi-e frică de ele, dar le iubesc de mor. Prăjite, scrobuite, fierte, în salată, cu kaizer, cu muștar, cu hrean, ba chiar cred că și cu Finetti ar fi delicios de gustoase. Le ADOR!

Dar, revenind la teamă. Tragedie era când mă trimitea doamna mamă să cumpăr ouă. Că trebuia să iau 1, 2 sau 10, același drac era pentru mine. Tremuram cu gândul că le-aș putea sparge. Și nu era ca și cum mi-ar fi spart dup-aia cineva capul, c-am spart ouăle. Ai mei aveau o atitudine degajată față de ouă. S-a spart, s-a spart, asta e, altul la rând. Dacă se spărgea în pungă, ajungea în tigaie. Dacă era crăpat, era pus la loc de cinste-n frigider, într-o ceșcuță. Sau dacă era chisăliță, se îndepărtau ouăle întregi de bad company și ăla rebel ajungea la gunoi. Simplu.

Doar eu mă panicam. Dacă se sparge? Dacă moare oul? Eram mai ceva ca Sofocle. Pășeam cu grijă. Țineam punga la piept. Cred că nici c-un nou-născut nu te porți mai cu mănuși decât mă purtam eu cu ele. Și mă duceam rar. De obicei, refuzam când auzeam că e vorba de ouă. Dacă mă puneai să car 10 kile-ntr-o mână, nu crâcneam. Când venea vorba de ouă, refuzam total. Ani la rând.

Eu nu mai știu cât costă un ou. Eu nu cumpăr ouă. Eu mănânc ouă, atât timp cât le cumpără altcineva. Sau măcar să le care. Să nu intru în contact cu ele. Dacă vrei să mă sperii, pune-mă să-ți cumpăr 7 ouă. Și cu unu` e sperietură, da` dacă-s mai multe, e mai mare pericolul, că se pot lua la harță între ele și-mi fac bucata din neutralitate.

Adevărat grăiesc: ouăle sunt parșive. Temeți-vă de ele! Nu se știe niciodată când dai de unul sinucigaș, care se sparge cu de la sine putere, fără să-l atingi, fără să-l stresezi. Pur și simplu. Își propune să moară, și CRAC! Aveai un ou, nu-l mai ai! Kaput oul.
Și unii nu pricep de ce-s speriată. Păi, cum să nu-ți fie frică, când stai cu gașca de sinucigași în pungă? Plus că, dacă-s mai multe, își unesc forțele și-ți explodează-n față, și rămâi ciung, sau orb, sau tracasat pentru vecie. Ce, n-a auzit nimeni de ou care a explodat în cratiță?

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Marca Camelia

La școală am învățat că cacofoniile sunt pentru conversație ca cafeaua pentru bolile de inimă. Că sunt câteva cacofonii acceptate - excepții care-ntăresc regula. Ești dulce ca carameaua. Ca virgulă carameaua, repetau exasperant toți. Mai exasperant ca cacofonia în sine. Ori îi găsești înlocuitor, ori iei cacofonia în brațe și te obișnuiești cu ea.

Nu-i ideea mea. Pe bune că nu e. Mi-a fost zisă, și mi-a plăcut și parcă mi s-a deschis capul. Nu prea foloseam virgulă, în schimb îmi chinuiam creierii să găsesc sinonime, să chinui fraza, s-o torcoșesc să nu spun ca Camelia, că cică caca e urât. Și când mi-ai spus că unii își bagă și-și scot și nu se atacă nimeni, da` dacă spui barca carmin se isterizează toți, am luat ideea. Am morfotit-o. Am întors-o pe toate părțile și mi-am zis că-i adevărat. Că ca să eviți o cacofonie te chinui și te fofilezi, da` ca să înjuri ca birjarii nu te cenzurezi. Și mintea mea s-a relaxat deodată. Că nu tre` să mai mă gândesc care-s alea permise. Permise sunt toate și nu-i problema mea dacă arde ca candela te face să roșești.

Și-am văzut la un magazin aparat de învârtit țigări. Dacă ai tutun din ăla de miroase frumos și-ți iei și foițe și poți să-ți cumperi și filtre și să-ți faci țigări producție proprie. Mai tari, mai aromate, mai economice. Și mă și văd așezată turcește pe covor și-nvârtindu-mi o țigară. Sau făcând maldărul de țigări, și așezându-le frumos în tabacheră și fumând într-un fel țigări de producător. Ba chiar aș putea să m-apuc să cultiv tutun, să fac hârtie și să-mi meșteresc singură filtrele. Lăsați fumul să vină la mine.
Că Camelia e inventivă, că cacofoniile nu-s permise da`s legale și țigările-s la mare căutare.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Curs de banking - p.2

Cum ar fi să te trezești cu câteva milioane în minus față de cât știai că ai? Să dai cu cardul, să știi că tre` să-ți dea bani și să-ți spună nonșalant ”fonduri insuficiente”? Crud și insensibil la durerea ta. De parcă dă de la el. De parcă nu tot el ți-a spus acum ceva timp că mai ai ce scoate, stai fără grijă, e plin de bani contul, te poți lăfăi ca un belfer și acum, acum să râdă hain și să-ți spună că ești sărac lipit pământului. Pământului zic, și simt cum fluieră vântul prin buzunare.

Spun eu: bancomatele de la CEC are the devil. THE DEVIL! Se joacă cu mintea ta, te păcălesc, te ademenesc că-s mai aproape și mai peste tot, îți spun ce vrei să auzi în momentul ăla și, când deja ai încredere în ele și-ți vine să le iei în brațe și să le declari fidelitate veșnică și eternă, PAC! Îți dau cu ecranul în cap și-ți râd hidos în față. Te-a mințit, mă! Câteva săptămâni te-a mințit cu nerușinare, că nu se updatează la timp, și tu nu scoți chitanță, că ai încredere în el, și-acum ți-o dă în freză.

Și stai și calculează, și cere extract de cont, și stresează consilierul BRD, că BRD e banca ta și-ai înșelat-o cu bancomatul altei bănci, și simte-te nasol din multiple motive. C-ai înșelat-o, c-ai fost mințit, că și-a bătut crunt joc de tine, că ai contul gol ca un nou-născut și că da, puteai să mai mergi juma` de kilometru pân` la bancomatul mamă și nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.

Dar, nah, dă-i Cameliei mintea de pe urmă. Cum să te păcălească, mă, bancomatul? Cum să te-ncrezi în mașinării? Cum să mai crezi în cardul tău de-acum înainte? Mai că-mi vine să fac cerere să-mi vină de-acum înainte banii în plic. Metodă din Antichitate, dar eficientă. Măcar știi clar ce mărunței mai ai în buzunar.

Concluzia: nu vă băgați cardul în orice bancomat. Nu se știe care dintre ele e infestat.

Pân` la următoarea morală, la bună vedere!

Ploua infernal - p.2

O, vai plouă! Mimică îngrozită, ochi aruncați pe fereastră din 3 în 3 secunde, că vezi tu, ploaia e rece și udă și nu contează că e ploaie de vară, că ai umbrelă, că ai putea să iei un taxi, tragedie: plouă! Și nu doar plouă, mai și fulgeră și tună. AAAA! Câte o tresărire la fiecare fulger, câte un țipăt sufocat la fiecare tunet. Doamne, apără și păzește! Doamne ferește! Vai, ce frică mi-e! Îmi vine să plâng de frică, și dacă aș încăpea, m-aș ascunde sub pat, dar nu încap deci suspin și oftez și fac mătănii.

Ce urât plouă. Am înțeles. Plouă urât. Dar ești în clădire. La adăpost. Ploaia aia mare și rea nu te udă și nici un fulger n-o să te lovească prin termopan. Și n-am prea auzit de oameni loviți de fulger în mijlocul orașului. Morți și carbonizați. Da` la țară... pe câmp... Și-ncă un suspin. Nu ești la țară, nu ești pe câmp, de ce ți-e atât de frică de ploaie? Nu-nțeleg.

Nici că mă-ntrebi dacă plouă când vezi bine că da pe geam, și mai apar și murată pentru c-am uitat de umbrelă. Nu, de fapt sunt udă pentru că mi-a venit mie așa o poftă să mă bag sub un furtun în drum spre muncă și să fac senzație, în timp ce afară e soare și soare. Cum să mă-ntrebi dacă plouă când ploaia bate-n geam, la un metru de tine?

Unele femei au o problemă cu ploaia. Cred că-s programate genetic ca, atunci când văd norii și ploaia, să se panicheze. O reminescență din perioada în care nu găseau hrubă în care să se adăpostească și, dacă erau ude pân` la piele, făceau pneumonie și murea direct, fără avertizare. Asta tre` să fie, pentru că altfel ar însemna că-s găini. Una din două.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.142

En joysz!

In my little black dress

Îmi plac piersicile pe care le cheamă nectarine. Și portocalele minole sau clementine. Mușcătură, suculent, ca prima mușcătură dintr-o seară îndepărtată. Când muști cu sete, cu teamă, cu poftă. Când nu-ți pasă dacă rămâne semn, pentru că nu știi că semnele rămân și nu gândești decât atunci. Acolo. Mușcă!

Primele mângâieri. Satin. Și-un kimono albastru, ca o promisiune. Îmi plac mângâierile, îmi place satinul și-mi plac kimono-urile. Și-mi place să-mi aduc aminte. Îmi place? Uneori și anumite amintiri. Sigur? Sigur de tot. Ca atunci când citești ceva ce n-ai mai citit demult, și unele cuvinte le știi atât de bine, de parcă le-ai fi scris tu. De parcă le-ai fi trăit tu. De parcă tu ai fi cel ce citește asta, după ce a simțit; după ce a trăit.

Întreabă-mă care a fost momentul perfect. Întreabă-mă, și-o să-ți spun că nu pot alege. Și când nu pot alege, iau tot. Sau te las să alegi. Făceam bilețe cu opțiuni. Sau dădeam cu banul. Dacă nu-mi convenea, mai aruncam o dată. Și-nc-o dată. Până când alegerea devenea clară, în ciuda a ceea ce spunea capul. Sau pajura.

N-am înțeles niciodată cum fac unii castele de nisip, fără să se dărâme. Sau cum alții se mulțumesc să clădească castele în Spania. Castelul mi l-am construit singură, ca pe-o fortăreață. Bine îngrădită, bine apărată, departe de mine. În castelul meu mănânc piersici pe care le cheamă nectarine, aleg între clementine și minole și revăd momentul perfect, de la început. De la primul.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Free Willy! - p.2

Am fost la cumpărături. Cu chiloți. Am cumpărat roșii. Fără chiloți. I-am cerut vânzătoarei și țigări. Cu chiloți. Mi-am luat și-o bere. Fără chiloți.

Joc pueril, dar teribil de amuzant. După fiecare frază pui o dată cu chiloți, o dată fără chiloți. Și vezi ce iese. Evident ceva de care poți râde. Poți râde de orice și, atât timp cât poți râde de ceva, ceva-ul ăla nu mai e atât de grav.
Ideea maximă de libertate o reprezintă alergatul cu chiloții în cap. Ca tablou. Pe bune, nu te simți mai liber dacă te gândești că poți face ce vrei, inclusiv să alergi cu chiloții în cap prin casă? Este.

Și nu înțeleg de ce lumea evită să vorbească despre chiloți. De când sunt ei tabu. Dacă pronunți chiloți, bikini, tanga, gogoșari, boxeri, toată lumea o să roșească, o să se uite în altă parte sau o să schimbe subiectul. BOO! Chiloții cei răi. Chiloții înfricoșători, indecenți, de nepomenit, nu le rostiți numele sau vă veți transforma cu toții în stană de piatră! De parcă n-am purta cu toții. De parcă n-ai mai văzut chiloți de când mă-ta te-a făcut. Scuzați, doamna mă-ta, că nu mă trag de șireturi cu dumneaei. La fel cum vorbești în șoaptă despre tampoane.

Mie-mi plac, mă, chiloții. De toate felurile, culorile, dantelă, saten sau panglicuțe, mai de școlăriță sau mai aproape de porno, uni sau multicolori, oricare le-ar fi împărțirea pe nume și stiluri, mai ascunși sau mai la vedere. Îmi plac chiloții și puțin îmi pasă că din blugi mi se ițește fundița superioară sau că mi-a ieșit panglicuța. Big deal! Și eu am, și tu ai, până și bunică-mea are. Ea se cam sfiește să spună ”chiloți” da` are aproape 80 de ani. Pe vremea ei era gogoșari power. Explicabil. Acum? Liber la chiloți. Liber la stil, la vedere, la vorbă. N-am crescut în ideea de libertate ca tocmai chiloții să-i cenzurez, în timp ce lângă mine o mamă cam de vârsta mea își îndeamnă plodul de 2 ani să zică la telefon ”sugi...” Măcar chiloți purtăm cu toții și eu nu discut cu minorii.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Fum

...și-o ultimă țigară, uitată... însetată să tragi din țigară... aprinde o țigară, tu nu mai... ca un fum de țigară, sufletul... o să ne amintim la o țigară...
Greta Garbo fumând. Mult. Marlene Dietrich. Catherine Deneuve. Toate nonșalant cu țigara-n mână. Fum suflat senzual. Femei îmbrăcate-n fum. Femei dureros îmbrăcate-n fum. Nu-i în nimic mai multă tristețe decât în femeia care fumează, cu privirea pierdută, în gândurile ei. În tristețea din care tu scoți o poveste. Nu-i în nimic mai multă senzualitate decât în felul în care suflă fumul. Nu către tine. Către departe. În ea - dorința de a fuma. În fumul ce-l expiră - totul de care vrea să scape.

Femei care fumează feminin. Nu alea care trag din țigară ca birjarii și țin țigara de parcă ar fi spart șapte cartiere înainte. Femei care țin țigara ca o dezmierdare. Pomeții desenați când inspiră, gâtul alungit, sculptat când expiră. Expiră-n sus, ca atunci când îți pui o dorință și cauți steaua căreia să i-o încredințezi.

Toate versurile sunt în jurul unei țigări, toate discuțiile se duc la o țigară, toți nervii se citesc în ritmul în care fumezi. Țigara ca o rugăciune. Greta Garbo era frumoasă. Greta Garbo e frumoasă. Greta Garbo e sublimă în felul în care se-nconjoară-n fum.

Fumez nu pentru sublim. Fumez pentru mine. Sublim e momentul în care-ți aprinzi cea din urmă țigară.

Pân' la următorul fum, la bună vedere!

La prima vedere - p.2

Cică ar exista dragoste la prima vedere. Eu nu-nțeleg cum vine asta. Eu înțeleg că poate fi atracție la prima vedere, poate fi dorință la prima vedere, da` dragoste mai greu. Eu, dacă te iubesc, te iubesc pentru cum ești și cum gândești și te doresc pentru cum arăți. Dar să mă-ndrăgostesc pentru că te-am văzut 2 secunde, mai greu. Nici nu neg că se poate. Doar că nu înțeleg.

Am auzit în schimb altceva. Ceva la care gândul nu m-a dus, dar care e făcută, cică, de majoritatea femeilor. Și-o replică acidă: ”sunt multe lucruri pe care le fac femeile și tu nu le știi”. Așa o fi. Da` să vezi pe cineva în stația de autobuz, să-ți placă cum arată și-ntr-o fracțiune de secundă să te gândești cum ar arăta copiii voștri, asta mă depășește total.
Pot înțelege cum stai și visezi cu ochii deschiși cum ar fi să fii cu cutare vedetă. Pentru că-ți place, pentru că te intrigă, mă rog, poze din toate părțile, detalii, timp să desenezi povești, visăm cu toții și-avem libertatea de a. Dar că-l vezi pe ăla până se urcă-n autobuz și deja ai întemeiat un clan din voi doi mă face să cred că ești puțin psihopată. Adică ai face copii cu oricare trece prin raza vizuală și arată bine. Un fel de promiscuitate imaginativă.

Oi fi eu defectă. O fi pentru că nu-mi doresc copii. O fi pentru c-am realizat că dintre două femei oricum nu poate ieși unul care să semene amândurora. Decât dacă-l faci cu fratele ei. Și nici așa nu-i tocmai sigur. Dar chiar dacă mi-aș dori, nu mi-aș croi imaginea după gagica pe care o văd în trecere. N-aș fi sigură că moștenește fizicul ei și inteligența mea. N-aș putea să mă risc. Deci da, sunt multe lucruri pe care femeile le fac și eu nu le știu. Și ăsta e, se pare, unul pe care l-am aflat de la o sursă din interior. Un fel de What women want, spus chiar de ele. Sunt în dubiu dacă vreau să știu mai multe...

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Un dram de autism - p.2

După sfatul domnului Sântimbreanu, ar trebui să-mi fac un carnețel pentru carnețel și, eventual, încă un carnețel în care să bifez c-am bifat în carnețelul 2, ce-am notat în carnețelul 1. Nu pentru că mă lasă memoria, ci pentru că scumbag brain face scenarii, peste scenarii și, în secunda în care nu sunt atentă, îmi joacă feste.

Închid ușa. Fără să dau prea multă importanță acestui fapt pe care-l repet zilnic, de câteva ori pe zi. Merg o bucată de drum. Da` oare am închis ușa? Strânge din dinți, încearcă să-ți aduci aminte, te vizualizezi băgând cheia în ușă și rotind-o de două ori? Da? Da` sigur asta nu se întâmpla ieri, și azi ai uitat? Ești sigură-sigură de tot c-ai închis-o azi și nu ieri? Și azi nu e larg deschisă pentru oricine are poftă să dea o raită prin bârlogul tău? Mna... sunt... sigurăăă... Aha! Ai zis-o cu juma` de gură! Deci e posibil și foarte probabil ca, de fapt, să fi încurcat zilele și azi ușa să fie o invitație pentru musafiri nedoriți. Întoarce-te, Camelia, și verifică ușa pentru că, dacă ai ajuns la muncă, mai greu scapi și de manie și de grijă. Și vizualizez cum îmi râde răutăcios creierul când realizez că am închis-o; de două ori, chiar.

Scot bani de la bancomat. M-am învățat să-mi repet că mi-am așezat cardul cuminte la locul lui. Altfel risc să verific de câte 5 ori aceeași bagatelă. Nu mă vizualizez scoțând cine știe ce fir din priză. Se repetă povestea cu ușa. Tre` să spun cu voce tare că am scos tot din priză. Eventual să dau câte un telefon fiecărei persoane pe care o cunosc ca să o anunț c-am scos tot din priză, c-am închis ușa, c-am închis aragazul și asta înainte de a pleca de acasă. În caz că mă lovește îndoiala, să știu că pot apela la oricine să mă liniștească. Sau carnețel. Închis ușa - bifat. Și dacă e bifatul de ieri? Nu, mai bine cu dată. Închis ușa - 11.07.2012 - bifat. Și dacă încurc zilele? Niciodată nu știu sigur în ce zi suntem. Altă manie.

Dezvolt tâmpenii din astea în același ritm în care alții se spală pe dinți. Le demontez pe rând. Da` e mai greu să le demontez decât să le creez. Răbdare. Și speranța că, la un moment dat n-o să-ncep să mă-ntorc de câte 2-3 ori pentru a verifica aceeași ușă.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Polițist cu explozie întârziată

Ar trebui să existe o limită pentru cantitatea de alint pe care o poți folosi în afara spațiului propriu și personal. Sau ar trebui să-mi desenez o pancartă cu ”no mâțâieli allowed!” Îmi plac pisicile care se alintă. Îmi plac și oamenii, atât timp cât știu cum să se alinte pe lângă mine. Îmi plac pisicile pentru că vin atunci când te aștepți mai puțin, fac diverse scheme ca să le bagi în seamă și, după ce ți-au deschis apetitul, se retrag. Îmi place că te alinți departe de ochii lumii.

Copiii care băteau din picior, ăia căutați în coarne sau ăia care te trăgeau de mânecă pentru un dram de atenție îmi stârneau impulsuri violente încă din copilărie. N-ar fi fost o problemă să-i bat atunci. Acum trebuie să strâng din dinți pentru a-mi stăpâni impulsul. Cum aș părea scăpându-ți o palmă, doar pentru că mă enervezi?

Simplu: când spun ”gata!”, gata să fie. Nu, nu glumesc. Nu, nu mă alint. Dacă am ajuns să spun gata, înseamnă că sunt aproape de explozie. Și nu vrei să mă vezi explodând. Nu e un spectacol tocmai plăcut. Îmi plac lucrurile clare, și nu fac exces de cuvinte. Partea proastă e că aștept același lucru în schimb. Când întreb vreau răspuns, când rog, vreau să-mi asculți rugămintea, când țip înseamnă că deja mi-ai exasperat răbdarea.

Un zâmbet nu-i un răspuns, la fel cum o față tristă nu-nseamnă că trebuie să te consolez. Tristețea îi plăcea lui Păunescu. Și-mi place și mie, dacă ascunde ceva. Un motiv. O durere. O iluzie. Un vis. Tristețea autoimpusă mă face să gândesc doar un singur lucru: după atâta fără motiv, când o să te lovească motivul și durerea aia reală, n-o să știi pe unde să scoți cămașa. Pentru c-o să fie atât de brusc, și-atât de rău, c-o să-ți smulgi părul din cap pentru tot timpul mimat. Pentru toate zâmbetele trist-gratuite, pentru toate minutele în care puteai să râzi cu toți dinții dar te-ai complăcut într-un joc adolescentin și fără scop. Doar pentru că e comod să te mângâie cineva, să-ți spună c-o să fie ok, când mai ok decât acum n-o să mai fie.

Mă enervez ușor și cu motiv. Îmi plac nervii doar dacă sunt constructivi. Nu-mi place să mă enervez pentru alintături fără loc, pentru zâmbete fără scop, pentru tristeți închipuite. Decât când ating limita superioară a răbdării și nu-i nevoie decât de-o brichetă aprinsă ca să iau foc. Și-i și cald, deci ard repede și devastator.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.141

Enjoy, girl!

Fructul oprit

Acu` vreo doi ani am vrut să cumpăr un pepene galben de la o anumită tarabă, încă funcțională. Cunoscătorii știu că nu poți cumpăra un pepene galben doar din ochi. Tre` să-l iei în mână, să-l miroși, să vezi dacă vibrați la aceeași intensitate, să-i pipăi coaja, un întreg ritual și asta în interval de mai puțin de 2 minute. E inadmisibil să cumperi primul pepene care-ți iese-n cale! Am aplicat ritualul la taraba cu pricina și s-a dezlănțuit iadul. Că-i stric pepenii, că se-nmoaie dacă pui mâna pe ei, câți am de gând să-ncerc până chiar cumpăr unul, că se bușesc, bulesc, degradează dacă ar sta toată lumea să-i atingă. Am lăsat-o și pe ea, și pe pepeni și mi-am văzut de drum. Mai mult ca sigur că erau otrăviți la ce proprietară aveau.

Am trecut azi pe lângă tarabă. Pepenii acolo, ca acum câțiva ani. Și oricât de puternic ar fi fost impulsul de a-i dezmierda, am trecut mai departe. M-ai țăcat o dată, a doua oară nu-ți mai dau ocazia nici dacă stai în cap.

De-abia aștept să apară muscatul de Hamburg. Da` ăla cu schelet subțire, parfumat, aromat, delicios și cu care aș trăi zile-ntregi, chiar de mi s-ar dovedi că, de fapt, el era fructul oprit. De ce ar fi fost mărul oprit? Merele nici măcar nu-s atât de geniale. Muscatul de Hamburg este. Și pepenii galbeni, și piersicile, și smochinele proaspete. Eu cred că de fapt era vorba de alt fruct, da` ăla de-a scris biblia avea un vecin zgârcit, c-un măr în curte, cu mere d`alea frumoase, ionatane, care miros bine, și de care nu se putea apropia, pentru că vecinul avea și-un câine rău, și nici măcar noaptea n-avea cum să fure unul, și mirosul îl înnebunea, și-i lăsa gura apă. La el în curte erau tot felul de alte fructe, dar măr n-avea așa că, de poftă, a însărcinat-o pe Eva cu furtul de care el nu era capabil.

Vreau porumb fiert. Munți de porumb fiert. Camioane cu pepeni galbeni din ăia, cu coaja urâtă și miezul dulce, răcoros, și saci de struguri. Și-o vară prelungită.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Blutige Risse

Îmi place șampania nu din cupe, ci din pahare mari, înalte, de bere. Berea nu-mi place din pahar, o beau din sticlă sau din cană. Cănile le mai folosesc pentru apă sau ceai. Apa-mi place în măsura în care nu-mi intră în urechi, acidul - dacă nu-mi iese pe nas. Cică-s acidă și sarcastică. Puțini îmi înțeleg sarcasmul sau ironia. Restul rămân cu impresia că-s violentă și agresivă. Focul mă sperie doar dacă mă ard pe rug. Proba de foc e să-mi înduri ironia și să-mi răspunzi cu autoironie. M-ai câștigat cu doze bine proporționate de sado-masochim și cu câte o injecție de realitate.

Nu mi-e frică de cutremure. Mă cutremur când ți-e frică de ele. Nu-mi mai e frică de nimic și nimicul poate fi atât de înspăimântător. Spun că-mi place ciocolata, dar nu mă încântă fântânile de ciocolată. Cartofii prăjiți aduși pe șarje. Înotul atât timp cât pot sta în picioare. Furtunile dacă sunt în casă. Filmele care mă ating cu ceva. Corpurile renascentiste într-un tablou. Melodii pe care nu le recunosc niciodată de la primele acorduri, nu știu nici cine le cântă, nici cum le cheamă. Cuvinte inventate care au ajuns zilnice. Flori presate din caietul cu flori și două bilete de tren.

Sâmbăta, când știu că după ea e duminică și duminica nu-i pentru a aduce osanale domnului, ci somnului. Roșu de ruj pe capăt de țigară, roșu de ojă pe unghii lungi, roșu de emoție în obraji. Roșu de sânge, roșu de suc de roșii, roșu de acuarele rotunde și ieftine și lipicioase, roșu în fața ochilor. Taurii nu se enervează când văd roșu, se enervează când văd mișcarea. Toreador grațios, banderillas, aplauze; taur mare, taur care trebuie să moară, artificii.

Beau șampanie din pahar înalt, fumez țigară fără urmă de roșu, n-o să ajung niciodată toreador. Azi e sâmbătă. Mâine - duminică. Săptămâna are 7 zile. Eu le iubesc selectiv și prin rotație.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Poanta cu voi și Ponta

Că a copiat sau n-a copiat Ponta, cu ce mă afectează pe mine? Cafeaua mea are același gust, același număr de țigări îl fumez, tot îmi plac pisicile, de-abia aștept să plec la mare, îmi place să te fac să râzi, același loc de muncă îl am, nervi îmi fac aceleași persoane. Dacă viața mea s-ar schimba radical pentru că a făcut sau n-a făcut Ponta, poate m-aș stresa. Dar așa? De ce oriunde mă uit, văd aceleași chestii stupide și care nu afectează nici pe dracu`?

Zilele trecute erau strânse vreo 20 de persoane, plozi și babalâci, cu pancarte cu cel mai stupid mesaj din ultimul timp: ”Eu nu fur. Mai e cineva aici?” Nici eu nu fur, da` cineva-ul ăla mi-a râcâit retina. E puțin ilogic. Presupun că nu încăpea mai mult pe o foaie A4. Pentru restul ideilor neplagiate.

A, da, ce s-ar întâmpla dacă am copia cu toții? Dacă aș fi copiat eu la licență... Dacă melodiile ar fi toate copiate... Dacă Proust l-ar fi copiat pe Gide, blablabla. Încearcă și vezi ce se întâmplă. Isterizează-te când te copiază cineva pe tine. Dar, atât timp cât nimeni n-are ce copia de la tine, normal că unicul lucru pe care îl poți face e să ții pancarta și să strigi ”jos copiatul!” Poate-poate te bagă cineva în seamă, pe spinarea altuia.

Că tu n-ai copiat niciodată! Măcar la o lucrare de control, măcar un gât întins în lucrarea colegului, și tot ai fost acolo. Dar nu, nu corectitudinea copiatului mă stresează. Mă stresează că toți se umflă ca curcani, și ies în stradă, și fac zgomot și tam-tam pentru ceva care nu afectează pe nimeni. Și dacă afirmi că nu te interesează, vai ce lipsit de spirit civic și de moralitate ești! ”Putem noi, ca oameni...”

Din partea mea, dacă vine Ponta și-mi mărește salariul cu 50%, poa` să copieze și constituția Statelor Unite, vezi de-mi pasă!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Disclaimer

Cu ce-i copilăria ta mai specială ca a altora? Ai impresia că interesează pe cineva că tu mâncai cremă de lapte praf sau zahăr pe pâine? Sau crezi că alții n-au făcut asta? Am făcut-o cu toții, ba unii chiar am trecut prin chestii mult mai spectaculoase decât să fii înțepat de-un bondar în deget sau să te deghizezi în țestoasele ninja.

Da` e ca atunci când vezi ceva pictat și spui c-ai putea să faci și tu aia. Și-ai putea. Da` n-o faci. Că n-ai timp, că n-ai chef, că e mai ușor să te uiți la ceva gata făcut, să strâmbi din nas și să concluzionezi că ai putea și tu. Ai putea. N-o faci. 

Mai știi când luai borcanul cu gem, puneai vreo două lingurițe, turnai apă și făceai suc, pentru că n-aveai bani de suc la dozator și limonada ți se părea prea puțin specială? Când așteptai să se facă mămăliga, ca să mănânci coaja de pe ceaun. Când de la prăjituri cel mai tare era să cureți castronul de cremă, sau lingura sau, mai târziu, paletele de la mixer. Când ai încercat să faci chips-uri acasă, și te-ai chinuit să tai cartofii ăia cât mai subțiri și pân` la urmă tot cartofi prăjiți au ieșit. Când mâncai din pământul de la flori sau lingeai pereții pentru senzația cretoasă. Când ți-era puțin ciudă că n-ai reușit să fii pionier, da` ți-a plăcut mai mult să nu dup-aia, pentru că ai scăpat de uniformă. Când beai apă de la gurile de canal din pământ și n-ai avut nici pe dracu` și n-ai murit nici din cauza apei, nici pentru că mâncai toate plantele care-ți ieșeau în cale. Când multivitamine însemna o cutie albastră de tablă și cavit-ul îl mâncai din plăcere. Când tricou era tricoul bărbătesc, imens, cu Damen scris pe spate, pe care l-ai purtat cu mândrie câțiva ani. Când zmeura era culeasă direct din grădină de la bunica și bob era ori ăla pe care-l mâncai, ori ăla pe care te dădeai pe gheață, în loc de sanie, ori mingea aia de plastic, pe sfoară, cu care te chinuiai să te joci singură, cu toate că era nevoie de doi. Când copilărie era o stare de fapt.

La fel de bine ai putea să o refaci. Nu poți. Ai putea să scrii. Doar așa să mai ții minte.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

Yankee Doodle

Mijloc de autoapărare. Zgârii până nu mai poți. Scoți un ochi. Îl umpli pe nenorocit de sânge.
Mijloc de satisfacere. Te-a pișcat țânțarul sau ai vărsat de vânt și tre` să te scarpini.
Mijloc de automutilare. Îți scoți ochii în somn, din neatenție.
Unghiile de la mâini.

Îmi plac femeile cu mâini frumoase, degete lungi, subțiri și manichiură frumos făcută. Roșul sălbatic. French-ul de bun-gust. Nude-ul ca un fetiș cu puritate. Mâinile altor femei. Mâini care te mângâie și știu să mângâie fără să te zgârie și atingerea te-nfioară. O femeie nu-i feminină cu unghii ca ale mele. Eu nu vreau să fiu feminină. De asta nu pricep de ce mie trebuie să-mi crească periodic unghiile. Să le tai o dată pe săptămână, pentru că altfel nu le suport. Mă incomodează ca o parte din mine care crește și vrea să părăsească corpul. Să fie independentă. Nu-mi plac părțile din mine care-și declară independența. Mă simt ca Anglia pe 4 iulie.

Mult mai simpatice îmi sunt unghiile de la picioare. Pe alea pot să le las de capul lor și două luni, și tot nu cresc. Refuză cu desăvâșire. Uneori mă gândesc că-s eu anormală de nu tre` să le scurtez decât uneori. Prin comparație.

Scenariu: naufragiată pe-o insulă pustie, în căutare de hrană, unghiile alea probabil mi-ar servi la tranșat rechinul și modelat stâlpii de la colibă. Da`așa? O grijă-n plus. Și dacă sunt create pentru a mă ajuta în perspectiva unei supraviețuiri sângeroase, nu pricep de ce nu-mi cresc și dinții, să trebuiască să-i pilesc săptămânal. Măcar cu ei aș sfâșia beregata oricui mă amenință, direct și sigur.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Să vă pupați!

Nu mă enervează pupincuriștii. Le-aș rupe mâna și i-aș bate cu ea. Le-aș sugera să-și servească ficații la cină, bine înăbușiți și cu garnitură de cartofi nature. Îi vizualizez pe toți, aliniați în fața celui mai mare zid de funduri, făcând cu rândul care cum să pupe. Nu, nu mă enervează. Mă disperă de-a dreptul.

Există ăia moderați, care se opresc atunci când observă că n-au nimic de câștigat, și ăia care ridică pupincurismul la rangul de artă. E ceva care vine din interior. Nu se pot abține. Tre` să se bage în seamă cu toată lumea, tre`să facă complimentele cele mai complimente, să râdă la cele mai stupide replici, să te tragă de mânecă pentru că da, există, și nu contează că tu nu vrei să-i accepți pupătura, ar fi în stare să te dezbrace cu forța, să te lege și să te siluiască să te pupe. Misiune îndeplinită! Next butt to kiss!

Pentru mine e simplu: văd că vrei să te apropii, simt periuța în mână și buzele pregătite, nu știu cum să fug mai repede în direcția opusă. Pentru propria mea protecție; n-aș vrea să aplic paragraful 1, pentru că nu cred că mi-ar sta foarte bine în hăinuțe dungate. Și nici nu vreau să văd lumina libertății după ani buni, timp în care îmi câștig o poreclă de genul ”Cool Hand Cami”. Așa că dispar.
Da` ăia care nu simt periuța? Sau cărora le place s-o simtă catifelată pe spate? Care ar plăti pentru o gașcă eternă de pupincuriști care să le lustruiască partea dorsală? Nici pe ăștia nu-i pricep, dar dacă există meseria, clar trebuie să existe și persoane care să profite. Cerere și ofertă.

Și i-aș pune pe toți într-un spațiu special amenajat, care să se cheme ”pupincuriști și pupincurpupați”. Să trăiască like a big happy family, să-și dezvolte clanul și să profite unii de alții. Da` să-și țină falsitatea și nechezatul departe de mine.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Bronz etern

Nu înțeleg de ce vrea lumea să se bronzeze. Prea puțini se gândesc că soarele face bine; mai toți vor să se bronzeze ca să arate ciocolatii. Nu înțeleg. Nu înțeleg nici de ce vreau eu să mă bronzez. Dar vreau. Cu toate că mă bronzez greu, mă-nroșesc și, de cele mai multe ori, mă și ard.

Și sunt variantele alea de bronzat de fițe. La bazine la care doar intrarea costă cât o seară plină în oraș. Doar pentru că au nume fancy și cică piscinele sunt curate. Și la Valuri e super fain. Și chiar au umplut bazinul special pentru mine. Eu coboram treptele și ei umpleau bazinul. Și apa era numai bună de înotat. Sau de ce fac eu, care în termeni oficiali se cheamă bălăceală. Și insolația de după tot special pentru mine a fost creată, dar asta e deja altă poveste.

Revenind la plajă și la oameni care vor să se bronzeze. Eu zic așa: data viitoare luăm frumos prosoapele, loțiunea și orice altceva ne mai trebuie ca să ne bronzăm cu spor și mergem la o plajă privată. Am văzut eu data trecută când am fost în cimitir câteva cavouri numai bune să te întinzi pe ele. Deasupra, adică. Din alea duble, soare din belșug, liniște, nici un plod care să țipe pe alături, căutăm și-un loc aproape de țâșnitoare, să nu murim de cald, și-am rezolvat problema. Plajă zi de zi, pitoresc, boem. Our own private place. Cine ar putea să vină să ne deranjeze? Vine garda, nenea, noi îngrijeam mormântul, ba chiar îl și păzeam, să nu vină oameni răi să-l barbarizeze. Vine proprietarul? Ne scuzați, am încurcat locul. De veci.
Iar când o să se mire lumea vaaaai, ce bronz frumos aveți, ați fost la mare, nu? O să putem spune cu mândrie și-un colțișor scos sadic de sub buză: neeee, e bronz gălățean sută la sută. Aleea 7, parcela catolică. Sau monumentul eroilor. Pentru că și acolo mi se pare că te poți bronza genial. Exact cum cobori scările, înconjurate de toți eroii ăia de la 1916. Ce poate fi mai romantic?

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.140

@Mab



Enjoy!