In my little black dress

Îmi plac piersicile pe care le cheamă nectarine. Și portocalele minole sau clementine. Mușcătură, suculent, ca prima mușcătură dintr-o seară îndepărtată. Când muști cu sete, cu teamă, cu poftă. Când nu-ți pasă dacă rămâne semn, pentru că nu știi că semnele rămân și nu gândești decât atunci. Acolo. Mușcă!

Primele mângâieri. Satin. Și-un kimono albastru, ca o promisiune. Îmi plac mângâierile, îmi place satinul și-mi plac kimono-urile. Și-mi place să-mi aduc aminte. Îmi place? Uneori și anumite amintiri. Sigur? Sigur de tot. Ca atunci când citești ceva ce n-ai mai citit demult, și unele cuvinte le știi atât de bine, de parcă le-ai fi scris tu. De parcă le-ai fi trăit tu. De parcă tu ai fi cel ce citește asta, după ce a simțit; după ce a trăit.

Întreabă-mă care a fost momentul perfect. Întreabă-mă, și-o să-ți spun că nu pot alege. Și când nu pot alege, iau tot. Sau te las să alegi. Făceam bilețe cu opțiuni. Sau dădeam cu banul. Dacă nu-mi convenea, mai aruncam o dată. Și-nc-o dată. Până când alegerea devenea clară, în ciuda a ceea ce spunea capul. Sau pajura.

N-am înțeles niciodată cum fac unii castele de nisip, fără să se dărâme. Sau cum alții se mulțumesc să clădească castele în Spania. Castelul mi l-am construit singură, ca pe-o fortăreață. Bine îngrădită, bine apărată, departe de mine. În castelul meu mănânc piersici pe care le cheamă nectarine, aleg între clementine și minole și revăd momentul perfect, de la început. De la primul.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!