Dependență controlată

Bună, sunt Camelia și sunt dependentă de guma de mestecat.
Am început lejer, cu una-două pe zi. Turbo, Minti, OtoMoto. Orice mișca pe atunci. Pentru surprize și pentru senzația de a mesteca ore-n șir. Baloanele cât mai mari și mai zgomotoase erau orgasmice. Mestecam, mestecam, mestecam.

Apoi am trecut pe guma mentolată. Orbit în speță. O lamă pe zi, două lame, și cantitatea a crescut. Acum devorez măcar câte un pachet pe zi. Pastile. Am o scuză: îs fumător. Țigara și pastila. Variantele soft mentolate sau fructate nu mă satisfac. Am încercat chestii și mai mentolate, până m-am gândit că pot obține cancer verde de la ele. Așa că m-am întors la Orbit. Forever.

Mestec constant și discret. De parcă mi-aș ascunde dependența. Nu mă furișez, doar nu-mi place să fie vizibil. Mestec grațios și aproape invizibil.

Da` care-i faza cu mestecatul de gumă cu toată fața? Eventual cu gura deschisă, plescăind evident și exemplificator? Tot maxilarul se mișcă în sensul acelor de ceas. Vezi dinți, măsele, dacă-ți dai interesul vezi până și amigdalele. Mișcare de rotație constantă. Știi cum rumegă cămilele? Cam în stilul ăla.

Prin `50 era o modă să mesteci guma ostentativ. Rebeliune împotriva sistemului, or something. Gumă roz, mestecată la vedere. Chit că vorbeai, cântai sau ascultai. Mușchi în forță. Puțin dizgrațios, puțin golănesc, dar nah, era moda. Reminescențe din `50 în prezent, grav.

În școală n-aveam voie cu gumă. Și-o mascam pe cât posibil. Mai degrabă te prindea mâncând covrigi în oră, decât mestecând gumă. Cu o singură excepție: ora de fizică. Pentru că și profa mesteca gumă. Constant, ca noi. Tic de fumător. Da` nu că mesteca. Avea un stil propriu și personal: mișcare stânga-dreapta. Acum era guma în partea stângă, acum era în partea dreaptă. Dacă nu pricepeai mare lucru din fizică, puteai fi hipnotizat de traiectoria gumei. Stânga-dreapta. Cu timp bine definit. Precizie matematică. Nu se oprea mișcarea aia nici când preda, nici când te încuia cu nu`ș ce întrebare, nici când căuta răspunsul la cine știe ce problemă. Constant ca legile fizicii.

Cu toată dependența mea, mă stresează rumegatul. Mă vizualizez împroșcată cu adn-ul ăluia de vorbește-plecăind; cum scapă din greșeală guma direct pe mine; cum se lipește de orice. BRRRRR! Deci no mestecat vizibil în fața mea.
Și mă mai calcă pe ficați o chestie: ăia de-și scot guma, și-o lipesc pe pachetul de țigări, sau pe capacul de la sticlă. O lasă să zacă acolo ceva timp, și dup-aia o reiau la mestecat. YUCK! DOUBLE YUCK! INFINIT YUCK! Ține-ți guma-n gură. Ai scos-o, la coș cu ea! Nu-i reciclabilă. Pe bune.

Și da, sunt Camelia și sunt dependentă de guma de mestecat. Dacă mă vedeți imitând o cămilă, dați-mi două palme, să-mi revin. Voi aprecia ghiontul.

Pân` la următoarea dependență, la bună vedere!