Lovesongs they kill me

Am crescut cu muzică la magnetofon. Mai târziu pick-up și, mult mai târziu, casetofon și casete. Muzica de pe bandă m-a definit. Fără să știu cine cântă ce. Am învățat engleză de la desene animate. Și, cu engleza aia, am început să pricep ce ziceau ăia prin versuri.

Ziceau de toate, ce-i drept. Despre Ma Baker și Rasputin, despre un submarin galben, despre cum se plânge-n ploaie, da` cel mai mult se bătea apa-n piuă pe ”love”.

Love hurts, Still loving you, Love me tender, Somebody to love, What's Love Got to Do With It, I Just Called To Say I Love You și multe altele, în același stil. Neuronii de sub 10 ani nu pricepeau mare lucru. Era așa, ceva ce se întâmplă când crești, când ai multe lumânări pe tort, și când ai chef să suferi și să cânți despre asta. Pentru că majoritatea pe lângă ”love” conțineau și tragedie, și nervi, și tot felul de chestii destul de grele și de complicate.

Nu mi-am bătut prea mult capul. Am zis că e exact cum nici poveștile nu sunt adevărate, sunt doar basme de adormit copiii. Fantezie. Ficțiune. Le ascultam cam cum am citit Dune. Cu plăcere, de mai multe ori, da` fără să mă gândesc că ar putea fi vreodată real.

Și ghici ce? Sunt reale. Toate versurile, toate în felul lor, toate la timpul lor sau într-o anumită situație, sau măcar pentru o fracțiune de secundă. Dar sunt reale.
Dilema e acum... asta înseamnă că și Dune e real?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!