Trecutul trecut

Probabil una dintre cela mai umilitoare experiențe de care am avut parte a fost undeva, pe la 17 ani. În București. Jucasem o piesă de teatru și căutam un loc calduț unde să bem o bere, un ceai, o cafea, ceva cu care să sărbătorim evenimentul.

Eu - cam cea mai mică. Restul - peste 22, 23 de ani. Nici o cafenea cu locuri libere, și-n nici un caz cu vreo 10, de câte aveam noi nevoie.
Și-am avut nenorocul de a deschide ușa unei cafenele oareșcare. Credeam eu. Pe bune că, odată ușa deschisă, parcă treceai în altă lume: o atmosferă albă, impecabilă, chelneri cu mănuși, muzică de pian, mai că lipsea Humphrey Bogart și trabucul. Și un val de căldură, total opus frigului de afară. Am băgat capul, am văzut că nu era ce căutam, am închis ușor ușa și-am plecat mai departe. Sau am încercat.

Din urma noastră, un domn. La prima vedere. Grizonat, la costum, aproape impecabil. Ieșit din cafeneaua cu pricina și întrebându-ne ce vrem. Ce să vrem? Un loc călduț, da` locul ăla era cam prea călduț, așa că am plecat. Și-atunci s-a dezlănțuit iadul și domnia:
- Localul meu pentru voi? După fețele voastre sunteți ce? Studenți? Localul MEU pentru studenți? Plecați de-aici până nu chem poliția, sărăciilor! Ce să cauți aici, sărăcie?

N-am înțeles ce legătură avea poliția, de ce ar fi chemat-o și de ce făcea atâta scandal, pentru că oricum noi plecam. Partea ciudată era că noi mergeam, și el vorbea în continuare. Că doar n-om fi luat-o la fugă doar pentru că am deschis ușa unei cafenele...

Multe erau de zis. Știu că i-am aruncat un ”ați îmbătrânit degeaba”, a schițat un gest de-a alerga după noi, s-a oprit din nu știu ce motiv, da` a continuat să strige ”sărăciilor!” Cuvântul ăla-mi răsună și acum în cap. Pe tonul ăla. Și mimica de dispreț.

Și sincer, am fi avut bani să intrăm și să bem oareșce, serviți de chelneri cu mănuși albe. Chit că dădeam totul, până la banii de bilet de a doua zi. Nu se potrivea muzica lui de pian cu entuziasmul nostru, și cu cheful nostru de hai și ”hai, noroc, c-am luat premiu!” Și poate că eram ”sărăcii” pentru el, da` de ce? Pentru că nu eram în ținută de seară? Și da, avea dreptul să-și selecteze clientela, da` nu eram clientelă, eram pe stradă... De ce sărăcie, dacă nici măcar nu ne văzuse portofelele?

Am fost în multe cafenele de atunci. Mai mari, mai mici, mai cu pian sau cu chelneri dichisiți. Și n-a fost loc unde să aud ”sărăcie”. Poate nu mai am 17 ani, poate nu mai arăt a student, sau poate omul ăla era unicat... Poate.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!