Aleg să aleg

Alegerea care mi-a schimbat viața a fost legată de bijuterii. De un Crăciun în care am oferit o bijuterie,  aleasă din marea de bijuterii cu cristale, dintr-un magazin plin de clienți care voiau să creeze cel mai frumos Crăciun din viața lor. Asta voiam și eu. Am oferit inelul, am pus întrebarea, ea a spus ”da” și am trăit happily ever after. 50 de ani și încă există acel Crăciun, acel inel, acea alegere.

Nu. Nu merge. Prea cheesy. Neverosimil. Romantic, literar, dar nu sunt eu în povestea aia. Chiar dacă aș fi oferit orice altă bijuterie, dintr-un magazin palpabil sau virtual, cum e luxurygifts.ro, de la o brățară la un pandantiv în formă de inimioară, n-ar fi fost verosimil. Pentru că eu n-aș povesti despre ce am oferit. Și ce-am oferit nu a fost o alegere care să-mi schimbe viața.

Alegeri. Despre alegeri pot scrie romane.

Prima alegere conștientă pe care am făcut-o a fost să mă-nscriu în clasa a-5-a la profil uman, nu real. Asta m-a condus la profil uman și la liceu. Dacă n-aș fi fost în clasa aia n-aș fi iubit, n-aș fi cunoscut persoanele pe care le-am cunoscut, n-aș fi urât liceul în proporție de 98%, n-aș fi ajuns să știu cum e să mori de foame ca student în Cluj, n-aș fi avut cele mai frumoase amintiri, n-aș fi știut să citesc apometre, n-aș fi știut ce înseamnă să plătești întreținere și chirie la 20 de ani, fără să ai salariu, n-aș fi avut tort în formă de inimioară de ziua mea, n-aș fi știut cum e să împarți o eugenie la două persoane la masa de prânz, n-aș fi urât femeile în vârstă care dau camere în chirie pentru că vor companie, n-aș fi știut cum e să tremuri pentru fiecare examen în parte, n-aș fi aflat cum se bea vodca și cum e să iei pâine pe datorie.  

N-aș fi aflat mai târziu cât te doare să plângi la înmormântări, n-aș fi aflat cum e să spui ”eu niciodată” și-apoi să calci peste niciodată ăla, pentru că ești om, și oamenii fac greșeli, și oamenii iartă greșelile altora, și oamenii așteaptă să fie iertați. Pentru toate alegerile greșite.

N-aș fi știut cum e să alegi injecție letală pentru câinele tău pentru că, orice ai încerca, nu mai are nici o șansă. N-aș fi știut cum e să-ți moară pisica în brațe, pentru că ai refuzat să-i faci letală. N-aș fi știut că poate să ți se refuze o letală, pe motiv că pisica e prea bătrână. N-aș fi știut că există oameni care iubesc animalele și au grijă de ele dar, când mor, le consideră animale, nu membri ai familiei. N-aș fi considerat nici pisica, nici câinele meu membri ai familiei. Aș fi fost mai rece, mai insensibilă, mai reală.

Sunt o pesoană rece. Dacă aș fi ales atunci, la 12 ani, un profil real, aș fi ajuns mai rece. Mai insensibilă. N-aș fi putut să afirm despre mine că sunt rece, aș fi trăit, probabil, printre ecuații și formule, n-aș fi crezut în semne, n-aș fi crezut că există speranță, pentru că speranța e apanajul oamenilor slabi, al femeilor și al poeților, în nici un caz al oamenilor de știință. Și probabil că aș fi avut succes. Pot fi rece, pot fi reală, pot tăia cu precizie de chirurg. Dar n-aș mai fi fost eu de azi.

Și nu m-aș mai fi bucurat la bijuteriile primite de Crăciun, pentru că oamenii de știință sunt reci, seci, ni touche. Primul inel de argint. Medalionul - figurină de os. Inelul de pe mâna dreaptă. Dog-tag-ul. Și pana de argint care-mi place să cred că mă inspiră. Un om de știință nu are nevoie de inspirație, are nevoie doar de calcule. Bijuteriile mele mă definesc, la fel cum m-a definit prima alegere. 

SuperBlog 2012, etapa 5.