Deja-fals

Nu înțeleg oamenii care se plictisesc de dragoste. Nu, nu devin cheesy. Am recitit Lorelei și nu înțeleg oamenii care se plictisesc de dragoste, la fel cum n-am înțeles ce s-a întâmplat în Scrisoare de dragoste și nu înțeleg nici pe cei care susțin sus și tare că monogamia nu există. Că nu există pentru tine, înțeleg. Că vrei să-mi impui că nu există în general, nu accept. Nu sunt de modă veche. Sau poate că sunt, dacă asta înseamnă că nu înțeleg.

Nu înțeleg de ce pot mânca fără probleme nu știu ce corcodușă verde dintr-un oareșcare pom, fără să o spăl, dar trebuie să-mi dezinfectez biroul dacă a stat altcineva înaintea mea la el. Sau de ce vizualizez cum îți trimiți armatele de microbi când strănuți spre mine, dar n-am nici o problemă să beau berea din doză, cu toate că nu știu câți au murit otrăviți pentru că, din greșeală, s-a vărsat otravă pe niște cutii de bere și bang! au murit.  

Nu înțeleg de ce toți cei care frecventează 9Gag - chit că recunosc sau nu asta - au aceleași manii, amintiri, frici sau se amuză la aceleași glume semisadice, semiohgodwhy?!? Dar înțeleg de ce tuturor le e frică de overly attached girlfriend, pentru că, măcar din povestiri, știm cu toții câte o maniacă în stare să clădească un imperiu cu tine, încă înainte de a o invita măcar la o juma` de ceașcă de cafea.

Și nu, nu pot simpatiza cu taximetristul care insistă să judece țiganii, că vezi, dom`le, fac comandă, și a auzit el, odată, de la un văr de-al unui coleg care s-a pensionat acum 10 ani, că nu plătesc comanda, pentru că eu îi cunosc pe țiganii ăia. Sau, cel puțin, mie nu mi-au făcut nimic. Nu mi-au mâncat pensia, nu mi-au furat caii de la bicicletă. Și refuz să fraternizez cu el împotriva rromilor. Sunt o femeie albă, gay, cu pierce-uri și cu tatuaje. Pe cât pui pariu că același taximetrist, în mașină cu cutare țigan pe care-l cunoaște, pe care-l respectă sau de care se teme, o să mă numească curvă sau anomalie a naturii? Eu pariez.

Și nu-nțeleg de ce continui să mă citești, cu toate că te enervez. Sau de ce nu scrii despre ce te enervează. Sau de ce e mai ușor să scrii decât să spui și mereu ce scrii e cu dublu sens. În scris e mereu loc de interpretare. Și mie-mi plac interpretările, sau salvarea pe care o poartă-n ele.

Nu înțeleg de ce nu pot crede, ca Yoko Ono, c-o să fiu forever young și că, până o să am vârsta la care să mă numesc bătrână, o să se descopere secretul tinereții veșnice. Poate am îmbătrânit înainte de vreme. Poate sunt bătrână, demodată, psihopată, sadică, masochistă, crazycatlover, tatuată, pierce-ată, gay, blondă, cu ochi albaștri, vopsită, maniacă, vicioasă și viciată, promiscuă și fals-pudică, cu rezerve de replici la fileu; sau poate că, de cele mai multe ori, nu înțeleg restul lumii. Și ăsta e un lucru bun.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!