Colecția de toamnă: copilărie-maturitate

Copilăria mi-a fost umbrită de amenințarea fustițelor cu volănașe și a rochițelor pe care bunică-mea se încăpățâna să mi le cumpere, cu toate că fericirea pentru mine însemna pantaloni scurți și-un tricou.  Copilăria în care încă nu aveam nici un cuvânt de spus în privința hainelor.

Copilăria în care, supărată pe fusta care se ridica când alergam, se murdărea când mă-mpiedicam sau își pierdea câte-un volănaș în primul gard care-mi ieșea în cale, mă retrăgeam sub birou și-mi făceam planuri pentru un viitor în care nimeni, niciodată, n-o să hotărască în locul meu cum și cu ce-o să mă-mbrac. 

Fetițele sunt extaziate la gândul că, atunci când vor crește, vor purta fustă și tocuri, aidoma mamei. Unii băieții se văd cu costum și pantalon cu dungă, ca tata. Eu nu voiam nici una, nici alta. Eu voiam să mă-mbrac ca persoanele alea dintr-un catalog vechi, cu foi subțiri și lucioase, în care găseai orice, de la aparate de ras la roboți de bucătărie, de la pături cadrilate la șosete cu dungi. Un catalog gros, în care modelele erau toate persoane de culoare; mă fascina că zâmbeau fericiți, că pozau fără să pozeze, că treceau de la un stil la altul și-mi făceam liste cu ce aș comanda de acolo. De fiecare dată altă listă, de fiecare dată același catalog.

Am fost un amalgam de stiluri și-am fost dezastru vestimentar. Purtam haine stil `80, când moda ajunsese-n `99 și nu se acceptau outfit-uri retro. Am purtat pantaloni evazați când moda impunea pană. Adidași – când fetele purtau bocanc cu platformă; bigmene lălâi când se cerea mulatul, culori când s-a impus gri-ul, cămăși bărbătești când toate fetele se voiau feminine. Și-n timp mi-am definit stilul. Stilul meu.

Mi-am păstrat mania pentru liste, plăcerea de a răsfoi cataloage, teama de volănașe, și fuste și tot ce-nseamnă elegantul feminin.  Liber la libertate. Liber la androgin și unisex. Liber ca mine. Real ca realitatea că-i început de toamnă. Real ca dimineața în care mă trezesc și știu că ziua o să fie lungă, și-or să fie și 8 ore de muncă, și-o sesiune de umblat cu ochii în vitrine și relaxarea de după, pe-o terasă, la un pahar de vorbă.

În copilărie, cea mai mare libertate o aveai la joacă. Pentru ceilalți nu conta nici cum ești îmbracat, nici cât timp ai pierdut în fața oglinzii; pentru tine nu conta cât au costat hainele în care te simțeai bine.

Acum aleg să mă joc la cumpărături. Să probez, să nu-mi pese de preț, să aleg din toată gama doar ceea ce mi se potrivește mie.

Am fost dezastru vestimentar. Am învățat să fiu designer pentru mine și-am învățat să cumpăr tot ceea ce mă atrage din prima. Nu contează cum te văd alții; îți stă bine în ce te simți bine. N-aș putea fi designer pentru nimeni altcineva pentru că doar tu știi în ce haină te simți tu.

Și dacă-mi va fi Real-ul loc de joacă, aleg din marca lor proprie Designers o bluză bărbătească kaki, cu mâneci gri, destul de largă cât să nu-mi îngrădească libertatea și pantofi la fel de bărbătești, la fel de gri. Și pentru eventualitatea-n care seara de toamnă va deveni mai rece, o cămașă în carouri, pe care să o port descheiată; fals neglijent.

Din toată gama, aleg. Dintre multe haine, aleg puțin. Aleg puțin nu pentru că nu am de unde alege, ci pentru că-mi place să rămân la alegerile inițiale. Și aș putea să mă joc, să văd cum îmi stă în costum sau cu cravată, aș putea să asortez un pulover cu o cămașă și să-mi creez un english style, dar n-aș fi eu. Eu sunt în continuare așa cum m-am definit în timp.

Între sport și casual. Între mine și restul lumii. Între ideea că-mi place diferit și mulțumirea că vânzătoarea nu va sta lipită de spatele meu, să-mi sufle-n ceafă insistent și revoltat, că alea-s haine bărbătești și eu, cea care le probează, sunt femeie. 

Nu-mi mai impune nimeni stilul. Nu mai alerg prin fața blocului. Nu mai tânjesc la haine pe care nu am voie să le port. Mă definește dorința de comod, îmi place să mă simt eu în tot ce cumpăr și-aleg egalitatea între haine la fel  cum alții, mai demult, au susținut egalitatea între sexe.

Și-mi place că-n spatele alegerilor mele stau îngrădirile trecutului. Și dorințele de atunci, pe care acum mi le pot îndeplini. Fără constrângeri. Amintiri reale pe care-mi contruiesc prezentul.

SuperBlog 2012, etapa 2.