Început de toamnă

Ceața mă sperie. Mă vizualizez în The Others și aștept să bată trei străini la ușă, să mă convingă că s-a schimbat totul. Sau să apară o mână fără corp, să mă apuce de picior și să mă ducă-n întuneric. Până și farurile mașinilor mi se par spooky în ceață. Și nu cred că e din cauză c-am văzut eu prea multe filme cu ceața cea rea. Pur și simplu mă sperie. Parcă-mi ia din aer și-mi restrânge universul. Parcă mă mănâncă din interior. 
Îmi place ceața doar dacă eu-s în casă și ea afară.

Toamna târzie și-nceputul de iarnă mă deprimă. Seara. Când îs toate beculețele aprinse, și-i așa frig, și te bagi mai adânc în fular, mai adânc îți îndeși mâinile-n buzunare și mergi. Fără țintă. Doar tu și beculețele și frigul și sfârșitul de toamnă, începutul de iarnă. Mă deprimă mirosul de vin fiert, scorțișoara, frigul uscat, zăpada care o să vină, și ningă, zăpada ne-ngroape...

Îmi place când plouă. Când plouă tare și nu trebuie să ieși din casă și poți să lași geamurile deschise, chiar dacă plouă, și mirosul de asfalt încins pe care-l răcorește ploaia. Îmi place ploaia de vară. Și-mi place să se-ntunece târziu uneori. Uneori vreau să sting lumina de tot. Uneori îmi place că iarna se-ntunecă devreme și iarna e cald sub pături și iarna nu-ți pasă dacă-i ceață, nu-ți pasă decât că e cald în casă și pisica toarce cald lângă tine. Toarce lung și liniștit și nu se știe ce pulovere-ți face-n gând. Ei nu-i pasă ce anotimp e. Nu-i pasă nici de străinii din ceață, nici de luminile Crăciunului, nici de căldura verii. Ea când vrea să toarcă, toarce.

Pentru mine nu există astenie de primăvară. Nici de toamnă. Poate fi tot timpul, dar mai bine să nu. Există senzații care trec cu fumul de țigară, c-un zâmbet, cu cuvinte. Multe cuvinte. Și-ncă un an. Și încă unul. Până când toamna va însemna reumatism acut și-un covor de frunze pe care n-o să-ți mai placă să-l împrăștii. Până atunci mai sunt ani. Până atunci, ceața nu va mai exista. Până atunci, e încă început de toamnă.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!