Printre taxi-uri

Pentru că am explicat deja de ce iau taxi-ul şi nu folosesc - ca orice om care deţine permis de conducere, maşina - este clar că, în ultimul timp, am ajuns să cunosc destul de bine taximetriştii. Nu, nu personal, ci ca pe o categorie aparte, cu care mă întâlnesc aproape zilnic.

Există taximetrişti buni de pus la rană. Care te duc unde vrei, fără să pună întrebări, fără să te streseze, fără să bombăne că e cursa prea scurtă sau că oraşul e plin de gropi. Sunt taximetrişti joviali, care ar fi în stare să-ţi ia flori dacă te văd mai supărată, care-ţi povestesc despre papagalul lor de acasă şi care nu aruncă săgeţi când te urci cu pisica - în cuşcă - pentru a te duce la veterinar. Da, sunt - ca peste tot de altfel - oameni şi oameni.

Dar normal că nu ei sunt problema. Ei sunt partea bună a mersului cu taxiul, pentru că există - inevitabil - şi reversul medaliei.

Pentru mine şoferul de taxi ar trebui să-şi vadă de treabă; adică să te ducă din punctul X în punctul Y fără să-ţi facă capul mare. Fără să te întrebe cum poţi trăi în cartierul în care trăieşti, cu vecinii pe care îi ai, cum de nu vine poliţia în fiecare seară - cu toate că, din punctul lui de vedere - aşa ar trebui să stea lucrurile, cum de nu s-a reparat încă groapa aia pe care el o ştie de o lună, dar niciodată nu reuşeşte să o evite complet, şi cât de nesimţiţi sunt cei de la primărie că nu repară drumurile. În plus, în fiecare seară când ies de la muncă, nu există măcar unul care să nu întrebe dacă noi, acolo sus la firmă, facem video-chat, pentru că suntem prea multe fete. Nu, nu facem video-chat. Şi dacă am face, tot n-ar fi treaba lui. Eu nu-l întreb dacă foloseşte benzină sau motorină, cu sau fără plumb, de unde şi-a luat cauciucurile sau dacă şi-a cumpărat bujiile la reducere; pe el de ce să-l intereseze "aria mea profesională"?

Tot drumul un taximetrist a încercat să mă convingă că, de fapt, chestiile alea din mijlocul drumului, menite să te facă să reduci viteza, se numesc "limitatoare de viteză", că există mai multe tipuri, şi că faci o greşeală de neiertat, că nu-ţi mai poţi scoate nicicând capul în lume şi că ar trebui să te refugiezi în fundul pământului dacă le numeşti "ciupercuţe".

Am avut ghinionul să nimeresc într-un taxi care avea sistem audio atât de bun, încât îmi răsunau creierii de manelele pe care le asculta. Când l-am rugat să dea mai încet şi să închidă, s-a făcut că nu aude şi a dat mai tare. Ultimul album de "mega-manele, best of", după cum afişa pompos ecranul cd player-ului. Partea bună a fost că am ajuns acasă în mai puţin de două minute - cele mai lungi două minute din viaţa mea - şi am scăpat de fanul înfocat.

Un altul a fost atât de lezat de faptul că l-am rugat să facă stânga pentru a mă lăsa pe partea de drum unde trebuia să ajung - de menţionat că întoarcerea era permisă, iar dacă m-ar fi lasat unde voia el, nu aveam pe unde traversa - încât a început să ţipe, să facă scandal, şi m-a dus înapoi de unde plecasem. Pentru că "el nu e sluga nimănui, nici măcar nu trebuia să plece din staţie pentru mine, şi nu întoarce unde-i spun eu să întoarcă, pentru că e maşina lui". După ce am coborât, mai avea puţin şi mă lua la bătaie pentru că i-am luat numărul...Noroc că era zona populată. De atunci am schimbat firma de taxi, dar tot am probleme când îl văd pe traseu.

Întrebarea care se creează e: nu le face nimeni control psihologic când îi angajează? Adică, într-un fel, şi taximetria e tot serviciu clienţi. Nu văd angajând nicăieri la "relaţii clienţi" persoane care stau prost cu nervii. Se caută persoane cât mai calme, pentru că intră în contact cu tot felul de lume, şi trebuie să se muleze, să fie împăciuitoare, politicoase, stabile mental. Nu vreau un taximetrist care să-mi facă cafeaua, vreau un taximetrist care să mă ignore, care să nu audă decât destinaţia şi care, până ajungem la destinaţie şi-i plătesc, să uite că exist. Nu vreau de fiecare dată când iau un taxi să mă întreb "oare ce discuţie va fi de data asta? Oare cobor întreagă, sau i se pune pata că a luat - încă o dată - cursa cea scurtă? Oare voi fi nevoită să schimb din nou firma de taxi-uri?"

Cu riscul de a mă repeta: nu toţi taximetriştii sunt maniaci, dar când dau peste unul, mai că regret permisul meu plin de praf, pe care în curând trebuie să-l schimb, şi siguranţa relativă a Daciei pe care nu mai are nimeni curajul să mă lase s-o folosesc...

Femeie la volan

Da, ştiu, sunt femeie şi ar trebui să ţin cu dinţii de statutul ăsta, să afirm sus şi tare că sunt cele mai deştepte, cele mai descurcăreţe, cele mai mult înzestrate de natură, că sunt toate - dar absolut toate - capabile să facă tot ceea ce face un bărbat, etc. Sincer, sunt femei aşa; sunt şi femei care se descurcă mai bine decât bărbaţii în multe domenii, sunt şi femei pentru care anumite acţiuni nu sunt recomandate. Depinde de persoană, depinde de acţiune. Nu generalizez, doar subliniez.

Bărbaţii conduc nebuneşte; unii dintre ei ar fi în stare să te calce pe trecere, doar pentru că au o maşină foarte tare, sau pentru că n-au chef să aştepte să te moşcăi tu dintr-o parte în cealaltă a străzii. Dar măcar ştiu să parcheze lateral, să facă o pornire în pantă fără să li se blocheze motorul şi să iasă cu spatele dintre multe maşini, fără să-şi strice bara din spate. Nu toţi, dar majoritatea. Pentru că le pasă de maşina aia, pentru că, dacă au lovit-o şi o duc la service, chiar suferă alături de ea, pentru că-i schimbă uleiul ca şi cum i-ar schimba pampers-ul. O femeie va lăsa cheile la service şi va întreba când e gata, ca să nu piardă sesiunea de shopping.

De obicei când vezi o maşină care urcă pe bordură pentru că n-a calculat bine distanţa, e vorba despre o femeie; şi când îi ia jumătate de oră să întoarcă Mercedes-ul cel nou, tot o femeie e la volan; şi când opreşte în mijlocul intersecţiei, iese din maşină şi începe să facă scandal pentru că semaforul s-a făcut roşu mai devreme decât trebuia, şi opreşte toată circulaţia, tot despre o femeie e vorba. Clar femeile sunt mai prudente la volan, accidentele în care sunt implicate sunt mai puţin grave, morţi mai puţini, dar asta nu înseamnă şi că femeile conduc mai bine. Doar că le e mai frică sau sunt mai puţin stăpâne pe maşina lor. Cunosc o femeie care conduce de 30 de ani; n-a făcut niciodată nici un accident, dar nici nu merge cu mai mult de 55-60 pe oră. Niciodată!

Sincer, nu am nimic cu femeile la volan, dar unele dintre ele chiar ar trebui să-şi angajeze şofer. Mai ales cele care au impresia că pot să se dea cu fond de ten şi să şi conducă în acelaşi timp. Ieri am văzut o femeie care se dădea cu ruj în oglinda şi nu, nu era la stop; era în mers. Adică roţile se învârteau, motorul mergea şi ea îşi hidrata buzele. În momentul în care o să văd un bărbat care se dă cu aftershave în timp ce conduce, n-o să mai am mare lucru de zis...

Şi, ca să nu mi se spună că vorbesc despre ceea ce nu cunosc, sar şi cu exemplul: mi-am luat carnetul. Prima oară când am ieşit cu maşina, am reuşit să-mi turtesc bara din faţă de portiera din spate a altei maşini. Da, nu a fost vina mea. Parţial. Pentru că atunci am realizat că pun frână apăsând ambreiajul. De atunci, folosesc taxiul. E mai sigur şi pentru mine, şi mai ales pentru ceilalţi. În ordinea asta de idei, propun să se revizuiască examenul auto, să fie introduse mai multe ore obligatorii sau măcar să nu se mai dea carnetul decât dacă dovedeşti că poţi, într-adevăr, să conduci. Pentru că, altfel, se mai trezesc şi altele ca mine că au carnet. Şi nu garantez că ele vor opta pentru taxi.

O shaorma mare, vă rog!

De la bun început ţin să menţionez că n-am nimic împotriva fast-food-ului. Adică da, e bun, e cald, consumat regulat îngraşă (mult), dar nu mă deranjează. Pentru mine, e la fel ca ţigările: ştii că-ţi fac rău, dar e alegerea ta să continui să fumezi, pentru că-ţi place. Dar ştii exact riscurile la care te expui, eşti - de cele mai multe ori - major şi responsabil pentru alegerile tale.

Povestea se schimbă când vine vorba despre copii şi fast-food. După cum cred că se ştie deja, nu sunt un fan al copiilor. Nu mă dau în vânt după ei, pe majoritatea nu-i suport, dar cred că dacă ai ajuns până la a face unul, ar trebui să ai cât de cât grijă de el. În ordinea asta de idei, cum îi dai tu - părinte fiind - unui copil care deja are mai multe kilograme decât ar trebui - vorba bunicilor "plesneşte de sănătate", roşu în obrajii bucălaţi şi cu pantalonii stând să crape pe el - shaorma? Şi nu orice fel de shaorma, ci mare? Sau, mai frumos, îl pui să baloteze 2 hamburgeri cu cartofi prăjiţi...Înţeleg faza cu "copilul vrea, copilul primeşte", dar în măsura în care ceea ce vrea nu-l transformă într-un obez de clasă.

Am auzit varianta aia, conform căreia copilul supraponderal plânge de ciudă că la şcoală toţi ceilalţi râd de el, are probleme de sănătate din cauza greutăţii, de-abia se mişcă, vrea să ţină dietă, dar nu poate mititelul! Când ajunge acasă, pur şi simplu nu se poate abţine să nu golească frigiderul. Ei, na! Păi, dacă-ţi pasă atât de mult de el, pune-i, frate, lacăt la frigider. Trimite-l la sală. Aleargă cu el prin oraş şi dup-aia dă-i salată de legume, nu-l premia pentru tot efortul pe care l-a făcut cu shaorma. Ajută-l să slăbească, nu-i băga în cap că e frumos aşa cum e şi că cine-l iubeşte o să-l iubească pentru cine este, nu pentru cum arată, pentru că asta e bullshit. Cum o să fie copilul ăla când o să crescă, altfel decât frustrat de greutatea lui, dependent de pastile şi timorat în prezenţa colegilor cu pernuţe pe abdomen?

A fost mare scandal într-un timp pe marginea fast-food-urilor din apropierea şcolilor. Că n-ar trebui să încurajăm "noua generaţie" să consume fast-food, că mai degrabă le dăm mere, corn şi lapte, etc. Când eram în liceu, nu ţin minte să fi mâncat altceva decât biscuţi şi eugenii - da, alea de Brăila, sau celelalte, şmechere, trase în ciocolată - şi nu pentru că nu aveam altceva, ci pentru că numai de mâncat nu-mi ardea mie în liceu...Şi nu e vorba numai de mine, ci de toţi care aveam în perioada aia 16-17 ani. Logic că un copil vede şi vrea; dar mă-ndoiesc că, dacă vorbeşti şi-i explici despe ce e vorba, nu pricepe. La urma urmei, copiii din ziua de azi chiar sunt mai dezgheţaţi decât eram noi.

Faza ciudată e că ţările afectate de obezitate recunosc "nocivitatea" fast-food-ului şi încearcă să-l elimine din programul zilnic. Noi, cu toate că ştim toate chestiile astea, continuăm să ne îmbuibăm cu McDo şi KFC. Parcă am fi descoperit oul lui Columb:-??

Şi da, dacă vrei să ai un copil pe post de minge pentru când te duci la plajă, dă-i în continuare fast-food. Fă-i cadou de ziua lui un lanţ de fast-food-uri, fă-i şirag de hamburgeri şi brăţări de cartofi prăjiţi. Farmaciile au numai de câştigat de pe urma ta. Sincer, mă duc să-mi cumpăr acţiuni la farmacie; în vreo 2 ani, miliardar ajung...

Sweet child of...me

Leapşa e de onorat, cu de la Chocolatefollie citire:)

Bineînţeles că a trebuit să scotocesc, să îmi aduc aminte, să mă chinui să aleg, dar până la urmă cam ăsta e rezultatul: eu când eram mică...

Păi, ce să zic. N-am rău de înălţime, pentru că primeam în fiecare zi o porţie de "zbor". Mama zice că nu m-a scăpat niciodată; eu nu sunt aşa sigură.


Poftă de mâncare am avut dintotdeuna, numai că niciodată nu mâncam ceea ce ar fi trebuit.


După ce am învăţat să merg, am învăţat să joc remi. Adică le aşezam într-o ordine care mie mi se părea extrem de estetică, şi mă minunam cât pot fi de artistă.

Am preferat dintotdeauna pantalonii fustelor, pentru că puteam să alerg, să sar sau să cad fără să mă jeneze poalele rochiţei. În plus, aveau buzunare unde puteam îndesa tot ce mi se părea spectaculos la vremea aceea, gen pietricele, cretă, nasturi...


Pe la 5 ani încă mai credeam în Moş Crăciun, şi n-aveam nici o problemă să împart jucăriile cu alţi copii. Atât timp cât erau jucăriile lor:P


Şi, finalmente, pe la 6 ani am descoperit eu că lumea nu e aşa frumoasă pe cât pare, că nu-mi plac anumiţi oameni şi totuşi n-am nici o putere încă să arăt chestia asta şi că-mi plac câinii (bine, asta o ştiam de dinainte, dar ăla chiar era un câine mare, şi ar fi putut în orice moment să mă înghită, chiar dacă era dresat şi era câinele fotografului). Da, sincer, nu-mi convenea nici fata, nici coafura. Sper că se vede destul de bine figura mea "extaziată".


Nu ştiu dacă am reuşit să mă "creionez", copil fiind, ţinând cont de faptul că am sărit peste pozele gen "grădiniţă", sau "vacanţă". Nu am poze de genul ăsta, iar cele pe care le am implică prea multă lume. Anyway... Am avut o copilărie frumoasă. Nu ştiu exact de câte poze ar fi nevoie pentru a demonstra chestia asta. Sper să fiu crezută pe cuvânt:)

PS - se duce la Liz,
Blindius, Catwoman, Alexiuss, Terra Radu şi Alexandra. Dacă o vor, bineînţeles.

Nu mă cunoşti

Sunt două chestii care mă scot din sărite când vine vorba despre cunoştinţe, persoane cu care schimb câteva cuvinte, mai mult din politeţe, fiindcă oricum nu prea avem nimic în comun.

1. Mă întâlnesc întâmplător, pe stradă sau în cine ştie ce magazin, cu o persoană pe care n-am mai văzut-o de mult timp. Fostă colegă, fostă amică, în nici un caz mai mult de atât şi, în orice caz, fostă. Adică n-am mai ştiut nimic una de alta, clar nu avem puncte comune, dacă nu ne-am văzut de atâta timp, clar chestia asta ar fi trebuit să fie veşnică. Din punctul meu de vedere, ar trebui cel mult să ne salutăm din priviri şi să trecem mai departe. Să-şi vadă fiecare de treaba ei. Dar, nu, dom'le, vezi tu că persoana cu pricina moare dacă nu se opreşte şi nu începe o conversaţie. "De când nu te-am mai văzut! Pe unde te-ai ascuns? Ce-ai mai făcut?" Întrebări la care nu ştiu ce să răspund. Nu e ca şi cum ne-am fi tras de şireturi la şcoală şi am fi fost prietene de nedespărţit, iar acum chiar vrea să reluăm legătura. Probabil nu ne vom mai vedea încă 10 ani de acum încolo. În timpul ăsta, sper să-mi crească barbă pentru a nu mai fi recunoscută...Pe bune acum, ce poţi să-i spui unei persoane despre care de-abia îţi aduci aminte cum o cheamă, că ai făcut în ultimii ani? Nimic din ce aş spune eu nu e de importanţă vitală pentru ea, tot ce o interesează e dacă m-am măritat şi dacă am făcut copii. Când spun că asta nu s-a întâmplat, primesc o privire jumătate plină de milă, jumătate de încurajare: "Lasă că o să vină şi vremea ta!" Cum poţi lămuri un om care nu te cunoaşte că, de fapt, urarea lui pentru tine numai de bine nu-i? Ar trebui să deschid un subiect lung, controversat, intim; nu am obiceiul să-mi discut intimităţile cu persoane de care nu ştiu cum să scap mai repede. Şi faza e că dacă te-a prins, mai greu să scapi. Începe să povestească cum a fost la nuntă, cum e la muncă, ce fel şi-a redecorat apartamentul, şi sincer nu mă interesează. Nu mă afectează, nu vreau decât să scap. Nu aud ce spune, tot ce văd e cum i se umflă capul în timp ce vorbeşte; cu cât vorbeşte mai mult, cu atât are capul mai mare. Scuza cel mai des folosită pentru a scăpa e că trebuie să ajung la farmacie. Şi, ca naiba, îşi aduce şi ea aminte că trebuie să ia pudră de talc. "Pentru ăla micu'. S-a iritat, mititelul...Ei, o să vezi şi tu ce minune e un copil, când o să-l ai pe al tău..." Shit! Şi brusc realizez că trebuie să iau neapărat primul taxi care-mi iese în cale, pentru că e o problemă de viaţă şi de moarte, şi toate întâlnirile de genul ăsta sfârşesc cu "ai acelaşi număr de telefon, nu? Să te sun, să mai stăm de vorbă!" Da' nu vreau asta, aşa că spun ceva legat de plecarea din ţară, şi numărul pierdut, şi faptul că nu mai am mobil, şi finalmente vine taxi-ul, şi pot scăpa. Vie. Aproape întreagă. Sincer, dacă m-aţi cunoscut o dată, şi mă vedeţi pe stradă, nu mă opriţi. Nu-mi face nici o plăcere. Dacă îmi făcea, găseam eu o modalitate să vorbim mai des.

2. O persoană pe care o vezi zilnic, posibil munciţi împreună, te anunţă victorioasă: "Te-am văzut ieri pe stradă. În jur de ora 12. Erai acolo, în faţă la fast-food-ul ăla, aşteptai să se facă verde să traversezi...Şi aveai nişte flori în mână." Aşa, şi? M-ai văzut pentru că, într-adevăr, eram eu aia. Şi ce vrei acum? Aplauze? Nu înţeleg de ce trebuie să ţi se scoată victorios ochii cu faptul că erai pe stradă. Nu văd logica, nu văd utilitatea. Şi, întotdeauna, sunt anunţată că am fost văzută. Da, ar fi fost ceva ciudat dacă mă vedea pe BBC, prezentând ştirile, şi ar fi vrut să se asigure că eram chiar eu aia. Sau la MTV Awards, prietenă la cataramă cu Lady Gaga. Dar aşa? Care e poanta? De ce simt unii imboldul ăsta, să te anunţe că te-au văzut? Nu, n-o să-ţi povestesc ce-am făcut. Nu, n-o să fim niciodată mai mult de cunoştinţe. Nu, n-o să-ţi fac dezvăluiri spectaculoase şi nici n-o să plâng pe umărul tău. Nu sufăr de amnezie, şi stiu şi eu unde eram ieri, în jur de ora 12. N-aş fi murit, şi nici n-aş fi avut o stare de confuzie generală dacă nu-mi spuneai tu unde eram. Şi-n plus, de ce trebuie să mă vezi? Ignoră-mă. Întoarce capul în partea cealaltă când ţi se pare că vezi pe cineva care seamănă cu mine, sau măcar păstrează revelaţia pentru tine. Nu mă interesezi, aşa că de ce te-aş interesa? Uită că mă cunoşti, şi va fi mai bine pentru amândouă.

Concluzia: Ador ochelarii mari de soare, ador faptul că ascund jumătatea de faţă şi că pot ieşi "camuflată". Sper să fie cât mai mult soare, pentru a nu mi se mai scoate ochii că făceam nu ştiu ce, nu ştiu când, cu nu ştiu cine. Nu, nu eram eu aia. Orice ai văzut e doar rodul imaginaţiei tale. Nu exist decât pentru persoanele pe care le plac. Ştiu ele care sunt...

Paştele şi grijania

Am aflat şi eu că suntem în post. Cum am aflat e partea interesantă...
"Fată, mi-e foame de mor!"
"Păi, pune şi mănâncă. Dacă ronţăi toată ziua doar morcovi, normal că ţi-e foame. Ia-ţi o felie de pizza..."
"Nu pot, fată, că-i post! Şi nu mă gândesc decât la friptură, şi la lapte, da' nu pot, fată, că nu mai îmi dă preotul aghiazmă mare, şi mi-e ruşine, fată, să mă împărtăşesc şi să nu-mi dea aghiazmă mare...Şi-aşa trăiesc în păcat, dar poate anul ăsta ne iartă. Da' ce-aş mai mânca o ciorbă de burtă! Mmmmm...Noroc că e dezlegare la peşte duminică, că altfel nu ştiu cum rezistam..."

Buuun, pornim de la premiza că, pentru a fi un bun creştin, trebuie să ţii post. Măcar la Paşte şi la Crăciun. Eu nu sunt un bun creştin. Eu nu ţin post. Nu mă atrage nici conceptul, nici ideea. Nu cred că pot face tot ce vrea muşchiul meu tot anul, să încalc constant majoritatea poruncilor şi apoi, TADAAAAM! Prin post, spovadă şi împărtăşanie îmi sunt spălate toate păcatele. Dup-aia s-o iau de la capăt până la următorul post. Mi se pare puţin comercială faza; aidoma indulgenţelor folosite cu mult timp în urmă. Un fel de religie comercială pentru a putea să te dai rotund cu pioşenia ta, cele câteva zile de dinainte şi de după sărbători. Dar se pare că ideea a prins la multă lume.

Deci, ţii post. Postul în sine - ca teorie creştină - înseamnă reprimarea dorinţelor păcătoase. Cum au ajuns lactatele şi produsele din carne pe lista poftelor păcătoase mă depăşeşte. Adică da, avea o logică eliminarea cărnii din meniu pe vremea când trebuia să tai capra pentru a face rost de carne. Să spunem că intra în aria de acoperire a poruncii "să nu ucizi". Dar acum? Acum nu mai ucizi; doar cumperi ceva ce a fost ucis cu ceva timp în urmă, de către persoane plătite pentru chestia asta, pe care nu le cunoşti, fără să-ţi murdăreşti mâinile de sânge. Sacrificarea animalelor pentru carne nu se va opri doar pentru că ţii tu post. Tu doar deschizi frigiderul, alegi puiul - care deja e mort, în pungă, îngheţat şi fără simţire - şi-l pui acasă în tigaie. Ce e atât de păcătos în chestia asta? Iar laptele şi ouăle ce legătură au? N-a murit nimeni pentru ele, n-a fost nimeni chinuit, ce vină are bietul lapte, sau ce crimă au săvârşit nevinovatele ouă pentru a fi clasificate drept "păcătoase"?

Am deviat puţin. Deci, postul înseamnă reprimarea dorinţelor păcătoase. Nu are legătură neapărat cu o anumită listă de alimente, cât cu sacrifciul pe care îl faci tu. Adică, dacă mie îmi plac enorm merele, post înseamnă să renunţ pentru o bucată de timp la mere. Sau la ciocolată. Sau la vin. Dacă mie nu-mi place carnea, n-o mănânc de obicei, ce fel de post e ăla? Practic, eu nu renunţ la nimic şi mă trezesc cu certificatul de "cel mai bun postitor" în buzunar. E ca şi cum ai trişa.
Bun, pentru post renunţ la ceva care-mi place foarte mult, pentru a mă simţi mai aproape de divinitate. Dar ce rost are să renunţ la ceva dacă mă gândesc tot timpul la el? Dacă tot ce-mi trece prin minte e să se termine o dată postul, pentru a mă putea îmbuiba din nou? Mi se pare fals, stupid, forţat.

Şi apoi, după ce ai trecut cu bine prin post - adică după ce te-ai chinuit, te-ai plâns, ai avut grijă să ştie toată lumea că ţii post - te duci, îţi dă popa aghiazmă şi-ţi spune cât eşti tu de curat în ochii Domnului. Ei, na! Pe bune? Adică acum pot să-ncep din nou să fiu criminalul în serie care eram înainte de Paşte, pentru că oricum, la Crăciun urmează o nouă rundă de iertare? Fain aşa.

O nouă rundă despre linguriţe, vin şi sărutat icoane, altădată. Am renunţat la ţigară cât am scris asta, şi mă întreb dacă se pune ca post. Oricum, aprind una după ce apăs "publicaţi postare"...

De week-end

Dorm, în medie, 8 ore pe noapte. Când vine week-end-ul, ating lejer 12 ore fără să mă plâng. Ora obişnuită de trezit e undeva după 11, asta în condiţiile în care mă culc măcar la 3 noaptea. Mi se pare un program lejer, din când în când odihnitor.

Problema intervine în momentul în care nevoia mea acută de somn e criticată aspru de persoane care se culcă la 1 şi se trezesc la 8. Maxim. Fraze gen "cum poţi să dormi atâta?"; "păi, ţi se duce toată ziua?"; "da' tu când mai faci treabă?" mă calcă pe ficaţi. Eu n-am întrebat pe nimeni de ce doarme atât de puţin sau când mai are timp să viseze. Nu mă interesează ce se petrece în lumea exterioară în cele câteva ore pe care eu le dorm în plus. Nu mă afectează cu nimic dacă X e ostenit de atâta muncă în momentul în care eu de-abia mă trezesc. N-am copii de crescut, nici bărbat de hrănit, şi chiar dacă aş avea, ar trebuie să înveţe să se descurce singuri, pentru că de-asta au 2 mâini, 2 picioare şi un cap. Somnul meu e sfânt.

Am fost într-adevăr uimită când o persoană mi-a spus că se scoală la 6 ca să aibă timp să dea cu aspiratorul, să facă mâncare, să spele şi să şteargă praful, toate astea înainte de a ajunge la muncă şi a sta acolo până la 12 noaptea. Nu m-a uimit ora - de neconceput pentru mine - cât puterea de a rezista cu doar vreo 5 ore de somn în fiecare noapte. Păi eu după două zile de program draconic aş fi leşinată pe cea mai apropiată piesă de mobilier, şi ar trebuie să mi se facă perfuzii cu somn ca să-mi revin, cât de cât, peste vreo săptămână.

Pe bune acum, de dat cu aspiratorul, cât de des poţi da? Hai să zicem, în cel mai fericit caz, o dată pe săptămână. Îţi ia 15 minute, şi poţi da cu aspiratorul şi la ora 9 seara, că nu moare nimeni. Mâncare fac doar când mi-e foame, şi cât să mă satur o dată; dacă faci cazane de mâncare, normal că stai cu orele pe lângă aragaz. Cât despre spălat...Nu faci decât să încarci maşina şi s-o laşi să-şi facă damblaua. Între timp, poţi face orice altceva, doar nu stai să-i numeri rotaţiile, nu? Şi-n plus, dacă tot ai bărbat cu care să te mândreşti şi căruia să-i speli şosetele, n-ar trebui să pună şi el osul la treabă? Nu-i cad tresele dacă dă cu aspiratorul, şi nici dacă se duce la cumpărături în locul tău. Părerea mea.

Şi, oricum ar fi, nu stai să gestionezi somnul altcuiva în funcţie de necesităţile şi maniile tale. Dacă vreau, pot să dorm toată ziua, şi noaptea să fac ce fac ceilalţi în timpul zilei. Da' nu, dom'le, că cică nu-i un program "normal", că nu trăieşti "normal", că nu dormi "normal", că nu eşti un om "normal" dacă nu speli, nu calci, nu faci pe sclava Isaura pentru ceilalţi. Sincer, m-am săturat de "normalul" ăsta. Simt cum încearcă să-mi fie băgat pe gât. Şi dacă a face cum mă taie pe mine capul nu e "normal", şi dacă trebuie să trăiesc în limita tiparelor pentru "normalul" ăsta, atunci da, nu sunt şi nu vreau să fiu "normală". Din nici un punct de vedere.

Orice are o "prima dată"

- Primul cuvânt pe care l-am rostit: Sincer, nu-mi aduc aminte, dar trebuie să fi fost ceva complicat gen "maaa-ma", "paaa-pa" sau "caaa-ca"...

- În prima zi de școală generală: Am fost foarte tracasată pentru că aveam şorţuleţ şi dresuri, iar dresurile îmi provocau mâncărimi, care s-au acutizat în timp ce făceam "careul" în curtea şcolii.

- Primul meu sărut: Pe la 13 ani, cu un coleg de şcoală. De fapt, era colegul de bancă şi vreo două zile n-am mai vorbit unul cu celălalt. Dup-aia am uitat amândoi.

- Prima formație care mi-a plăcut la nebunie: Abba:)

- Primul CD cumpărat: N-am cumpărat cd-uri. Pe vremea mea erau la modă casetele audio.

- În prima zi de liceu: Am avut grijă să ocup ultima bancă de pe rândul de mijloc. Era concurenţă mare pe ea.

- Primele cuvinte pe care mi le-au adresat prietenele mele: Habar n-am, dar clar a fost ceva mistic. "Pe tine cum te cheamă", poate?

- Prima zi de facultate: Mi-a luat mult să găsesc clasa - amfiteatrul, de fapt - pentru că era o clădire extraordinar de mare, cu nivele şi seminivele, şi nu găseai persoane care să-ţi răspundă în română, nu în maghiară.

- Prima restanță: Teoria literaturii. Din cauza lui Umberto Eco.

- Prima zi la locul de muncă: Nu-mi mai simţeam mâinile de la atâta spălat pahare. Când am văzut la cât poate ajunge bacşisul, deja aveam 6 mâini.

- Prima dată când am postat pe blog: 20 februarie 2010:)

Leapşa e preluată de la Raluca. Ca să nu par egoistă, va fi pe baza de autoservire. S-ar putea să iasă fain:)

Profii de religie

Clar îmbătrânesc; am început să scriu din amintiri, dar nu e vina mea...Zilele astea au fost destul de calme, fără să mă streseze mai nimic. Aşa că mă stresez cu trecutul...

Imaginea generală despre profesori e puţin mistificată. Adică profesoarele de chimie clar au ochelari ascuţiţi, coc şi tocuri; profesorii de sport sunt un pachet de muşchi, iar cei de geografie poartă tot timpul o hartă în buzunar. Profii de mate pot să-ţi recite toate teoremele şi-n somn şi zâmbesc puţin sadic, pentru că tu nu ştii ce ştiu ei, iar cele de muzică sunt boeme, cu eşarfe colorate şi vorbesc de parcă s-ar pregăti tot timpul de concert.

Normal că pe cei de religie îi vezi pioşi, spunând rugăciuni în gând, cu voce caldă, de parcă ar fi Iisus pe Muntele Măslinilor, iar atunci când sunt contrazişi, adoptă figura "Iisus pe cruce". Şi totuşi...cred că e cea mai falsă imagine posibilă.

Am trecut prin vreo 5 profesori de religie şi punctul comun a fost psihoza. Mă refer aici la profesorii de religie ortodoxă, pentru că alţii n-am cunoscut pentru a avea termen de comparaţie. Spuneam psihoza. Toţi suferă de mania persecuţiei şi au microbul contrazicerii. Cu oricâte argumente ai veni pentru a-i convinge că s-ar putea să nu aibă dreptate, neagă tot ceea ce nu li s-a povestit în seminar. Eram în liceu şi aveam un prof de religie; genul de bărbat care a terminat seminarul, poate să slujească în biserică, se uită după femei şi-i place să-i spui cât de bine îi stă părul azi. Ei, oricât de "lumesc" era în legătură cu subiectele de genul "cea mai tare maşină" sau "ce vin merge mai bine la peşte", pe atât de ciudat devenea când aduceai în discuţie biblia după Iuda sau falsitatea giulgiului sfânt. Îl vedeai cum mai are puţin şi te ia la bătaie dacă îl contrazici. Se transforma, era în stare să te ardă pe rug pentru erezie, dacă ar fi fost catolic te-ar fi excomunicat. Înţeleg eu pasiune pentru meserie, dar mă îndoiesc că un prof de română te-ar lua la bătaie dacă i-ai dovedi - cu argumente valabile - că Eminescu n-a fost atât de geniu pe cât se spune...

Alt punct comun la profesorii de religie e vocea. Blajină, calmă, mieroasă. Brrr...Ceva gen liniştea de dinaintea furtunii. Vocea aia pe care, dacă o auzi în toiul nopţii, ţi se ridică părul şi te rogi ca, în locul ei, să apară fantoma din The Grudge. N-am înţeles de ce toţi vorbeau la fel. Să fi fost un curs special la seminar despre cum să vorbeşti pentru a speria elevii mai sensibili la infexiunile vocii? Eu am înţeles mereu în vocea aia o promisiune ; ceva care semăna cu "nia, nia nia, eu o să ajung în rai şi tu o să te perpeleşti în focurile iadului, nia, nia, nia..." Şi pentru că nu am fost o persoană prea religioasă, vocea mă terifia, promisiunea mă enerva cumplit. De unde atâta cult al personalităţii pe nişte oameni care ar fi trebuit să fie smeriţi?

Ultimul punct ar fi că ei, profesorii de religie, sunt mai laici decât toţi laicii la un loc. Când am auzit că proful de religie din liceu are parohie, mi-am imaginat că e genul de persoană care vrea să-ţi mântuiască sufletul, care te aşteaptă mereu cu o vorbă bună, care aplică faza cu secretul spovedaniei şi-n viaţa de zi cu zi, care n-ar călca strâmb nici dacă i s-ar promite toate bogăţiile din lume, pentru că scopul lui e să atingă împărăţia cea veşnică şi fără de asemuire, a cerurilor. Bullshit! N-am întâlnit persoană mai ahtiată după bârfe şi zvonuri, dornică să afle şi apoi să împărtăşească celorlalţi ceea ce a aflat. De la cum se îmbracă elevele - cu fustă prea scurtă sau cu tricouri prea negre - până la care elev foloseşte droguri - asta a fost cam trasă de păr din partea lui pentru că, dacă fumezi nu înseamnă neapărat că te şi droghezi, dar zvonul n-ar mai fi fost nici pompos, nici interesant - şi ce orientare sexuală are fiecare, după cum se îmbracă sau vorbeşte.

Nu ştiu ce să zic, poate că exemplul din liceu m-a făcut să extind imaginea asupra tuturor profesorilor de religie. Poate că nu sunt toţi nici cu idei fixe, nici cu sete de zvonuri. Încă mă visez la liceu, înainte de vreo teză, e coşmar, mă trezesc şi-mi trece pentru că am scăpat de stresul examenelor. Dar când vine vorba de profesorii de religie, trează fiind, încă mă mai trece un fior rece pe şira spinării...

Sunshine award

Azi l-am primit:)De la Alexandra

Mi s-a părut un gest super poofy, aşa că îl dau şi eu mai departe.
Se duce către:
Winnetou
Blindius
Alexiuss
Liz
Terra Radu
Catwoman

Şi, ca să continui "tradiţia" începută de Alexandra, restul locurilor "nenominalizate" sunt pentru cei care chiar se bucură că a venit primăvara:)

Regulile jocului:
-Să posteze premiul pe blogul personal;
-Să-l dăruiască la 12 prieteni şi să afişeze link către blogul lor;
-Să scrie din partea cui a primit premiul.

Pentru o rochie

N-am avut niciodată probleme cu greutatea, iar când mi s-a părut că am, mi-am cumpărat o bicicletă şi am tras 200 de abdomene pe zi, până când mi-a trecut. Mi se atrage atenţia că sunt prea slabă, mi se impută faptul că nu mănânc destul, în fiecare zi se mai trezeşte cineva să mă întrebe dacă mai am de gând să slăbesc mult. Nu, nu mai am de gând. Nu, nu-mi propun să slăbesc câte 200 de grame pe zi, mă hrănesc normal, nu cu ajutorul perfuziei şi nu, nu am folosit pastile de slăbit.

În ordinea asta de idei, normal că mi se spune că nu pot pricepe nici complexul de "kilograme în plus", nici nevoia imperioasă de a mânca şi a treia felie de pizza la aceeaşi masă. Nu e vorba despre asta. Normal că pricep; "my mama ain't raise no fool"...Pricep tot ce ţine legat de greutate; de 15 ani încoace - viaţa conştientă - am stat lângă o persoană care o duce din dietă în dietă, care renunţă la dietă, care oscilează pe cântar, care a încercat şi faza cu supa de varză, şi cura de mere, şi cura cu oţet de mere, şi toate reţetele magice de slăbit instantaneu. Aşa că ştiu totul foarte bine.

Am văzut persoane care au slăbit - nu instantaneu, ci treptat - când nimeni nu credea că sunt în stare, şi care acum nu fac decât să se menţină. Am văzut şi persoane care încep azi o dietă şi care o amână pentru că n-au putut rezista tentaţiei. Poate că e noua modă să ţii dietă. Şi nu, nu cred că societatea scoate în faţă modele anorexice ignorând "frumoasele voluptuoase", cred doar că modelele slabe sunt din nou în trend pentru că s-a acutizat fenomenul de obezitate; pentru a nu ajunge o planetă de obezi, promovăm imaginea slabă. Ca un ideal dacă nu de frumuseţe, măcar de sănătate...

Am deviat puţin...

Ce mă stresează la diete, de aici plecasem.

1. Majoritatea dietelor încep o dată cu postul. Nu, nu sunt o persoană religioasă; nu, nu respect postul, nici măcar n-aş şti când începe dacă n-ar fi strâns legat de prima zi de dietă, anunţată pompos, în mod public. Dar pentru persoanele care se dau religioase, mi se pare cam forţat să te legi de o chestie creştină pentru a da jos câteva kilograme. Adică, ori ţii post, ori ţii dietă; amestecate sună a blasfemie şi a lene. Încerci să împuşti doi iepuri şi, de obicei, îi pierzi pe amândoi.

2. Ţii dietă/post, probabil slăbeşti şi, în secunda în care s-a terminat postul, bagi în tine cârnaţi după răcitură, după drob, după salată de ouă, după tochitură şi pomana porcului. Păi, nu-i păcat de tot chinul prin care ai trecut 2 luni şi-ai dat jos 2 kilograme, dacă de sărbători pui la loc 4?

3. În două săptămâni trebuie neapărat să ajungi la o nuntă; a ta, sau a altcuiva, şi ţi-ai luat o rochie faină dar, ca naiba, nu mai aveau numărul tău, aşa că o cumperi cu 2 numere în minus şi ajungi ca două săptămâni să te înfometezi pentru a putea să încapi în ea. Ce nu e în regulă cu imaginea asta? Păi, în primul rând, ai avut nevoie de o rochie ca să-ţi dai seama că ar fi cazul să mai slăbeşti. În al doilea rând, e nesănătos să te bagi în maratonul "slăbeşte în timp record". În ultimul rând, e trist că vrei să slăbeşti doar de dragul de a arăta bine o noapte şi apoi revii la vechile obiceiuri. De obicei, eu vreau să arăt bine pentru mine, nu pentru ceilalţi; dacă doar o nuntă te face să arăţi bine, poate că ar trebui să mergi la cât mai multe nunţi.

4. O dietă nu e considerată dietă dacă nu-ţi anunţi toţi cunoscuţii "de azi sunt la regim!" "Nu, te rog, nu mânca ciocolata aia în faţa mea, pentru că mi se face poftă şi, ştii, eu ţin dietă!" "Nici nu pot să mai trec prin faţă pe la fast-food, că încep să salivez, dar mă abţin, după cum probabil ai aflat, sunt la dietă!" Pe bune acum, am înţeles, ţii dietă; şi ce vrei acum, aplauze? N-am cum, pentru că trebuia să te apuci de ea acum mult timp...

Admir persoanele care sunt mulţumite cu propria lor greutate. Care pot glumi pe seama propriilor "aripioare", "iepuraşi" şi "colăcei". Bineînţeles, în măsura în care aceştia nu le împiedică să se mişte normal. Persoanele care, chiar dacă se visează cu nişte kilograme în minus, nu-ţi fac capul calendar cu planul măreţ pe care îl au, cu graficul pe care îl vor respecta, sau cu sacrificiile la care se supun pentru a slăbi. Şi admir persoanele care mănâncă sănătos pentru a se menţine, şi pe cele care se duc regulat la sală, şi pe cele care arată de parcă unicul lor scop când se trezesc dimineaţa e să te facă să vrei să arăţi ca ele. Dar măcar nu mi-am făcut un cincinal pe tema asta...

Cu două feţe

Cred că cel mai mult mă stresează la o persoană capacitatea de a-ţi zâmbi în faţă şi a te înjunghia pe la spate. Evident că nu vorbesc despre înjunghierea tradiţională, în care îţi este înfipt un cuţit cu lama lungă şi strălucitoare drept între omoplaţi, pentru că am trecut de stadiul în care chiar trebuia să-ţi păzeşti spatele...
Nope, vorbesc despre partea aia în care cineva se poartă cu tine de parcă i-ai fi măcar cel mai bun prieten şi, cum ai ieşit din încăpere, începe să te discrediteze.

Evident că cele mai atinse de sindromul ăsta - părerea mea, şi numai a mea - sunt femeile. Femeile între ele, femeile cu ele însele. Nu pot să pricep de unde atâta sete de sânge pe nişte fiinţe despre care se spune că sunt gingaşe, sensibile, iubitoare şi mămoase. Sincer, imaginaţi-vă o încăpere plină de femei, lăsate câteva ore împreună, şi apoi despărţiţi-le în grupuri mai mici. Se vor diseca unele pe altele, se vor lega de toate amănuntele insignifiante - de la scame la puful de păr - se vor critica, judeca, vor face coaliţie împotriva persoanelor absente. Schimbaţi încă o dată grupurile, şi persoanele de-abia măcelărite vor deveni noii aliaţi. E un spectacol crunt.

Ceea ce nu pricep e de ce majoritatea dintre ele nu pot alege o antipatie şi să meargă până la capăt cu ea. Adică, în mometul în care nu-ţi place o persoană, spune-i. Sau măcar poartă-te să zicem "mai rece" decât cu persoanele care-ţi plac; nu mai coaliza doar de dragul coaliţiei, sau de dragul unor noi bârfe pe care le-ai putea afla. Tot "războiul rece" îmi dă o stare de confuzie. Nu mai ştii dacă o femeie îţi zâmbeşte pentru că te place, sau pentru că vrea ceva de la tine.

Persoanele care-mi plac, ştiu chestia asta. Cele care nu-mi plac, ştiu că nu e indicat să stea pe lângă mine. N-am făcut din simpatii jocuri politice şi nici n-am aruncat cu zâmbete în stânga şi-n dreapta. Şi am fost catalogată drept "rece". Prefer eticheta asta oricărui premiu de sociabilitate sau popularitate. Pentru că da, oamenii pe care îi ai în preajmă, te definesc. Şi-mi e de ajuns un singur om care să gândească intr-adevăr la fel ca mine, decât o gloată care să-mi aducă osanale şi să gândească "mamă, da' proastă mai eşti!"

Odă matinală

Inevitabil, iar e luni. Inevitabil, iar trebuie să ajung la muncă, să stau cele 8 ore, să mă conving că, oricum n-aş fi avut altceva mai interesant de făcut, să justific într-un fel salariul pe care îl iau.

8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, 4 săptămâni pe lună, şi lista poate continua.

M-a făcut dintotdeauna să visez bancul ăla stupid în care, întrebat fiind ce vrei să te faci când creşti mare, răspundeai nonşalant "musafir" sau "pensionar". Asta aş vrea eu să fiu când o să cresc mare. Pentru că acum, sincer, mă simt ca un copil care se joacă "de-a serviciul". Care se joacă şi "de-a sculatul dimineaţa", şi "de-a muncitul la birou", şi "de-a cheltuitul". Şi deocamdataă mi-e bine. Dar, dacă va fi vreodată să cresc mare, vreau să fiu musafir. Nu, mai bine pensionar. Nu, nu, şi mai bine, musafir pensionar:)

Toată lumea se uită ciudat la mine, ba chiar strâmbă din nas atunci când spun că mie mi-ar fi plăcut să fiu Paris Hilton. Toată lumea mă priveşte de parcă aş fi căzut din Lună, de parcă m-aş fi lovit la cap, de parcă mi-aş fi pierdut minţile. Pentru că toată lumea are impresia că Paris Hilton e proastă; sau curvă; sau amândouă. Dar dacă stai şi te gândeşti puţin, de ce n-ar avea dreptul să fie? Are destui bani să fie cine sau ce vrea ea, şi dacă într-o zi se trezeşte dimineaţă şi spune "vreau să fiu Einstein", sigur îi va ieşi figura. Aşa vreau şi eu să fiu. Să mă pot trezi între cearşafurile mele de bumbac egiptean, să mă uit sau nu în oglindă, să nu-mi pese că părul îmi stă mai turtit pe partea stângă decât pe partea dreaptă, şi să pot spune că azi vreau să fiu David Bowie şi, măcar pentru o zi, chiar să-mi iasă.

Şi, sincer, mai cred o chestie: toată lumea care strâmbă din nas când mă aude e teribil de timorată de faptul că nu va putea niciodată să nu îi pese că e considerată ori proastă, ori curvă, ori amândouă. Că nu va ajunge niciodată la gradul acela de "je m'en foutism", că nu va avea niciodată libertatea aceea. Pentru că, dacă nu ajungi la struguri, spui că-s acri.

Deci, dacă mă mai întreabă cineva, când cresc mare vreau să fiu Paris Hilton. daţi-mă în judecată pentru asta. Nu îmi va păsa...

Sadism maxim

Am ajuns la o concluzie: oricine stă în spatele Creţiei a fost extraordinar de sadic. Cumplit de sadic. Morbid de sadic.

Să mă explic: Eu, Camelia, mă nasc într-un anumit an, într-un anumit mediu, merg la şcoală mult timp, mă apuc de muncă, fac tot felul de chestii care-mi plac, plus altele care-mi displac total, mănânc, am grijă la ceea ce mănânc, mă duc la sală, îmi iau concediii, văd că mi-a apărut un rid, şi-n tot timpul ăsta sunt conştientă că, peste 50-60 de ani, o să mor. Şi tot ce am făcut, sau ceea ce mi-am dorit să fac dispare o dată cu mine, şi tot ceea ce mi-am refuzat, sau ceea ce am făcut din obligaţie, e degeaba. Adică ţi se dă ceva, dar trăieşti cu stigmatul că, peste o bucată bine definită de timp, ţi se va lua.

Şi aud tot felul de replici gen "viaţa e cel mai de preţ dar"; "iubeşte divinitatea pentru că ţi-a oferit posibilitatea de a fi pe pământ"; "crezi în Biblie, pentru că ea e singura care te va mântui". Bullshit! Şi repet, bullshit! De ce mai trăiesc, dacă fiecare zi a mea e o continuă teroare că s-ar putea să nu fac lucrul cel bun, şi pentru asta nu voi mai avea viaţa veşnică? Pentru că, să fim serioşi, chiar e asta o garanţie? Prefer varianta budistă, în care, după ce mor - inevitabil mă reîncarnez în furnică. Nici asta nu e o garanţie, dar măcar e mai îmbietoare decât o eternitate trăită pe un norişor pufos, cântând la harpă. Sincer, aş face febră musculară, m-ar apuca toţi cârceii din lume, şi aş mai avea şi rău de înălţime...

Revenind...Da, ţi se dă posibilitatea să trăieşti. Cum vrei tu, cu sau fără reguli; ţi se dau persoane pe care să le iubeşti, ţi se dă totul. Dar cât de mult ţi se ia? Să spunem că iubeşti pe cineva; şi timpul petrecut împreună e frumos şi da, e un dar. Dar la un moment dat persoana aia moare - poate să fie oricine, de la părinţi, la animale de casă. Cât suferi din cauza asta nu e cumva un preţ mult prea mare pentru toată bucuria anterioară? Nu cumva ţi se ia cu dobândă mult prea mare ceea ce ţi s-a dat? Şi iar e dovadă de sadism. Sincer.

Şi cum să nu mă enervez când mă gândesc că fiecare pas înainte e, de fapt, un pas mai aproape de marele final?

Nu, a nu se înţelege greşit. Nu militez pentru sinucidere în masă ca mijloc de protest împotrivă sadismului divin. Sinuciderea mi se pare o alegere de ordin personal, şi nu pot nici s-o blamez, nici să fiu de acord cu ea. Nu spun că, dacă tot vom muri într-o bună zi, să ne ţinem de mânuţe şi să ne sinucidem. Doar am constatat că planul general e departe de a fi perfect.

Şi mai ştiu că replica "fericiţi cei săraci cu duhul" chiar e reală, pentru că cei săraci cu duhul vor trăi mai fericiţi pentru că nu-şi pun întrebări existenţiale şi nici nu îşi bat capul cu finalul care va veni. "Intelligent girls are more depressed."(Emilie Autumn)

Dar sunt foarte curioasă câţi alţii mai văd la fel ca mine, câţi sunt la fel de psihopaţi încât, atunci când mănâncă o prăjitură, să se gândească la momentul în care vor plăti înzecit pentru fiecare clipă de fericire dulce?

Nu mai bate în lemn!

Gata! E oficial... De azi nu mai bat în lemn. Nu mai bat nici dacă-mi trece prin cap că s-ar putea să fie cutremur, să mi se rupă casa în două şi eu să fiu nevoită să alerg după mâţe ca să le scot de sub dărâmături; nici dacă mă gândesc că e posibil să pice bucata aia de beton din vârful macaralei şi să mă facă pilaf în timp ce eu trec regulamentar pe sub ea; nici dacă vizualizez cum camionul ăla pe care îl depăşesc se răstoarnă, şi e plin cu benzină, şi s-ar putea să explodeze, şi să fim cu toţii carbonizaţi; nici dacă văd cum acul băiatului cu tatuaje s-ar putea să nu fie nici steril, nici sigur, nici de unnică folosinţă; nici măcar dacă îmi trece prin cap că analizele maică-mii s-ar putea să nu iasă la fel de bine cum au ieşit ultima oară.

Bătutul în lemn nu a schimbat cu nimic faptul că mi-a murit câinele, cu toate că am bătut în lemn de fiecare dată când am gândit chestia asta; şi n-o să schimbe cu nimic faptul că, la un moment dat, toţi o să murim, într-un fel sau altul, şi nici o religie nu-mi garantează nici 40 de zile de nemurire, nici alte 40 de reîncarnare.Aşa că o să-mi scot lemnul din cap, şi n-o să-l mai văd decât ca pe o hestie care trebuie să fie acolo, care nu ajută la altceva decât la dat fructe, la spaţiu pentru cuiburi de păsări, la construcţii mai mult sau mai puţin stabile, şi la oxigen.

Şi chiar o să mă duc şi o cheltui şi ultimii bani pe toate chestiile inutile pe care mi le doresc atât de mult, pentru că altfel, atunci când o să mă lovească camionul, ultimul meu gând s-ar putea să fie că nu mi-am luat parfumul ăla care-mi place teribil.
Şi asta, într-adevăr, e o moarte tristă.

Ne place, da, ne place - p 8

Ne place, da, ne place - p 7

Little black dress

Nu ştiu dacă aţi avut vreodată răbdarea să vă uitaţi la cei pe lângă care treceţi pe stradă. Poţi vedea tot felul de persoane, de la cei care zâmbesc tâmp şi non-stop, până la cei care vorbesc singuri, de la femei frumoase la piţi, de la băbuţe cu sacoşa goală până la mahări cu lanţ de 5 kile atârnându-le nonşalant de gât.

Nici una dintre categoriile de mai sus nu reprezintă interes azi. Azi e vorba despre cupluri. Cuplurile de pe stradă, cuplurile tradiţionale - el+ea - în combinaţie cu o femeie care arată bine. Nu, nu bine, super tare. Porno. Elegantă. La 4 ace şi-un bold. Nu, nu sunt eu aia. Departe de mine gândul şi postura. Eu port blugi şi bocanci. Deci, vorbim despre o persoană cochetă. Despre o femeie care trece zi de zi pe lângă cupluri, cu tocurile ei cui, cu dresurile cu model şi cu rujul Chanel.

El vorbeşte cu ea. Discuţie de cuplu, despre cartofi şi copii, despre meci şi următorul salariu. Normal că, în momentul în care trec tocurile cui, discuţia e oareşcum întreruptă. Mi se pare normal, pentru că ce-i frumos, şi lui Dumnezeu îi place. Şi nu cred că are mustrări de conştiinţă, nici reproşuri zdravene din partea Sfintei Filofteia. Ei, uite că pentru muritori nu se aplică aceleaşi standarde. Când trec tocurile, ea va face orice pentru a-i distrage atenţia de la ele. O să-l tragă de mânecă, o să-i tragă capul mai aproape, o să-l sărute, pentru că e clar că tocurile vor să-i fure bărbatul. Apoi va arunca o privire acidă, critică, rea, plină de ură către posesoarea lor, pentru că vezi tu, dragă, ea e una din acelea "care strică casa omului".

Să fim serioşi! Cât de naivă poţi fi, încât să crezi că orice femeie care arată mai bine decât tine are drept unic scop în viaţă bărbatul tău? Cât de plină de tine trebuie să fii, încât să crezi că, dacă ăsta ar fi cazul, poţi concura cu toată celulita ta împotriva unui Chanel? Sincer, chiar există femei pentru care unicul scop în viaţă nu e un bărbat, care arată bine pentru că aşa arată ele în fiecare zi, nu pentru că au ieşit la agăţat, şi dacă ar vrea un bărbat, nu l-ar alege pe Gicu, care poartă trening şi scuipă seminţe în parc. Nu toată viaţa e o competiţie pentru a câştiga inelul de pe mâna stângă şi, atunci când există acea competiţie, ea se duce între persoane de aceeaşi categorie, între o little black dress şi o altă little black dress, nu între little black dress şi şlapi.

Mă repet, eu când văd o femeie care arată bine, o admir. O admir pentru ceea ce este, pentru că, estetic vorbind, e mai tare ca mine, vreau poate chiar să învăţ de la ea. N-o să-mi fie niciodată competiţie, pentru că nu avem aceleaşi idealuri, şi chiar dacă am avea, eu îmi cunosc limitele. Dar mi se pune pata când văd alte femei care încearcă să desfiinţeze o persoană care arată ţais, pentru că s-ar putea să le strice casa. Dacă există numai şi gândul că ar putea, înseamnă că acea casă e doar de formă. Nu există, e o minciună, e un fals.

Am cam deviat de la subiect. Ideea era în felul următor: dragi femei casnice, nu mai încercaţi să puneţi ochelari de cal celui de lângă voi; nu e nici un pericol. Nu vă încadraţi la categoria "toc cui", aşa că, orice aţi face, Gicu va rămâne tot acolo. Pentru că nici el nu-şi permite măcar să aspire la sus-numita categorie...

Ne place, da, ne place - p VII

Cocoloşeală

Mi se pare că în ziua de azi copiii sunt extraordinar de cocoloşiţi. Sunt crescuţi în puf, păziţi de orice ar putea semăna cât de cât cu un pericol, sunt răsfăţaţi şi extraprotejaţi. Sunt înconjuraţi de atâta grijă încât, în momentul în care dau nas în nas cu realitatea, nu ştiu cum să reacţioneze. Se panichează dacă "mami" a dispărut pentru câteva minute din peisaj, dacă cineva se uită urât la ei, dacă îi înţeapă o albină.

Să mă explic:
Când eram eu mică - long, long, long, long time ago - şi de-abia învăţam să merg, măsuţa din sufragerie avea colţuri, mobila avea mânere din metal, mai exista şi un cactus destul de mare la vedere; puteam să-mi sparg capul, să-mi scot ochii, să mă înţep. Aşa am învăţat să mă ţin de mobilă şi să nu ating cactuşii. Azi, toţi noii părinţi au camera "baby-proofed".
Joaca cea mai tare era în pământ, unde construiam garaje, galerii, mă mai tăiam într-o sticlă ascunsă în praf, îmi juleam degetele, ajungeam seara acasă cu mâinile negre şi aterizam direct în cadă, unde dădeam praful din tot cartierul jos de pe mine. Azi, există soluţii din alea şmechere pe care le foloseşti pe post de dezinfectant, iar copiilor li se interzice să facă garaje, pentru că e "câh" să pui mâna pe praf; mai bine o ţii doar pe mouse, şi îmbraci păpuşa pe net.
Mâncam tot felul de plante. Cârcei de viţă de vie, seminţe de in, flori de salcâm, frunze acrişoare, flori de cânepă, toate astea le serveam pe post de gustare. Azi nu vezi nici un copil mâncând de prin copaci; doar n-ai vrea să se otrăvească, nu?
Am învăţat că nu-i bine să calci câinii pe coadă pentru că te muşcă, abia după ce un alt copil a fost muşcat; că nu e bine să te joci cu cornetele, după ce am primit o cornetă în picior; că albinele nu-s bondari după ce am avut un deget umflat timp de o săptămână; că atunci când cineva vrea să te bată fugi, pentru că n-ai timp să suni la poliţie; că dacă sari de pe garaj poţi să-ţi rupi piciorul, dar asta doar dacă nu-ţi găseşti un punct de sprijin; că e mişto să-ţi faci şosete de noroi, mai ales că le poţi spăla când intri în casă; că agudele sunt mai bune mâncate direct din copac decât de pe jos, pentru că nu-ţi mai crănţăne praful între dinţi; că cireşele verzi nu-s la fel de bune ca zarzărele verzi; că n-are rost să cumperi cireşe amare dacă le poţi lua direct din copac cu "hoţoaica"; că adulţii chiar te ajută să-ţi faci şi "hoţoaică", şi undiţă, şi pistol şmecher din poliester ca să joci "soma-soma"; că lipitorile stau pe lângă stuf şi că sunt greu de scos, şi mai curge şi sânge; că atunci când te-ai julit la genunchi nu trebuie să-ţi pui pansament; laşi doar să prindă coajă, şi n-o desprinzi, o laşi să cadă singură, pentru că, altfel, rămâne semn; că dinţii de lapte îi arunci pe centrală, nu-i pui sub pernă, pentru că zâna măseluţă nu există; că dacă vrei să-ţi usuci părul la aragaz, s-ar putea să-ţi arzi şi bretonul, şi sprâncenele; că dacă treci prin toate chestiile de mai sus nu mori otrăvit, nici nu te îmbolnăveşti de la microbi, nici nu ai nevoie de spital, doar ştii ce să nu faci a doua oară.

Revenind, copii din ziua de azi sunt cocoloşiţi. Nu, nu spun că ar trebui să-i faci labirint din cioburi, ace şi cuţite când învaţă să meargă, dar lasă-l să cadă, să vadă că-l doare, şi apoi o să încerce mai tare să se ţină pe picioare. Să-nveţe singur să-şi lege şireturile, ca să nu i le legi tu şi la 8 ani; să ştie ce se întâmplă dacă trage câinele de coadă; să-nveţe că microbii întăresc sistemul imunitar; să spargă o vază. Orice, numai să nu trebuiască să-l ştergi la nas şi la 10 ani, să-i duci ghiozdanul şi la 12, să-l duci la psiholog la 14 pentru că plânge atunci când i se face observaţie la şcoală. Păi cum să mai iasă stăpân pe sine când ştie că "buni" sau "mami" îi apără fundul 24 din 24? Nu spun să-l arunci în gropa cu lei să vezi dacă supravieţuieşte, dar lasă-l, macăr la chestii mărunte, să se dea cu capul de sus, ca să ştie cum să se ferească.

Eu şi alţii din generaţia mea n-am fost extracocoloşiţi. Şi uite că n-am murit până acum:)

Discriminare voită

Admir femeile puternice. Femeile care ştiu ce vor de la viaţă, şi care calcă peste cadavre pentru a ajunge acolo. Da, admir femeile care lasă scrupulele la o parte şi fac tot ceea ce le stă în putinţă pentru a obţine ceea ce-şi doresc. Mă refer, în speţă, la femeile "de carieră"; la femeile care nu stau şi-şi plâng de milă în faţa monitorului, ci care fac pe alţii să plângă, folosindu-se de monitorul ăla.

Îmi plac femeile care, dacă au pornit pe ideea de a face carieră, trec foarte uşor peste faptul că au născut, şi-n două luni sunt din nou la muncă. Nu, nu spun că e ok să-ţi neglijezi familia - dacă ai luat hotărârea de a avea o familie, cu soţ, copii, câine şi papagal - ci că poţi crea un raport echitabil între muncă şi viaţa domestică.

Mă exasperează femeile care, atunci când rămân însărcinate, se aşteaptă să-şi păstreze acelasi loc de muncă, cu aceleaşi beneficii, şi care, în momentul în care sunt date la o parte, strigă în gura mare "DISCRIMINARE"! Eu sunt femeie. Eu cred în egalitatea dintre sexe. Mă aprind când mi se spune că un bărbat e mai presus de o femeie, fără să mi se dovedească lucrul acesta. Cred în feminismul de la început, care considera femeile egale cu bărbaţii, şi viceversa; feminismul extremist mi se pare stupid. În ordinea aceasta de idei, mi se pare normal ca o femeie care ia hotărârea de a deveni "mamă", să se gândească înainte dacă poate să-şi păstreze şi job-ul, şi să-l şi onoreze.

Se spune că femeile aud, la un moment dat, ticăitul biologic. Unele se hotărăsc să-l asculte. Dacă ocupă un post oareşcare, lucrează la un moment dat cu jumătate de normă, intră în prenatal, nasc şi mai au şi 2 ani de postnatal pe care să îi acorde "micuţului, noii vieţi de-abia răsărite". Problema intervine la posturile importante. Mi se pare normal ca, atunci când te simţi depăşită, să te retragi. Dacă te simţi în stare să împaci cele două "poziţii", jos pălăria! Dar de aici, până la a intenta proces pe motiv de discriminare e un pas cam mare. Adică tu vrei program redus, tu te plângi de greţuri matinale, tu anulezi nu ştiu câte întâlniri de afaceri pentru că trebuie să mergi la ecografie, şi tot tu protestezi pentru că ţi s-a refuzat funcţia de "asociat" în cadrul firmei. Nu, nu e discriminare. Discriminare ar fi, faţă de ceilalţi, dacă ţi s-ar fi acordat funcţia aceea, în condiţiile în care tu nu mai dai randament pe motiv de sarcină.

Am observat o chestie. E la modă acum să invoci discriminarea între sexe atunci când dai chix, ca o scuză pentru eşecurile tale lamentabile. Şi la noi a început să fie din ce în ce mai folosită această replică. O femeie mediocră va spune întotdeauna că n-a avansat pentru că oponentul a fost bărbat, şi clar a fost favorizat. Dar dacă chiar a fost mai bun? Mai bine pregătit, mai înfipt, mai aproape de post decât tine?

Ca totul să fie complet, am citit zilele trecute că femeile nu vor putea ocupa niciodată posturi de conducere pentru că s-ar putea să izbucnescă în plâns în mijlocul tratativelor de pace. Probabil. Dar ce-ar fi să nu mai generalizăm, să ne asumăm şi slăbiciunile şi punctele forte, şi calităţile şi defectele şi, în momentul în care pierdem ceva, să ne gândim că poate chiar n-a fost discriminare; poate chiar mai avem de învăţat până a merita să fim acolo. Pentru că a te ascunde după fusta discriminării e tot discriminare; pe faţă.

Pre-mariaj

Repet, nu pricep căsătoria. Adică nu pricep de ce trebuie să faci acte, să-ţi schimbi numele - uneori un nume frumos, pe unul mai mult decât bizar - doar pentru a dovedi că eşti "luată", să faci atâta tam-tam doar pentru a legaliza o relaţie ce există în pofida unei bucăţi de hârtie. Nu pricep, şi pace...

În plus, consider că, înainte de a te căsători, dacă eşti chiar hotărâtă să "intri în legalitate", trebuie să te gândeşti mult şi bine pentru a fi convinsă că nu creezi încă un mariaj de o lună. Adică verifici compatibilitate, capacitate de comunicare, toleranţă - a partenetului ŞI a ta -, analizezi dacă imboldul de a te căsători nu e doar o idee bine plantată de către familie, te convingi că nu te măriţi doar de dragul de a te numi "doamna X", iar dacă este vorba despre o relaţie nouă pe care vrei să o inchei cât mai repede căsătorindu-te, te gândeşti dacă eşti dispusă să dai mai mult decât un sertar celuilalt.

Am auzit scenariul următor: "De-abia aştept să mă mărit, deja am hotărât ziua nunţii, ne mutăm împreună, dar mă stresează cumplit când îmi ia din cutia MEA cu bomboane!"
Ce e în neregulă aici? Păi, dacă tot tânjeşti după cea căsătorie, după cel inel şi cel voal, nu crezi că e ceva care scârţâie dacă tu vezi o banală cutie de bomboane drept cutia TA? Poate că nu sunt în măsură să judec sau să dau sfaturi pentru că nu am de gând să mă mărit, dar atâta lucru ştiu şi eu: când eşti într-un să-i zicem "cuplu" - cu toate că nici termenul ăsta nu mă satisface pentru că, din punctul meu de vedere cuplul e asociat cu persoanele alea care se comportă public de parcă ar avea nevoie tot timpul de o cameră la hotel, sau cu spălatul de şosete ca activitate primordială - înveţi să împarţi. N-aş putea mânca ultima bomboană fără să întreb înainte "nu vrei şi tu?" N-aş putea înfuleca un cartof prăjit fără să mă gândesc "nu cumva ţi-e şi ţie foame?" N-aş putea să fac dintr-o cutie cu dulciuri un motiv de stres şi ceartă. Dar aşa sunt eu...

Revenind, oare nu stai cu cineva doar pentru că te sperie gândul că s-ar putea să rămâi singură, din moment ce nu eşti capabilă să împarţi o chestie menită să te facă să te simţi bine? Da, bomboana este un exemplu, dar dacă tot vrei să împarţi şi perna, şi baia, şi rata, cred că o biată bomboană e ultimul lucru la care ar trebui să te gândeşti. Şi las-o de la tine...Nu se ştie cât de mult a plâns după o bomboană în copilărie...

Şi bărbaţii bârfesc uneori

Discuţie auzită într-o cafenea:
"Care, mă, aia cu părul slinos?"
"Aia, mă, care parcă avea o caschetă pe cap, de atâta timp nu s-a spălat!"
"Păcat de ea, că e frumuşică...Adică nu e cine ştie ce, da' chiar nu-i urâtă."
"Du-te, mă, când am văzut-o cu părul atârnând în şuviţe, nu ştiam cum să fug mai repede. Iniţial am zis că-i dată cu spumă, da' nu! Era nespălată pe cap de vreo săptămână!"

De precizat că discuţia se purta între vreo patru inşi, adunaţi în faţa sticlelor cu bere şi nu, nu discutau nici despre fotbal, nici despre jocuri. Discutau despre femei, dar nu genul de discuţie tipică: "ce bună era aia!; mamă, ce i-aş face!; ce picioare până-n gât are!". Nope, ei discutau depre femei care nu se spală pe cap, şi au continuat cu exemple, cu alte femei care nu-şi schimbă bluza de pe o zi pe alta, şi cu femei care au purtat aceeaşi pereche de pantofi două zile la rând.

Ce mi se pare ciudat la bărbaţi este că au capacitatea asta superbizară de a bârfi fără a bârfi. Adică observă o zi întreagă amănunte vizibile doar unei femei - din punctul nostru de vedere - , se poartă ca şi cum ar fi la kilometri distanţă, ca şi cum n-ar distinge roşul de roz, iar seara, la o bere "cu băieţii", diseacă totul mai ceva ca un grup de fetişoare de liceu. Şi nu, n-ar recunoaşte asta nici într-o mie de ani. Cum apare o femeie cunoscută prin preajmă, cum schimbă discuţia şi ajung din nou la fotbal şi la bere.

O masă plină de bărbaţi, e ca o oglindă răsturnată. Bârfesc până li se usucă gâturile, trag o gură de bere, şi o iau de la capăt. Descoperiţi fiind, neagă totul. Pentru că sunt masculini, pentru că sunt duri, puternici, bruţi, şi în nici un caz n-ar observa că nu te-ai spălat azi pe cap...

Evaluează-mi uterul

Cred că m-am făcut destul de bine înţeleasă când am spus că nu-mi plac copiii. Sub orice ambalaj ar veni, ai oricui ar fi, oricât de inteligenţi şi geniali îi cred părinţii. Nu-mi plac acum, nu-mi plăceau nici când, copil fiind, ai mei mă forţau să socializez. Pentru că am preferat să mă joc singură, să nu împart jucăriile, să nu trebuiască să stabilească altcineva regulile jocului meu. Nu neg, toţi am fost cândva copii - da, inclusiv eu - dar asta nu înseamnă că trebuie să-mi placă. E ca şi cum ai spune că trebuie să-mi placă oamenii, pentru că sunt om. Ntz, ntz, ntz.

Da, au fost câţiva copii - în decurs de vreo 10 ani - care nu m-au deranjat ca prezenţă; dar asta pentru că au fost atât de tăcuţi, încât am realizat foarte târziu că erau în cameră. Dar când vine vorba despre ce drăguţ a fost "Mimişor" când a recitat poezia aia la "grădi", sau cum o lasă el cu gura deschisă pe "buni" când îi trânteşte câte o replică în engleză, sau cum "e plin de personalitate" pentru că n-a vrut să se îmbrace cu bluza aia, şi a mai şi bătut din picior, ba chiar i-a dat un pumn "lui mami" pentru că nu-i respecta viziunea estetică, mi se pune pata. Şi văd cu "Mimişor" pleacă direct în armată, la cei 5 "anişori", şi cum armata redevine obligatorie, dar numai pentru copiii - "băieţei şi fetiţe" - sub 10 ani.

Nu, nu mă pot extazia când aud despre cât de deştept e cutare copil, despre cum a ros cablul de la modem pentru că îi creşteau "dinţişorii", despre cât de superbi erau cu toţii de ziua copilului, alergând pictaţi pe faţă şi trăgând de clovn la McDonald's, despre cum a ieşit "premiant cu coroniţă", sau despre cum a prăjit singur peşte pentru că "mami" a uitat să-i lase bani de fast-food. Şi, ca naiba, numai la poveşti din astea am tiră. O viitoare mamă entuziasmată, o actuală mătuşă mândră, bunici mândri, toţi se îngrămădesc cu povestioare drăguţe peste mine. Nu, nu mă lasă rece, mă enervează de-a dreptul. Şi, pentru ca meniul să fie complet, mi se serveşte celebra replică: "Ei, spui tu acum că nu-ţi plac, dar când o să-l ai pe al tău, o să vezi cum e!" Iar la răspunsul meu, cum că nu, n-am de gând să am un copil, şi dacă care cumva se va întâmpla chestia asta, copilul meu n-o să fie nici răzgâiat, nici plin de fumuri, mi se răspunde prompt: "Asta acum , dar când o să-ţi sune ceasul biologic..." Urmează o privire plină de înţeles, şi-mi vine să renunţ la armata pentru copii şi să fac armata obligatorie pentru toţi cei care se încăpăţânează să mă înzestreze cu sentimente materne.

Pe bune acum, chiar nu mai pricepe nimeni un refuz categoric? Chiar fiecare replică trebuie pusă la îndoială, mai ales dacă e vorba despre replica mea, despre mine, despre o decizie care mă vizează doar pe mine?
Este un leit-motiv despre cupluri care, o dată căsătorite, fac tot ce le stă în putinţă pentru a-şi "combina" cât mai repede prietenii singuri. Încearcă totul, de la blind-date-uri până la ieşiri stupide în patru, pentru a consolida o posiblă relaţie. Extinzând raza de acţiune a "binefacerii", toţi părinţii/bunicii îşi închipuie că dacă pe ei i-a fericiţi o naştere, toţi ar trebuie să gustăm din fericire pe aceeaşi cale. Făcând copii. Ei, uite că nu-i chiar aşa!

În numele tuturor persoanelor tracasate şi exasperate de către actualii mândri părinţi, vă rog, nu ne mai bateţi la cap! Lăsaţi-ne alegerea de a nu adora copiii şi de a ne complace în situaţia asta. Nu mai vreau să fiu privită ca un posibil uter primitor, şi nici să fiu iubită pentru coapsele mele care trădează o viitoare mamă viguroasă. Dacă aş vrea lucrul ăsta, m-aş muta undeva unde măcar aş fi cumpărată cu mai mult de 10 cămile...

Shopping total

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când intru într-un magazin, e de rău. Pentru card vorbesc...Bineînţeles că "un magazin" se transformă în "mai multe magazine", tricoul pe care îl căutam, se transformă în tricouri, blugi, geantă, parfum, ceas, şosete, loţiuni de corp, cremă de faţă, şi orice altceva ce are ghinionul să-mi pice în mână.

Nu merg "la cumpărături" pentru că-mi propun asta. Rareori planific o sesiune de "shopping". Pur şi simplu e mai puternic decât mine sentimentul că trebuie să cheltuiesc, că trebuie să cumpăr ceva, chiar dacă n-am nevoie, că nu mă pot opri la un singur articol, ci că trebuie să le iau pe toate. Dacă văd două chestii asemănătoare care-mi plac la fel de mult, nu pot să las una dintre ele în urmă; o vizualizez singură, părăsită, respinsă, punându-şi întrebări, neştiind de ce nu a fost ea cea aleasă, şi-mi calc pe inimă şi-o iau şi pe ea de pe raft, ca să nu aibă probleme cu încrederea de sine mai târziu. Da, ştiu, e un mod cam ciudat de a privi obiectele, dar nu pot să nu le atribui calităţi şi gânduri umane. Dacă trebuie să-mi cumpăr gel de duş e şi mai complicat; cum să aleg între atâtea arome, culori, parfumuri, fiecare promite ba prospeţime, ba catifelare, ba relaxare, şi trebuie să le iau pe toate. Cu greu mă limitez la două, şi atunci trasă de mânecă. "Nu avem nevoie de atâta gel de duş. Mai sunt câteva acasă..."

Nu am rată la maşină, nu vreau rată la apartament, nu plătesc chirie şi nu, nu strâng bani albi pentru zile negre sau pentru excursia în jurul lumii pe care o s-o fac când ies la pensie. Tot ce am, cheltuiesc. Azi, mâine, poimâine sigur n-o să mai am nici un ban, dar o să mă simt bine pentru că nu mi-am refuzat nimic. Si când rămân fără, există întotdeauna cardul care mă scoate din criză, şi iar încep să cumpăr...

Consider că o femeie nu trebuie să-şi refuze nimic, şi nici nu poţi să-i refuzi ceva unei femei; nici rochia aia scumpă de pe manechin, nici poşeta aia unicat, nici prăjitura aia cu ciocolată la care râvneşte în mometul ăla, nici măcar fardul de obraz cu care o să-i stea atât de bine, cu toate că mai are încă trei.

Şi lumea mă priveşte ciudat, pentru că nu am rate, pentru că nu înţeleg de ce să plăteşti 10 ani pentru o maşină - da, într-adevăr, pentru mine maşina ar fi total inutilă, mai ales că am tendinţa să pun frână cu stânga, şi ar fi indicat să-mi fac abonament pe taxi - refuzându-ţi în tot acest timp mofturi mărunte, pentru că nu vizualizez ziua de salariu ca ziua de plătit întreţinerea, lumina, cablul, ci ca oricare altă zi, în care o să ajung acasă ruptă de oboseală şi cu febră musculară de la sacoşe.

Da, cred că merit luxul pe care mi-l pot oferi şi nu mă poţi convinge că fericirea e atunci când nu-ţi cumperi o bluză faină pentru că trebuie, de banii ăia, să cumperi cartofi.

Cunosc persoane care visează în fiecare zi cum ar fi să-şi cumpere acel ceva pe care l-au văzut în vitrină, şi nu se indură ca, măcar o dată, să treacă peste ceea ce TREBUIE să facă şi să cumpere acel ceva, doar pentru ideea că o să se simtă bine. Chit că e inutil , chit că nu au nevoie vitală de el, ci doar pentru că sunt femei, şi femeile - ca să fie femei până la capăt - trebuie să arunce cu bani pe chestii inutile.

Da, ştiu, instig la revoltă, şi la cheltuitul fără limite, dar măcar pentru o zi uită de facturi, ieşi în oraş şi cheltuie ceva numai pentru tine. Mustrările de conştiinţă or să dispară în mometul în care o să te vezi în oglindă...

Ne place, da, ne place - p VI

Pentru că, din toate punctele de vedere, e melodia mea. Cei care mă cunoaşteţi, ştiţi de ce. Cei care nu, ascultaţi bine versurile...

De după ochi de femeie

"Fată, e grasă!"
"Fată, s-a apucat de fumat!"
"Fată, e prea slabă!"
"Fată, ai văzut cum s-a tuns?"
"Fată, ce i-a trebuit să se mărite?"
"Fată, ce-i cu hainele alea?"
"Fată, nu ştiu de unde mai scoate toate tâmpeniile!"
"Fată, parcă s-a machiat pe întuneric!"
"Fată, fată, fată..."

Toate discuţiile încep cu "fată". Toate discuţiile sunt despre fete. Şi nu, nu de bine. Toate numai de rău. Nici o discuţie despre bărbaţi; pot fi cât de nespălaţi, unsuroşi, brutali, femeile nu comentează despre bărbaţi decât atunci când vor să facă "o combinaţie". Altminteri, ei nu există, chiar şi dacă le stau alături, nu sunt criticaţi, nu sunt ostracizaţi. Femeile sunt ţinta altor femei.

Am auzit ore întregi de critică; despre femei cunoscute, despre femei celebre, despre femei care le-ar putea avea numai făcând un semn cu mâna, şi toate numai de rău. Nici un cuvânt de laudă, nici o urmă de admiraţie. Numai răutăţi şi invidie.

Care e faza până la urmă? Chiar nu se mai poate aprecia frumuseţea altei femei? Distincţia, eleganţa, misterul, hainele, machiajul, ideile? Chiar este în sângele femeii să desfiinţeze orice altă persoană percepută - într-un fel sau altul - ca o ameninţare?

Mie îmi plac femeile. Femeile care merită plăcute. Nu mi-e ruşine să recunosc că am colege "fashioniste", că le admir pentru nonşalanţa cu care poartă tocuri şi rochiţe transparente, că le admir pentru că reuşesc să se distingă de restul lumii. Îmi place Deborah Harry, Madonna, Danny Klein, Lady Gaga, Meryl Streep,Greta Garbo,Marlene Dietrich, Mihaela Rădulescu, Elena Udrea, Yulia Tymoshenko, Angelina Jolie, Queen Latifah, şi lista poate continua. Mă opresc doar la ele, pentru că, altminteri, ar fi muuuulte pagini pline doar cu nume, şi nu ăsta e scopul.

Ideea e că îmi plac multe femei. Pe şi mai multe dintre ele le respect, pentru ceea ce au realizat, pentru ceea ce reprezintă dincolo de "carcasă". Pot să fac distincţia între fizicul unei persoane şi şarmul ei, între cum arată şi ceea ce face, între ceea ce a realizat şi cum a realizat acel ceva. Sunt persoane pe care nu le cunosc, dar a căror superioritate o recunosc, departe de câte operaţii estetice au făcut şi de prin câte persoane au trecut până a ajunge sus. Nu mă interesează cât au dat pe o poşetă, sau că ar fi putut, cu banii ăia, să hrănească o ţară mică din Africa; îmi place cum poartă poşeta respectivă. Şi, în măsura în care am auzit ore întregi de critică, pot crea ore întregi de laude. Problema e că prea puţine femei m-ar susţine dacă aş începe o campanie "Laudă femeia, nu o discredita"...

Revenind la partea de început, la invidia pe care o bănuiesc în spatele comentariilor răutăcioase, femei din toată lumea, staţi calme! Nimeni nu încearcă nici să vă fure bărbatul, nici să vă detroneze. Orice femeie cu cap e acolo pentru ea, nu pentru nervii altor femei. Şi n-o să îşi facă probleme Madonna pentru dieta la care vă supuneţi nici măcar zece la sută din cât vă faceţi voi pentru dieta ei...

Pe tocuri

Eu nu port tocuri. Nu mă definesc, nu mă caracterizează, nu sunt eu; în schimb mă prind bine. N-am mai purtat un pantof cu toc de mai bine de 10 ani; cred că mai corect spus ar fi "am purtat tocuri de vreo 5 ori în viaţă"...Cu toate astea, fără să mă laud, ştiu să le port. Da, eu, adepta tenişilor şi bocancilor, adidaşilor şi bascheţilor, ştiu să merg pe tocuri. N-am fost fetiţa care să poarte pe ascuns pantofii mamei, imaginându-şi că o să arate ca ea; perioada cea mai nefericită a vieţii mele din punct de vedere vestimentar a fost până prin clasa a patra, când am fost nevoită să port fustiţe şi şorţuleţ, pentru că asta era uniforma; mă simt stingheră în fuste, mă simt dezbrăcată în rochii, şi mă simt priponită pe tocuri. Dar m-u uimit cumplit când o colegă mi-a zis că nu mi-aş putea ţine echilibrul pe ele; aşa că, în momemtul în care am ajuns acasă, m-am urcat pe cele mai înalte sandale care mi-au picat în mână - toc cui de 10 cm - şi mi-am dovedit - eu, mie - că nu sunt şleampătă pe sus-numitele obiecte de tortură.

Există persoane pe care tocurile - mai ales cele cui - vin ca turnate. Sunt completare a fiinţei lor. Le simţi acolo. Piciorul în dres - cu sau fără model, de dantelă, negru sau bej - e frumos conturat, e elegant, e porno, e frumos. Parcă o văd pe Dietrich venind spre mine, şi asta îmi place. Persoanelor în genul ăsta ar trebui să li se interzică să iasă pe stradă fără tocuri.

Problema e că nu se eliberează permis pentru această activitate, şi nici şcoală pentru a învăţa nu există. Am văzut zeci de variante pentru "sportul" ăsta: fetişoare care merg cu tocurile în interior; altele care parcă n-au putere să-şi îndrepte piciorul şi merg tot timpul puţin aduse de genunchi; unele îşi târâie de-a dreptul pantofii, de frică să nu-i piardă; tocuri tocite pentru că posesoarea se încăpăţânează să facă găuri în asfalt când păşeşte; unele parcă merg prin apă, altele parcă aleargă prin nisip; tocuri supuse să îndure cu câteva zeci de kilograme în plus faţă de cât ar trebui să ducă; tocuri împiedicate, tocuri mutilate, tocuri sângerânde.

Multe femei îşi închipuie că, odată cu trecerea de la 17 la 18 ani, mersul pe tocuri vine ca o revelaţie, că Sfântul Duh al pantofilor se pogoară asupra lor şi, peste noapte, sunt aşi. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar nu e chiar aşa. Degeaba ai bani să-ţi iei cei mai şmecheri Manolo Blahnik, dacă tot ce ţi-a fost sortit să porţi sunt saboţii de lemn. Şi chiar dacă mergi prin casă, cu cartea pe cap şi tocurile în picioare, tot sunt slabe şanse să arăţi bine, dacă nu o ai în sânge. Hainele pot fi cumpărate, stilul nu. Şi nu o spun ca să tai aripioarele miilor de femei care visează chestia asta, o spun pentru că e mai nasol să arăţi ridicol pe tocuri decât să nu le porţi deloc.

Parafrazând, persoanelor în genul ăsta ar trebui să li se interzică să iasă pe stradă CU tocuri...

Luăm, că e gratis!

A fost un frig cumplit ieri. Şi frig, şi vânt, şi o atmosferă de-ţi îngheţa sângele în vine. În mod normal, pe la ora 4 după-amiaza nu sunt prin oraş. Ieri s-a-ntâmplat să fiu. Şi cum mergeam eu liniştită pe stradă, văd din loc în loc ciuperci de pensionari. Vânt, frig, vânt. Am crezut că o fi fost vreo întrunire gen "salvaţi pensiile noastre", dar prea erau peste tot. Şi dacă ar fi fost vreo întrunire, trebuiau să fie ori într-o sală, ori deja acasă. Ciuperci, ciuperci, pensionarii stătea la coadă. S-or fi dat pensiile? S-or fi dând ajutoare? Poate o fi vreun cort unde se fac analize gratis? Ntz! Mi-a luat ceva timp să mă lămuresc că, de fapt, toţi pensionarii stăteau la coadă la cutiile alea portocalii de metal, unde se dă "Adevărul" gratis...
Efectiv făcuseră cozi în faţa lor, stăteau în frig, în vânt, în plină iarnă, ca să apuce ziare gratis! Şi când au venit, au început să care nu unul, două, ci măcar câte trei; dacă tot sunt GRATIS...

Dilema vieţii mele: de ce iubesc pensionarii cozile şi lucrurile gratis? Poate fi vorba şi despre ace de siguranţă, dacă sunt gratis, se iau la bătaie pentru ele. Şi nu vorbesc despre pensionari pe faţa cărora citeşti sărăcia. Nu, vorbesc despre pensionari bine îmbrăcaţi, cu bujori în obrăjori, cu haine de blană şi paltoane noi, cu bocanci de piele, care fumează nu ţigări fără filtru ci ţigări de la o sută de mii în sus. Vorbesc despre pensionari care se respectă, care se plâng de pensii pentru că asta fac ei, de pensionari care-şi schimbă maşina o dată la 3 ani, şi care schimbă un Matiz pe-un Logan, şi Loganul pe Peugeot...Şi pensionarii ăştia se calcă în picioare pentru ziare gratis...

În aceeaşi ordine de idei, dacă e frig afară, se plâng că au stat trei ore la coadă şi au răcit, şi acum trebuie să dea bani pe pastile, pentru că ei sunt bătrâni, şi bolnavi, şi au pensie mică - unii dintre ei au pensia mai mare decât salariul meu - şi nimeni nu se mai gândeşte la ei, săracii, care au muncit o viaţă întreagă, şi acum li se cuvine TOT. Li se cuvin analize gratuite, transport gratuit, medicamente gratis, mâncare gratis, cărţi gratis, vacanţe gratis, întreţinere şi chirie gratis, dulciuri gratis, haine gratis, li se cuvine bucăţica cea mai bună la masă, li se cuvine locul din autobuz, li se cuvine respect chiar dacă scuipă pe stradă, trebuie să-i ocoleşti pentru că nu-şi schimbă traiectoria doar de dragul tău, li se cuvin pensii mari şi taxe mici, eventual li se mai cuvine şi un salariu pe lângă pensie pentru că nu le ajung banii, li se cuvine să-i saluţi pe stradă şi să le duci sacoşa chiar dacă tu nu ai drum în partea aia de oraş, la o coadă de orice fel eşti nesimţit dacă nu-i laşi pe ei înainte, şi lista poate continua.

Toţi se plâng, atunci când e cald, că leşină pe stradă; cine-i pune să iasă la ora 12, pe focul de căldură, din casă? Pâine îţi poţi lua şi dimineaţa, lumina poţi să o plăteşti şi după ora 4, oricum n-ai altceva mai bun de făcut decât să stai în casă, să te uiţi la telenovele şi, de-abia când se mai răcoreşte, să ieşi ca tot omul să-ţi rezolvi problemele în oraş. Nu, dom'le! Vezi tu, că nu pricepi că n-are nici un farmec să-ţi faci cumpărăturile dacă nu stai la coadă, dacă nu te plângi puţin, dacă nu te uiţi câş la tineretul care nu mai are pic de respect pentru nişte bătrâni care au muncit toată viaţa ca să aducă ţara unde este acum...Eu ştiu că, dacă, ţi-e rău, stai în casă, nu te alături pe la cozi ca dup-aia să te plângi că statul are ceva cu tine, şi de asta e atât de cald, şi nimănui nu-i pasă dacă pici din picioare.

Peste mulţi ani, probabil că voi ieşi şi eu la pensie. Dar dacă mă vedeţi stând degeaba la cozi, dacă mă vedeţi că mă plâng de pensie sau fac scandal pentru că vreau locul în autobuz, vă rog să mă luaţi la palme; o să-mi aduc aminte care e motivul şi-o să-mi cer scuze. Garantez.

Ne place, da, ne place - p V

Ne place, da, ne place - p IV

Asta e pentru tine, pentru ziua ta, pentru că e "La mulţi ani!", pentru că meriţi, pentru că eşti tu, pentru că eşti acolo, pentru că eşti Tu.

La mulţi ani, Mab!

Mă spăl pe cap şi sunt mândră de asta!

Păcatul meu din fiecare dimineaţă - pe lângă cafea şi ţigară - e spălatul pe cap. E un adevărat ritual. 5 minute în care mă şamponez, mă şamponez, mă clătesc. Un fel de manie fără de care n-aş putea ieşi din casă. Chit că am avut păr lung sau scurt, chit că a fost ger sau căldură maximă, chit că ies la muncă sau doar la pâine, de vreo 13 ani încoace mă spăl zilnic pe cap. Într-un fel, dau vina pe zodie...Vărsătorii sunt maniaci cu părul lor; dar fără acest ritual, când sunt pe stradă mă simt murdară, jalnică, patetică, simt cum toată lumea se uită numai la mine, am impresia că port o pancartă pe care scrie : "Lume, azi nu mi-am spălat părul. Uitaţi-vă şi râdeţi de mine!"

Am păţit-o într-o iarnă. Aveam cursuri de la 8, am zis că nu mă spăl pe cap pentru că n-am timp să se usuce, m-am răzgândit, m-am răsclocit, la 7.25 mă spălam pe cap, la 7.30 am ieşit din casă. Păr lung, fes pe cap, ger cumplit. Până în staţia de tramvai părul care ieşea din fes a fost transformat în ţurţuri. Nu mi-a păsat, pentru că, ajunsă la facultate, părul mi s-a uscat şi a stat pufos şi strălucitor toată ziua.

Am auzit variante conform cărora, dacă te speli prea des pe cap, îţi cade părul. Vax! Dacă te speli prea des, se îngraşă mai repede. Zexe! Când să se îngraşe, dacă îl spăl zilnic? Faci mătreaţă; pe bune? N-am observat. Consumi şampon...Ei, na! Păi aşa nu te speli deloc pentru că s-ar putea să consumi săpun, şi apă, şi gel de duş...Se subţiază firul de păr. Really? Al meu e subţire din naştere. Ţi se ia vopseau mai repede; nu-i nimic, mai cumpăr una! Răceşti dacă ieşi cu părul ud iarna; prefer să răcesc decât să mă simt ca un aurolac.

Mă rog, nu vreau să conving pe nimeni să se spele zilnic pe cap, pentru că asta e mania mea. Am în schimb o problemă cu persoanele care nu se spală pe cap - nu contează cât timp, dar îndeajuns încât părul ăla să ajungă să ţipe "spală-mă!". Să atârne în şuviţe, să se vadă pielea capului murdară, să miroasă a încins, şi-a tocăniţă, şi-a ceapă prăjită. Să pară ud dar, de fapt, să fie mizer. Părerea mea e că, dacă n-ai de-ajuns respect pentru tine, măcar respectă-i pe ceilalţi şi fereşte-i de o imagine de coşmar, sau pune-ţi o pungă în cap, să nu se mai vadă că n-ai avut chef - nici azi - să te speli. Sau, mai bine, ia-ţi un concediu prelungit până când te decizi să te rişti şi să te apropii de apă. Nici nu muşcă, nici nu ucide. Doar te curăţă. Efect garantat...

Bate în lemn

“S-ar putea să facem accident cu maşina… Doamne fereşte, batem în lemn!” Şi caut cel mai apropiat obiect de lemn în care să bat de 3 ori, ca nu cumva, Doamne fereşte, maşina să intre deodată, fără avertisment, în bordura aia subţire de metal care desparte şoseaua de valea adâncă, şi să cădem, noi toţi şi maşina, să ne dăm de câteva ori peste cap, să se oprească maşina într-un pom, după care, până să avem timp să ne revenim din şoc, plini de sânge, de zgârieturi, de praf şi de frică, maşina să explodeze, să înceapă să ardă, şi să ne transforme pe toţi în schelete carbonizate sau, mai rău, să supravieţuim cu arsuri groznice, fără mâini sau picioare, sau, mai grav, fără mâini şi picioare, şi să ne dorim moartea ca bărbatul ăla din videoclipul de la “One”.
„Dacă asistenta n-a desfăcut un ac nou când mi-a luat sânge pentru analize? Doamne fereşte, batem în lemn!” Caut cel mai apropiat obiect din lemn în care să bat de 3 ori, ca nu cumva, Doamne fereşte, din neglijenţă sau din zgârcenie, tocmai la mine asistenta să se fi calicit, şi să fi folosit acelaşi ac cu cel folosit pe bărbatul de dinaintea mea, care nu arăta nici foarte curat, nici foarte îngrijit, şi oricum n-ar fi contat, pentru că n-ai de unde să ştii ce boli poartă fiecare cu el, şi dacă n-a folosit un ac sterilizat atunci clar am luat hepatită, sau sifilis, sau direct Sida, şi-o să mor în chinuri groaznice pentru că nu ştiu dacă descopăr la timp, şi dacă am bani să dau pe tratament, şi dacă tratamentul reuşeşte la mine, şi încă sunt tânără, şi mai vreau să fac atâtea, şi nu vreau ca, atunci când mor şi mă ridică de pe pat să mi se ia pielea de pe spate cum am văzut eu că a păţit Gia.
„Pisica nu s-a întors de câteva zile, şi e bătrână, şi bolnavă, şi s-ar putea să nu se mai întoarcă… Doamne fereşte, batem în lemn!” Şi caut cel mai apropiat obiect din lemn în care să bat de 3 ori, ca nu cumva, Doamne fereşte, pisica să nu se mai întoarcă, cum au făcut atâtea altele înaintea ei, şi să n-o fi lovit maşina, s-o fi torcoşit în mijlocul şoselei, sau s-o fi prins câinele vecinilor, despre care am auzit că se distrează să prindă pisici, să le arunce în aer şi să le rupă coloana, şi atunci pisica nu mare nici o şansă, şi nici nu poţi să ajungi la veterinar atât de repede încât să-i pună coloana în ghips şi să scape teafără, şi nici nu ştii unde să o găseşti, ca măcar să ai grijă de ea în ultimele momente. Şi sunt atâtea alte pericole pentru o pisică, chiar dacă s-a descurcat atâţia ani, şi chiar dacă acum nu mai iese din casă decât câte 10 minute pentru că e frig afară.
„Trenul e mult mai sigur decât avionul sau maşina, dar acum, la cât e de înclinat, deasupra podului, s-ar putea să cadă, şi cade direct în Dunăre... Doamne fereşte, batem în lemn!” Nu e nimic de lemn aproape, ba nu, nu găsesc nimic de lemn pe o distanţă destul de mare, şi chiar dacă ar fi mai aproape, tot n-aş ajunge la timp ca să previn catastrofa, aşa că bat în înlocuitorul cel mai apropiat, bat de 3 ori în cap, pentru că capul, chiar dacă nu e de lemn, e de os, se pune, pentru că poţi avea şi cap de lemn. Şi mă mai liniştesc, pentru că acum clar n-o să pice trenul, şi suntem în siguranţă, pentru că în trenurile astea noi n-ai nici o şansă să scapi cu viaţă dacă ar cădea în apă, pentru că uşile sunt acţionate de atingere, dar în apă presiunea e mai mare, şi uşile nu s-ar mai deschide, şi geamurile sunt atât de grose că n-ai cum să le spargi, şi, în plus, eu nu ştiu să înot, deci aş fi mai moartă decât cei care ştiu să înoate, şi dacă mori înecat, n-ai de unde să ştii dacă îţi mai recuperează corpul, şi oricum nu contează, pentru că oricum eşti mort, şi nu mai contează dacă eşti un mort frumos sau dacă nu mai e decât o bucată din tine, pentru că te-au mâncat peştii.
„Şi dacă mor, vreau să mă incinereze. Dar să nu mă ardă de vie... Doamne fereşte, batem în lemn!” Şi bat în continuare, de 3 ori, ca să nu creadă doar ceilalţi că am murit, şi să mă expedieze rapid în cuptor, şi acolo să mă trezesc din somnul cataleptic, şi să-mi dau seama unde sunt, şi să simt cum ard de vie, şi să nu mă audă nimeni, pentru că uşile la cuptor sunt groase, şi nu te aude nici Dumnezeu, nici sfinţii, nici cea care te-a iubit şi acum te plânge pentru că nu ştie că de fapt n-ai murit şi încerci să mai prinzi câteva secunde de viaţă, dacă asta e viaţă, când simţi cum te înăbuşi şi te mănâncă focul, ca-n iadul predicat de popă la biserică, şi nici la biserică n-ai mai fost de mult şi de asta probabil arzi acum aici.
Şi, Doamne fereşte, dacă fantomele chiar există, şi una e acum chiar sub patul tău, şi nu aşteaptă decât ora 3 noaptea ca să te apuce de picioare şi să te tragă după ea, şi să nu te omoare, dar să-ţi arate lucruri îngrozitoare la care nici măcar nu te poţi gândi, şi lumina nu e aprinsă, şi trag pătura mai aproape de corp, s-o simt cum mă protejează, cum nici un fir de aer nu poate trece prin ea, şi-mi rămâne doar nasul descoperit, pentru că o fantomă, oricât de tare ar fi, nu poate să-mi atingă nasul, şi chiar dacă, nasul poate să mi-l ia. Aşa că zic de trei ori „Tatăl nostru”, pentru că de bătut în lemn nu poate fi vorba, pentru că cine e acolo, afară din pătură, de-abia aşteaptă să mă prindă de mână, să nu-mi mai dea drumul, şi să-mi facă chestii la care nici nu mă pot gândi, pentru că altfel nu mai adorm până dimineaţă.
Dau „save” la ce-am scris până acum, pentru că, Doamne fereşte, s-ar putea să fie o pană de curent, cu toate că asta nu s-a mai întâmplat de secole, şi oricum fişierele pot fi recuperate, dar altădată n-aş mai putea scrie din nou, şi bat în lemn să nu mă lase placa de bază, pentru că n-am cum să cumpăr azi una nouă, şi bat în lemn să nu alunec pe bucăţica aia de gheaţă din faţa uşii, şi să-mi rup piciorul, şi să ajung la spital, unde, Doamne fereşte, cine ştie ce fel de ace folosesc, şi Doamne fereşte, dacă în loc de picior îmi rup coloana, şi pentru asta mai bat de 3 ori în lemn, cu religiozitate, şi ştiu că sunt prinsă într-o religie de lemn.

Mobilul la muncă

Primul meu "celular" a fost un Siemens S4, pentru care a trebuit să încep să port rucsac. Era mare, greu, avea antenă şi-un ecran mic, dar putea fi folosit cu succes drept armă de autoapărare. Semăna puţin cu o staţie radio, aveam 10 minute naţionale cu abonament, dar îşi îndeplinea cu succes misiunea. Bateria mă ţinea o săptămână, nu era nevoie să ridic greutăţi la sală pentru că le înlocuia el fără probleme, se auzea fără să ţipi în difuzor.

În timp, şi eu şi telefoanele mobile am evoluat. Pentru mine, nu prea contează nici design-ul, nici extra-caracteristicile telefonului; trebuie să nu fie foarte mare, să ţină bateria mult, şi să pot comunica fără griji. Nu-mi folosesc telefonul pe post de mp3 player, nu-l folosesc pentru camera foto, nu mă joc la el decât dacă sunt extraordinar de plictisită, nu intru cu el pe net; poate face toate lucrurile amintite mai sus, doar că nu mă obosesc să-l exploatez. Îl las să se relaxeze fericit.

Cât sunt la muncă, evident că vorbesc la telefon. Ce fac mâţele, au venit acasă, trebuie să cumpăr ceva, ce cumpărături am făcut, ce filme am văzut, ce melodie faină am mai ascultat, ce planuri am în week-end, dacă îmi iau concediu, cum îmi vine ultima bluză cumpărată, ce magazin fain s-a mai deschis, dacă beau o cafea după muncă, ce am visat azi-noapte etc, etc, etc. Aşa sunt eu, aşa suntem toţi. Adică fiecare vorbeşte, la un moment dat, la telefon. Unii vorbesc cu orele; alţii - telegrafic; unii povestesc telenovele, alţii se ceartă, unii îşi plâng de milă, alţii plănuiesc revoluţii. Inevitabil, auzi ce se vorbeşte şi, la rândul tău, eşti auzit. Dar de aici până la a te opri din muncă pentru a auzi mai bine ce vorbeşte colegul la telefon, e o distanţă enormă. Practic vezi cum mouse-ul îşi încetineşte traiectoria, tastatura nu mai e folosită, colegul se întoarce puţin spre tine, vezi cum i se lungeşte urechea, deschide gura - pentru a auzi mai bine - şi rămâne aşa până termini conversaţia, sau până te ridici şi te refugiezi într-un loc unde nu poţi fi auzit. Şi, ca totul să fie complet, ca tu să ştii că el ştie ce ai vorbit, mai pune şi o întrebare cheie de genul "şi unde e până la urmă magazinul ăla, că n-am priceput foarte bine..."

Să ne înţelegem...Poate veţi spune că pot să mă ridic de la birou atunci când vorbesc la telefon şi să mă duc în altă încăpere. Corect, dar nu mă pot ridica de fiecare dată când primesc un telefon, pentru că atunci n-aş mai munci, aş conversa; şi există chestii care pot fi făcute şi cu telefonul la ureche, şi sunt discuţii uneori atât de nevinovate încât nu simţi nevoia să părăseşti biroul. Şi, în plus, cred că m-am bazat prea mult pe bunul simţ al fiecăruia, pentru că eu nu mor să ştiu ce discută altul în telefon; eventual îmi pun şi căştile, ca să se poată desfăşura în voie. Dar asta sunt eu...

În stilul ăsta, pot să-mi pun mobilul pe speaker şi să invit toată firma la un conf-call când îmi fac programare la ginecolog. Oricum toate urechile aud şi, dacă nu aud bine, îşi schimbă poziţia.

Ne place, da, ne place - p III

Spală-te azi, mâine va fi mai rău!

Lucrez într-un mediu populat. Suntem mulţi, suntem diferiţi, suntem (sau ne place să ne credem) intelectuali, nu scoatem cărbunele din mină, nu alergăm prin tot oraşul, nu cărăm cărămizi şi nu, nu reparăm maşini. Stăm 8 ore în acelaşi loc, pe un scaun, în faţa calculatorului şi suntem prietenoşi cu mouse-ul şi tastatura. Distanţa maximă dintre colegul din faţă e de jumătate de metru, iar pentru cei din stânga şi din dreapta, mult mai mică. Ne placem sau nu, ne tolerăm, ne urâm sau ne iubim, ne vorbim pe la spate, ne dăm aere, ne place să credem că firma nu ar supravieţui fără vreunul dintre noi.

Şi totuşi, apropo de distanţa dintre noi (cea reală, măsurabilă în centimetri), care ar fi cel mai rău lucru care ţi s-ar putea întâmpla într-un spaţiu dezinfectat de femeile de serviciu în fiecare dimineaţă, dotat cu geamuri care se pot deschide şi cu sistem de aerisire care, de bine de rău, funcţionează? Nu vreau să ţin în suspans pe nimeni, aşa că o spun: Să-ţi pută colegul!

Nu, nu vorbesc de parfumuri ieftine care lezează simţul "odoro-estetic", nici de iz-ul personal (care, între noi fie vorba, ţine de sensibilitatea şi paranoia fiecăruia; nu suport sa-mi respire cineva în faţă pentru că văd - literalmente - cum aerul expirat de altă persoană îşi schimbă culoarea şi îmi intră în suflet. Din cauza asta, când trec pe lângă anumite persoane, îmi ţin respiraţia. Dar, după cum spuneam, asta ţine de creier, nu de mirosul "pipăibil"), nici de parfumuri tari, care-mi provoacă dureri de cap. Vorbesc despre persoane care put pentru că nu se spală; nu-mi pot da seama cât timp trebuie să nu te apropii de apă ca să ajungi la nivelul acela, dar cred că e vorba de săptămâni. Nu e vorba despre un simplu iz de transpiraţie, nici de mirosul de păr încins, nici de mirosul de mâncare din bucătărie. Nu! Vorbesc despre pestilenţial, fetid, infect, mefitic, scabros. Când trece pe lângă mine, mirosul poate fi şi văzut, şi atins. E ca un nor verde.

Colegii care nu se spală reprezintă echivalentul Apocalipsei. Dacă n-am fost destul de convingătoare, pot să mai adaug că părul îi atârnă în şuviţe; nu, nu e dat cu gel, e doar nespălat. Când vine la muncă, întâi ajunge mirosul, şi apoi, după câteva minute, persoana care îl deţine. E atât de izbitor încât mi-a creat un reflex a la Pavlov: când văd persoana, fug. E grav. Cei care aţi trecut măcar o dată pe lângă un asemenea miros, mă înţelegeţi.

Partea ciudată e că respectivii colegi (ca să fiu sinceră, doar 2 la număr; dacă ar fi fost mai mulţi, mi-aş fi dat demisia) sunt înconjuraţi de alţi colegi care se spală. Des. Care folosesc regulat săpun, şampon, parfum, cremă de mâini, produse cosmetice. Şi care nu par a fi deranjaţi de emanaţiile toxico-nocivo-acido-criminale. Care, întrebaţi fiind cum rezistă, ridică din umeri şi spun că s-au obişnuit. Că nu mai observă nimic ciudat. Că nu miroase decât "uneori". Şi sunt trasă de mânecă în momentul în care vreau să spun ceva pentru că "săraca/săracul" s-ar putea simţi prost. Aşa că tac. Dar dacă or să vrea vreodată să îmi invadeze spaţiul personal (cam 3-4 metri) cei care mă trag de mânecă, or să se roage să fi spus ceva la timp. Pentru că stomacul meu e mai important decât eticheta. Pentru că nu costă foarte mult să te speli în fiecare zi. Pentru că, dacă ai terminat o facultate, ar trebui să te ducă capul cum să foloseşti un săpun; unele dintre ele vin chiar cu instrucţiuni de folosire.