Leneș profesionist

Îs leneșă. E una dintre calitățile mele principale. Îmi place să dorm, să stau, să obosesc stând și dup-aia să mă odihnesc. Există multe variațiuni pe tema statului. Pot sta c-o carte-n mână, pot sta la comp, pe net, la filme, cu un joc în față, pot sta la un pahar de vorbă, amuzant sau serios, depinde de caz, la un cocktail de vorbe, pot sta în casă sau într-o cafenea, sau pe-o terasă, pot sta picior peste picior, cu un picior sub mine, cu picioarele-ntinse, cu ele pe pereți, pot sta și-n multe alte poziții, doar timp să am. Timp să stau.

Statul meu nu-i stat degeaba. E stat fără să muncesc. Fără să mă duc la serviciu adică.

Cred că mi-ar fi plăcut să fiu tâmplar. Sau meșter din ăla micuț, care știe să facă de toate. Când am chef să văruiesc, să găsesc un client care are nevoie de asta; când am chef să înșurubez chestii, să-l găsesc pe ăla care vrea șuruburi; lucruri minuscule, fără pregătire obligatorie, un fel de boem freelancer care, din când în când, mai și muncește. Care are timp să scrie și bani să-și întrețină viciul.

Nu cred c-aș fi făcut prea multă avere, pentru că nu știu să fac mare lucru. Dar cum știu măcar o schiță de montat mobila să interpretez, cred eu c-aș fi avut succes.

Am idei pe care n-am timp să le pun în practică. Pentru că, atunci când am timp, tre` să mă odihnesc și să o iau de la capăt, cu lipsa de timp. Când mă gândesc așa, îmi dau seama că principala mea calitate dispare. Nu-s leneșă. Îs doar într-o lipsă constantă de concediu. Concediu plătit, în care aș putea să transform ideile în realitate. Sau nu. Pentru că statul cu picioarele pe pereți ar fi mult mai îmbietor.

Oare angajează cineva un leneș de profesie? Fără diplomă, doar cu recomandări solide.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Pe Speed, LSD, adrenalină

Știi colegul ăla enervant, care nu mai tace dracu` din gură când tu vrei să te concentrezi, să muncești sau să treacă mai repede timpul, doar tu cu gândurile tale? Colegul ăla care nu tace nici să-l plătești, care varsă prostii după prostii și vorbește în dodii și care are un debit verbal de parcă ar vrea să bată recordul la cel mai multe cuvinte pe minut? Colegul ăla sunt eu când lucrez de dimineață.

Dacă m-aș întâlni eu cu mine, m-aș lua la bătaie. M-aș strânge de gât numai să nu mai melițez. Moară hodorogită și vorbărie fără rost. Probabil pentru că sunt orele alea, pe care eu de obicei le dormeam. Nu vorbesc în somn, dar vorbesc în vis. Deci dacă în timpul dimineții n-aș vorbi, aș rămâne cu un stoc de cuvinte nefolosite, care s-ar umfla în mine, și-aș risca să-mi explodeze creierul.

Apropo de boli. Îngâtita e atunci când ai un soi de răceală în gât. Duodenita nu-i o boală, e o piatră prețioasă, pe care poți s-o vinzi și să devii milionar. M-am născut într-o frumoasă zi de iarnă, 13 ale lui februarie, cu soarele zâmbindu-mi vesel, cu vrăbiuțe țopăind pe pervazul maternității, și cu mine cântând suav, mai ceva ca Alba ca Zăpada în animația lui Disney. Bine, de fapt orăcăiam monstruos și dacă ar fi știut ai mei ce podoabă o să iasă, s-ar fi gândit de două ori când li s-a propus să mă schimbe cu alta. Bine, exagerez, de fapt cântam ca Alba ca Zăpada. Cartofi prăjiți, cu cașcaval, cu dulceață de trandafiri și doar c-un strop de salată de vinete pe deasupra; asta-i ca să tai pofta de mâncare a sensibililor. Poți apela și la descrierea în amănunt a unui cadavru înecat, într-o zi toridă de vară. Are același efect.

Povești sunt multe. Colegul enervant e enervant eu doar dimineața. Mai pe seară sunt tăcută ca un somn în balta lui. Diminețile secret adrenalină și-un soi de potop de vorbeală fără rost. Sper să scap fără nici un ochi vânăt din această aventură. Dacă dispar, să se știe că singurii suspecți sunt colegii mei. Crimă cu premeditare pentru zilele de stres acut.
Tremur puțin când scriu aceste rânduri. Fiecare zi de dimineață e o supraviețuire.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Meniu matinal

O măslină poate fi o olivă dacă are îndeajuns de multe pretenții. N-ai putea să mănânci olive cu pâine și margarină; alea-s măslinele. Olivele le găsești doar pe lângă caviar și brânză cu denumiri alambicate.

Demult, ai mei făceau țuică pe aragaz. Și foloseau un instrument ciudat care se chema alambic. Cred. Oricum, mă gândeam tot timpul la ombilic și țuica aia deja părea dubașă. La fel de dubaș mi se pare să-i rupi cordonul ombilical cu dinții unui nou-născut, dar se practică. Și mâncatul placentei. Ăla deja e atașament extrem. Mâțele-și mănâncă placenta, dar au ca scuză faptul că nu face nimeni curat după ele. Plus că mâțișorul iese inițial urât și parcă lins de vacă. După ce-și face mâța mamă ritualul, pisoiul e pufos și miorlăitor. Pisoii nu sunt de mâncare.

Revenind la țuică. Târziu am aflat că mai există un soi de băutură alcoolică care se cheamă Pufoaică. Pentru cei care nu știu cum se prepară, îi las să afle singuri. Spun doar că e mai dezgustător decât faza aia, cu păsările care se lasă să putrezească înainte de a fi gătite.

Brânza cu mucegai mi se părea dezgustătoare când știam de ea doar ca idee. După ce-am mâncat, mi-am schimbat total părerea. Nu mă deranjează clătitele cu furnici, scorpionii caramelizați sau larvele alea mari și albe, pe care le prăjesc ăștia prin diverse părți ale lumii. Nu știu dacă aș atenta la ele, dar nu mă deranjează gândul.

Nota optimistă din dimineața asta e că mai e doar o săptămână pân` la salariu. Partea pesimistă zice că mai e hăăăt, o săptămână pân` la salariu. Clișeu: Noi să fim sănătoși, că belelele curg gârlă!

Pân` la următoarea  aventură, la bună vedere!

My lady heroine

Am început să beau cafea fără să-mi planific începutul. Mai întâi cu o ceașcă, apoi cu juma` de cană, și dup-aia a fost ușor să fie sanctificată cana de dimineață. Când am început să muncesc, am plusat cu încă vreo două cafele pe zi. My amphetamine.

Fumatul a fost mai strategic și mai treptat. Am trecut de la ”n-o să fumez în viața mea” la ”dă și mie un fum” și mai bine dă-mi una întreagă, ei, ce mi-e una, ce mi-e un pachet. Și pe lângă unul, parcă merge și al doilea. Anumite momente cer fum. Când te simți foarte bine, când nu te mai simți așa de bine, noaptea, în pat, cu lumina stinsă și doar focul țigării trâdându-ți insomnia, o vorbă, o tăcere. My Valium.

My opium - cuvintele. Vocea care îmi alungă atacul de panică. Am o doză de nebunie care nu se poate calma de una singură.

Placebo - când trec pe fructe și am impresia că sunt un tub de vitamine. Când discut eu cu mine și mă conving că pot. Când îmi beau cafeaua și mă simt Speedy Gonzales. Când mă simt invincibil. Și când îmi fac planuri realizabile știind că trebuie să-mi placeboiesc și voința să le realizeze.

Sunt o rețetă scrisă de-un medic care are nevoie de-un medic.
Sunt farmacia mea. Îmi sunt rugăciune și altar.
Și-n portofel am imaginea Semănătorului. Nu să-mi arate calea. Pentru că e un Semănător vechi, care n-a îmbătrânit nici o secundă. Mai ceva ca Yoko Ono.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Radio Ga Ga

Pe vremea când telefoanele mobile veneau cu abonamente de doar 10 minute naționale și erau cât o boxă de comp, și trebuia să le duci în geantă specială, pe vremea aia când telefonul cu disc era încă folosit și mobilul era visul oricărui copil/adolescent, se purtau dedicațiile. La radio, la televizor, la pe unde apucai. Fiecare radio transmitea dedicația, fiecare post de muzică avea banda aia galbenă pe care curgeau sms-urile pline cu ”la mulți ani”, ”te iubesc” și ”te doresc”. Sau dedicațiile în direct, când tot românul putea să-și audă vocea live, debitând texte învățe pe de rost, pline de miez și de sentiment.

Mă enervează ăștia de sună încă la emisiuni ca să-și declare dragostea în direct. Mi se par falși, retardați și lingăi. Și c-o voce mult mai prețioasă decât de obicei. Plini de ei că-s la radio, înfoiați că uite, dom`le, ce mare gest fac ei și cum îi aude tot blocul că se iubesc și se prețuiesc.
Le-aș interzice să sune. Ba nu, aș interzice emisiunile care apelează la public. Să fie good old time show, în care vorbește doar ăla care face emisiunea; intervențiile externe să nu existe. Nici măcar pentru concursuri.
Concursurile să presupună să-ți lași doar numărul de telefon și să te tragă la sorți. Nici măcar când câștigi să n-ai voie să vorbești. Să nu ți se audă vocea deloc. Să nu te audă nimeni cum înșiri pomelnicul de mulțumiri și-ți mai aduci aminte cât de mult îl iubești pe cutare și cum acest premiu e dedicat finuței surorii mătușii tale care acum e la muncă și poate te aude și o saluți pe această cale și pe bunica lu` văru` lu` vecinu` care ți-a împrumutat mașina de tocat carne săptămâna trecută.

Sincer mă enervează ăștia care sună. Mă enervează mai tare decât o durere de stomac. Dacă-s mai siropoși, chiar mai tare decât o durere de măsea. Că-s falși și-mi strepezesc dinții mai ceva ca merele acre. N-aș putea să explic exact de ce și cum. Doar că i-aș bate cu difuzorul în cap. I-aș lega cu undele și i-aș pune să asculte un concert de lamă pe spatele fierului de călcat, cu scurte variații de picătură chinezească și unghie pe tablă. Să-i văd după asta cât de siropoși mai sunt.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.146

Yet who the hell was I to dare?



Enjoy!

Brain juice

Lu` Einstein i-au păstrat creierul într-un borcan. Ca să-l studieze, să descopere secretul genialității, să facă suc de creier și să-l bea dimineața, pe stomacul, gol, în speranța că inteligența se ia. Simplul fapt că s-au gândit la asta îi face retarzi.

Și creierul lui Lenin l-au păstrat, probabil din aceleași motive. Sau pentru că rușii sunt psihopați și ei nu voiau să facă suc, voiau să facă vodcă.

N-am nimic cu rușii. La fel cum n-am nimic cu ungurii, francezii sau americanii. Doar cu anumite specimene. Rușii care-și țin prizonierii ca pe animale, bunicii habotniciei și a ochelarilor de cal.
( BTW, Free Pussy Riot! ) Ungurii care aruncau cu cartofi, borcane și pietre când venea trenul de la Galați. Francezii care vin și-ți strică vacanța pentru că mișună peste tot, cu camera de filmat după ei, strigându-se fonfăit și ostentativ Ernest și Etienne. Americanii care consideră patriotism să se ducă să moară-n Vietnam pentru că-n mintea lor creață ăia ar veni și le-ar invada teritoriul. De parcă vietnamezii n-aveau orezul lor de cultivat, trebuiau să treacă oceanul ca să mănânce orez american. La fel și americanii care cred că Europa e o țară unde se vorbește franceză.

Pân` la urmă, fiecare cu retarzii lor. Și cu tarele lor, și cu crimele lor, și cu vagabonzii, săracii, maniacii, psihopații, plini de zel, delăsători, lași, curajoși, luptători, legume, deștepți, cu haz, cu talent, sadici, ironici, cu curul gol în supermarket; oamenii îs la fel peste tot, depinde doar cu care ai norocul sau nenorocul de a intra în vorbă.

Și dacă Ion o omoară pe Maria, e o crimă ca oricare alta. Da` dacă Ion îl omoară pe Etienne, atunci e grav. Cum a putut? Ce imagine ne facem în lume? Numai la noi se putea întâmpla așa ceva!
Corect! Numai la noi faptul că Ion l-a omorât pe Etienne e văzut ca băștinașul care a omorât un străin. Oriunde în altă parte ar fi un om care a omorât un alt om. Da` hai să ne căinăm și să ne turnăm cenușă-n cap că străinul ăla a avut ghinionul să treacă pe lângă Ion și să i se termine timpul. Maria? Cine e Maria? Probabil îl înșela și a meritat s-o omoare-n bătaie. Da` Etienne e francez, de ce a trebuit să-l omoare?

Dacă tot i-au păstrat creierul lui Einstein să-l facă sirop, n-ar putea să extragă și suc de panda? Că am auzit că sunt exemplul perfect de antirasism: alb, cu negru și asiatic. Poate un cocktail între  cele două ar schimba multe chestii.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Cartea marilor vacanțe

Recitesc Medelenii, pentru a țâșpea mia oară. Dacă aș vrea să mă dau mare, aș spune că recitesc Kant și vreo carte care-a devenit best-seller peste noapte pentru că spune adevăruri general valabile, pe care le-a văzut oricine, dar pe care nu oricine le-a și scris. Pentru că-s banale. Gen Coelho.

Am citit cărți stupide, cărți simandicoase, cărți ușurele, banale, plicticoase, de aventură, drama, romance, istorie; romane la modă în perioada aia, clasici, contemporani, foarte contemporani; prețioși, deprimați, veșnic neînțeleși. De-a valma.

Recitesc Medelenii pentru că mă relaxează. Nu e în trend și nu e foarte de bon ton să spui asta. De bon ton e să dai titluri pompoase și nume de autori obscuri sau cunoscuți pentru că erau rebeli, nu pentru că scriau bine. Sau foarte intelectuali.
Aveam o colegă care avea veșnic după ea un volum din Kant; sau din Jung; sau din oricare dintre ăștia deștepți. Că dădea bine să citești chestii deștepte în timp ce beai o bere cu fundul pe bordură. Dă bine să te creadă lumea citit.

Dacă spui că citești Medelenii o să primești o sprânceană ridicată și te mai și întreabă vreun deștept dacă n-ai citit-o la vremea ei, adică prin gimnaziu. Ba da. Am citit-o în clasele primare. Și-am recitit-o măcar o dată pe an, de atunci încoace.
Am citit chestii ciudate, chestii pufoase, chestii care debordau de informație, de sentiment, de înțelepciune și, când le terminam, mă-ntorceam la Teodoreanu, sau la Tudoran, sau la Jules Verne. La copilărie.

Mă enervează ăia care fac o figură constipată și consternată când spui că nu ți-a plăcut nu`ș ce megacarte, cu nu`ș câte premii și mii de fani, gen La métaphysique des tubes. Că n-ai priceput nimic din ce voia aia să spună acolo și ești puțin retard și cam simplu, așa, în gândire. Nu, frate. Poa` s-o laude o lume-ntreagă, dacă mie nu-mi place, asta e. Nu tre`să-mi placă pentru că zic alții că e bună. Și mistică. Și interesantă și premonitorie.
Chestiile care se vor foarte inteligente și foarte epatante, mă lasă rece. Baudelaire dacă ar fi scris acum, m-ar fi lăsat rece. Și Lautréamont. Până și Bacovia. Atunci era ceva. Acum, tot aia.

Iar argumentele alea care-ți spun că e genială pentru că descrie într-un mod realist, intens și macabru o scândură de călcat rufe mi se par puerile. Mai puerile decât Medelenii mei.
Texte pentru că, probabil, nici pe tine nu te-a încântat prea tare, dar pare funky să recunoști. Ai pica de pe tronul ăla înalt dacă ai spune că nu-ți place literatura la modă. Sau ai crește în ochii mei.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Indicativ 44

Unul dintre taximetriștii peste care dau constant când mă-ntorc de la serviciu e mare. Și când zic ”mare”, zic din ăla în stare să care și mașina-n spate, în caz de nevoie. Puțin ursuz, puțin timid, tatuaje din plin, fost client fidel al moșelilor, aproape că-l vezi în ring, boxând cu spor. Nu-ți prea vine să răsufli în prezența lui, dar conduce calm, sigur, nu face conversație inutilă și nu trebuie să-i spui de două ori unde să te ducă; orașul e locul lui de joacă.

Sunt printre puținele persoane încântate când dau peste el. Gagicilor nu le place. Că nu se bagă-n seamă, că nu le face complimente despre cum le stă bucla azi, că vrea să știe toate destinațiile înainte de a face traseul, că dacă vorbește pare că mai are puțin și te ia la bătaie. Și că e tatuat și fioros. Și că e tatuat. Că clar e violent și când vorbește, vorbește doar el.
Gagicilor le place să le gâdile taximetriștii orgoliul. Să le bage-n seamă, să le ceară detalii și amănunte, eventual să le dea mărunțișuri lacrimogene despre nu știu ce accident de-au văzut ele înainte de a ajunge la muncă, și n-au avut timp să afle detaliile.
Mie-mi place să-l ascult cum tace. Să nu facă conversație degeaba și să miroasă fresh în mașină și să mă gândesc că, dacă ar vrea neapărat, ar îndoi c-o singură mână bara din față.

Dar sigur dacă e mare și tatuat e huligan și nu poți avea încredere în el.
Și le vezi ancorate în niște adevăruri general valabile acum 100 de ani, cu mentalitate de bunici înainte de a fi împlinit 25 de ani, repetând ce-au auzit în companii pudibonde și la serate cu milk and cookies. Unde nu se fumează, nu se bea și se râde virginal și cu jind dacă ți se vede breteaua de la sutien.
Mai că-mi doresc să facă o dată BOO! la una dintre ele, să văd cum se-nmoaie și leșină de frică. În glumă.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Letopiseț

Mizericordie. Mizantropie. Idiomatic. Exhaustiv. Omniscient. Angoasant. Eminamente. Mirobolant. Pestilențial. Bombastic.
Mi se pune pata pe cuvinte ciudate. Cuvinte pe care, de obicei, nu le folosești decât când vrei să epatezi. Nu vreau să epatez, și totuși mi se pune pata pe cuvinte. Apar independent de subiectul sau obiectul discuției. La fel cum te trezești dimineața cu câte o melodie în cap și nu mai scapi de ea toată ziua. Apar indecent și des și-mi violează liniștea interioară. Mă bântuie fără să vreau, neapărat, să le folosesc. Mă bântuie până le folosesc.

Trocăcioară. Mâzgă. Zbicit. Tromboneală. Torcoșit. Morfoteală. Ciumpalac.
Mi se pune pata pe cuvinte pe care unii s-ar feri să le folosească pentru că n-ar părea îndeajuns de elevați. Nu-mi pasă de gradul de elevare, îmi pasă să-mi întrețin maniile. O manie necultivată, e o manie neproductivă. E ca și cum ți-ai bea cafeaua fără o țigară alături, sau ca și cum ai mânca o felie de pâine cu unt, fără sare.

Găsesc cuvinte noi, cultiv manii vechi.
Am observat că orice idee îmi vine înainte de a adormi, e uitată până dimineață. Așa am pierdut eu câteva șanse la Nobel, Pulitzer și Oscar. Măcar cultul pentru somn să-l dezvolt până la capăt. Prețul e minuscul. Un mizilic. Un firfiric. O para. O băncuță de aramă.
N-am dormit niciodată pe o bancă în parc, dar sunt convinsă că nu mi-ar plăcea îndeajuns de mult. Nu încerc, din aceleași motive pentru care nu mă rad în cap. Nu mi-ar sta îndeajuns de bine.

Delirez o manie de dimineață, pe care o s-o citești așteptând să se întâmple ceva. Să apară un deznodământ, o judecată de valoare sau o morală în fața căreia să rămâi mască și să-mi dai aprobator dreptate. Nu e ziua potrivită. Azi mă bântuie cuvinte din dicționar, idei sentimentale pe care azi nu-s destul de sentimentală să le pun pe hârtie și gândul că e prea dimineață chiar și pentru sfertul matinal din mine.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Micheline dezumflat

Slăbește printr-o metodă cel puțin neobișnuită! 
Ai burtă? Slăbește acum!
Slăbește rapid, slăbește sănătos!

Toate rețetele promit slăbirea rapidă și eficientă, sănătoasă și fără pic de efort. Nu trebuie să faci tu nimic; nici sport, nici să renunți la statul pe canapea cu oala de sarmale-n față, ba chiar poți băga hamburger, după copănel, după cârnați cu varză călită. Faci toate astea, iei medicamentele și PUF! ca prin minune, în maxim o lună ești suplu și tonifiat.

The fuck is this shit? Reclama excesivă o-nțeleg. Da` chiar există persoane atât de retardate care să și creadă? Să cumpere, să folosească și dup-aia să fie nervoase că nu le-a ieșit pasiența? Încă mai există unii care cred că li se dezvoltă mușchii stând degeaba și luând pastile? Că după o lună or să fie cu siluetă de fotomodel doar pentru că în meniul lor au introdus și pastile cu maxim efect laxativ?

Doamna mamă a trecut prin toate dietele: de la aia cu supă de varză, la aia cu orez fiert și-atât; de la legume și fructe, la lactate light; de la toate minunățiile la toate aberațiile. Rezultatul a fost cel puțin nesatisfăcător pentru că, după ce ținea o lună cel regim, revenea la programul obișnuit. Pastile magice n-a încercat pentru că inclusiv o persoană cu mania slăbitului în sânge pricepe că doar pastilele alea nu fac nimic decât să te slăbească. Ca să crezi orbește în ele îți trebuie, într-adevăr, o doză de retardare. 

Și mă simt puțin violată când îmi sar ostentativ în față reclame cu idei de dat jos peste noapte. Și-mi imaginez cum ar arăta o persoană masivă care dă jos cel puțin 10 kile fără să compenseze cu sport. Un corp cu falduri de fostă grăsime, atârnând dizgrațios de-a lungul burții, coatelor și genunchilor. Un soi de omuleț Micheline înțepat cu acul. Dezumflat. Slăbit magic și deodată.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Ținuți în frâu

Îi știi pe ăia care, atunci când spui că ai ceva de rău - gen gripă, dureri de măsea sau dezamăgire totală - imediat au și ei, sau își aduc instantaneu aminte cum a fost când au avut și ei? Mă enervează.
Un soi de empatie forțată sau, mai degrabă, vânează momentul în care să se plângă. Și cum n-au de ce, așteaptă durerea ta ca să și-o însușească.
Dacă e vorba de dureri fizice, e foarte ușor să fi avut, dar nu mă ajută cu nimic că, odată, demult, te-a durut și pe tine; dă-mi un analgezic, că-mi faci mai mult bine.
Dacă e vorba de dureri psihice, și ai onoarea de a mi le asculta, atunci înseamnă că am nevoie să mă asculți, nu să-ți depeni povestea vieții tale. Înțelegi? Pe mine mă doare acum, e momentul meu să mă lamentez, deci nu presupune c-am deschis discuția doar ca să te aud pe tine cum ești într-o durere la fel de mare și de insuportabilă ca a mea. Nu te cred pentru simplul motiv că, până să mă trezesc eu că vreau să-mi plâng de milă, erai bine sănătos, optimist și relaxat. Și zâmbitor.
Și lasă-mă să mă plâng eu, până să-ți vină și ție rândul.

Da` pe ăia care se plâng în continuu, orice le-ai face, îi știi? Mă enervează și ei. Le dai ceai, voiau cafea. Le dai cafea, îi mai trebuia zahăr. Le dai zahăr, de ce nu e zahăr din ăla fin? Și-i mai trebuia și niște lapte, și parcă e prea tare, mă ia cu palpitații și, la urma urmei, de ce îi dai cafea, nu știi că are probleme cu tensiunea? Vrei să moară mai repede, nu? E crimă cu premeditare asta. Mai bine un pahar cu apă. Da` de ce nu e plată? Vrei să facă pietre la rinichi?
Oricum ai da-o, veșnic nemulțumiți. De orice, oricum, oriunde.

Și pe ăia care vor să epateze cu orice preț? Cei mai buni, cei mai deștepți, cei mai juști, cei mai cei. Nu se pot înșela, au mereu dreptate, dacă n-au atunci a fost o eroare în Matrix, clar nu-i vina lor pentru că, orice s-ar întâmpla, ei nu pot să greșească, ei sunt buricul pământului, ei sunt alfa și omega. Și ei mă enervează.

Toți îmi creează impulsuri violente, aproape ucigașe și-mi stimulează imaginația în așa hal, încât Rob Zombie s-ar ruga să-mi fie învățăcel. Strâng din dinți și mai trece o zi. Și-ncă una și bine că există creion și hârtie și impulsurile ucigașe pot rămâne doar planuri scrise, altfel ar fi Camelia Apocalypse.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Poezia cu minuni

Rugăciunile erau ceva normal. Erau ca poeziile pe care le-nvățam fără prea mare bătaie de cap, doar pentru că-mi plăceau. Ca să-nvăț o poezie nu trebuia să mă chinui. O prindeam din zbor. Dacă mă chinuiam, n-o mai învățam. Așa cum mi-a luat juma` de zi să mă ajuți să învăț Отче наш. Acum nu-l mai știu decât pe sărite.

Înger-îngerașul meu... Doamne doamne... Începând cu repetiții despre care mai târziu am învățat că se cheamă repetiții și că sunt figuri de stil. Ca să-ntărească ideea. Ca să-ți intre bine-n cap despre ce e vorba. Doamne doamne despre care nu știam foarte bine cine-i și de ce-l cheamă de parcă ai fi zis Ion Ion sau Camelia Camelia. Poate erau mai multe doamne sau doar lipsă de inspirație atunci când l-au botezat. Sau poate-i plăcea narcisist să-și audă numele repetat în mătănii adânc bătute pe covoarele nespălate din biserici. 
Manie pe preoți. Voiam să mă fac preot când eram mică și mă gândesc acum că ar fi fost o idee proastă. Aș fi fost burtos, căsătorit c-o etern evlavioasă și cu dedublări de personalitate. N-ai cum să fii preot ortodox și femeie. Atâta doar că preoții sunt bărbați și poartă rochii.

Doamnedoamnecerestată a fost rugăciunea mea preferată, pentru că nu pricepeam ce spune. Mulți ani după, mi-am dat seama că e ceresc tată, și magia a dispărut. Mă rugam pentru tot. Pentru mama, tata, bunica, cunoscuți, vecini, să nu mor în somn, să nu mor nici mâine, să nu mor prea devreme, să nu pățească nimic cățelul ăla de peste drum, să-mi cumpere ai mei mașinuța aia teleghidată, să nu iau notă mică în lucrare, să nu mă asculte la biologie, să nu fie cum cred eu, să nu se-ntâmple, să... Unele ieșeau; cum ar fi nota din lucrare. Majoritatea nu. 

Am renunțat să mă rog unui cerestată care nu-mi ascultă rugile decât cu juma` de ureche și le-mplinește pe sărite, chiar dacă-s fierbinți, și repetate, și merit să mi le-mplinească pentru că nu cer să ajung milionar peste noapte. Cer doar lucruri care n-ar afecta pe alții. Ceream. Nu mai cer. Nu mai cred ca-n copilărie că biserica e sfântă și bunicul cu barbă albă e dumnezeu și icoanele chiar sunt făcătoare de minuni. 

Pentru mine șocul n-a fost când am aflat că moș Crăciun nu există. A fost când am aflat că poți să ceri curat și pur și să ți se râdă-n nas. Când am aflat că, de obicei, e inversul rugăciunilor cele care se-mplinesc. Că nu-i bine să-ți pui speranțe. Dacă speri, ești dezamăgit. Și pici mai de sus. Dacă te păstrezi la mijloc, cu atât mai mare-ți va fi bucuria, cu atât mai ușoară căderea. 

Și mă surprind încă începând câte o rugăciune. Cenzurată pentru că, dacă știe ce-ți dorești cel mai mult, se va da peste cap ca să nu ai. Sau nu era făcut să ai. Sau poate-s doar poezii care te liniștesc, atunci când ai nevoie de liniște.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.145

Courtesy of  Mab.



Enjoy!

Mic în serios

Nu pot să iau în serios un bărbat care are 1.60 în înălțime. Ba chiar și 1.70 mă face să zâmbesc. Pentru mine ăia nu-s bărbați, îs ceva. La fel cum câinii de talie mică nu-s câini, abia se încadrează în categoria pisici. Dacă-mi pot sprijini lejer cotul de creștetul lui, deja mă amuză.
Poate fi reminescență din copilărie, când eu eram cu un cap mai înaltă decât toți și băieții, enervați că nu mai creșteau odată,  îmi spuneau ”macara”. Poate. Mult timp după mi-am dat seama că nu eu eram înaltă, ei erau mici. Dar nici acum nu pot privi un bărbat ca pe un bărbat dacă are juma` de cot.

Și n-ar fi asta problema. Am întâlnit bărbați scunzi, obișnuiți cu gândul că-s scunzi, și care erau pufi și drăgălași și nu-ncercau să câștige cu tocuri centimetrii lipsă, și nici nu păreau deranjați, ba chiar erau primii care să se amuze de statura lor.
Problema e în altă parte. E la ăia mici și răi. Ca niște pechinezi.

1.60. C-o privire de parcă tocmai a înghițit un bidon întreg de helas. Și l-a mestecat și pe de Niro la micul dejun. Și s-a întâlnit și cu Garcea, și-a rămas c-o mimică constipată. Mers de greu. Da` greu din ăla, de 2 metri și 120 de kile. Umerii țepeni, pieptul înainte, puțin crăcănat că dă importanță. Mers de greu. Mâinile neapărat depărtate de corp; a tras de fiare până acum, deci e tot doar fibră.
Și când trece pe lângă venerabila mea înălțime, scoate pieptul mai în față. Mai helas. Chit că tre` să-și sucească gâtul ca să mă vadă mai sus de gât.
Pitbull. Bulldog. Pechinez. Să-i spunem pechinez.

Și mă repet: nu mă derajează înălțimea. N-am nimic cu înălțimea nimănui. Da` când văd d`ăștia care-s cât Danny DeVito și se comportă de parc-ar fi Schwarzenegger, nu mă pot decide dacă să mă apuce nervii sau un râs din ăla tăvălit, cu palme lovite de coapse și lacrimi de bucurie.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

De grija altuia - p.7

Am avut în gimnaziu un soi de colege dintr-o specie bizară. Tocilare, invidioase, ambițioase și cu mai mult de-o doagă lipsă. Două la număr. Care voiau amândouă să fie pe primul loc și, mai ales, deasupra mea. Mă, eu nu prea-mi băteam capul. Îmi ieșea, de bine. Nu, la fel de bine. Partea bună era că nu trebuia să-mi calculez eu mediile; mi le calculau ele, cu mult înainte. Dacă voiam să știu ce medie generală îmi iese, era de ajuns să o întreb pe oricare dintre ele. Sau pe amândouă, ca să compar rezultatele.

Am răsuflat ușurată când am scăpat de ele, crezând că-s un caz singular. O anomalie. O eroare a naturii. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că și-n viața matură și reală există unii care nu pot trăi doar trăindu-și viața, ci trebuie să se hrănească cu viața celorlalți. Altfel îs morți.

Unii trebuie să știe tot-tot-tot ce faci tu în viața ta proprie și personală. Dacă nu află, încep să-și dea cu presupusul și-ți inventează o viață pe care tu habar n-aveai c-o ai. Dar dacă ei au ajuns la concluzia asta, trebuie să fie adevărat!

Alții nu se pot mulțumi cu rezultatele proprii și personale în materie de muncă. Nu. Ei nu pot dormi dacă nu știu ce rezultate ai tu, câți bani îți iei, care-ți sunt punctele slabe, ce ar trebui să îmbunătățești, de ce tu iei banii pe care îi iei și ei nu.
Tot ei sunt cei care ar reinstaura stâlpul infamiei și pedeapsa aruncatului cu pietre. Inchiziția ar fi fost mândră să-i coopteze drept colaboratori. Ei sunt Înalta Curte de Casație și Justiție. Orice ai greșit, trece prin ochiul lor neîndurător și ferească sfântul să fi greșit ceva. Îți vei primi pedeapa, stai fără grijă!

Bașca, ăia care se cred vizați în orice discuție la modul general. General? Nu există general! Clar ai spus-o așa, general vorbind, dar în sinea ta te refereai la ei. Și simt nevoia să se explice, să se dezvinovățească, să se scoată din ecuație. Stai, omul lui dumnezeu, că general înseamnă că putea fi oricine. Dacă vorbeam despre tine, ți-aș fi spus. N-are nimeni nimic cu tine, decât dacă continui să te dezvinovățești fără motiv.

Bonus: ăia care vorbesc în numele tuturor. ”Noi credem”, ”noi spunem”, ”noi vrem”. Nu, nu noi, tu. Eu nu fac parte din ”noi”-ul vostru. Pot să-mi asum responsabilitatea pentru ceea ce spun, iar dacă nu spun, nu înseamnă că am nevoie de purtător de cuvânt. Înseamnă doar că n-am de ce să vorbesc, sau mi-e lene, sau n-am chef. Jos cu ”noi”-ul!

Kill them all! Kill them with fire, before they lay eggs!

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Cum mi-am pierdut piciorul drept

S-a întors! Meaner, bigger.

Prima dată a apărut ca rezultat direct al bacului, al admiterii la facultate și-al faptului că ceasul meu avea curea metalică. Mi-a invadat încheietura stângă și-am crezut că am cancer de piele. Medicul mi-a zis că-s bătută-n cap și că se cheamă micoză de contact. De contact cu metalul.
Și-așa am renunțat la ceas. Mi-am sigilat capsele de la blugi, am scos tot ce nu era argint, am ținut regim c-am zis că e în strânsă legătură cu ficatul, lecții de yoga n-am luat, dar aș fi putut, că cică e și pe creier. De parcă n-aș fi știut că am un creier capabil de subminare. Revolta creierului, iritația pielii. 

M-am luptat cu ea câțiva ani, mi-a trecut, am uitat-o. Nu m-am mai atins de metal. Am continuat să-mi sigilez blugii. Mi-am schimbat obiceiul de a-mi ține banii în buzunar, pentru că am descoperit că poate apărea oriunde nu-i convine ceva, inclusiv pe picior. Și-am zis c-am scăpat definitiv.

Până acum vreo săptămână. Când a apărut din nou. Pe același picior, dreptul, pentru că se pare că dreptul meu e cel mai afectat. Dacă ar fi să-mi rup un picior, pariu că ăla drept.
Fie! Iritația has come back. Pe picior. Da` de ce? Adică, de unde?
În buzunar nu țin decât bricheta de plastic și pachetul de gumă. Nici urmă de metal.
Stres? Nici atât. Pentru cei care mă credeau smulgându-mi părul din cap de nervi, dezamăgire totală! Nici urmă de stres.
Deducție logică: nu metal, nu stres, nu iritație. Și totuși ea e aici! Ca-n emisiunile cu Andreea Marin, a revenit, după ani, să mă vadă. O, happy time!

Zile la rând mi-am bătut capul să-i dezleg misterul. Până ieri, când mi-am examinat cu atenție bricheta. Și acolo stătea dezlegarea. O urmă minusculă de metal. În partea superioară a brichetei. Mă, da` mică. Minusculă, insesizabilă, și totuși metal. O fâșiuță care mi-a distrus juma` de picior. Cum? Cum să faci așa ceva? M-am ferit de monezi, m-am ferit să port șuruburi și chei franceze în buzunar și-am fost trădată tocmai de ea, bricheta mea iubită. Cruntă dezamăgire!

Nu mai port nici bricheta-n buzunar. Reinstaurez virginitatea buzunarului. Cât despre iritație, dacă nu trece în vreo două zile, o înmoi în spirt și-i dau foc. N-o să am piciorul drept rupt. Doar barbarizat. Am zis!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Update mood

Războiul cu vânzătoarea care urăște mărunțeii continuă. La fiecare rest mărunțel pe care mi-l dă, adaug mai mulți. Adun tot ce-nseamnă miuțe și din ăia urâți, de 5 bani. La sfârșit de lună voi avea o pungă plină cu care să-i stresez capacitățile matematice. Cred că încearcă să mă exaspereze cu restul ei mărunt. Ce nu ia în calcul e că eu cumpăr mai mult decât poate da ea rest și am o pleiadă de magazine de la care să adun firfirici și băncuțe, special pentru plăcerea ei.

Bucur trăiește cu impresia că eu stau la comp și fac programe. Programe pentru ce, nu știu, dar mă vede ca pe hackerii ăia din filme și nu pricepe de ce ecranul meu nu arată ca ăla din Matrix. Nu s-ar atinge nici copt de mouse, dar tânjește la jocuri frumoase, cu curse de mașini. Dacă s-ar putea să le joace cu puterea minții, ar fi perfect.
Doamna Mamă, în schimb, are jocuri la discreție. Tot Solitaire și Free Cell joacă, de câțiva ani încoace. Și aseară, după ce și-a văzut visul de a avea net la compul propriu și personal, a decis să sărbătorească spălând aragazul. Wireless.

Unii, când n-au ce face, inventează povești. Și, la fel ca ăia de fumează opium, se hrănesc din ele. Probabil se simt nasol când se simt bine, așa că mai creează câte o poveste încurcată, doar ca să-și poată plânge de milă. Sau să găsească un vinovat pentru chestia aia mică și patetică pe care o numesc ”viață de succes”. Mă afectează? În măsura în care nu mai am de ce să mă enervez și risc să devin prea zen. Ca să nu-mi pierd antrenamentul. Până-mi aduc aminte că nu mă afectează. Și iar îs zen.

Pentru cei care țin neapărat să știe ce fac: tre` să-mi fac manichiura, să găsesc niște filme bune, pe care nu le-am văzut încă și să remediez rapid situația, mi-am găsit blugi evazați când pierdusem orice speranță și da, canicula care se întoarce e comandată de mine.

Pân` la următoarele aventuri, la bună vedere!

Twin bed

După ce am văzut Twin Peaks am avut o teamă teribilă de paturile așezate pe mijlocul camerei. Cu ambele margini libere, cu subpat de unde putea ieși pititcul ăla îngrozitor, care să-nceapă să cânte și să danseze și dup-aia ZBANG! să-ți ia glanda.
Bine, presupun că aș fi făcut infarct înainte de a-mi lua glanda, dar teroarea există, fără îndoială. Așa că i-am rugat pe-ai mei să lipească patul de perete, să nu mai aibă două margini. Cum Bucur e la fel de sensibil la terori ca și mine, dorința mi-a fost îndeplinită.

Ani la rând n-am mai avut contact cu paturi malefice. Până săptămâna trecută. King size bed, aranjat, ordonat, comod, genial. Cu două margini. Când l-am văzut, mi-a înghețat sângele-n mine. Deja auzeam piticul fluierând. Clar stătea ascuns sub pat. Clar mă pândea rânjind amenințător, cu dinții plini de sângele victimelor anterioare, cu apetitul deschis de crimă, cu gândul de a mă prinde, a mă toca mărunțel și dup-aia, după ce m-a făcut sos bolognese, să se-nfrupte mulțumit, în patul meu king size, din mine.

Noroc cu multitudinea de lumini din cameră. Știam că nu poate ataca decât pe lumină difuză. Așa c-am aprins toate becurile. Am controlat dulapurile, subpaturile, baia, dupădraperiile, tot. The coast was clear. Îl simțeam acolo, așteptând să fac greșeala de a mă simți în siguranță și să sting lumina. Dar n-a fost așa. In your face, pitic dezgustător!
Ce nu știa piticul e că am ani de antrenament de dormit cu lumina aprinsă. Nu e obositor pentru mine, adorm liniștită și zâmbitoare, poate mă și bronzez la lumina becului.
Supraviețuirea cere sacrificii.

Și, ca să nu creadă că mă tem, nici măcar nu mi-am făcut cort din pătură, nu m-am pitit într-un colț de pat, nu m-am ghemuit înfricoșată între perne. Am profitat de mărimea patului ca și cum nici nu m-ar fi pândit vreun criminal însetat de sânge de undeva, din colțurile mai întunecate ale camerei.
M-am trezit în viață. I-am râs în nas odată cu soarele. Ziua venită, și-a pierdut puterea și-a rămas înfometat.

Într-un fel mi-e milă de el. Dar, cine știe, poate spre norocul lui următorul care-i va trece pragul nu va ști faza cu lumina și, finalmente, se va îndestula din trupurile neștiutorilor, care ignoră avertismentul patului cu două margini.
Beware, he`s waiting!

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Rămâi frumoasă. Don`t smile!

Îmi plac nervii artificiali. Ăia care nu mă afectează foarte tare, pe care mi-i creez de obicei singură și care-mi ridică adrenalina. Aș putea trăi fără, dar e atât de amuzant cu. Sunt prea puțin prozen ca să nu-i caut. Cu lumânarea.

Așa c-am deschis un catalog doldora de cosmetice. Oriflame sau Avon, tot un drac. Nu produsele mi-au stârnit nervii. Aia ar fi fost prea la îndemână. Dar cum mă plictiseam, m-am uitat cu atenție la fețele gagicilor care fac reclamă la produse.

Și nu-nțeleg de ce stau toate cu gura deschisă la poză. Nu, nu râd, nu zâmbesc. Așa stau ele. Cu gura deschisă. Deschisă larg, cât să-nghită și-un cal, sau de-abia întredeschisă, de parcă ar elibera un geamăt în timp ce-s trase-n poză.

Unora le vezi amigdalele, poți observa cum le crește măseaua de minte, le poți număra cu ușurință totalul de dinți din dotare, altora le descoperi calități de vedete porno. Și fac reclamă la ceva gen cremă de față sau de picioare. Adică, ceva care nu are cum să stârnească exaltarea aia nebună sau dorințe de bighi-bighi. 

Duck-face-ul mă lasă rece. Deja e prea exploatat, deja s-a spus tot ce era de spus despre el, ok, e un microb care molipsește anumite femei, vreo amibă care infectează creierul și le produce spasme la nivelul buzelor, d`astea. Dar ce se-ntâmplă cu cele care stau cu gura deschisă? Adică, nu e un râs sănătos, natural, firesc. Restul feței nu colaborează cu ideea asta. Nici zâmbet nu e. E un hibrid.

Deschide gura pentru poză! ĂĂĂĂĂ! Simte-te bine! EEEEE! Traducerea: Cască gura mare sau prefă-te că gemi. Și asta la cosmetice. Mă gândesc cum ar arăta dacă ar poza pentru Playboy sau Hustler. Deja au epuizat stocul de mimică. Sau ar avea aceeași figură, ce e lângă ele ar fi diferit. Să mai spui că nu contează cadrul...

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.144

 What do you think you are, for Christ's sake, crazy or somethin'? Well you're not! You're not! You're no crazier than the average asshole out walkin' around on the streets and that's it.




Enjoy!

Pisicoză

Mă demoralizează ploaia de dimineață, când eu m-aștept să fie soare, să fie cald, să fie vară, când mă culc în august și mă trezesc în octombrie. Când, în loc să împingi pisica mai încolo, te ghemuiești în ea, și ea în tine, și nu-ți mai arde să te-ntinzi în tot patul; în tot patul e rece și-n tot patul e toamnă.

Nu-mi plac lucrurile care mă demoralizează. Oamenii care nu uită, frigul, cei care te iau la palme fără să mai știi de ce, întunericul singur, mania excesivă, tocatul mărunțel al nervilor, injustul, presupunerea că mă cunoști și că știi mai bine decât mine ce, unde, cum am făcut, când nu găsesc soluția, incertitudinea, whiskey lullaby, to kiss but never be, că nu știu încă unde mi-e card-reader-ul, că asta nu e ploaie de vară, că trebuie să-mi caut cuvintele, timp - încotro mergi, prea târziu, poate prea devreme, lista cu lucruri care mă demoralizează.

Inchiziția folosea cu succes picătura chinezească. Informații care nu-mi folosesc la nimic, dar pe care mă-ncăpânez să le stochez. Lucruri pe care refuz să le uit. Nu eu; alt eu. Sunt doi de mine în mine. Amândoi așteaptă zombie apocalypse. Amândoi par să se-nțeleagă unul cu celălalt. Uneori se contrazic. Unul câștigă. Eu.

Și-mi iau cafeaua, încerc să uit că plouă, acoperă-mi inima cu ceva, versuri de demult uitate, psihoză, zâmbește cald și să uităm că azi e toamnă. Să uităm că azi e o zi din calendar și că n-am calendar cu file care să se rupă. Doar unul personal.

Pân`la următoarea revelație, la bună vedere!

O, poor Robinson Crusoe!

Fac liste de când mă știu. Listă pentru Moș Crăciun, listă cu ce trebuia pentru petrecerea de ziua mea, listă cu ce trebuie luat în concediu, listă cu ce tre` să cumpăr neapărat, listă cu pro și contra, listă cu ce am, listă cu ce-mi lipsește, listă cu listele făcute.

Bifez riguros, tai ce s-a făcut sau ce pare a fi în plus, adaug, compar.
În mintea mea viața pare ordonată. În mintea mea par cea mai responsabilă persoană. În mintea mea iau decizii ce trebuie musai respectate, deja sunt respectate, în mintea mea sunt deja la partea a treia sau a patra a planului. În afara minții mele, nici n-am început deja.

Pro și cons-urile ies mereu cu plus.
Când realizezi ce-ți lipsește, go get it. Ai găsit rezolvarea, aplic-o. E mai ușor s-o aplici în gând decât în realitate. Și ce lipsește e relativ. Depinde de moment. Depinde de cum privești lucrurile. Exact ca atunci când te uitai prin caleidoscop și, dacă întorceai puțin capul, se schimba totul. Aceeași imagine, altă perspectivă.

Dimineața, cafeaua pare cea mai bună alegere. Aceeași cafea la ora 6 seara îmi provoacă instant o cădere de calciu. La ora 10 seara deja e sentință la moarte. Aceeași eu, aceeași cafea - privite cu ochii dimineții, după-amiezii și nopții. Ceea ce pare o idee bună la 2 din noapte e uitat până a doua zi dimineață. De asta îmi fac liste. Îmi pun note. Îmi las bilețele eu mie. Ca să nu uit. Ca să reconsider. Ca să văd totul în toate luminile și din toate punctele de vedere. Mă cert eu cu mine, eu pe mine, eu de mine.

Robinson Crusoe într-o variantă modernă. Nenaufragiată, nezăcând pe-o insulă pustie, nedeznădăjduită. Cu la fel de multe pro și con. La fel ca el, vorbind cu mine însămi și cu o divinitate care se-ncăpățânează să dea doar semne subtile. Minuscule, insesizabile.
Tai încă o listă de pe listă și bifez încă un sfârșit de săptămână. Unul plin de caleidoscoape.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Dr. Oetker de casă

Nu scăpam nici o ocazie să ling pereții. În intervalul în care trebuia să dorm de prânz, cu un ochi atent asupra ușii care se putea deschide în orice moment, lingeam peretele. Pătuțe-pătuțe. Nu mă ducea capul să găsesc un loc mai retras, unde mania mea să treacă neobservată. Direct pe peretele cel mai la vedere. Gustul de var mă înnebunea mai ceva ca cel de ciocolată și aveam impresia de mare artist, pentru că lingeam cu model; azi o floare, mâine un pătrat, ba un triunghi, ba pictură expresionistă, ce mai, eram acest Picasso al pereților.
Acum se cheamă lipsă de calciu, pe atunci se chema nebunie în fașă.
Când m-au prins ai mei am învățat că, dacă mai am pofte din astea, să le ascund cu atenție. Adulții nu înțeleg nevoia copilului de exprimare.

Când am descoperit pământul de la flori, deja eram experimentată.
Săpam în ghiveciul trandafirilor chinezești și al ficusului. Să le aerisesc pământul, credea taică-meu. Pentru că-mi plăcea să mănânc pământ reavăn, proaspăt și direct de pe cuțit, în mintea mea. Aici trebuia să fiu foarte atentă, să nu mă trădeze urmele de noroi, așa că mâncam delicat, câte puțin, și numai când eram sigură că adulții erau prinși de treburi importante sau, cel mai bine, plecați de acasă. Îmi plăcea așa de mult că l-aș fi mâncat cu orice, chiar și pe pâine, dar mi-am dat seama rapid că ar fi fost puțin ciudat să cer un sandviș cu pământ; m-am abținut și mi-am continuat acțiunea incognito.

Primul săpun Palmolive pe care l-am avut pe mână nu a scăpat nici el negustat. Forma, culoarea, mirosul, toate m-au convins să-l încerc. Era deosebit față de Egreta și Apollo cu care eram obișnuită. O delicatesă, ce mai!
La fel de fără scăpare a fost pasta de dinți. Super Cristalul fructat a fost cea mai tare descoperire de la America încoace. Și nu pricepeau ai mei de ce se consumă mai repede decât orice altă pastă de dinți. Mamă, tată, iertați-mă! Era gustoasă și nu mă putea abține. Era mai presus de mine. Era magnetul care mă atrăgea în baie, era desertul dintre deserturi.

Șampon, gel de duș, ruj, toate au fost încercate. Regretul meu major e că n-am gustat din lipiciul ăla cu lopățică despre care alții aidoma mie spun că era genial. Trăiesc cu nostalgia lui și mă gândesc să-mi cumpăr un borcănel, numai de dragul de a încerca. Mă tem doar de faptul c-au schimbat ăștia rețeta și voi rămâne profund dezamăgită. Să-ncerc, sau să las mitul să rămână intact?

Pân` la următoarele amintiri, la bună vedere!

40 de grade la umbră

Canicula face ravagii. În fiecare zi mai mulți de Cutare leșină în mijlocul orașului, că-i cald tare și se anunță și coduri colorate, și, vai, săracii, cum n-au mai putut să respire și și-au pierdut conștiința și sistemul de sănătate nu face nimic pentru ei. Oricum ai da-o, până și căldura excesivă tot problemă politică e.

Da` cine te-a pus să ieși din casă la ora prânzului, când soarele bate ca nebunul, mai ales dacă știi că ai probleme de sănătate? Și fără un bidon consistent de apă după tine, și mergând pe jos și făcându-ți nervi că e cald ca-n cuptor? Păi, n-ai văzut asta înainte de a ieși din casă? Nu era clar că e cald, dacă se anunță un 40 de grade? Era musai să te duci până-n partea cealaltă a orașului EXACT la ora aia. În nici un caz nu puteai să cumperi roșii și cartofi mai dimineață sau mai pe seară. Era imperios să populezi autobuzele, să te înghesui cu alții aidoma ție, să vă mirosiți transpirația și dup-aia să te plângi la știrile de la ora 5 că e insuportabil, că nu se poate respira și că e o conspirație mondială. Mda, observ vina altora pentru că tu ai leșinat pentru că tu ai vrut să ieși din casă pentru că tu n-ai avut grijă să-ți iei pastilele și pentru că tot tu te încăpățânezi să te plângi de parcă te-am scos eu, te-am legat de-un stâlp și te-am obligat să te stafidești la soare.

Recunosc, e cald tare de tot. Ajung la serviciu pe jos, cu limba de-un cot, cu o dorință nestăvilită de apă, rumenită și pe-o parte și pe alta, da`eu trebuie să ajung la serviciu, aleg fiecare colț de umbră și, dacă consider că s-ar putea să mă fac una cu asfaltul, iau un taxi. Iar dacă o să leșin, n-o să fie vina nimănui decât a mea, c-am fost bătută-n cap și nu mi-am luat umbrela de soare, calciul, nitropectorul și apa după mine.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Cavalerul tristei figuri

Îmi plac viciile, și-mi place să nu le consider vicii. Îmi par plăceri normale. Orice plăcere poate fi viciu, orice viciu e o plăcere. Uneori exagerez cu ele. Nu-s multe, da`s constante și-s ale mele. Și mă gândesc că, dacă aș renunța la vicii, aș renunța la plăceri și aș putea la fel de bine să mă-ntind și să aștept să mor.

Plus că suma viciilor e constantă. Renunț la fumat, m-apuc de mestecat tutun. Yuck! Rămân la țigările în varianta lor tradițională.
Îs cultivate cu grijă, în timp viciile mele. Le iubesc pătimaș, le iubesc strident și-n văzul lumii. Și le apăr de oricine ar încerca să ne despartă. Sunt acest Don Quijote al plăcerilor vinovate.

Mă-nvârt într-un cerc vicios de vicii împlinite, îs viciată și viciator, vicios vorbesc despre vicii, îmi plac vicioșii care nu se sfiesc să vorbească vicios despre viciile lor și viciu cred că e cuvântul zilei, pentru că am viciat câteva rânduri vicios neinteresant. Ca de luni. Săptămână vicioasă să avem!

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Sunday mood

Lazy mood.
Atât de lazy că m-aș întinde pisicește pe covor și-aș aștepta să-mi treacă lenea. Îmi place să stau în pat, cu picioarele pe pereți. N-am mai stat demult așa. Mi-e lene până și să-mi aprind o țigară. Cu picioarele pe pereți, tolănită pe covor, să mi se aprindă singură țigara, berea să fie rece și acidulată și amară, să gândesc că mi-e lene până și să gândesc, să fiu una cu covorul și să nu-mi aduc aminte că mâine e luni.

Măcar o săptămână să nu fie nici luni, nici marți, nici miercuri. Să fie caturday, unde cat = pisică. Un concediu pe care nu-l mai am, c-o relaxare pe care mi-o doresc. Aștept week-end-ul cu pasiunea celui dependent de morfină, când își așteaptă injecția. Pentru că week-end-ul mi-e concediu și relaxarea rugăciune. Sau paharul de vorbă de după muncă. Între luni și marți. Întrezile.

Lunga vară fierbinte. Zbor deasupra unui cuib de cuci. Oameni și șoareci. Suc de roșii. Fără nici o legătură între ele. De lene, orice îmi trece prin cap. Boxă. Marylin Monroe. De lene, nici măcar nu-mi trece nimic prin cap. Ce văd. Mai simplu. Mai sfidător. Mai leneș. Din ce în ce mai leneș.

Pân` la următoarea lene, la bună vedere!

A fost sau n-a fost

Am crezut că, dacă trece referendum-ul, scap. Nu mă mai spamează nimeni cu lozinci electorale, cu cât e Băsescu de nasol, cu cât e altul mai bun, cu propuneri de monarhie și-un rege de carton. Mi-e indiferent cine-i președinte pentru că, oricine ar fi, tot un drac. N-o să dea nici unul drumul la robinetul cu lapte și miere, tot la cules de căpșuni vor pleca românii, tot aici o să muncesc și aceleași țigări le voi fuma. Mai scumpe sau mai ieftine, da` tot alea. Cine se amăgește cu gândul că un președinte nou o să facă mai mult pentru populație decât pentru el, trăiește încă în lumea viselor.

Dar e aceeași poveste, de fiecare dată. Că au votat morții, că unii au votat de prea multe ori, că s-au falsificat voturile, să aruncăm cu noroi în ăia de n-au votat, să aruncăm și-n ăia care au votat, dar n-au votat ca noi, să facem calcule, scenarii, să validăm, să nu validăm... Am auzit poveștile astea la fiecare alegeri. Deja e prea previzibil. Și nu-nțeleg dacă e nevoie de scandal, sau nevoie de dramă. Normal că ăluia de pierde nu-i convin rezultatele, și normal că e mai simplu să dea cu bâta decât să se resemneze. Plus că teoria conspirației e atât de interesantă.

Ore-ntregi cu discuții doar despre asta, pensionari care sună la radio și-și dau cu părerea, toată lumea știe politică, face politică, mănâncă politică dimineața, la prânz și seara. Nimic nu se schimbă. Poate doar cu titlul. Nervii mei se macină încet dar sigur. În curând o să fie oră dedicată celui referendum care a fost sau n-a fost și pe Cartoon Network. Că e deja consolidată audiența.

Ați vrut referundum, a fost referendum. N-a ieșit cum ați vrut, ghinion! Asta e. Get over it. De ce să scobești în continuare, poate-poate dai de-o chichiță care să te transforme, peste noapte, în câștigător? Nu țin cu nimeni. Clasa politică pentru mine e la fel. Toți se mănâncă între ei, toți își asigură mai întâi pielea, nu-i nici unul mai breaz. Dar tare-mi doresc să se termine odată, să aud și altceva decât ”referendum”. Sper doar să nu rămână blocați pe cuvântul ăsta câțiva ani de acum încolo.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Nimic sfânt

E musai să mă tund, altfel ajung în curând ca Rapunzel. În Tangled.
Și pentru că de ceva luni încoace coafeza mea preferată a fost în concediu maternal, am zis că e mai sigur să sun, să văd dacă s-a întors și să-mi fac o programare. Dacă nu s-ar fi întors, aș fi amânat cu încă o lună tunsul. Și aș fi început să-mi împletesc părul, ca să nu calc pe el. Sunt o sirenă și nu mi-e rușine s-o recunosc.

Sun, aflu că s-a întors, că muncește doar de la 9 la 13, da, și sâmbăta, doar de la 9 la 13, da, poate să mă înghesuie în programul ei încărcat, da, da, nu-i nici o problemă, da, sigur, nu, de după amiază nu lucrează, doar de la 9 la 13 pentru că, știi (și aici un ton complice) alăptează. Rewind. Nu, de după amiază nu lucrează, doar de la 9 la 13 pentru că, știi (și aici un ton complice) ALĂPTEAZĂ!

Știam c-a fost în maternal. Mi-am dat seama după amănunte subtile, gen burta care creștea de la un tuns la altul, nu cred c-a stat mai mult de 5 luni în concediu, nu-mi închipuiam că deja își hrănește copilul cu cârnați și tocăniță dar, în numele bunei zeități a celor care nu vor să-și vizualizeze  coafezele drept mamifere care nasc pui vii și-i hrănesc cu lapte, de ce a trebuit să-mi împărtășești asta la telefon?  Nu mai există nimic sfânt pe lumea asta? Lipsea să-mi spună că folosește o pompă de muls și că obișnuiește să păstreze laptele în frigider, cu etichete, ca să nu se confunde cu laptele pe care-l bea la cafea.

Nu sunt pudică. Nu vorbesc sotto voce când vine vorba de sex, tampoane sau ginecolog. Dar imaginea unei persoane profesioniststrăine alăptând e prea mult, chiar și pentru mine. Alăptatul nu e făcut să fie public decât dacă ești pisică. Atunci mă înmoi. Mă softizez. Când vine vorba de coafeză, mă aricizez și-mi pun mâinile la urechi, strigând tare blablablablabablaabala, I don` want to know!

Prefer să șterg amănuntul ăsta din minte, ca atunci când dau ochii cu ea să nu o vizualizez pregătind prânzul copilului, despuiată și cu pompa aproape, făcând rezerve pentru o gustare ulterioară. Nu e imaginea pe care vreau s-o am despre persoana căreia îi încredințez prețioasele-mi pletele.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Gândesc la rece

Cred că toți părinții au boala frigiderului.
Eu când vreau ceva, de fapt nu știu ce vreau. Nici dacă chiar vreau cu adevărat. Așa că deschid frigiderul, arunc o privire cercetătoare, semitâmpă, semicritică, cântăresc opțiunile și, în funcție de ce găsesc acolo, iau ceva sau nu. Nu am prostul obicei de a ști pe de rost tot ce trăiește în frigider. Și de multe ori mă duc cu gândul de a lua un ou și sfârșesc prin a scoate roșii, unt și gem de caise. E o adevărată aventură să scotocesc prin frigider. Uneori îl deschid, mă gândesc 10 de secunde și-l închid fără a-l goli de nimic. 10 de secunde de gândit la rece.

Da` părinții au impresia că frigiderul e așa, o cursă contra-cronometru. Presupun că au și recorduri de bătut: care ține cel mai puțin frigiderul deschis, care ia mai repede ceva anume din el, cum să-ți iei roșia fără să te gândești dacă o vrei sau ai fi preferat mult mai îmbietoarea felie de tort, cine ține minte tot conținutul frigiderului și locul fiecărui element în parte, plus variațiuni pe aceeași temă.

Ei sunt adulți responsabili și se duc direct la țintă. Nu au prostul obicei de a șovăi, iau rapid decizii, nu-l deschid fără motiv și, mai ales, nu ratează nici un moment să-ți aducă aminte că tre` să nu-l mai ții atât de mult timp deschis. Dacă s-ar putea să scoți ceva din el fără să deschizi ușa, ar fi perfect. Dacă nu l-ai deschide niciodată, ar fi mirobolant. Pentru că un frigider deschis e poarta sigură către iad și duhul frigiderelor să aibă milă de sufletul tău păcătos dacă ai stat mai mult de 3 secunde păcătuind. Cred că e unul dintre păcatele capitale, alături de nespălatul farfuriei imediat ce ai terminat de mâncat și adormitul cu televizorul aprins.

Observând că sunt contaminați de acest sindrom, am descoperit soluția salvatoare: se observă obiceiurile inamicilor; se pândește momentul în care nu sunt prin preajma frigiderului; cu mișcări agile, de pisică, fără zgomot și de-abia simțită mă strecor lângă el și de-abia atunci îl pot folosi în liniște, fără grabă, fără presiuni. Îmi place să am timpul meu atunci când iau decizii importante.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Casa cu pisici

Știi cum cuvintele altuia se pot clădi în tine. Și cum cuvintele tale te pot defini, uneori mai mult decât gândurile, și cum unele te pot bântui toată viața. Ghiban, spunea tata, și de-abia ieri mi-ai arătat că ce spunea el nu era un cuvânt nou, de sine stătător. Era un biban ghiftuit.
Altele retrăiesc în mintea mea, la fel de pline ca atunci când au fost spuse. Și de cuvinte te poți deszice. La fel cum am spus că eu, cu cortul, niciodată. A fost bine cu cortul și pot să spun, tot cu cuvinte, că m-am deszis. Fără să se cutremure dicționarul, fără să se rupă nici o catapeteazmă, fără să moară nici un ghiban.

Cum ne-am găsit, și mai ales cum ne-am întâmplat. Întrebare fără scopuri ascunse. Întrebare care mă obseda. Încă de când mă uitam la poze vechi, cu oameni care au trăit cu mult înainte de a ști să fiu, cu oameni care-au fost și care au avut dorința de a sta și-mpreună într-o poză. Poate singura poză din viața lor. Sau printre puținele.

Îmi plăcea să le inventez povestea. Cum s-au născut, cum au trăit, cum s-au cunoscut, cum el a furat flori de la o florăreasă prea expansivă și mult prea scumpă, cum l-a așteptat sub felinar, cum n-a venit sau a venit prea târziu, cum s-au certat, cum s-au împăcat, mai ales cum s-au împăcat, cum au strâns bani timp de două luni ca să facă poza, cum au păstrat-o și ce s-a întâmplat de la poza aia până la sfârșit. Până la sfârșit. So wollen wir uns da wieder seh´n
Bei der Laterne wollen wir steh´n. Când ajungeam la sfârșit, treceam la altă poveste.  Fără cuvinte pentru sfârșit. Sfârșitul se continua cu altă florăreasă, alt felinar, alte două luni.

Cum ne-am găsit, a întrebat el. Aceeași curiozitate din copilăria mea, într-un corp de adult. Întâmplare? Nu cred în întâmplări, la fel cum nu cred nici în destin, nici în predestinare, nici în providență. Uneori cred în mine. Uneori cred în poate, posibil, sigur. Alte uneori cred în nu se putea altfel. N-ai cum să explici asta necunoscutului care așteaptă un răspuns. La fel cum n-are cum să creadă că am împărțit aceeași primă pasiune, în ani diferiți. La fel cum nici eu n-aș crede, dacă mi-ar spune altcineva. Adevărul altuia pare mereu prea romanțat, prea exagerat, prea poetic.Singurele persoane care au dreptul la un adevăr romanțat, exagerat, poetic, suntem noi. Trăind sau inventând. Toți ceilalți sunt într-un scenariu prea fals.

S-au cimentat cuvintele în mine. Cele pe care le-am lăsat. Restul sunt duse. Cuvinte care dispar. Străine când le revezi. Rămân cele care te obsedează. Care mă obsedează. Cuvinte cu suflet, cuvinte fără hârtie. Posesiv ale mele.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!