Peripeţii în maxi-taxi

Am avut ieri proasta inspiraţie de a lua un maxi-taxi. Dacă aş fi lua taxi-ul, aş fi fost mult mai inspirată, dar dă-i omului mintea de apoi. Aş fi scăpat de o mare durere de cap dar, pe de altă parte, n-aş fi avut de ce să mă plâng, palpabil şi "pipăibil cu mâna", azi. Aşa că tot răul spre bine. Cred.

După cum spuneam, am luat un maxi-taxi, nu de alta dar se vedea semn de furtună, norii păreau foarte ameninţători, miroasea a furtună. Rău de tot. Cred că am făcut şi o alergie la electricitatea din aer, dar asta e deja altă poveste. Oricum, esenţialul e că m-am riscat şi-am luat maxi-taxi. Big, big mistake. Huge mistake. Până aproape de destinaţie n-am avut cum coborî, pentru că s-a decis cineva să înceapă ploaia, şi ploua tare, cumplit, de nedescris. Aşa că am rămas în coşciugul groazei.

Să vă explic: Mai nou, s-a micşorat numărul de maxi-taxi, au rămas doar alea şmechere, cu odorizant de maşină, scaune cu catifeaua neroasă şi şoferi cu cămăşuţe albastre şi, eventual, cravată. Raiul transportului în comun, aţi fi tentaţi să spuneţi. Da, cam aşa ar fi DAR, şi aici e buba, dacă şoferii au restricţii şi reguli, pasagerii sunt acceptaţi oricum, atât timp cât îşi plătesc biletul. Şi asta e dureros.

Bun, mă urc frumos în sus-numitul autovehicul, îmi găsesc un loc, şi let the games begin!

În stânga, un băieţaş cu un copil în braţe. Copilul, vreo 3 ani; băieţaşul vreo 15. În faţa lor, fericita mămică, cu un alt copil în braţe; la vreo 4 ani. Şi aveau, ca să nu se plictisească micuţii, două jucării. Dar nu orice fel de jucării; adică nu tu ursuleţ de pluş, maşinuţă sau minge. Nu, ăştia aveau nişte imitaţii de telefon mobil, care făceau ca toţi dracii. Bârâituri, clipocituri, zgomote de sirenă, toate înghesuite sub acelaşi acoperiş. Asezonate cu ţipetele de bucurie ale micuţilor şi răcnetele mămicii cum că ar trebui să înceteze o dată cu zgomotul infernal, altminteri îi dă nenea şoferu' jos din maşină. Credeţi că ameninţarea urlată de mi-a spart timpanele şi mi-a disturbat liniştea interoară a avut vreun efect? No way! Copiii ăia nu ştiau ce înseamnă "nu mai face asta!" Pentru că, timp de câteva staţii, au continuat să foiască respectivele jucării, să ţipe extaziaţi, mama să zbiere, şi "bâr" de jucărie, şi "nu!" de mamă, şi "hihihihohoho", şi iar "ninonino" de telefon, şi "încetează că te pocnesc!" etc, etc, etc. Inutil de precizat că nervii mei mai aveau puţin şi săreau pe fereastră, lăsându-mă doar pe mine cu preafericita companie.
Au coborât într-un final, înainte de a-mi da ocazia să apar la Ştirile de la ora 5, ca maniaca care a zdrobit jucăriile bieţilor copilaşi în maxi-taxi...

Next, am văzut o tanti care s-a transformat în pungă. Nu, nu a fost efectul bieţilor mei nervi. S-a transformat de-a binelea. Adică, o tanti normală, cu poşetă, şi sacosă, şi ce mai avea ea pe acolo, văzând că plouă teribil, a scos frumuşel din poşetă ceva ce semăna cu o pungă. Scuzaţi, de fapt, chiar era o mare pungă. În formă de pelerină de ploaie. Galbenă canar. Şi, până să ajungă la destinaţie, s-a metamorfozat, trăgându-şi pelerina peste cap, într-o pungă mare, galben canar. Am rămas şocată pentru că n-am mai văzut pelerină de ploaie de secole. Ştiam că există, am avut şi eu una, dar eu le ţineam minte mai băţoase, mai uşchite decât o pungă de un leu. Mă rog, de gustibus...

Următoarea chestie, şi cea mai nasoală dintre toate, a fost mirosul. Frate, cum dă puţin căldura, cum încep unii să pută. Şi doar există apă cu care să se spele, săpunul nu e scump, te poţi spăla şi cu săpun de casă, numai spală-te. Nuuuuu. Se pare că unii au vaga impresie că apa e radioactivă, că provoacă boli nemaiauzite, că te termină şi te omoară, aşa încât evită cu toată puterea să o folosească. Şi put cumplit.
Că le place să emane mirosuri pe stradă sau la ei acasă, mă afectează mai puţin. Ce mă doare e când se hotărăsc să fie darnici şi să împartă duhoarea cu ceilalţi, într-un spaţiu închis, gen maşină. Păi, eu una nu vreau să le simt mirosul de transpiraţie, amestecat cu cel de şosete murdare şi de tot felul de alte esenţe. Mi se întoarce stomacul pe dos de la atâta generozitate. La propriu.

Deci, după cum spuneam, s-au urcat vreo doi care au decis să miroasă. Nu într-un stil finuţ, a parfum stătut sau a păr încins. Nu, frate, ei s-au decis la un miros complet, atât de complet că m-au forţat să cobor cu o staţie înainte, altminteri aş fi devenit o victimă gazată, aş fi trecut prin terorile camerelor de gazare naziste, aş fi ajuns direct în ambulanţă cu diagnosticul "intoxicată cu o substanţă necunoscută, emanată de un element uman."

Da, am coborât. Am ajuns plouată maxim, blugii uzi până mai sus de genunchi, murată ca un şoarece de canal, dar mai fericită decât dacă aş fi coborât leşinată în faţa blocului.

Ce m-a învăţat toată chestia asta? Niciodată, dar niciodată să nu mai iau maxi-taxi, decât dacă am căştile şi mp3 player-ul după mine şi, cel mai important, masca de gaze. Pentru că altfel e sinucidere din proprie iniţiativă, cu mânuţa mea şi cu secreţiile altora. Dacă nu m-am făcut încă înţeleasă, nu, nu voi mai lua never ever maxi-taxi. Taxi-ul e sfânt, cu toţi şoferii dornici de discuţie şi cu toată drama adiacentă. Parol!

Trei litere de aur: PMS

În primul rând de ce: pentru că majoritatea femeilor sunt "atinse" de acest sindrom. În al doilea rând de ce: pentru că cele care nu sunt, sunt excepţiile care întăresc regula. În al treilea rând de ce: pentru că sună mai ciudat decât Parkinson, Tourette sau Alzheimer, şi produce cam tot atâtea pagube.

Nu, nu glumesc, e o chestie serioasă. Atât de serioasă, că pot pricepe de ce bărbaţii se feresc de femei înainte şi în timpul menstruaţiei. Bineînţeles, că totul a pornit de la o afirmaţie misogină, veche de când lumea, cum că femeia ar fi "necurată" în perioada asta, ergo s-au dezvoltat miturile alea cu "nu intra în biserică dacă eşti în perioada aia a lunii", "nu atinge ceea ce a atins femeia în perioada aia a lunii", "nu te uita la femeie în perioada aia a lunii". Dar nu, nici măcar nu vreau să ating direcţia aceea azi! Replicile misogine le lăsăm pe altădată. Azi, ne vom culturaliza în privinţa femeii "PMS-ing".

Să-ncepem cu începutul: cam cu o săptămâna înainte (plus minus vreo două zile), se transformă. Nu-i mai convine nimic, o doare capul, are o stare de apatie totală, dar ferească sfântul să o lezezi cu ceva, că toată apatia aia dispare ca prin farmec şi e înlocuită fie de o reacţie violentă (aveţi grijă la ochi, pentru că riscaţi să rămâneţi fără, şi la obraji, pentru că riscaţi să rămâneţi cu zgârieturi), fie de un râu nestăvilit de lacrimi, cămăşuţă scuturându-se de suspine, hohote cutremurătoare, lamentări de ţi se rupe inima.

Clar nu-i a bună. Eu, una, nu ştiu cum să reacţionez cu o femeie care plânge. Mă depăşeşte, mă blochează, mă termină. Prefer să arunce cu vaza după mine, să rupă tapetul, să repete faza aia cu mersul pe spate din "Exorcistul", decât să plângă. Pentru că dacă furioasă fiind, oboseşte la un moment dat, plânsul poate s-o ţină ore-n şir. Şi nu, nu e aşa de obicei - nici furioasă, nici plângăcioasă - doar s-a îmbolnăvit instantaneu şi iremediabil de PMS.

Pe lângă accesele de schimbare de personalitate, de izbucniri antitetice de la o secundă la alta, clar are pofte. Vrea ciocolată, îngheţată, scoici cu alune şi gelatină de struguri. Şi ca tabloul să fie complet, în timp ce mănâncă radioasă o rădăcină de ţelină, nu conteneşte să se plângă: "Ce fac eu, o să mă îngraş dacă mai continui în ritmul ăsta, gata, de mâine sunt la regim, pentru că deja am început să pun pe mine, dar mai dă-mi o bucăţică morcov, că nu mi-am stăvilit foamea." Inutil să-ncerci s-o convingi că nu, nu o să pună pe ea, mai ales de la 2 morcovi şi trei roşii, e ferm convinsă că asta se va întâmpla, şi e recomandat să nu o contrazici prea mult. Bineînţeles, nici să fii de acord că o să se îngraşe nu e ok; decât dacă vrei să izbucnească al treilea război mondial. Şi nu, cu siguranţă nu vrei asta.

E sensibilă. Nu-i arăta în nici un caz cum ai omorât musca aia stresantă, care te-a bâzâit vreo două ore înainte de a se lipi de talpa papucului tău, pentru că îşi va aminti despre bondarul pe care l-a crescut în borcan când era mică, şi care a murit de inaniţie. Nu-i povesti despre pisoiul care stătea pe gardul vecinului, pentru că va dezvolta o poveste despre cum săracul pisoi o să moară de foame (inutil să-i explici că avea o burtă cât o zi de post, pentru că vecinul iubeşte şi ocroteşte animalele), sau de frig (mda, sunt vreo 30 de grade la umbră), sau clar va fi muşcat de câine (iar câinele aleargă nedumerit, pentru că micuţul pisoiaş tocmai i-a făcut botul zdrenţe, cu instinctul de autoapărare specific). Nu, clar fără poveşti cu potenţial lacrimogen, pentru că, ne aducem aminte, she is PMS-ing.

Plus că - da, n-am terminat încă - orice chestie care în mod normal n-ar fi deranjat-o, acum o stresează. Trebuie să mergi în vârful degetelor - şi la propriu, şi la figurat -, să ai grijă ce spui şi, mai ales, pe ce ton spui. Pentru că, în zilele astea, are o sensibilitate sporită la intonaţie, dar şi la mimică.

Bineînţeles, e posibil ca toate aceste simptome să nu se manifeste decât aleatoriu, ba chiar s-ar putea să nu se întâmple decât o dată la câteva luni. Nu, nu e nici o tragedie, nu, nu s-a schimbat peste noapte, nu, n-o s-o ţină o veşnicie. Cel mult o săptămână, în care te rogi (în gând, dar şi acolo în şoaptă pentru că, după cum am mai zis, e extrasensibilă la impulsuri energetice de orice fel): "hope you bleed soon!"

PS - repet, nu toate femeile sunt atacate de acest sindrom. În plus, simptomele pot să difere de la caz la caz, aşa că sper să nu fiu tranşată. Not again:))

Cum să copiezi cu stil

Cine zice că n-a copiat în viaţa lui sau că nici nu s-a gândit la chestia asta e una din două: ori un mic geniu, ori un mare mincinos. Pentru că în 12 ani de şcoală, 4 de facultate, 2 de master, clar au existat atât ocazii, cât şi ispite. Măcar în gimnaziu, măcar o denumire complicată gen acid dezoxiribonucleic sau sternocleidomastoidieni, măcar o frază, o definiţie, un vers, o formulă şi tot trebuie să fi copiat. Altminteri ai trecut fără adrenalină prin şcoală.

Să ne înţelegem: nu sunt pro-copiat, dar există situaţii în care se dovedeşte a fi al naibii de util. Când mă gândesc că am învăţat pe de rost - şi n-a fost nici puţin, nici uşor - fonemele şi transcrierea fonetică, şi grupele de consoane, chestii bi-labiale, fricative, alveolo-palatale, plus multe alte drăcii care nu mi-au fost utile de nici o culoare, mă apucă durerea de cap. Sincer acum, cum ar fi să ai o discuţie şi să fii întrerupt de cineva care-ţi spune: "Ai observat că folosim mai multe consoane oclusive, iar când pronunţi unele dintre ele le articulezi glotal, iar oclusiva bilabială sonoră face, de fapt, o antiteză cu oclusiva bilabială surdă utilizată anterior?" Şi da, le-am învăţat pe de rost pentru că nu aveai cum să copiezi, şi nici una dintre metodele arhicunoscute n-ar fi dat roade, pentru că profa avea radar pentru copiuţe. În schimb, mi-ar fi salvat mulţi neuroni, m-ar fi scutit şi de vreo două riduri apărute din cauza foneticii. În plus, cred că sistemul românesc de învăţământ pune prea mult accent pe "omul universal", încercând să te facă multivalent. Mie, una, nu mi-a plăcut, nu mi-a folosit şi nu-mi va folosi niciodată toată chimia sau fizica pe care am băgat-o cu de-a sila în mine, la fel cum unui biolog nu-i va folosi niciodată analiza gramaticală a unei fraze. Şi, totuşi, trebuie să le învăţăm pe toate, altminteri bye bye bac, bye bye facultate, bye bye diplomă.

Cred cu toată puterea într-un sistem care să-ţi ofere minimul de cultură generală, dar care să te specializeze pe un anumit domeniu, pe care ţi l-ai ales tu, în funcţie de ceea ce ştii că poţi şi-ţi place. Oricum restul informaţiilor le vei uita rapid, cu toate că te-ai chinuit mult prea mult timp pentru a le reţine. Aşa că da, sunt situaţii în care copiatul e acceptabil, ba chiar recomandat. Situaţiile în care ştii clar că n-ai nici o legătură cu subiectul respectiv, care ţi s-a băgat pe gât doar pentru că mai trebuiau nişte ore în programă, sau pentru că elevul român trebuie să exceleze la orice materie, începând cu matematica şi terminând cu filozofia.

Acestea fiind spuse, să purcedem în a investiga metodele cele mai folosite şi mai eficiente de a copia cu stil.

În gimnaziu foloseam banca. Banca lucioasă, pe care puteai să scrii frumos cu creionul, de preferat mecanic, cu mină de 5 sau de 7, astfel încât să poţi acoperi cu foaia "inspiraţia", dar şi să ştergi "corpus delictus" imediat ce simţi semn de primejdie.
Cartea în bancă avea şi ea avantajele ei, pentru că citeai direct de la sursă, dar riscul creştea în momentul în care trebuia să dai pagina; zgomotul putea fi mascat de tusea colegului, antrenat special pentru situaţii de gen.
Foaia scrisă cu pix cu pastă terminată era şi ea eficientă, dar trebuia să beneficiezi de un loc însorit, astfel încât să observi cu uşurinţă ceea ce ai scris anterior.
Fiţuicile mici micuţe, drăgălaşe, pe bucăţele de foaie, acoperite cu scris mărunt şi îngrămădit nu m-au fascinat niciodată. Adică da, m-a fascinat rigurozitatea de care a dat dovadă creatorul lor, dar nu le-am putut folosi. Nu de alta, dar n-am avut dexteritatea de a le ascunde şi de a le scoate la momentul oportun. Am mers pe rezumate făcute frumos, pe foi mari, astfel încât să se confunde cu foaia de curs. Nici un prof nu s-ar fi gândit că o fiţuică poate avea dimensiuni atât de mari, deci bănuiala dispărea rapid.

Am auzit de "servite", fiţuici ascunse în bata de la blug, cursuri aşezate strategic sub fund, scris pe talpă, scris pe picior - sub pantalon - , scris pe pulpă - sub fustă - ,scris pe palmă, fiţuică în pix, pix cu cerneală simpatică, pix cu ultraviolete, fiţuică lipită pe spatele colegului, fiţuică băgată în gulerul colegului din faţă, scris pe ceafa colegului, formule scrise cu stiloul pe unghii, scris pe degete, scris pe abdomen, fiţuică în penar, fiţuică sub penar, fiţuică pe sugativă, toate naţiile de fiţuici, cât mai extravagante, cât mai exotice, toate cu efect garantat.

După cum spuneam, m-am bazat - în cazurile în care am folosit metoda "copiat" - pe reţete cât mai simple. Alea nu dau niciodată de bănuit.

Şi mă gândesc eu aşa...La partea "umanistă" a educaţiei mele, n-am fost niciodată tentată să copiez. Istorie, literatură, limbi străine, teoria literaturii, cursuri de civilizaţie, filosofie, psihologie, mă rog, aţi prins ideea, tot ceea ce nu ţinea de ştiinţele exacte. N-am fost tentată, pentru că n-am avut nevoie. Pentru că totul venea de la sine, dacă era de învăţat, învăţam fără bătăi de cap, fără să pierd prea mult timp. În schimb formulele care trebuiau învăţate pe de rost, fără o logică anume, mă terminau. Şi nu, n-am copiat decât foarte rar, pentru simplul motiv că exista posibilitatea să te asculte, nu să dea lucrare; deci trebuia să învăţ. Dar nu numai că nu mi-au folosit respectivele noţiuni, ci le-am şi perceput ca pe un chin van, timp pierdut, memorie irosită. În stilul ăsta, nu ajungi cumva la concluzia că, de fapt, sistemul e cel care te învaţă să copiezi? Pentru că dacă ar fi cursuri specializate pentru fiecare veleităţi în parte, ai învăţa nu din obligaţie, ci din plăcere. Iar când înveţi de plăcere, n-ai motive să copiezi. Părerea mea.

Completează după ...

Azi cred ca voi rămâne doar cu leapsa. Nu de alta, dar sună bine, şi nu vreau s-o estompez:P

Deci, leapşa de onorat de la Black Angel:

Zodia: înţeleasă şi acceptată doar de cunoscători, Vărsător.
Aş vrea: acum, încă o cafea. În general, o mulţime de chestii pe care, până la urmă, le voi avea.
Păstrez: Tot ceea ce mă leagă de un anumit moment; timbre, jucării de pluş, amintiri.
Mi-aş fi dorit: să trăiesc într-o altă epocă, în condiţiile alese de mine.
Nu-mi place: Minciuna şi prostia.
Mă tem: Hmmm...dacă spun, deja mă atacaţi la punctul slab.
Aud: voci:))
Îmi pare rău: Acum, pentru nimic. Au fost, însă, şi cazuri...
Îmi place: cafeaua tare, ţigările mentolate, o mângâiere neaşteptată, torsul pisicii, multe altele, fără o ordine anume.
Nu sunt: Altcineva decât aş vrea să fiu.
Dansez: doar vals şi menuet:)))
Niciodată: nu spune niciodată.
Par: mai rece decât sunt. Sau nu?:-??
Plâng: uneori.
Nu-s întotdeauna: pe cât de diplomată ar trebui.
Nu-mi place la mine: nu ştiu ceva anume care să nu-mi placă; când nu-mi place, remediez.
Sunt confuz: Vărsătorii păţesc destul de des chestia asta. Semnul de aer e de vină.
Am nevoie: de o singură persoană.
Ar trebui: să nu mă mai afecteze toate drăciile minuscule.

Leapşa e, ca de obicei, pe bază de autoservire.
Şi pentru că nu mai critic nimic azi, bonus o melodie care-mi place teribil. Versuri, mesaj, linie melodică. Dacă n-o ştiaţi, sper să vă bântuie la fel ca pe mine:)

Pentru ciocolată, cu dragoste

Sunt câteva chestii care le lasă pe femei cu gura căscată, care le bântuie visele, care le transformă iremediabil: pantofii, cosmeticele şi ciocolata. Da, ciocolata. Albă, neagră, amăruie, cu alune, caramel, cremă de fructe, biscuit, bucăţele de portocală, mentă, lichior, vodkă, rom, nucă, marţipan, pătrată, rotundă, mică, mare, tridimensională, ciocolata este plăcerea vinovată la care nu pot renunţa nici în ruptul capului. Dacă sunt supărate, apelează la ciocolată; dacă sunt fericite, ciocolata le maximizează extazul; dacă e ziua lor, vor face tort cu ciocolată; dacă e vreo aniversare, se aşteaptă să primească ciocolată; de Crăciun, fac colecţie cu ea; de Paşte vor neapărat iepuraşi şi ouă de ciocolată; dacă e foarte cald, îşi vor lua îngheţată cu sau de ciocolată, iar dacă e frig vor bea ciocolată caldă. Clar, provoacă dependenţă.

A nu se înţelege greşit. N-am absolut nimic împotriva ciocolăţii. Ba chiar recunosc cu lăbuţa pe inimă că dau şi eu iama prin ea, când am chef. O dimineaţă e mai frumoasă dacă începe cu o pătrăţică de ciocolată, şi nimic nu se compară cu o ciocolată la ora 11 seara, la muncă, în momentul în care mai am puţin şi mă dau cu capul de monitor de disperare.

Problema apare în momentul următor: eşti la dietă (majoritatea femeilor oricum îşi petrec măcar jumătate din viaţă coabitând cu dieta), ţi-ai propus să slăbeşti în următoarele luni măcar 5 kile, nu mănânci decât fructe, legume şi cereale integrale, renunţi - cu greu, dar renunţi - la pizza, shaorma, pâine şi cartofi prăjiţi, te înfometezi practic toată ziua, iar la ora 10 seara bagi fericită 2 batoane de Mars. Frate, unde-i logica în toată treaba asta?

Ştiu una şi bună: nu, o bucăţică de ciocolată n-o să-ţi dea peste cap preaminunata dietă, în schimb două batoane de Mars, băgate cu poftă şi religiozitate la o oră înaintată din noapte clar sunt bombe. Şi, ca imaginea să fie completă, urmează lamentările de rigoare: "Fată, de când ţin dietă, n-am slăbit nici un kil, ba chiar am mai pus vreo 2. Şi nu mănânc mai nimic...O să mă anemiez dacă o ţin tot aşa. Cred că dieta e de vină...Nişte mincinoşi ăştia care spun că slăbeşti garantat dacă mănânci doar fructe şi legume!"

Hmm...mă gândesc eu aşa, ca o persoană care nu-şi refuză nimic, dar care nu face excese gen mâncatul unei ciocolăţi mari odată, nu cumva or fi de vină deliciozităţile alea pe care le bagi în tine regulat, în fiecare seară, cu aceeaşi frecvenţă cu care îţi făceai rugăciunea în clasa I? Nu carecumva, păstrând linia dietei, ţi-a venit geniala idee de a îmbogăţi regimul cu ceva apetisant şi pofticios, dar care numai la dat jos aripioare şi colăcei nu ajută? Nu, nu zic că am dreptate, doar mă întreb. Retoric.

Ca să mă îndepărtez rapid de "dietă", înainte de a fi propusă pentru prima ardere pe rug după multe sute de ani, neeext: Când eram mică, existau nişte ciocolăţele mici, rotunde sau pătrăţoase, care se chemau Martinel, Puişor, Scufiţa Roşie. Frate, bune mai erau. Şi se lipea uneori staniolul de ele, şi mai înghiţeam cu tot cu ambalaj, dar nu era nici o problemă, făcea parte din savoarea ciocolăţicii. Au fost apoi ciocolăţile Primăvara, cu cremă de vanilie, urmate de batoanele Făgăraş, iar când au apărut Poiana, Milka şi Kandia...deja am simţit că porţile raiului s-au deschis special pentru mine. Nu de alta, dar tata avea grijă ca odorul (adică eu, bineînţeles) să aibă în fiecare zi ceva bun de devorat. Eeeee, ce amintiri dulci; la propriu...

Mda, ca să concluzionez - nu de alta, dar mai am puţin şi fac Biblia după ciocolată - când vrei să faci fericită o femeie, s-o ridici pe culmile extazului fără nici un "efort" fizic, dă-i ciocolată. Dar numai - şi repet NUMAI, DOAR, NUMAI ÎN CAZUL ÎN CARE - nu e la dietă. Altfel rişti ori să ţi-o dea de cap, ori să te ţină minte toată viaţa - şi, crede-mă, vei suferi amarnic - că te-ai pus între ea şi dieta ei.

Trăiesc pentru a găti

Mă depăşeşte pasiunea cu care pot vorbi femeile despre mâncare. Nu neapărat despre ce ar mânca, despre ceea ce le-a plăcut, ci despre ceea ce fac, au făcut, sau vor face de mâncare. Bărbaţii gândesc "mâncare", în ideea în care de-abia aşteaptă să vină comanda, sau să ajungă acasă, să deschidă frigiderul şi să vadă ce mai e bun pe acolo. Femeile în schimb, gândesc cu voce tare ce au gătit sau ce le-ar plăcea să gătească.

Am observat o chestie: dacă sunt solo, femeile acordă mai puţină importanţă gastronomiei. Adică da, mănâncă pe fugă ce apucă sau, chiar dacă petrec câteva ore pentru a orna prăjitura perfectă, mai rar vor discuta despre asta. Merg pe principiul "sunt liberă, independentă, nu stau la cratiţă". Lucrurile se schimbă în secunda în care se cuplează. Nu pentru o seară, o săptămână, o lună, ci pentru o perioadă mai mare de timp, cu posibilităţi de extindere "pentru totdeauna". Imediat ce simt miros de căsătorie, se produce o transformare: ca prin minune le apar sentimente casnice, vorbesc despre cum au făcut curat, despre câte şosete au adunat şi despre câte oale de mâncare trebuie să facă pentru a-şi satisface bărbatul.

Persoanele care făceau rapid o comandă pentru că nu aveau chef să deschidă aragazul decât pentru cafea, studiază cu atenţie cărţi de bucate, reviste cu reţete, ştiu diferenţa dintre un borcan de mazăre şi altul.

Da, am înţeles (cu toate că nu pot fi de acord, şi pace!) că majoritatea femeilor visează (şi dacă nu visează, ajung să viseze) la confortul şi paradisul căsătoriei, asezonat cu câţiva copii; că pentru multe femei imaginea ideală e aceea din anii '50, a unei femei perfecte, cu un zâmbet perfect, cu şorţuleţ şi mănuşă de gătit. Am înţeles toate astea, dar chiar e necesar să ne reducem într-atât încât să fim comparate cu o cratiţă?

Reiau, toate discuţiile între femeile măritate sau semi-măritate se reduc la "ce am mai gătit", "tu ce mai faci de mâncare, că eu am rămas fără idei", "al meu trebuie să aibă mereu ciorba pe masă"...Deja nu se mai discută despre rochiţe, fustiţe şi machiaj, ci despre roşii, delikat şi ulei. E trist şi enervant în acelaşi timp. Trist pentru că nu-mi imaginam că la 25 de ani, când ar trebui să ai grijă de tine şi să vezi totul în roz, ele visează aragaz şi cuptor; enervant pentru că deja ştiu meniuri întregi, reţete pe care nu le voi încerca niciodată, ba ştiu chiar şi cum trebuie să faci pentru a nu se prinde el că mâncarea nu e de fapt gătită de tine. Nu voiam să ştiu nici una dintre chestiile astea...

Şi mă mai intrigă ceva: de ce gândul imediat când te combini e cum să-i faci stomacul fericit? De ce femeia trebuie să fie cea care-şi bate mereu capul cu chestia asta? De ce n-am auzit nici o femeie spunând "azi găteşte el?" Din punctul meu de vedere, un cuplu e format şi pentru a-şi împărţi sarcinile, nu doar pentru ca unul să profite de pe urma celuilalt. Se pare că evoluţia nu înseamnă nimic când vine vorba de cratiţă, sosuri şi ostropel.

Până la urmă, ajung la concluzia că această categorie de femei, "femeile-bucătărie", nu gătesc pentru a trăi, ci trăiesc pentru a găti.

Desktop

N-am prea priceput eu leapşa asta, dar pentru că e de onorat de la Terra Radu, mă supun.

Trebuie să-mi trag destop-ul în poză şi să-l fac vedetă. Prin urmare, priviţi-l, în toată splendoarea lui:P



Ca de obicei, se duce la toţi cei care vor să-şi arate desktop-ul. Don't be shy:)

Jucării

Pentru că jucăriile fac parte din copilărie, şi copilăria e parte din mine, azi voi scrie aşa:

Prima jucărie pe care mi-o amintesc, de care am fost strâns legată şi pe care am iubit-o şi preţuit-o timp de vreo 10 ani, a fost o păpuşă roşie, cu cap ţuguiat, moale, doar cu faţa de cauciuc, pe care o chema sugestiv Buţulache. Am târâit-o prin casă în perioada când eram doar puţin mai mare decât ea; am dormit cu ea, am bălit pe ea, am ros-o, i-am făcut injecţii, am învăţat-o să numere şi să citească. Ce mai! Era jucăria perfectă.
Locul doi a fost ocupat de Ursu, un urs de catifea cenuşie, căruia îi lipsea un ochi şi care şi-a făcut ucenicia mai întâi pe la frate-miu. Ursu avea respectabila vârstă de 15 ani când l-am cunoscut eu, şi-a mai trăit încă vreo 15 după.

Evident că aveam şi alte jucării. Multe, multe tare de tot. Dar, ca orice Vărsător care se respectă, am avut atât simţul proprietăţii cât şi al ordinii bine trasat. Restul păpuşilor stăteau cuminţi pe şifonier, în aşa fel încât să se vadă câte sunt, să facă cu ochiul oricăror alţi copii care ar fi venit în vizită, dar să nu se mişte de acolo. Să supravegheze regatul, fără să se amestece cu supuşii.

Şmecher tare de tot era un tanc teleghidat, cu care lăsam urme pe covor, spre adânca disperare a bunică-mii. Plus că tancul era însoţit de soldăţei de plastic şi maşinuţe, care aveau nevoie de garaje şi de cazemate. Clar sub măsuţa de cafea era cartierul general, cuburile devenea ziduri şi clădiri, în sufragerie era război, apocalipsă, dezastru. Latura de strateg din mine se dezvolta încet dar sigur.

Nu mi-a plăcut niciodată să împart jucăriile; mai ales dacă erau ale mele. Nu, în nici un caz vreun copil care venea în vizită nu trebuia să-mi deranjeze ordinea şi liniştea interioară. Nu de alta, dar nu-i invitam eu. Nu-mi făcea nici cea mai mică plăcere să-mi fie invadat spaţiul personal. Mă simţeam la propriu violată când venea câte unul şi emitea pretenţii gen "asta e jucăria mea, şi o să o iau acasă la mine". Pfoai, tragedie maximă, pentru că de fiecare chestie în parte mă lega ceva, fiecare avea povestea ei, locul ei, încărcătura ei de amintiri. Unei păpuşi i-am dat găuri pentru cercei; pe o alta am îmbrăcat-o cu salopeta mea preferată, pe care n-am mai recuperat-o, pentru că-i stătea atât de bine! Tancul era sacru; cuburi, pluşuri, soldăţei, toate crescuseră o dată cu mine. Ideea că altcineva ar putea profita de pe urma lor, mi se părea cu atât mai nedreaptă cu cât niciodată când am fost în vizită la cineva nu m-am băgat în jucăriile lor. Dacă mi se dădea ceva cu care să mă joc, de bine; dacă nu, la fel de bine. Respectul pe care îl acordam proprietăţii altuia, îl voiam aplicat şi asupra proprietăţii mele.

Din categoria jucării inviolabile, făceau parte şi 3 căţei: unul mare, negru cu cafeniu, care stătea pe coadă; al doilea, alb, poofos, întins pe burtă; finalmente, al treilea, un căţel simpatic, cu şapcă şi hăinuţă. Am suferit teribil când, pus la uscat în cuptor, şi-a prăjit hăinuţa. Nu vă imaginaţi că l-am aruncat! Nu, aşa ceva nu se practica în regatul meu. A fost decorat pentru curaj în luptă şi a înaintat în grad, tocmai pentru că a fost rănit şi a suferit cu demnitate tot ceea ce i s-a întâmplat.

Când au apărut posturile străine, după revoluţie, eram fascinată de-a dreptul de poneii ăia, cu păr natural, pe care îi puteai pieptăna după bunul tău plac şi de căsuţele pentru păpuşi, cu camere separate, personaje, mobilier. Frate, erau şmechere tare de tot! Mi se scurgeau ochii pe ecran când erau reclamele şi mă ofticam teribil că-n magazine nu vedeai aşa ceva.

Drept urmare, când le-am văzut live, mulţi, mulţi ani după, am rămas hipnotizată lângă ele. Evident că nu avea nici un rost să-mi cumpăr dar, de fiecare dată când ajung lângă ele, le studiez cu atenţie şi mă gândesc ce tare ar fi fost să existe când eram eu mică minunăţii din alea.

Ca să nu mă mai lungesc, pentru că despre jucării, atacuri de panică şi posesivitate pot vorbi ore-n şir, pot spune că încă mai am vreo 10 pluşuri, care mi-au rămas fidele, care periodic sunt spălate pentru că, de, se prăfuiesc, şi la care n-aş renunţa decât în condiţii extreme, gen vine potopul, trebuie să mă refugiez în grabă pe o plută, şi nu e loc decât pentru pisici. Atunci da, s-ar putea să fiu nevoită să le las în urmă. Altminteri, mai greu.

Girl drama

Dintre toate chestiile care mă amuză la femei, motivele pentru care se ceartă au toate şansele să ajungă number 1.

Nu, nu vorbesc despre certuri serioase, de genul "mi-ai trădat încrederea, pentru că eu ţi-am povestit chestia aia, pe care n-o mai spusesem nimănui, şi ţie ţi-am spus-o pentru că am avut încredere neţărmuită în tine, dar tu ai preferat să-ţi baţi joc de mine, să terfeleşti încrederea acordată, să mă calci în picioare şi să povesteşti tuturor ceea ce ţi-am spus eu în secret, pe când încă mai aveam încredere în tine!" Nici la probleme acute ca "ce ţi-a trebuit să te bagi între mine şi prietenul meu, ştiai doar că ne iubim, şi vrem să ne căsătorim, şi să turnăm o liotă de copii, şi-n loc să respecţi asta, tu l-ai îmbătat şi apoi ţi-ai făcut mendrele cu el, sperând să mă lase pe mine şi apoi să vină la tine, şi de fapt tu nici măcar nu-l iubeşti, îl voiai doar pentru că era al meu, şi acum mă simt de două ori trădată şi abandonată, mai întâi de el, şi apoi de tine, despre care credeam că eşti prietena mea!"

Nu, astea sunt, să spunem, motive serioase de ceartă, de rupt de prietenii, de pierdut încrederea în oameni. Pe mine mă amuză fazele alea:
"Fată, ştiai doar că eu vin azi cu bluza asta, care e albastră ca marea din ochii mei, şi care mi se potriveşte de minune, ce ţi-a trebuit să vii şi tu cu fustă mov? Nu mai am ce discuta cu tine!"
"Ţi-ai luat rujul ăla care-mi plăcea mie şi pentru care strângeam bani, şi ştiai doar că-l vreau teribil, şi ţie nici măcar nu-ţi stă la fel de bine pe cât mi-ar fi stat mie, dar ţi l-ai luat totuşi, ca să-mi faci în ciudă. Nu mai am ce discuta cu tine!"
"Ai spus că mergem să-mi cumpăr canapea, şi ce-mi pasă că-ţi era rău, şi că aveai febră, şi că tuşeai îngrozitor, puteai totuşi să vii, pentru că am mare nevoie de canapeau aia, şi nu mă pot decide singură pe care s-o aleg, şi puteai să iei şi tu mai multe pastile, sau puteai spune de la bun început că de fapt nu vrei să mergi, nu să spui cu o oră înainte că nu mai vii, şi să mă laşi baltă. Nu mai am ce discuta cu tine!"

Ei, genul ăsta de certuri mă amuză. Pentru că majoritatea se iscă pentru că pur şi simplu te plictiseşti, şi n-ai ce face, şi o ceartă înseamnă mai mult de 2 minute în care îţi verşi amarul adunat sau închipuit. Nuuu...O ceartă are preludiu, orgasm şi postludiu. Adică: pregăteşti cearta aia, te gândeşti bine de tot ce motiv să invoci, aduni argumente şi contraargumente; apoi te cerţi bine, bine de tot, chiar dacă motivul scârţâie, îţi aduci aminte eventual şi de chestii întâmplate mai demult, pe care nu le-ai spus la timpul lor, dar care acum te râcâie parcă mai tare decât atunci; apoi, după ce-ţi laşi victima însângerată pe caldarâm, te pregăteşti de postludiu, momentul în care una dintre voi va face primul pas către împăcare, va contracara sau va adopta o atitudine plângăcioasă, până când, într-un final, veţi cădea înlăcrimate una în braţele celeilalte, promiţându-vă că nu veţi mai lăsa motive minuscule să vă strice prietenia.

Femeilor le place drama. Dacă n-au parte de ea, o inventează. Şi nu inventează, neapărat, chestii majore, cât drame mici, din care să iasă rănite - nu prea mult, doar aşa, puţin, cât să aibă de ce să se plângă - şi despre care să discute, apoi, cu zilele. Pentru că nu e de ajuns drama în sine; nu, discuţia de după, în care diseacă fiecare secundă din ceartă, e bomboana de pe tort. Le mai umple încă vreo câteva zile, le dă prilejul să se cunoască mai bine decât se cunoşteau, solicită anumite reacţii despre care nu ştiau că există în ele, întregeşte tabloul de "dramă".

Clar, nu generalizez. Anumite femei fac chestia asta, în anumite situaţii specifice. Dar, pe bune acum, n-aţi fost niciodată prinşi într-o ceartă despre care nu ştiaţi nimic, pe un motiv pe care nici nu ştiai că te poţi certa (gen poziţia cănii pe masă), într-un moment în care n-aveaţi nici cea mai mică dorinţă belicoasă?

Evident că sus-numitele "războaie de umplutură" nu lasă sechele foarte seriose, pentru simplul motiv că nu sunt începute pentru a fi serioase. Cei dintre voi care aţi urmărit anime-uri, ştiţi cam la ce fel de atitudine mă refer: ochii maaaaari, cu un început de laaaaacrimi, o discuţie care poate fi tradusă "gsdhgdhjdsdsgsdhgdhjghgsjkgsgdhjdgsghjsddkjgsgdjjvd,dbdskjgdsg", urmată de un alt râu de lacrimi şi de ipostaza aia, în care fetele stau faţă în faţă şi se ţin de pălmiţe, bucuroase că s-au împăcat.

Asta e aşa, de luni dimineaţă, în ideea în care vă puseserăţi în gând să vă certaţi cu cineva. Lăsaţi-o pe lunea viitoare...S-ar putea să se mai adune motive, şi să iasă scântei mai mari, cu posibilitate de prelungiri în week-end:P

My cats

Pentru că azi e duminică, n-am chef să despic pe nimeni şi nimic (în mod ciudat...) şi pentru că i-am promis lui Napocel că în week-end mă ocup de "animale de casă", vom purcede azi în a cunoaşte pe îndelete mâtzele care mă chinuie, mă tolerează, mă înconjoară.


El e Poofy. Poofy pentru că era poofos. Prima mea dragoste, nebună, pasională şi fulgerătoare. Spun "era" pentru că doar un an ne-am bucurat unul de celălat. Cineva a considerat că e mişto, că e cool, că e pisica perfectă şi l-a şutit. Nu că ar fi avut zgardă, şi se vedea că e al cuiva; s-a gândit că i-ar sta mai bine în altă parte. Oricum, era cel mai fain şi mai prost motan ever. Pe bune. Puteai să-i faci orice, nu zgâria, nu muşca, era foarte vorbăreţ, şi extraordinar de alintat şi de preţios. Încă mai sper ca cine l-a luat să se fi săturat de mofturile lui şi să-l aducă înapoi...
Data naşterii: necunoscută.
Ocupaţie preferată: mieunatul.



Ea e "mater superiorum". Gri, Griuţa, albastra de Rusia care nu cred că mai ţine minte câte generaţii de pui a adus pe lume. Pentru cei care deja au ochii în inimioare, veste proastă: am sterilizat-o. Nu de alta, dar e bătrână, şi ştiţi ce se spune despre copiii făcuţi la bătrâneţe. Oricum, are o vârstă respectabilă, face legea printre câinii din cartier, vine cam în fiecare zi cu ceva bun acasă (a venit şi cu o ştiucă, şi cu un macrou, şi cu o ofertă de Real...)Câinii se dau la o parte din calea ei, păsările se ascund, mamele îşi trimit copiii de acasă când trece Gri prin împrejurimi. De obicei dormim împreună, m-a cam adoptat, sincer uneori cred că i-ar plăcea teribil să mă înveţe să prind vrăbii şi să torc. Hmmm...să torc deja m-a învăţat:D
Data naşterii: necunoscută.
Ocupaţie preferată: terorizatul câinilor.



Next on the list, e pisica androgină. Arată ca un motan, miaună ca un motan, se buşeşte pe pat ca un motan; doar că e fetiţă. Ultimul pui al sus-numitei Gri, această pisică a trecut prin toate stadiile de nume: de la Mousse la Mâţa Cărare, răspunde la oricare dintre ele. Toarce doar când are chef, se mâţâie doar când are chef, e acasă de obicei la ora de somn. A reuşit să dea jos perdele, să spargă lustra, să deschidă uşa. Mândrul urmaş al mamei ei, temerară şi neînfricată, această pisică nu e recomandată celor slabi de inimă.
Data naşterii: 9 decembrie, ora 6 dimineaţa.
Ocupaţie preferată: prins de vrăbii.



Last but not least, pisica neagră, a cărei educaţie cade mai mult în sarcina maică-mii. Pentru că doarme cu ea, mănâncă cu ea, o urmăreşte peste tot, o păzeşte, o iubeşte şi o preţuieşte. Ultima care s-a alăturat clanului, mănâncă bătaie de la Gri şi se răzbună pe mâţa mică. Are o plăcere deosebită să te agaţe de picioare şi să fie mângâiată pe burtă. Adoră mingile, drept pentru care are deja 2 mingi de tenis, cu care se joacă non-stop. Deja a învăţat să dribleze şi să paseze. În curând, s-ar putea să ajungă prima pisică fotbalist.
Data naşterii: necunoscută.
Ocupaţie preferată: fugăritul mingii de tenis.


Cam astea ar fi felinele mele. De cele mai multe ori, ştiu că nu eu le am pe ele, ele mă au pe mine. Adică, ele sunt stăpâne. Dar îmi place să fiu "dominată"; îmi plac pentru că sunt deştepte, perverse, greu de mulţumit, fiecare cu personalitatea ei, cu hachiţele şi nervii de rigoare. Şi fiecare dimineaţă în care mă trezesc torcând şi făcând "cozonaci" direct pe pielea mea e una mai frumoasă, mai luminoasă.

Nu ţin neapărat să fie transformată în leapşă, dar cei care aveţi animăluţe aţi putea să spuneţi - când aveţi timp şi chef - vreo 2-3 vorbe despre ele. Nu de alta, dar ar fi fain să facem un "recensământ" al posesorilor/posedaţilor de animale.

Flower power

Când eram mai mică am fost fascinată - ok, ok, spun tot, FASCINATĂ - de hipioţi. De cei reali, care militau împotriva războiului din Vietnam, care susţineau "make love, not war", care aveau haine înflorate, şi pantaloni evazaţi, şi plete, şi dubiţe colorate. Protestau pentru chestii în care credeau, credeau în ceea ce spuneau, luptau - într-un fel cam dezlânat, ce-i drept - pentru orice chestie care avea nevoie de susţinere. Da, se drogau, şi se îmbătau, şi făceau sex în neştire, şi mulţi habar n-aveau pe ce lume mai trăiesc după două joint-uri, dar mie mi se păreau extraordinari. Liberi, fără limite, plini de idealuri. Da, recunosc, i-am văzut aşa cum mi-i arătau filmele şi mi-a plăcut să cred că filmele mi-i arătau reali.

Au trecut vreo 40 de ani de la hipioţii reali şi originali. La noi - să fim serioşi - hipioţi reali şi originali n-au existat niciodată, pentru că n-au avut cum şi din ce să se dezvolte. Da, folk-ul a creat generaţii de folkişti dar, în nici un caz, de hipioţi. Pentru că e ca şi cum ai spune că există nazişti arieni de România. Şi da, folkişti avem destui. Buni sau mediocri, sunt cei care au păstrat muzica şi au dus-o mai departe.

Problema mea nu e cu ei. Problema mea e de unde au apărut generaţii după generaţii de hipioţi români, născuţi undeva prin anii '80, care vor "love not war". Care susţin că ei sunt hippy, că se ghidează după valorile hippy, că s-au născut, trăiesc şi vor muri hippy.

Tot respectul pentru ceea ce ştiam eu că înseamnă hippy - repet, din filmele care mă umpleau de revoltă şi pasiune pentru idealuri - a dispărut când am cunoscut "hipioţi de România". Să mă explic: Persoane cu un oareşcare grad de cultură, dezvoltat mai ales spre "latură interioară şi artistică". Majoritatea studenţi, cu ideea de grevă în sânge. N-avem locuri la cămine? ce facem? O grevă! Nu e curat în cămine pentru că stăm ca nesimţiţii, nu facem curat, mânjim pereţii, aruncăm gunoiul pe coridor, beţi venind seara acasă nu mai avem chef să ajungem până la baie şi ne uşurăm pe unde putem, de preferat la colţul palierului, ce facem? Grevă! Toată lumea e de vină pentru că nu avem chef să ne luăm examenele, pentru că e mult mai boem să fim eternii studenţi, implicaţi în concerte studenţeşti de folk, unde bem peste măsură şi alergăm dezbrăcaţi, iar când suntem amendaţi, clar sistemul e de vină pentru că foloseşte opresiunea împotriva individului, şi noi suntem oameni liberi, suntem hipioţi, fii ploii şi ai pământului, şi nu putem fi restricţionaţi nici băgaţi între limitele statului, pentru că noi facem dragoste beţi pe plajă, nu ne batem îmbrăcaţi, şi în nici un caz nu-mi spune că nu sunt hipiot real pentru că-ţi demonstrez imediat recitându-ţi versuri din Minulescu şi toate versurile lui Păunescu, şi ştii doar că Păunescu e rege.

Şi, ca să justific părerea nu tocmai bună pe care o am despre hipioţi, o să spun că toţi cei pe care i-am cunoscut nu se spălau. Şi puţeau practic de la depărtare a haine neschimbate, şi a transpiraţie; că nu foloseau produse cosmetice pentru că nu voiau să-şi strice naturaleţea cu care au fost înzestraţi de către Mama Natură; că aveau părul lung şi nespălat cu săptămânile, în aşa fel încât îl vedeai şuviţe; că şi-l legau cu sfoara de la salam pentru că în asta constă atât originalitatea cât şi eternul boem; că făceau poştă o halbă de bere şi se certau pe ultimele chiştoace; că era boem să mănânce şuncă cu ceapă în mijlocul unei cafenele; că aduceau argumente expirate demult pentru probleme demult expirate; că nu aveau nimic nici original, nici boem, ci doar fraze învăţate pe de rost şi spuse pe voci împleticite, cu răsuflarea plină de băutură şi cu ochii tulburi.

Da, mi-a plăcut mişcarea hippy. Dar cea reală, cea pe care ei au inventat-o şi au trăit-o, nu gluma grotescă pe care încearcă unii s-o recreeze azi. Pentru că nu poţi fi original imitându-i pe alţii. Poţi să fii doar umbra aia tristă, pe care după ani, când îţi va fi venit - probabil - mintea la cap, o să încerci s-o uiţi, s-o ştergi, s-o negi. Pentru că anii '70 au fost atunci şi, sincer, azi e 2010. Fă socoteala.

Răspunde la telefon

Ştiu că nu e politicos să răspunzi la telefonul altcuiva. Ba, mai mult, e cam aceeaşi chestie cu a umbla în poşeta unei femei fără să ţi se fi cerut în mod expres chestia asta. N-aş răspunde la telefonul altcuiva decât, poate, dacă ar fi singurul telefon din preajmă, posesorul ar fi în stare de inconştienţă, bateria ar fi pe ducă şi noi am fi într-o situaţie apocaliptică, pe un munte înconjurat de ape, gata să se prăbuşească, iar singura şansă de a supravieţui ar fi ca eu să răspund, încălcând astfel toate regulile de politeţe. Deci, abuzarea unui telefon străin, strict interzisă.

Imaginaţi-vă, totuşi, următoarea situaţie: Eşti la muncă, îţi uiţi telefonul pe birou în timp ce eşti dus cine ştie unde cu cine ştie ce treburi şi un coleg mai puţin politicos (pentru evidenţierea situaţiei, să spunem că e un coleg de sex opus) răspunde la telefonul tău. Ce mare tragedie? aţi fi tentaţi să spuneţi. Aşa credeam şi eu, până când am aflat că, de fapt, e o chestie majoră, imensă, catastrofală.

Dacă pentru băieţi e mai simplu să spună "era o colegă" şi să le pese mai puţin (ba chiar nici să nu le treacă prin cap) că s-ar putea să nu fie crezuţi, în rândurile femeilor (am aflat eu) asta dă naştere la presupuneri, supoziţii, scenarii.

"Păi, cred că mă omoară al meu dacă aude pe altcineva la telefon!"
"Vin mâine cu un ochi vânăt! Mă rog, ipotetic, dar clar face un scandal monstru!"
"Cum? Să creadă că-l înşel?"
"Să aud o piţipoancă la telefon când îl sun pe-al meu? Dau divorţ!"
"Ce să caute el cu una care să răspundă şi la telefon în locul lui?"

Ca de obicei, două chestii:
1. Femei.
Eşti la muncă, acolo unde ar trebui să fii, acolo unde eşti, de obicei, 5 zile din 7. De ce ar crede cineva (în special partenerul, care te crede, te cunoaşte, te respectă) că ai fi în altă parte, făcând alte chestii, cu altcineva, în speţă chestii care ar suna gen "înşelat"? Dacă ai face, într-adevăr, chestia asta, ai lăsa pe acel "altcineva" să răspundă în locul tău la telefon? În mod clar, nu. Atunci de unde atâta dramă? Nu cumva totul este exacerbat?
Sincer, cred că femeile gândesc în felul următor: dacă răspunde cineva în locul meu, mă gândesc la ce se gândeşte el auzind pe altcineva şi gândind, de fapt, cum aş gândi eu dacă mi s-ar întâmpla chestia asta. Adică pentru o chestie simplă, banală, fac înconjurul lumii ca, în final, să ajungă în acelaşi punct. Ele gândesc ce gândeşti tu că ar gândi ele gandind că sunt în locul tău. Deja mă doare capul.


2. Bărbaţi.
Ok, nu e tocmai plăcut să auzi altă voce în telefon, dar există toate şansele chiar să existe o explicaţie. Dacă îţi răspunde o altă voce, de obicei primul gând nu e cel real. Adică nu, nu te înşeală; poate a rămas în pană, e sub maşină, plin de ulei şi vaselină şi o roagă pe colega lui să răspundă, ca să nu intri în panică pentru că nu ştii nimic de el de vreo 2 ore. Poate a avut un accident şi acum e la spital, şi în starea aia de comă aude cum îl suni şi, cu o forţă nebănuită, articulează vag "răspunde"; iar persoana care răspunde uită să-ţi spună că el e în comă, pentru că - ghinion - era singura persoană din preajmă, şi ea suferă de schizofrenie şi se crede Marylin Monroe. Sau poate tocmai a fost răpit de talibani şi singurul taliban care rupe şi altceva decât talibaneză e o frumoasă teroristă, care nu ştie cum să spună că l-a răpit, şi repetă obsesiv "el cu mine acum". Totul e posibil.

Revenind. Da, e nasol să se folosească cineva de telefonul tău. Dar cred că n-ar fi nici o tragedie, nici un ochi vânăt, nici un divorţ dacă n-am fi atât de obişnuiţi să exagerăm, să ducem aproape de paroxism totul. Bineînţeles, ar mai fi o soluţie. Ţine-ţi telefonul aproape. Şi, dacă se întâmplă să fie - totuşi - furat, ai grijă să-ţi anunţi jumătatea în secunda următoare. Altminteri se va gândi clar că ai golit contul din bancă şi ai fugit cu altcineva, cu care te-ai căsătorit şi ai şi pus la cale nişte copii, undeva prin Haiti.

Totul până la vârstă

"I-auzi, fată, ce zice asta: 'Cu regret şi mare durere în suflet, vă anunţ că soţul meu a murit. Născut în 1923...' Hahahihihoho! Auzi la ea! Regret şi durere! Păi, omul avea 87 de ani...Cât voia să mai trăiască?"

Straight faces.

"Cum poţi să spui cu durere şi regret că ne anunţi moartea lui? Păi, la 87 de ani, şi-a trăit traiul. De parcă ar spune că a murit la 40 de ani! Hahahihihoho..."

Ieri, la muncă. Am rămas nu mască, ci extramască, maximmască, gigaterranovamască. Deci o persoană trecută de o anumită vârstă nu poate să simtă durere atunci când îi moare soţul. Nu poate să se simtă singură, tristă, părăsită, pentru că, ce naiba, omul ăla avea deja prea mulţi ani pentru ca cineva să-i simtă lipsa. Nu poţi să suferi decât dacă moare cineva tânăr, nu şi dacă moare cineva pe care l-ai iubit - probabil - toată viaţa. Chiar dacă asta înseamnă aproape de sută.

Reacţia a fost cu atât mai ciudată cu cât:
1. a venit din partea unei femei, şi femeile se presupune că sunt mai sensibile la tot ce ţine de sentimente, cuplu, viaţă şi moarte.
2. a venit din partea unei femei care-şi plănuieşte în cele mai mici detalii nunta şi vede în fiecare bărbat un posibil soţ şi tată pentru copiii pe care cu mândrie îi va purta în pântece.
3. femeia în cauză leşină când vine vorba de situaţii siropoase, în care EL o salvează, o iubeşte şi o preţuieşte până când moartea îi va despărţi.

Vă puteţi închipui deci că am fost mai mult decât surprinsă.

Păi, deci, (ca să parafrazez un fost profesor), să vedem. În primul rând vârsta e un impediment în calea sentimentelor. În al doilea rând, atunci când cineva septagenar sau octogenar moare, n-ai voie să simţi nimic. Cei care aveţi sau aţi avut bunici, luaţi aminte! Conform colegei mele este inadmisibil să suferiţi. Pentru că, trecuţi fiind de o anumită vârstă, e firesc ca moartea lor să nu vă afecteze în nici un fel. Şi, în al treilea rând, pentru cei care au de gând să îmbătrânescă lângă o persoană la care ţin cu adevărat, aveţi grijă; după o anumită perioadă capacitatea de a iubi expiră. Se evaporă: Nu mai este. Gata! Kaput! You're finished! Mort şi îngropat, chiar dacă mai respiri.

Nu sunt o persoană extraordinar de romantică. Nu cred în giugiunelile excesive şi în promisiunile veşnice de iubire eternă şi inextricabilă. Cred, totuşi, că poţi iubi sincer, indiferent de câţi ani ai în buzunar. În ordinea asta de idei, pot spune că m-a atins nu atât The Notebook pe care îl voi recomanda colegei în cauză, cât prima poveste din If These Walls Could Talk 2, pe care o recomand cunoscătorilor.

Şi da, încă nu-mi pot reveni din şoc, pentru că aveam impresia că tiparele şi ideile preconcepute legate de sentimente sunt pe cale să dispară. Se pare că m-am înşelat, şi de vină e - ca de obicei - fixaţia mea care spune că, până la proba contrarie, oamenii sunt deştepţi. Ieri mi-a mai fost oferită o probă contarie. Soarta:-??

Bătaia ruptă din rai

Mergeam eu liniştită acu' vreo două zile pe stradă. În mijlocul oraşului, trotuar pe o parte, maşini pe partea cealaltă, unii ieşind de la şcoală, alţii ducându-se, unii în plimbare, alţii cu sacoşa plină de chestii, mă rog, o după-amiază tipică. Ciripele păsărind liniştite, câte un câine tolănit la soare, claxoane şi hihihi-uri constante.

În faţa mea, o gagică - femeie, tipă, tânără, reprezentantă a sexului feminin, aţi priceput ideea - cu fiică-sa de mână. O plodoaică la un 6 ani, cu role, cotiere, genunchiere, care se străduia să ţină linia drumului dreaptă, fără să-i fugă pământul de sub picioare. Evident, de-abia învăţând să folosească sus-numitele role, cam fără direcţie, dar na! Cei care ştiţi să mergeţi pe role, cred că vă amintiţi cum a fost la început...

Oricum, revenind. Învăţa copilul să meargă pe role şi, la un moment dat, dă să cadă. Evident că gagica - femeia, tipa, tânăra, reprezentanta sexului feminin - a evitat căderea, ridicând-o de-o mână. De-abia dup-aia a început. Jap! una, două, trei palme. "Ţi-am zis să fii atentă! Şi-n loc să mergi, caşti ochii la vitrine!" Ups, e de rău. Deci, când folosiţi rolele, nu uitaţi să vă uitaţi drept înainte. Eventual, puneţi-vă ochelari de cal, în aşa fel încât să ţineţi linia dreaptă. Imaginaţi-vă o dungă pe asfalt, mai ales dacă sunteţi însoţiţi, pentru că, altfel, s-ar putea să vă treziţi cu un dupac după ceafă.

Păi, frate, eu ştiu una şi bună. Dacă vrei să înveţi pe cineva să folosească role, bicicletă, maşină, nu stai cu gura pe el şi cu bâta ascunsă la spate, pentru că n-o să înveţe niciodată. Şi, copil fiind, s-ar putea să asocieze învăţatul ăla cu palmele în caz de eşec, şi să nu mai înveţe niciodată.

Da, nu-mi plac copiii, dar consider demodată fraza aia cu "bătaia e ruptă din rai". Nu cred că educaţia se face cu parul. Bunică-mea mă trăgea de codiţe (da, am avut şi codiţe, şi bunică, şi uite ce bine am crescut) şi ştiu că o dată am mâncat bătaie pentru că n-am vrut să mă duc la grădiniţă. Dar asta s-a întâmplat demult, pe când erau bunicii tineri, şi nu s-a întâmplat în public. Pentru că, în public, totul capătă proporţii mult prea mari. O dojană publică te face să intri în pământ de ruşine, darămite o palmă, două, trei. Nu cred că poţi îndrepta pe cineva snopindu-l în bătaie. Dacă e soi bun, înţelege de vorbă bună; dacă nu, poţi să-l baţi până crapă, că tot ca el va face, şi-l mai şi înrăieşti pe deasupra.

Bineînţeles, există şi copiii ăia, care clar n-au primit o palmă la timp, acasă, între patru ochi. Ăia de bat din picior şi se dau cu fundul de pământ, dar aia e altă poveste.

Mi se pare penal să te apuci să faci educaţie în public, pentru că nu ajungi decât să-l timorezi pe copilul ăla, să-l faci să-i fie ruşine să dea ochii cu lumea, pentru că nu ştie când te-apuca "ora de corecţie". Ştiu două şi bune: cu violenţa nu rezolvi nimic şi rufele nu se spală în public.

Două chestii:
1. De ce ţin neapărat mamele/taţii să-i dea o palmă la fund unui copil care cade? Deja e pedepsit, pentru că, de la orice înălţime ar cădea, tot îl doare; iar dacă e mai împiedicat din fire, toate palmele la fund nu-l vor lecui de chestia asta. Ba chiar s-ar putea să-şi dezvolte o parte masochistă, să cadă mai des, ca să-l loveşti mai des. Glumesc, bineînţeles. Pe bune acum, ce rezolvi dacă îl pocneşti după ce a căzut? În afara faptului că te răzbuni pentru că mai ai încă un pantalon de spălat, şi te-ai săturat să speli, şi te-ai săturat să cadă, şi să coşi, şi să-l faci frumuşel, scos din cutie, şi el să strice aparenţa publică; păi, frate, trebuia să te gândeşti dacă te ţin nervii înainte de a avea un copil, nu după ce l-ai făcut. Acu', că te-ai procopsit cu el pe viaţă, controlează-te, pentru că se presupune că în relaţia asta tu eşti adultul, nu sunteţi doi copii care se joacă de-a relaţiile familiale.

2. Aveam un vecin care considera că educaţia copilului se face în felul următor: o bătea bine pe fătucă pentru că nu ştiu ce făcuse, şi apoi o dădea în pielea goală afară din casă, pe palierul blocului, şi-o lăsa acolo câteva ore. Mi s-a părut cumplită faza. Cumplită, crudă, cretină, psihopată, bolnavă. Dacă tu eşti dobitoc, nu-ţi îndobitoci şi copilul. Tratează-te, şi de-abia dup-aia gândeşte-te că vrei să faci educaţie.

Ca să concluzionez...Nu ştiu dacă stop violenţei e fraza cea mai potrivită. Pentru că asta o să existe atât timp cât unii fac copii înainte de a-şi face un control psihologic amănunţit. Cred că, la fel cum multe locuri de muncă te cer apt din punct de vedere psihologic, măcar un test de violenţă ar trebui să se facă oricui decide să procreeze. Pentru că nimeni nu l-ar vrea pe Charlie Manson sau pe Hitler ca tată, nici pe Vera Renczi pe post de mamă...

Membru de sindicat

Azi vom diseca sindicatele. Nu aşa cum se aşteaptă unii, cu cuvintele de laudă şi ode nesfârşite, ci aşa cum le văd eu. Eu, care-mi rezerv dreptul de a spune ceea ce cred, chiar dacă nu mulţi sunt cei de acord cu mine. Şi, ca să fac o paranteză: (faptul că nu sunt de acord cu unii, nu înseamnă că nu le respect/accept punctul de vedere. Am închis paranteza).

Revenind la sindicate.

Când eram mică, aveam o impresie specială despre clădirea care se numea (şi se mai numeşte încă) pompos "Casa de Cultură a Sindicatelor". Era ceva mistic în toată denumirea aia şi înţelegeam că e ceva în legătură cu o casă în care se adună o mulţime de oameni faimoşi, artistici, sclipitori. Nu-mi pot da seama cum am făcut legătura între "sindicate" şi "scântei", dar am avut impresia că e orice altceva, că n-are nici o legătură cu "muncă", "muncitori", "greve". Bine, de parcă mă preocupau pe mine tare de tot chestiile astea la 5 ani...

Oricum, înaintând în vârstă, am ajuns la concluzia că Sindicatul e ăla de-ţi dă punguţe cu dulciuri şi/sau jucării de Crăciun, Paşte şi 1 Iunie. Pentru că de fiecare dată, în zilele respective, atât mama cât şi tata veneau cu punguţa de la Sindicat. Şi era un cadou în plus, chit că înăuntru erau o portocală, o banană şi o ciocolată, şi eu aveam şi banane, şi portocale, şi ciocolăţi. Intervenea mereu curiozitatea aia: "Ce cadou mai îmi face Sindicatul?" Cu literă mare, pentru că îl vedeam ca pe Unchiul, Mătuşa, Tanti sau Nenea care împarte punguţe pentru copii. Sindicatul era prietenul meu, pe care nu-l văzusem nici atinsesem niciodată, dar care, de 3 ori pe an, se gândea la mine, lua o pungă mai mică sau mai mare - depindea de ceva ce se chema "economie" - şi-şi spunea: "Ia să vedem ce-i dăm noi Cameliei anul ăsta. Hmmm, putem să-i punem şi-un pachet de plastilină pe lângă dulciuri, nu de alta, dar economia o duce bine". O dată, o singură dată, ştiu că Sindicatul m-a pus să spun o poezie, dar nu mi-a zis mie direct, i-a zis mamei, care mi-a transmis că la serbarea Sindicatului toţi copii trebuie să urce pe scenă şi să spună poezii. Nu ştiu nici dacă am spus, nici ce am spus, pentru că asta s-a întâmplat cu mult, mult timp în urmă. Ce ştiu e că m-a frapat faptul că Sindicatul s-a gândit şi la mine când a vrut să audă poezii. Şi, frate, ce bine m-am simţit atunci!

Prezentul nu e nici pe departe atât de apetisant ca trecutul meu. Idila mea cu Sindicatul a luat sfârşit când mi-a stricat şi iluzii, şi vise, şi planuri, şi-am aflat că el, prietenul meu, nu exista de fapt, decât ca denumire. O denumire pentru un grup mare de persoane, care se strâng pentru a apăra - aşa cum cred ei că e bine - drepturile altor oameni, membri de sindicat. A fost un şoc. Unii copii au fost şocaţi când au aflat că nu există Moş Crăciun. Şocul la mine a fost când am înţeles ce e un sindicat...

M-a frapat o chestie. Am văzut multe mitinguri sindicale. Foarte multe pentru că, în Galaţi, se pare că e mediul propice pentru aşa ceva. Oamenii aşteaptă un miting la fel cum aştepţi circul. Cine cu cine o să se mai bată, pe cine înjurăm azi, cine ce o să mai zică. Majoritatea mitingurilor se ţin în faţa Casei de Cultură a Sindicatelor (evident). Partea ciudată e că se adună o mulţime de membri de sindicat. Veniţi cu autocarele din toate colţurile ţării, pentru a îngroşa rândurile protestatarilor. Reluăm, vin să protesteze, să susţină un punct de vedere, să susţină sus şi tare că sunt solidari. Dacă aşa stă treaba, să-mi explice şi mie cineva de ce, în loc să asculte ce urlă ăla în megafon şi - poate - să priceapă scopul pentru care au plecat de acasă cu autocare şmechere şi cazare plătite din fonduri sindicale, pe majoritatea nu-i găseşti în public. Nu, ei sunt bine înfundaţi în scaune de plastic, în prima bodegă din apropiere - de, n-ar vrea să se piardă de cârd, şi nici nu cunosc atât de bine oraşul - cinstind o cinzeacă, câteva sticle de bere, şi tranşând ultimul meci de fotbal, câinii maidanezi şi viaţa din epoca de aur a comunismului. Pentru mine e simplu: dacă vreau să militez pentru ceva, sunt acolo. Cu sloganul în sânge, putând să explic oricui de ce am venit şi ce vreau. Nu militez pentru pacea mondială golind sticlă după sticlă şi resuscitând economia prin baruri. Părerea mea.

Şi da, acum mi-e milă de sindicat. Pentru că, la fel ca multe alte chestii, a pornit de la o idee bună şi a degenerat într-o glumă proastă, patetică, grotescă.

Mă rog... Sunt membră de sindicat. Nu neapărat din convingere, cred că mai mult din nostalgie. Nu, nu particip la întruniri; pentru că am învăţat ceva: Sindicatul e de acord cu tine dacă vrei să pui la cale o grevă, nu dacă ai o părere diferită de a lui. Niciodată. Aşa că-mi plătesc cotizaţia şi mă bate gândul să-mi fac propriul sindicat. Pentru cei care nu vor să facă grevă fără să ştie la ce se înhamă, pentru cei care, atunci când fac o cerere sunt dispuşi să şi dea, nu numai să pretindă, pentru cei care nu fac scandal doar de dragul de a ţipa şi a purta pancarte. Pentru cei care mai ţin minte sau care au învăţat ce e şi de ce e un sindicat.

Urme de amici

Mi s-a întâmplat să recunosc, după ani mulţi, foşti colegi de grădiniţă. Cu tot cu nume şi prenume. Nu, nu m-am dus să-i trag de mânecă, nici măcar n-am salutat pentru că, să fim serioşi, câtă lume mai ţine minte cu cine se bătea pentru jucării la grupa mare?Pur şi simplu i-am recunoscut. Nu, n-a fost de vină prăjitura înmuiată în ceai, nici vântul n-a adus miros de parfum, doar că am reuşit să stochez o serie impresionantă de figuri, fără ca asta să însemne că am şi ţinut legătura.

Cred că am cunoscut mii de persoane. Grădiniţă, şcoală, liceu, facultate, tren, autobuz, cafenele, radio, ziar, piaţă, magazine, orice persoană cu care, la un moment dat, am intrat în contact mai mult de 1 oră. Toate sunt bine aşezate, ca-n rafturi. Puse bine, şi scoase la iveală doar de dragul amintirilor.

Toată gama aia de "cei mai buni prieteni", tot cârdul de copii cu care mă jucam când eram mică, toate persoanele cu care făceam confesiuni de maximă importanţă gen "mi-a intrat un ţep în picior şi când l-am scos a curs mult sânge" a dispărut de mult. Nu ştiu cum, nu îmi explic ce s-a întâmplat, pur şi simplu sunt doar imaginile alea care te fac să zâmbeşti când treci pe lângă o clădire.

Încă mai ţin minte cum eram singura persoană destul de înaltă încât să se urce pe scaun şi să închidă restul de copii în baie; cum i-am tras scaunul lui Focşa înainte de a se aşeza, şi cum n-a păţit nimic, pentru că nu s-a aşezat ca bolovanul înainte de se asigura că nu se aşează în gol; cum am fost Fulg, pentru că nu aveam păr lung şi negru, ca Raluca care a fost Crăiasa Zăpezii; cum femeia de serviciu a închis o fetiţă în baie şi a bătut-o cu coada de la mătură pentru că nu voia să spună poezia pentru serbare; cum am făcut 2 ani la grupa mare, pentru că nu-mi plăcea educatoarea de la grupa mică; cum eram eu şi cum erau ceilalţi, la cei 5 ani pe care îi aveam la grădiniţă.

Cunoştinţe, amici - nu, nu prieteni, ăştia sunt mult prea rari, mult prea preţioşi ca să-i dai deoparte - cu care am ieşit la mai mult de o cafea, au dispărut. Parte din lipsă de timp, parte pentru că am ajuns la un punct unde tot ce nu e vital trebuie să dispară. Şi, dacă e să tragi linie, vezi că te-ai băgat în relaţii de amiciţie din plictiseală, sau din pură pliciseală şi, în momentul în care au dispărut vezi că totul a fost gratuit. Că ai pierdut ore în care puteai face orice altceva doar pentru nimic care a dus nicăieri.

Şi mă mai gândesc că sunt persoane cărora ar trebui să le dau doar un telefon pentru a reînnoda amiciţia de o cafea, dar nu văd nici scopul nici plăcerea. Pentru că, dacă ar suna ei, clar nu aş simţi nici măcar un imbold pentru a răspunde invitaţiei. La fel cum nu văd rostul foştilor colegi care te opresc pe stradă să te întrebe "şi, ce-ai mai făcut?"

Nu-mi explic cum dispar pur şi simplu persoanele; sau cum dispari tu pentru ele. Nu, nu vreau să fac psihologia mâţei în 3 acte şi da, clar fiecare persoană cu care ai intrat în contact te-a schimbat într-un fel sau altul, dar aş fi curioasă să ştiu cum e să cunoşti doar persoane care ar reprezenta ceva stabil, serios şi sigur pe o perioadă lungă de timp, fără să te complici cu amintirea colegilor de creşă.

"Bastonul Papal"

S-a făcut mare scandal în ultimul timp pe relaţia directă între Papă, pedofilie şi homosexualitate. Populaţia gay îl învinovăţeşte pe Papă că susţine pedofilia, persoanele hetero învinovăţesc pedofilii pentru că sunt gay, Papa ridică din umeri către pedofili şi bastonul papal către homosexuali.

Continuăm aceeşi politică de a eticheta o persoană nu prin prisma a ceea ce este după ce ajungi să o cunoşti, ci prin simpla apartenenţă la religie sau la orientare sexuală. Dacă eşti catolic, clar molestezi copii şi te autoflagelezi, dacă eşti gay clar n-ai cum să fii normal la cap, clar ai o rotiţă lipsă.

Generalizarea ne omoară. Anumite leit motive, privite ca adevăruri general valabile, o anumită imagine propagată din dorinţa de show, de a epata. Normal că o persoană gay va fi privită câş, i se va pune eterna întrebare "în relaţia asta, cine e bărbatul şi cine e femeia?", "câte costume schimbaţi pe noapte?", dacă se scoate la înaintare imaginea de drag queen. Bărbaţi trecuţi de 40 de ani, buhăiţi, burtoşi, boiţi, în haine de pene, cu gesturi ultramega efeminizate, care vor să poarte stindardul gay la gay fest; femei din care a dispărut orice urmă de feminitate, cu mers de cowboy şi replici de agăţat din filmele porno ale anilor '80, care insistă să se măsoare în bicepşi cu culturiştii. Normal că, dacă astea sunt persoanele gay care ies în faţă, asta va fi imaginea general valabilă. Şi, cu posterul ăsta, se cere respect. Mai greu.

Dacă pentru a fi abolită sclavia s-ar fi adus nu exemplu unchiul Tom, ci un oareşcare şmecheraş, artist de circ, şi acum Ku Klux Klanul ar fi avut trecere şi respect. Dacă pentru mişcarea feministă n-ar fi militat femei ca Gloria Steinem sau Simone de Beauvoir, ci eternele soţii de după fusta soţului, nici acum n-am fi avut drept de vot sau libertatea avortului. Toate mişcările mari au avut nevoie de figuri reprezentative, nu de reprezentări extreme. Şi normal că adopţiile sau căsătoriile între persoane de acelaşi sex sunt interzise, dacă persoanele care susţin sus şi tare că vor asta sunt desprinse din La cage aux folles.

Mă opresc aici, în speranţa că, măcar parţial, m-am făcut înţeleasă. Nu cred în relaţia directă subliniată la început, dar înţeleg factorii care o pot declanşa. Şi da, cred că e o reacţie îndreptăţită, în virtutea exemplelor puse pe afiş.

Te uiţi la seriale?

Leapşa, cu de la Wonderland citire.

Dacă am timp să mă uit la seriale...Da, cu siguranţă da, atât timp cât le văd la comp, nu la tv. Când n-am timp de "filme inteligente", pun un episod "din ceva", şi poate şi pe-al doilea, şi pe al treilea...

Şi pentru că e mai simplu în listă, există câteva categorii:
1. Seriale de copilărie, pe care le urmăream no matter what: Caracatiţa, Sunset Beach, Santa Barbara, Salvaţi de clopoţel (remember that?), Dallas (evident) şi Beverly Hills 90210.

2. Seriale despre care am auzit multe lucruri bune, dar la care n-am reuşit să trec de primul sezon. Nu, n-o să le mai dau o şansă: Lost (la el, recunosc, am rezistat vreo 3 sezoane), Desperate Housewives şi Nip/Tuck.

3. Seriale care chiar mi-au plăcut, pe care le-aş revedea şi acum: Sex and the city,
Gilmore Girls, Ally Mcbeal, The L word şi Oz.

Şi, pentru a doua parte de leapşă, 5 filme care mi-au plăcut în mod deosebit...Asta e grea tare de tot, pentru că e ultramegasuper greu să aleg doar 5 filme:( Anyway, mă încadrez în 5 (arghh, durere cruntă):
One Flew Over the Cuckoo's Nest, The green mile , What's Eating Gilbert Grape
, Funny games şi Ninotchka.

Ca de obicei, pe bază de autoservire.

"Cucoane"

Nu e nici un secret faptul că-mi plac femeile. În forma lor pură, cu toate chichiţele, nervii şi moda adiacentă. În prezentul "modern", cu aparenţă şi atitudini inspirate de-a valma, din seria disco, hippie, Jackie O, condimentat cu o doză de "victorian", dantele şi crinolină, există încă aşa numitele femei "vechi", femei crescute la pension, cu gesturi şi atitudine atât de nuanţate, că par coborâte direct de pe ecran, din perioada de glorie a cinematografului, anii de graţie 1930.

Da, încă mai vezi pe stradă siluete filiforme, mănuşi şi monoclu asezonat la gulerul de blană, femei la 70 de ani care nu concep să nu poarte tocuri, femei care te invită la cafea şi dulceaţă şi care au poveşti din timpul războiului.

Prima persoană de gen cu care am intrat în contact a fost profesoara de română din clasa a şasea. Ştiu că m-a frapat lejeritatea cu care purta fuste lungi, cu tăietură adâncă, cu piciorul încă tânăr, cu tocurile adiacente. Am rămas uimită de puterea acelei femei, trecute bine şi de-a doua, şi de-a treia tinereţe, de a inspira cel mai profund respect doar prin simpla intrare într-o cameră. Felul în care mergea, întotdeauna dreaptă, puţin înţepată, de o galanterie şi pedanterie - dacă-mi este permis să folosesc aceste atribute pentru o doamnă - extreme, felul de a privi - printre gene, acru, à la Marlene Dietrich, ce mai, totul m-a făcut să-mi revizuiesc părerea despre cum ar trebui să arate o femeie. Bat pariu că, dacă ar fi fumat, ar fi folosit ţigaret lung, de chihlimbar; dacă şi-ar fi pus mănuşi, şi-ar fi pus din alea lungi, de dantelă; dacă şi-ar fi pus ceva pe cap, ar fi fost o pălărie cu boruri largi; cât despre limita decenţei, "ţi-am văzut glezna"...

Încă un lucru pe care nu l-am conştientizat decât după ce mi-a fost atrasă atenţia asupra lui e că, oricât de lipsite de machiaj ar fi femeile "vechi", niciodată nu le lipseşte rujul. Tenul ăla, impecabil, pe care nici eu, nici altele din generaţia mea n-o să-l avem niciodată, îmbătrânit frumos şi natural, ireal de alb, neatins de fond de ten ci poate, doar de pudră, îşi ia vitalitate din pata de ruj. Buze frumos conturate, ruj obligatoriu.

Şi încă ceva...Tot după moda anilor '30, orice femeie care se respectă, nu are sprâncene. Adică există, dar sunt ridicate, creionate, falsificate. Ca să sublinieze diferenţa dintre noi şi ele. Pe o femeie actuală, respectivele sprâncene arătă hilar şi patetic; pe ele le definesc, le întregesc.

Mi-ar plăcea să ştiu cum gândesc. Cum se distrau, mergâng braţ la braţ pe aleile pensionului; cum se alintau sau se apreciau dând serate şi bând "ceaiul de la ora 5"; cum vorbeau despre bărbaţi, femei, oameni; cum reuşeau să poarte dresul prins de portjartieră; cum au învăţat să-şi creioneze sprâncenele şi să-şi tapeze părul; cum e să te uiţi la un film vechi şi să realizezi că semeni mai mult cu personajul decât cu spectatorii; cum e să ştii că mulţi te consideră depăşită, pentru că te ghidezi după "modernul" din tinereţe; cum şi-au imaginat că vor ajunge la bătrâneţe; cum se vedeau când se uitau în oglindă; mai au încă "femeie în casă", sau şterg singure praful, cu pămătuf de pene; poartă încă papuci cu fleonc cât stau acasă; încă mai servesc dulceaţa cu un pahar cu apă şi cafeaua în ceşcuţe minuscule; ce simt dacă citesc asta şi văd că cineva le apreciază încă...

Da, prezentul e plin de femei. Femeia cred că a fost atunci.

Despre "acasă"

Parţial pentru că mi-e lene să abordez un subiect "spinos", parţial pentru că tot amân sarcina dată de Mama Dreacu', azi mă voi axa pe o chestie despre care n-am prea scris decât printre rânduri, oraşul meu.

Da, Galaţiul care mă suportă - şi pe care îl suport în aceeaşi măsură -, locul care, pentru mine, înseamnă "acasă".

Ca să încep "cu începutul", trebuie să spun că-mi plăcea mai mult aşa cum era în copilărie. Înainte de a fi suprapopulat de blocuri, înainte de a dispărea majoritatea caselor, când găseai partea aia de vechi, antic, prăfuit.

Turnul de televiziune, unde am mâncat prima dată îngheţată "din aia, şmecheră, la cupă", şi unde acum n-aş călca nici să mă plăteşti. Piaţa Moruzzi, unde era o librărie ciudată, minusculă, plină de vechituri, care mă fascina; acum, dacă vrei să treci pe acolo, e bine să-ţi iei body-guard. Câmpul de unde adunam rapiţă, şi seminţe de in, şi tot felul de nimicuri, de pe care mă întorceam cu hainele varză, şi nu era nici Tide, nici Ariel care să scoată petele de verdeaţă - haine compromise; acum tronează fabrica de Coca-Cola. Alături era o pădurice de salcâmi, unde ne adunam mai mulţi şi făceam "picnicuri", pe preş, cu mâncare la comun şi impresii de aventurieri; locul nostru de picnic e acum cimitir, şi n-ai vrea să faci picnic printre morminte. Strada Domneasca mă fascina pentru că era plină de case înalte, cu tei mari şi, uneori, mai vedeai bătrânele acre, din fosta aristocraţie, care-şi purtau gulerul de blană, la braţ cu bătrâneii cu pălărie şi baston; sunt şi casele, şi teii, dar Domneasca pare mică, şi tristă, şi murdară. Faleza unde am auzit prima dată de "profiterol", cu zidul sprijinit de rockeri old school, acum e plină de rockeri wannabe, role şi biciclete. Păpădia - fântâna arteziană "de tradiţie" - despre care credeam că n-o să sece niciodată, acum a fost "deposedată" de câteva ţevi, şi e ştrandul copiilor străzii. În Parcul Eminescu mi-a fost trasă prima - şi singura, de altfel - ţacă "cu ghicitul în ghioc"; şi da, era într-un fel fascinant să vezi toate ţigăncile, cu fuste, şi cărţi, şi ghicit în palmă; acum e plin de bunici cu nepoţei, iar "ghicitoarele" sunt vânate de gardienii publici. Cinema Central, Republica sau Ţiglina (unde m-a dus bunicul să văd primul meu film, o poveste japoneză din care n-am înţeles mare lucru, dar era ceva atât faptul că am fost, ca "un om mare", la film, cât şi faptul că a fost singura dată când am ieşit cu bunicul "în oraş"), cinematografe de tradiţie, pentru care adunam toată săptămâna bani (şi-am văzut filme care m-au marcat la cei 13 ani ai mei), acum sunt închise sau transformate în "cluburi" de fiţe. Teatrul Dramatic, pentru care bunicii se găteau, şi unde se aduna "lumea bună" pentru a vedea cine ştie ce piesă, acum adună "artişti închipuiţi", care au impresia că vor schimba lumea dacă pun în scenă piese despre "om şi cărămidă", sau revoluţionează gândirea îmbrăcându-se în staniol. Şi mai erau şi terase cu lăutari - din ăia autentici, cu acordeon şi ţambal şi voci tremurate - unde stăteai de dragul lor savurând o bragă; acum pe terase nu mai auzi decât boxele, cu tehno sau manele, cu mahări care vin să-şi expună lanţurile, şi maşina, şi dintele de aur. Potcoava de aur, pentru care am avut un respect deosebit - în parte pentru că era restaurant, şi copiii nu umblă prin restaurante, parte pentru că, dacă spuneai "Galaţi" unei persoane din alt oraş îţi răspundea promp "Faleza şi Potcoava de Aur" - acum e lăcaş pentru bodegi ieftine, club de streaptease, ba chiar şi vreo două aprozare. Cimitirul Eternitatea, cu monumente vechi, cavouri şi morminte îngrijite, cu gărduleţ, şi flori, şi lumânări, unde mergeam cam o dată pe lună - ai mei ca să cureţe mormântul străbunicilor, eu ca să casc gura la pozele de pe cruci, şi să născocesc poveşti despre morţii care-mi suportau impasibili căutarea - e loc pentru cerşetori şi gunoi; cruci rupte, sicrie la vedere, mormane de oase aruncate la întâmplare.

Nu ştiu cum să zic...Da, îmi place Galaţiul pentru că e plin de viaţă, pentru că, de fiecare dată când am fost plecată, mi-a lipsit verva şi animaţia, pentru că, la urma urmei, nu te plictiseşti prea tare în el. Dar asta nu înseamnă că n-am nostalgia altor oraşe, mai curate, mai civilizate, mai calme.

Şi, pentru a perpetua tradiţia, care e diferenţa între locul în care locuiţi acum şi cel pe care l-aţi cunoscut, copii fiind? Doar mie îmi lipseşte oraşul vechi, sau e chestie generală? Toate oraşele vechi au murit? Aţi murit şi voi o dată cu ele?

PS - leapşă pe bază de autoservire:)

Prostie crasă

"Dacă mă îmbrăcam aşa sexy ca tine, nu ştiu dacă mă lăsa prietenul meu să ies din casă" - o colegă, către altă colegă.
"Mi-am pus o fustă scurtă, şi prietenul meu a zis că nu merge cu mine aşa pe stradă, că e gelos" - idem.
"Al meu, să vadă că se uită alţi bărbaţi după mine, îmi face scandal o săptămână. Atât e de gelos, şi mă iubeşte ca pe ochii din cap. Îi e teamă să nu mă piardă!". La fel.

Ce nu e în regulă cu frazele de mai sus? Hmmm...să ne gândim.

1. Te îmbraci aşa cum te simţi tu bine. Că vrei să ieşi doar în dresuri, e numai şi numai problema ta. Nu e de competenţa nimănui să spună cum să te îmbraci, pentru că nu mai eşti nici la grădiniţă, nici sub vârsta majoratului în aşa fel încât să trebuiască să dai cuiva socoteală. Dacă te simţi bine într-o fustă ultra-scurtă, cu tocuri şi bluziţă mulată şi decolată, so be it! Ca ce chestie să spună cineva că eşti "prea decoltată", atât timp cât tu te simţi bine?

2. Eu, una, aş plesni de mândrie să văd că toate capetele se întorc spre femeia de lângă mine. Că toţi o "evaluează", din cap până în picioare, că toţi ar vrea să fie în locul meu, că n-or să aibă - poate - niciodată pe cineva care să arate atât de bine alături. Mi se pare cel mai mare compliment posibil să vezi cum toate privirile se întorc admirativ după persoana de lângă tine. Că s-a îmbrăcat mai îndrăzneţ decât ar purta unele, că emană senzualitate, că este acolo, dar nu este a nimănui altcuiva.

3. "Îmbracă-te în sac, cu saboţi de lemn şi, eventual, pune-ţi şi o pungă în cap, pentru că te iubesc prea mult ca să suport faptul că arăţi bestial în rochiţa aia mulată, scurtă, care lasă să se ghicească - subliniez, GHICEASCĂ - tot, pe tocurile tale de 12 cm, cu rujul tău şi privirea evidenţiată de mascara. Te iubesc de mor, dar nu suport să te văd că arăţi bine pe stradă." Mi se pare cea mai stupidă, cea mai aberantă declaraţie de dragoste. Şi sunt femei care pică la replica asta, şi care se conformează, şi care văd în neanderthalianul ăla icoana dragostei şi afericirii supreme. Păi, frate, dacă o iubeşti, nu o ţii sub cheie. O laşi să se exprime, să se desfăşoare, să atragă. Dacă o îmbraci în trening, nu înseamnă că o iubeşti, înseamnă doar că eşti nesigur pe tine. Că vezi cât de bine arătă şi ţi-e teamă că, dacă realizează şi ea, te va lăsa pentru altcineva, mai frumos, mai deştept, cu mai mulţi bani. Atât.

Da, cred că femeile care acceptă explicaţia asta, şi care se conformează, sunt proaste. Cu scuzele de rigoare pentru cele care se simt, dar da, e dovadă de prostie crasă să accepţi să dispari tu, ca persoană, sub un văl cenuşiu, pentru că el aşa înţelege să te aprecieze.

Şi da, ador ca femeia de lângă mine să arate superb, sublim, mirific; s-o văd cum acaparează gânduri şi priviri. Pentru că e liberă să fie aşa cum vrea, aşa cum se simte bine, şi nu radiază niciodată mai mult ca atunci când provoacă accidente din cauză de tocuri, poşetă, bluziţă, fundiţă şi buze.

Sluga dumneavoastră

Meniul de azi: două atitudini pe care nu le înţeleg şi care mă cam stresează. Nu mă stresează la maxim, pentru că mă şi amuză în acelaşi timp.

1. Când traversez, dacă nu e semafor, mă uit stânga-dreapta, mă asigur că maşina care vine are timp să pună frână, şi trec strada. Cu pas lent, că nu mă grăbeşte nimeni, cătine-cătinel, că doar e trecere de pietoni, cât să se trezească nervii şoferilor că eu trec liniştită, în timp ce ei trebuie să aştepte 5 secunde. Asta-s eu.

Am văzut, în schimb, persoane care, atunci când traversează, îşi iau avânt - de parcă s-ar pregăti de sprint - şi traversează alergând. Care e faza? Trecerea de pietoni e ca ăla de la volan să oprească, să te lase pe tine, cel care te foloseşti de picioare pentru a te deplasa, să treci de pe o parte pe cealaltă a străzii. Din câte ştiu eu, e chiar obligat ca, la apropierea de o trecere de pietoni, să încetinească pentru a evita un accident. Pe trecere, pietonul are întâietate. Şi chit că mergi ca iepurele, chit că te mişti cu cadrul, el trebuie să te aştepte, ăsta fiind principalul scop al zebrelor.

Nu, dom'le, că-i vezi pe unii că-şi iau avânt ca să scurteze perioada de aşteptare a şoferului. Să fie clar, nici un şofer n-o să-ţi ridice statuie pentru că ai alergat pe trecere ca să treacă el mai repede. Nici un şofer n-o să scoată capul pe geam ca să spună: "Mulţumesc pentru atitudinea de săgeată pe care ai luat-o ca să nu pun eu frână, ca să trec eu liniştit peste zebră în timp ce tu-ţi scuipi plămânii pentru că ai alergat juma' de metru!"

E simplu: şosele sunt pentru şoferi, trecerile pentru pietoni. Mi se pare normal ca, atât timp cât eu respect şoseaua, şoferul să-mi respecte trecerea. Dacă începem toţi să alergăm de pe un trotuar pe altul, nu înseamnă decât că cedăm şi trecerile şoferilor. Şi unde e echitatea în toată treaba asta?

2. Când se intră într-un secretariat, într-un birou de la bancă sau la "domnul director", există o mişcare specifică, o atitudine comună la majoritatea oamenilor. Nu bat şi intră normal, drepţi, cu capul sus. Nu! Asta e exclus din start. Mai întâi bat încet-încetişor, ca nu cumva să trezească fiinţa de dincolo de uşă, sau să nu-i deranjeze cafeaua. Apoi întredeschid uşa. Cu capul plecat, aduşi de spinare, într-o plecăciune demnă de secolul 15, strecoară doar o bucată de cap (care e undeva, la nivelul clanţei), adoptă un zâmbet mieros şi slugarnic şi întreabă : "Se poate?". De parcă ar aştepta să li se ia capul pentru că au îndrăznit s-o deranjeze pe Măria Sa, secretara. Păi, frate, secretara e acolo ca să-şi facă meseria. Ca să te întâmpine ea cu un zâmbet (sau, în lipsa lui, măcar cu politeţe). De ce să te pleci în faţa ei? Ca să nu ţipe? Într-adevăr, sunt multe specimene care consideră că "secretară" e egal cu "buricul pământului" dar, la urma urmei, ele sunt acolo pentru a te servi pe tine. Dacă intri cu capul lipit de clanţă, sau dacă îţi păstrezi coloana vertebrală, tot rezultatul ăla o să-l obţii. Şi dacă îi trece prin cap să ţipe, poţi adopta şi tu acelaşi ton. Nu mai suntem şerbii care se duceau să obţină o juma' de pâine de la senior, şi-aveau spinarea tăbăcită de bastoane, şi erau obişnuiţi să-şi ia şuturi în fund pentru că ridicau capul. Am evoluat. Respectul nu se obţine decât prin respect. Cum să te respecte cineva dacă tu eşti în stare să-i pupi picioarele ca să îţi ştampileze o adeverinţă?

N-am plecat capul în faţa nimănui, şi-ntodeauna am obţinut ceea ce am avut nevoie. Faza cea mai ciudată e că prima reacţie era întotdeauna de uimire. Adică, uite, mă, are cineva tupeul să intre fără să-mi pupe mâna. Şi da, am avut şi discuţii nu tocmai amicale cu secretare care uitaseră pentru ce sunt plătite, şi cu agenţi relaţii clienţi care nu mai ştiau fraza "clientul nostru, stăpânul nostru", şi da, nu a fost întotdeauna uşor. Dar, până la urmă, ce e de preferat: să eviţi o confruntare, sau să-ţi păstrezi coloana vertebrală intactă (şi la propriu, şi la figurat)?

Cred că, până la urmă, mă stresează slugărnicia. Nu mai suntem în perioada în care trebuia să spui "suntem oameni liberi, şi vom lupta până la ultima picătură de sânge" (scotociţi memoria, pentru a afla de unde este fraza); am evoluat destul ca să nu mai adoptăm atitudinea de slugă în faţa nimănui. Şi da, cei care propagă atitudinea asta, merită să fie trataţi ca atare. Pentru că slugărnicia poate fi eradicată doar dacă vrei asta, nu dacă îţi ţii capul cât mai aproape de picioare pentru a evita furtuna.

Îmi dai voie să...

După ce ieri am fabulat despre pensionari, azi revin cu picioarele pe pământ. Lecţia de azi: ce eviţi să spui părinţilor la 25 de ani şi pentru ce le mai ceri încă voie.

Nu, nu este vorba despre mine. Deja am trecut de 25 de ani, n-am mai cerut voie părinţilor să fac ceva - orice ar fi fost acel ceva - de pe la 18, ai mei ştiu despre mine cam tot ce e de ştiut. Uneori, mai ştiu şi ce vor ei să-şi imagineze, dar asta e deja altă problemă.

Dialog:
"Fată, vreau să mă mut cu X" (numele e cât se poate de ireal, nu de alta, dar habar n-am cum îl cheamă de fapt).
"Păi, şi ce mai aştepţi? Şi-aşa stă cam tot timpul pe la tine..."
"Da, fată, dar cum îi spun eu lu' mama că mă mut cu el înainte de a ne căsători?"
":-??"
"N-o să fie de acord niciodată. O să-mi facă un scandal monstru..."

Ce nu e ok în tot scenariul ăsta? Să vă explic: respectiva nu mai stă - şi subliniez NU MAI STĂ - cu părinţii, are 25 de ani - cu 7 ani mai mult decât ar fi avut la vârsta majoratului -, munceşte şi se întreţine singură, se mărită într-un an, dar - subliniez din nou DAR - nu poate să le spună părinţilor că se mută cu un bărbat înainte de căsătorie.

Păi, frate, la vârsta asta unele sunt manageri, directori - ultrarealizate profesional -, altele au deja 3 rânduri de copii, şi tu te cramponezi încă de "ce-o să zică mama?"

În aceeaşi ordine de idei, evită să le spună părinţilor că fumează, că vine la 12 noaptea acasă, că citeşte cărţi "interzise" şi că nu se mai spovedeşte de Paşti şi de Crăciun.

Mi se pare doar mie, sau e o exagerare a influenţei părinteşti? Credeam că am trecut de stadiul în care trebuia să ai aprobarea părinţilor pentru căsătorie, în care sexul înainte de mariaj era interzis (bine, recunoaşterea lui, nu şi practicarea, în cazul de faţă), în care erai legat cu sfoară de mami şi tati până la 102 ani. Ce treabă au părinţii cu viaţa mea proprie şi personală? Atât timp cât nu sunt un drogat notoriu, cât nu mă autodistrug, cât nu dau în cap la nimeni şi am cazierul mai mult decât imaculat, ce fac cu viaţa mea depinde exclusiv de mine. Pot să fac ce vreau, cu cine vreau, când vreau. Chiar dacă asta înseamnă să se isterizeze câteva mătuşi că "trăiesc în păcat", că "mi-am pierdut sufletul", că "praf şi pulbere s-a ales de moralitatea lumii de azi"; aşa să fie! Nu-mi dă nimeni de mâncare, de ce să cer acordul pentru ceva?

Oricum, lumea nu se schimbă de pe o zi pe alta. Şi da, unii se plâng că am uitat ce-i bun, şi drept, şi respectuos, şi moral. Dar nu uită şi ei, oare, că pilonii lor în viaţă sunt vechi de câteva sute de ani, şi că ce se aplica o dată azi este depăşit? De ce să perpetuăm nişte cutume care nu se mai leagă de noi, ci de trecut? De ce să cer voie să beau 50 de vodkă?

Draga mea colegă, dacă citeşti aceste rânduri, clar vei da din cap nemulţumită. Pentru că nu eşti de acord cu mine. Şi respect chestia asta. Dar trebuie să înţelegi că nici eu nu sunt de acord cu tine. Tu poţi respecta chestia asta?

Cu nasul prin cărţi

Primit leapşă cu de la Alexandra citire. Onorat, mai jos, leapşa.

1.Câte cărţi ai citit în 2010?
Aaaa...dacă spun în jur de 20, cred că e ok.

2. Câte cărţi de ficţiune şi câte de nonficţiune?
Majoritatea ficţiune.

3. Care e proporţia de scriitori bărbaţi vs. femei?
75%-25% (cred că am calculat bine...)

4. Care este cartea preferată citită în 2010?
Poveste despre dragoste şi întuneric - Amos Oz

5. Care este cartea care ţi-a plăcut cel mai puţin în 2010?
Viaţa scurtă - Juan Carlos Onetti

6. Care e cea mai veche carte citită?
Mizez pe Poveşti nemuritoare, dacă nu mă înşeală memoria. Oricum, pe acolo.

7. Dar cea mai nouă?
Dragoste neagră - Dominique Noguez

8. Cel mai lung şi cel mai scurt titlu?
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie (lectură obligatorie în facultate); Travesti

9. Câte cărţi împrumutate de la bibliotecă?
De prin liceu n-am mai avut permis la bibliotecă. Şi nici până atunci nu m-am omorât cu împrumutatul...

10. Câte cărţi citite sunt traduceri?
Păi, tot ce-am prins în original a fost în franceză. În rest, traduceri.

11. Care e cel mai citit autor anul acesta?
Meg Cabot:))

12. Care e personajul preferat din cărţile citite de până acum?
Nu cred că am vreun personaj preferat. Dacă nu-i punem la socoteală pe Winnetou şi pe Paganel, care m-au fascinat în copilărie.

13. Ce carte nu ai fi citit dacă nu ţi-ar fi fost recomandată?
Citesc tot ce-mi pică în mână. Dar cred că merg pe Métaphysique des tubes - Amélie Nothomb

14. E vreo carte a cărei lectură îţi pare rau că ai amânat-o?
Vrăjitorul din Oz - Lyman Frank Baum (Mab m-a obligat, constrâns, chinuit, ameninţat, cusut cartea de mână).

Ca de obicei, pe bază de autoservire. Maniaci ai cărţilor, dezlănţuiţi-vă:)

Pensiile şi pensionarii lor

Revin cu un subiect care se pare că "e la modă": pensii şi pensionari. Mă rog, în ultimul timp s-a tot discutat despre reducerea cu 25% a salariilor şi 15% a pensiilor. Nu mă afectează, în măsura în care nu sunt nici pensionar, nici bugetar. Nu voi critica guvernul pentru ce măsuri are de gând să aplice; da, poate fac ce fac pentru a-şi drege propriile prostii, sau poate e, într-adevăr, răul cel mai mic pe care l-ar fi putut alege. Nu-mi bat capul, pentru că şi cu şi fără ridurile mele, hotărârea a fost deja luată. Nu cred într-o revoluţie care o să vină şi o să rezolve peste noapte probleme financiare ale tuturor; cred că oricine ar fi "la putere", tot pe turta lui o să tragă; cred că întotdeauna parlamentarii vor avea salarii/pensii exagerate, oricât s-ar bate cu pumnul în piept atât timp cât nu sunt acolo, că ei ar schimba ceva. Politica e un joc de cuvinte; cu cât "atingi" mai tare buzunarul populaţiei, cu cât promiţi mai mult, cu atât vei fi mai iubit. Dar bat pariu că oricare ar ajunge azi să ia decizii financiare, şi-ar asigura mai întâi propriul buzunar. Aşa că degeaba ne dăm rotunzi sau indignaţi.

Ce mă stresează pe mine e mult mai palpabil. Leit-motivul "noi am muncit o viaţă întreagă, am cotizat o viaţă întreagă, avem dreptul la pensii mai mari". Da, ca de obicei, pensionarii. Şi specific de la bun început că nu mă refer la categoria aia de pensii, de 2, 3, 5 milioane. Da, alea sunt, într-adevăr, pensii exagerat de mici, şi oamenii ăia au toate motivele să se plângă. Aşa că îi exclud din start.

Categoria care mă stresează e aia care are pensie la fel de mare ca salariul meu (care, între noi fie vorba, nu e chiar de lepădat) şi care se plânge constant că i se cuvine mai mult, că vrea mai mult, că pentru cât a lucrat întreaga viaţă nu e de ajuns. Păi, să ne înţelegem. Tu, pensionar fiind, ai lucrat toată viaţa. Total de acord. Dar, pentru cât ai lucrat, ai luat un salariu. Destul de bun, mă hazardez să spun, ţinând cont de pensia pe care o ai acum. Deci, ai muncit, ai fost plătit. N-ai muncit gratis, n-ai prestat pe gumă de mestecat, ai fost apreciat - probabil- la justa ta valoare. Te lauzi că ai fost medic, sau pompier, sau poliţist. Ai ieşit din facultate şi ai avut locul de muncă pus pe tavă. Acum eşti pensionar. Stai cât e ziua de lungă, lâncezeşti în pat, ieşi la plimbare cu pensionari aidoma ţie, nu faci nimic; nici productiv, nici constructiv. Şi pentru asta, ai o pensie care vine regulat, o dată pe lună, la fel de mare cât salariul meu; eşti la fel de avut ca şi mine, care muncesc 8 ore pe zi, am timp să dorm până mai târziu doar la sfârşit de săptămână, ies la plimbare doar la sfârşit de săptămână pentru că în rest sunt prea cheaună după muncă, fac ceva şi productiv şi constructiv. Când am ieşit din facultate, deja munceam de doi ani; nu mi-a pus nimeni locul de muncă în faţă, a trebuit să-l caut destul de mult, nu lucrez pe specializarea mea, dacă rămân fără loc de muncă trebuie să caut până înnebunesc şi, în plus, cât eu caut şi mă dau cu capul de pereţi că nu găsesc, tu continui să-ţi primeşti pensia ta mai mult decât decentă, şi tot tu te plângi că nu-ţi ajunge.

O să-mi spui tu, dragule pensionar, că ai cotizat o viaţă întreagă. Şi-ţi spun: BULLSHIT! Cât ai cotizat tu, de-abia dacă acoperă vreo 3 ani de pensie. Ia o foaie şi-un creion, fă un calcul, că la asta te pricepi mai bine decât oricine, şi-o să vezi că suma pe care o cotizai tu pe 1 an, acoperă acum cam o lună din pensia pe care o primeşti cu atâta dezgust şi dezamăgire. Şi-ţi mai spun că mi-am făcut şi eu pensie facultativă, şi-ntr-un an de zile am adunat 8 milioane. 8 milioane, care înseamnă mai puţin decât ai tu pensia pe lună. Da, pensia aia de care te plângi, şi lângă care oftezi tragic, ştergându-ţi o lacrimă, că eşti bătrân, şi bolnav, şi guvernul nu se gândeşte la tine. Sincer, îţi doresc ca, pentru o săptămână, să prestezi din nou activitatea pe care o prestai înainte de pensie, să îţi aduci aminte cum era chiar să tragi pentru banii ăia, şi dup-aia să vedem dacă te mai plângi că stai confortabil în fotoliu şi-ţi vin bani degeaba.

Da, probabil că o să ţipe multă lume că am ceva cu pensionarii. Şi da, chiar am. Pentru că dacă ar face scandal cei cu pensii cu adevărat mici, n-aş avea nimic de comentat. Dar pe ei îi auzi mai rar. Pentru că se descurcă cum se descurcă şi nu mai au timp să critice. Sunt prea băgaţi în activitatea de a supravieţui. Cei care se plâng, au prea mult timp liber. Şi-au plătit datoriile, le-au rămas bani, aşa că de ce să nu-şi plângă de milă? Dă bine să spui "nefericitul de mine" şi să te doară-n fund de restul lumii care chiar are probleme. Reale, nu inventate din lipsă de ocupaţie.

Şi, cu riscul de a mă repeta, dacă ajung să iau o pensie şi mă aude cineva plângându-mă, rog oricine ar fi acel cineva să mă ia la palme. Promit să-i mulţumesc pentru că m-a readus la realitate.

Om nou la muncă - p 2

Muncesc în acelaşi loc de câţiva ani buni. Şi mi-e bine. Adică da, mă plictisesc, e o rutină cruntă, perlele curg pe bandă rulantă dar, în mare, n-am de ce mă plânge. Totul e ok atât timp cât nu încearcă nimeni "să mă socializeze" cu forţa.

Dar nu asta e povestea de azi. Azi - după ce mai demult am disecat atitudinea altora despre "omul nou de la muncă" - o să fie despre cum percep eu categoria asta. Adică "oamenii noi", pe cale de a fi angajaţi, sau în primele lor zile cot la cot cu mine.

Totul începe cu grupuri-grupuleţe care vin la interviu. Oameni ca mine şi ca tine, dornici să se angajeze, dornici să-şi aducă contribuţia în societate, să îngroaşe rândurile "muncitorilor". Adică ei vin cu cele mai bune intenţii. Zâmbitori, prietenoşi, puşi pe "fapte mari" gen după ce "cuceresc" locul de muncă să-şi facă şi amici, prieteni, bff-uri.

Şi vin plini de viaţă, puţin înţepaţi - că, de, trebuie să facă impresie bună -, puşi la 3 ace şi-un bold, cu mapă/servietă după ei. Unii au şi papion...Nu-mi pot opri un sentiment de ostilitate. Pentru că, într-un fel, ei sunt invadatorii. Ei sunt cei care-mi încalcă spaţiul propriu şi personal, cu ei va trebui să mă lupt pentru a-mi păstra calculatorul intact, mouse-ul neschimbat, tastatura fără firimituri. Mă simt ca aztecii când l-au văzut pe Cortes; cotropită.

Vreo 3 luni după ce m-am angajat, n-am schimbat nici un cuvânt cu nimeni. În afară de "bună", "ajută-mă şi pe mine aici", "pa". După câţiva ani am aflat că preacuvioşii mei colegi au crezut că sunt în sevraj (:-??) şi de asta m-au lăsat în plata mea. N-aş schimba nimic.

Dar, revenind la "oamenii noi". O dată angajţi, sunt plini de zel, de vervă, de entuziasm. Au impresia că le-a pus dumnezeu mâna în cap, că l-au prins pe sfântul Petru de-un picior, că au descoperit America. Dacă şi-ar păstra atitudinea, poate că n-ar fi departe de adevăr. Numai că e de ajuns o veste nasoală (gen nu ţi s-a aprobat concediul) ca să se schimbe radical. Deja sunt rodaţi, nu mai vin cu papion, s-au integrat şi, ca orice persoană care are ce şi-a dorit, începe să critice; să-şi dorească să fie în altă parte, să nu mai suporte...Păi, frate, e uşor să te plângi. Atât de uşor că oricine îşi poate lua doctoratul în chestia asta. Dar e chiar vital să te plângi că munceşti prea mult, că nu eşti apreciat la justa ta valoare, că totul e naşpa? Dacă nu-ţi convine, îţi poţi lua frumos catrafusele şi da demisia. Eu aşa ştiu: dacă nu-ţi convine ceva, pleci. Nu stai să te lamentezi în fiecare zi, că nu te ţine nimeni legat cu lanţuri. Ăsta e deja alt capitol, aşa că mă opresc.

Revenind la "bibani"...Îi simt străini. Ostili, pentru că-i privesc cu ostilitate. Proaspeţi şi lucitori, pentru că sunt de-abia la început. Şi, prin comparaţie, simt stratul de praf care s-a aşezat deja pe mine, de la atâta stat în faţa monitorului, 8 ore obligatorii pe zi.
Şi ca să nu părăsesc tărâmul comparaţiilor, mă simt ca un veteran în închisoare, când vine transportul cu "prospătură". O scânteie de nou care, în câteva zile, îşi va pierde aparenţa de "scos din cutie". Apreciez bucata aia de rugină, numită metaforic "patina timpului"; pentru că, dacă m-am obişnuit cu un loc de muncă, "bibanii" au prea mult entuziasm pentru viaţa mea, şi risc să-mi scăp cafeaua pe jos când vine câte unul, ţipând din toţi rărunchii "bună dimineaţa! Ce bine e să fii la muncă!":-l