Septembrie 31

Sunt Marele Rastafarian când am chef de relaxare. Când nu vreau să-mi fac planuri, când nu vreau să mi se facă planuri, când nu vreau să-mi fac scenarii, când n-am chef de supoziții, propoziții, opoziții, prepoziții. Când nimic nu mă poate scoate din starea de visare de bine pe care mi-o autoimpun. Când nu am amintiri de trecut și nici idei de viitor. Doar prezent. Continuu, ca la gramatica engleză, pe care nu mi-am bătut capul s-o învăț ca lumea.

Ironia e că am învățat gramatica franceză, fără să mă descurc excelent la cea română.
Teoria mi-a dat mereu bătaie de cap. Nu știu să explic, nu vreau să explic, sunt prea leneșă ca să explic. Prefer să-ți arăt. Sau să te las să crezi ce vrei, când explicațiile mele nu te-ar satisface.

Sunt loază și năpârcă. Sunt lepră. Sunt un gălbenuș în oul lui, sunt magazinul de vise, sunt alfa și omega, sunt teama care te ține treaz, umbra de pe perete, sunt monștrii care deveniți, sunt coșmarul universal. Sunt omul care traduce din versurile altora și recunoaște când o face. Acum.

Sunt Marele Procastinator când spun că de mâine mă apuc de sport, că de mâine o să fiu mai ordonată, că de mâine voi fi mai conștiincioasă, mai calmă, c-o să fumez mai puțin, c-o să mănânc mai sănătos, c-o să beau mai puțin, c-o să fac curat, c-o să-mi caut tricoul pe care nu-l găsesc de două luni. Mâine e azi-ul procastinării. De mâine o să fiu mai puțin împiedicată, mai atentă, mai tolerantă, mai puțin eu. De mâine n-o să fiu mai puțin eu. De mâine o să fiu total eu. De mâine, nu de azi, că azi e duminică, 30 și mâine e luni, 1. Momentul perfect să fii din nou tu. Adică eu.

Sunt Marele Guru când scriu astea. Guru cu țigara-n stânga și scrumiera tot în stânga. Mâțele mele care n-or să sesizeze diferențe, pentru că ele oricum nu dau doi bani pe cum sunt, atât timp cât le mângâi și le dau de mâncare. Totul meu la mine-n gând, bucăți scrise, cuvinte-mprăștiate și-un octombrie pe care-l vreau cald. S-a terminat septembrie, mă pot trezi. Un alt septembrie, un an, doi ani, octombrie cald și eu mai ceva ca un 3 în 1.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Miam-miam bun

Sunt egoistă. Știu și m-am obișnuit cu ideea. Nu-mi place să-mpart. Nimic. Decât să-mpart, mai bine-mi mănânc mâna. Am și eu, ca tot omul, excepții, dar nu despre accesele mele de larghețe și altruism e vorba azi.

Pe lângă faptul că nu-mi place să împart, am oroare să mi se ceară ceva. Nu contează că-i un covrigel dintr-o pungă de covrigei frați, un cartof sau o clătită. Nu-mi place să mi se ceară. De obicei sunt binecrescută și-ntreb care dacă vrea. Atunci e ok să zici da. Înseamnă că-s în dispoziții mărinimoase și nu-i nici un pericol de moarte. Nu te pândește nici o primejdie să iei din mâna mea. Îs un soi de câine dresat: când îmi dau eu mie voie, sunt foarte inofensivă; altfel sunt un pitbull dezlănțuit.

Există chestii împărțibile. De obicei alea pe care le poți lua cu mâna liberă, fără să te murdărești: bomboane, ciocolată, țigări. Și unele pe care nu le-aș împărți decât dacă sunt în stare să folosesc aceeași lamă cu tine, fără s-o sterilizez înainte. Gen mâncarea care se mănâncă cu lingura sau cu furculița, din farfuria din fața mea.

Cum să vii, mă, să ceri din farfuria altuia, după ce ai mai gustat din vreo două farfurii înainte? Când - repet - nu ești din categoria privilegiată cu care mi-aș împărți lama?

Argumentul suprem e pofta. Că mori de poftă, că crăpi, că te zvârcolești dacă nu guști. Da` ia-ți, frate, o porție numai a ta și bălăcește-te acolo. Bălăceala în mâncarea proprie e permisă și justificabilă. Bălăceala în mâncarea altuia e orgie, fără consimțământul tuturor. 

Iei o furculiță. Guști din mâncarea ta. Bagi furculița adânc în gură. Ceri din mâncarea altuia. Îți lingi furculița bine de tot înainte, doar n-ai vrea să-i contaminezi mâncarea lu` ăla cu ce mănânci tu. Bagi furculița băgată anterior în gura ta, în mâncarea altuia. Miam-miam, bun. Și mai ceri și la a terța persoană. După ce lingi bine furculița, ca să nu amesteci felurile de mâncare între ele. Miam-miam, bun. Și revii la farfuria ta.

Bine, tu poate n-ai nici o problemă. Poate ăla de la care ai gustat, nu și-a băgat încă furculița în gură și dup-aia în mâncarea lui. Da` dacă da? Atunci e un soi de amestec de informații genetice, un cocktail de ADN care mișună prin vreo trei farfurii? Dacă ai putea face copii doar prin amestec de salivă, ați fi toți 3 însărcinați, fiecare cu copilul celorlați doi. Simplu, matematic.
Nu permit furculițe străine în mâncarea mea decât dacă mi-ar plăcea ca copilul meu să semene cu tine. Altfel mă simt violată. Cu furculița.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Paștele cailor

Cine e boieru` Gică? Am dilema asta din copilărie, când se trezea Bucur: a luat examenele; boieru` Gică! sau: a câștigat la loto; boieru` Gică!
 Mă, toate chestiile bune i se întâmplau lu` boieru` ăsta. Și eu nu-l știam. Nu cred să fi venit vreodată pe la noi, că l-aș fi reperat. Trebuia să fie plin de el, cu atâtea realizări la activ.

Da` boier? Credeam că boierii au dispărut demult. Ei, cine știe, o fi dintr-o viță veche de boieri vechi, și i-a rămas porecla. Da` cine a mai auzit de-un boier pe care să-l cheme Gică? Ăsta-i nume de combinist, nu de granda. Mă rog, o fi avut săracul părinți bătuți în cap. Oricum ar fi fost, Gică ăsta e o dilemă. Încă-l mai amintește Bucur și parol că eu habar n-am cine-i. Dacă-l cunoaște cineva, să-mi trimită și mie o poză, să-l identific cumva.

Și unde și-a-nțărcat dracu` copiii? Ha? Asta o știe cineva? Tre` să fie drăguț puiul de drac. Ce poa` să fie nașpa? Vreau să văd pui de drac de-abia înțărcați. Toată lumea pomenește de locul ăla, da` nimeni nu spune drept: uite, dom`le, acolo și-a înțărcat dracu` copiii! Nu, te lasă să te chinui să dezlegi singur misterul, de parc-ar fi toți Agatha Christie.

Eu nu mă-ntreb și mai ales când s-a apucat tata de gătit. Că știu că Bucur e descurcăreț și știe să gătească de când era mititel. Eu vreau să știu când e Paștele Cailor. Dacă există Paște ortodox, Paște catolic, Paște evreiesc, de ce n-ar exista și Paștele Cailor? Vreau să știu data exactă, pentru că mi se pare discriminare pe față să nu se spună când e. Adică ce, caiii n-au sentimente? Nu au și ei dreptul să aibă o sărbătoare? Nici măcar nu vreau să știu deocamdată învierea cui o sărbătoresc ei, vreau să știu doar când. Asta mă roade. Știu eu că-n arhivele Vaticanului tre`să stea scris negru pe alb data, da` cine-mi face și mie hatârul și se interesează?

Pentru că am câteva promisiuni care vor fi împlinite la Paștele Cailor și vreau să mă pregătesc până atunci. Bine, mai am câteva care s-or împlini când mi-oi vedea ceafa, da` asta nu-i așa de greu. Puțin antrenament, și bună, ceafă! Pac! S-a-mplinit promisiunea. Cu Paștele e mai dificil, că tre`să vin cu probe concrete.

Mă-ntorc la calcule...

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Mea culpa

Vina.
De a fi acționat. De a nu fi acționat. De a fi spus. De a nu fi spus. De a fi fugit. De a fi stat. De a fi ales. De a nu putea alege.
Nu-mi vorbi mie de vină. O știu. O cunosc cum mă cunosc pe mine și-mi știu toate vinele. Îmi asum toate greșelile și-ncerc să le fac iertate și-ncerc să merg mai departe. Îmi spun c-am trecut peste ele, mă lovesc uneori ca marfarul, din spate, le retrăiesc, le dau din nou în urmă și sper să fie ultima dată când mi le aduc aminte.
Îmi aduc aminte și mă bântuie până și greșeli pe care le-am făcut când încă nu eram la școală. Impactul nu-i același, dar înțelegi ce spun. Și-mi îmbrățișez vina știută, pentru că nu-i clișeu că din greșeli înveți. Prefer să nu le fi făcut dar om sunt, și-n fața greșelilor îmi plec capul, îmi cer iertare și nu le mai repet.

Dar nu-mi face vină din vina ta. Nu-mi inventa tare pe care nu le am și nu-mi da să duc păcate pe care nu le-am săvârșit, doar pentru a scăpa tu mai ușor. Nu mă scoate vinovat de eroarea ta. Nu te spăla pe mâini și nu te lepăda de mine ca să ieși tu impecabil. Mă șifonez, poate accept ceea ce arunci peste mine, dar nu te mai cunosc.
Poate nu e mult și poate că nu-ți pasă; nu acum. Dar va veni momentul ăla când vei fi singur cu tine. Îți va răsuna singurătatea în urechi și toate imperfecțiunile pe care mi le-ai aruncat în spate, toate cuvintele neadevărate, toate se vor aduna lângă tine, și-ți vor spune povestea lor, și vei retrăi toată vina. Te vei întoarce de pe-o parte pe alta și nu, n-o să plece de lângă tine. Te va mânca pe interior pentru că nu-s greșeli pe care le-ai făcut fără voie; le-ai făcut cu bună știință. Și dacă ale mele mă rod încă, ale tale te vor roade veșnic.

Nu-mi vorbi de vină. Mi-o asum. Dar doar pe-a mea.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Peace, bro!

Uneori mă simt ca Marele Rastafarian. Îmi lipsesc dread-urile, hotărârea de a mă purifica în fiecare zi, căciula aia colorată și marijuana. În rest, SUNT Marele Rastafarian. Până la un punct.

Eu-s cu nasul pe sus tot timpul. Că așa sunt eu. Chiar și când nu sunt, tot par. Defect genetic. Și n-am nimic cu ăștia care-s și ei cu nasul pe sus tot timpul. Îi înțeleg, fraternizez cu ei, ne ignorăm pasional sau ne ciondănim zgomotos. Trece și o luăm de la capăt.

Da` nu-i pricep pe ăștia care-s cu nasul pe sus vreo două zile după ce li se-ntâmplă anumite chestii, și-apoi revin cu nasul în pământ.
Afli că ești însărcinată. Când revii între muritori, câteva zile - până-ntr-o săptămână - ai așa o aură de nepenetrat. Intangibilă ești. The fuck? Nu ești aceeași persoană ca și înainte? Nu cu tine împărțeam o țigară și făceam caterincă pe rupte? Ce-i cu impresiile astea? Tot tu ești. Da` schimbarea e evidentă. Ești mai grea, calci mai apăsat, eventual garderoba e schimbată să dea bine pe o doamnă. Să nu te mai recunosc, stuchi-te-ar mâțele! Aura aia durează o bucată de timp. Presupun că vine ca cadou de babyshower, cu termen de garanție. Expiră rapid, când realizezi tu că ești aceeași. Da` greutatea aia de câteva zile mă bagă-n ceață. Îmi disturbă zen-ul rastafaric.

SAU îți iei carnetul. Muamă, ce realizare! Alura à la Stallone când a scăpat planeta de la pieire, nasul sus, sus de tot. Dacă n-ai grijă, o să zboare și-o să-l cauți ca Michael Jackson, prin arhive.
SAU termini facultatea. Festivitatea de absolvire. Mami, tati, buna și-nc-o droaie de rubedenii, mândrie c-ai terminat, mamă, și-ai o diplomă, și nu mai e nimeni ca tine. Și te simți mare. Important. Rupere. Da` asta se-ntâmplă acolo. În ochii mei ești aceleași. Mie nu-mi pasă că tu ai terminat facultatea. Numai în an cu tine au mai fost câteva sute. Ești un nume pe o listă.

De ce o zi, două, trei, ai nimbul ăla deasupra capului? Mulți avem carnet, mulți am terminat o facultate, nu ești mai special. Nu te distingi în mulțime. Nu-ți scrie permanent în frunte nici unul dintre evenimente. Decât dacă ți-l tatuezi, ceea ce ar fi prostie totală. Și-atunci?
Să-mi explice cineva avânturile astea parțiale, urmate de o revenire la capul în pământ că eu, de la înălțimea nasului meu, n-o pricep. Cu, sau fără motiv.

Mă-ntorc la gânduri de dread-uri azi. Mâine, posibil să vreau să mă rad în cap și să fiu într-o dispoziție nazistă.
Peace, bro!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Cum să jignești o femeie

Am gene proaste. Sunt îmbătrânită înainte de vreme, fac sex ocazional și refuz cu desăvârșire să am  copii. Sunt o feministă tembelă care va muri singură, fără a cunoaște binecuvântarea unui cămin tradițional, cu un bărbat mascul feroce lângă mine și o gloată de copii zglobii care să-mi mângâie bătrânețile. Sunt exemplul prost de care ar trebui să se ferească toate cele cu gânduri de mireasă și toate viitoarele mămici; poate se răzgândesc și, din cauza mea, se răstoarnă lumea cu fundul în jos, și se oprește perpetuarea speciei.

 

Dragă soție ofuscată, dacă aș crede că rolul femeii e să facă copii, m-aș spânzura de primul pom, pentru c-aș realiza că nu sunt cu nimic mai inteligentă decât o maimuță. Să faci copii e o alegere, nu o obligație. Respectele mele celor care au făcut copii pentru că au vrut, pentru că și-au dorit, pentru că au decis că asta li se potrivește. Doar dispreț pentru cei care l-au făcut pentru că așa au auzit ei că trebuie sau ca să nu fie singuri la bătrânețe. Plodul îl faci și-l lași să plece-n lume, nu-l faci ca să aibă cine să-ți schimbe pampers-ul când o să ai 80 de ani. Ăla-i egoism.

Feminismul a cerut egalitatea între sexe, nu a subminat căsătoria. Dacă nu crezi într-o oareșcare egalitate, marș la șosete! Nu uita să-ți pui și zâmbetul fericit, șorțulețul și nu uita să mimezi orgasmul, pentru că tu faci sex programat, chiar dacă n-ai chef, nu ocazional, ca mine.
Să te aplaudăm, pentru că tu știi exact la ce oră tre` să te dezbraci, și ai grijă să nu dureze prea mult, altfel n-o să te poți trezi mâine dimineață, să calci batiste.

Libertatea mea, așa cum o vezi tu, nu-i nici singură nici tristă. Un act nu-mi garantează fericirea, la fel cum ție o noapte  de ce numesc eu distracție nebună îți poate provoca greață. Același principiu.
N-am venit în casa ta și n-am început să arunc cu noroi pe tapetul tău curățat la dungă, nu m-am legat de burta lu` bărbată-tu și nici n-am constatat că plodul tău e răsfățat. Nu mi-am făcut pancarte cu ”jos căsătoria!” și nu am protestat în fața Stării Civile. Nici măcar pancartă cu ”legalizați căsătoria între persoane de același sex” n-am fluturat în fața ta.

Și-atunci de ce-ți permiți să-ți verși frustrările în casa mea? Pentru că, după ce te-ai văzut cu actul într-o mână și cu boracul în cealaltă, ai realizat că s-a terminat? Fără petreceri nebune, fără posibilitatea de a schimba o vorbă cu oricine altcineva, pentru că soțul e gelos, fără să poți pierde o noapte pentru că trebuie să pregătești pachetul plodului, fără să poți lua o decizie înainte de a te consulta cu jumătatea? De asta? Da` a fost alegerea ta. Nu-i vina mea că alegerile nu ni se pupă, nici că pe tine te isterizează stilul meu. Oricât ar fi de acru viitorul, mi se pare că te zgândăre.

Și da, poate la 60 de ani o să fiu acră și singură. Dar voi fi acră la 60 de ani. Până atunci, voi fi trăit. Ciudat pentru unii, trist pentru alții, dulce pentru mine. Și mă-ntreb care dintre noi va fi mai acră: eu - cu poveștile din tinerețe, sau tu cu amintirle prelucrate.

Pân` la următoarea mămică nevricoasă, la bună vedere!

It`s all in your head

Nu înțeleg. Sincer nu înțeleg.
Cum poți să te dai cu o căruță de parfum, eventual să pozezi importantă că e Lacoste, Gucci sau Chanel, să simt parfumul ăla cum plutește-n jurul tău, să mă-nec literalmente pentru că mi se oprește-n gât. Eu văd mirosurile. Da, știu, îmi lipsește o doagă, dar tot îl văd. Când e mult, îl văd ca pe-un nor toxic. Verde fosforescent, amenințător, gata să mă sufoce.

Unii nu știu să se dea cu parfum. Îl folosesc ca pe apa de la duș. Fac baie-n parfum. Sau nu știu să-și aleagă parfumurile. Miros a drogherie, miros ca și cum ar fi văzut pentru prima oară-n viață un parfum și hai să ne spălăm cu el, miros acru, că nu li se potrivește parfumul, miros greu, că ăla e parfum de seară și de cafenea cu mult fum și tu-l folosești dis-de-dimineață, miros a parfum ieftin și-a pui de prostituată.
Fiecare cu gusturile lui.

Nu asta nu-nțeleg. Nu-nțeleg cum poți să te-mpăunezi că mamă, ce parfum ai tu, cum ai căutat outfit-ul perfect, cum îți dai interesul să trăiești sănătos, blablabla bullshit și, bonus, nu te speli pe cap.
Nu, nu te speli pe cap ar însemna, din punctul meu de vedere, că nu te speli în fiecare zi. Treacă de la mine, te speli o dată la 2-3 zile, că așa te-ai învățat, că mituri și vrăjeli, da` când părul tău e lipit în șuvițe de cap, când arată ca un cuib de coțofene, când miroase doar cât te uiți la el, cât ai uitat, soro, să-l speli? Capul tău arată de parcă ceva s-a târât, s-a zbătut, și-a murit acolo. De mult timp. A și putrezit între timp. Puți, mă!
Nu că ai transpirat și miroși a ceapă prăjită. Nu că nu ai făcut duș și ai miros de câteva zile. Puți că ai părul nespălat, și lipit de craniu și deja văd armate ipotetice de păduchi cum vin să te cucerească, și mi-e silă să mă uit la tine.

Dintr-un imbold masochist, nu-mi pot lua privirea. E craniul unui bătrân care a chelit, și nu se mai spală decât la Paște și la Crăciun și miroși a Lacoste, Gucci sau Chanel și-un șampon costă a zecea parte din parfumul ăla, și ți-l fac cadou dacă ești lefter, dar folosește-l. Te rog eu frumos, frumos de tot. Pentru că dacă altora li se-ntoarce stomacul la gând de șobolani striviți amestecați în mâncare și gândaci negri din care se fac prăjituri, mie mi se-ntoarce când văd păr nespălat și miros jeg.
Fiecare cu maniile lui.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Acoperă-mi inima cu ceva

E vreme de numărat copiii.
Cum bani știu exact câți am și copii n-am de gând să fac, m-am gândit să număr copiii, că tot e atmosferă apocaliptică și vineri dimineață fiindcă eu tre` să ajung la muncă.
Fiindcă e dimineață, eu vorbesc mult.
Fiindcă e vineri, vorbăreala mea o să treacă ziua mai repede. Nu cere coerență, că e matinalul prea matinal și până și melodiile le aud în reluare.
A, și fiindcă s-au spart vreo două oglinzi ieri, azi e apocalipsa.

Eu am zis c-o să vină. Nu m-a băgat nimeni în seamă. Eu tot ziceam, și maiașii au zis, da` pe ei îi crede lumea, pe mine nu. Da` ce au, mă, maiașii în plus față de mine? Ba chiar au în minus, că nu mai sunt. Da` nu, mă, credeți-i pe ei, că Camelia oricum bate câmpii și vorbește-n dodii.

Deci a venit apocalipsa. Plouă, e frig și vreau să-i bat pe toți ăia care și-au dorit să treacă vara. Să le fac guler din umbrelă. Să-i sugrum cu șireturile de la galoși. Nu că aș avea galoși sau galoșii șireturi, dar e postarea mea și pot să scriu ce vreau eu.

Eu nu zic că e apocalipsa aia finală, sau c-o să țină prea mult și-o să murim cu toții. Asta doar dacă nu ne triază Noe și vrea să ne ducă pe arcă. E știut faptul că a dat-o-n bară ultima dată, și-a uitat de unele persoane. Pentru lămuriri, citiți episodul cu dinozaurii. Plus că nimeni nu mi-a putut explica cum a stat el și-a triat femelă și mascul la râme și la girafe. Și cât ditai țarcul a trebuit să aibă pentru girafele alea.
Deci nu spun că-i apocalipsa finală. E una mai mică, așa. Un fel de prefață. Să-i spunem introducere. Serios, să se uite cineva acum pe fereastră. Uite, zboară frunzele. Ce frumos plouă. Uite și-o oaie care zboară, că-i vânt și toamna vântul e puternic. Ce-i așa ciudat să vezi o oaie care zboară?

Dar da, număr copii. Copilul care mă stresează - 1. Copilul ăla care nu se mai oprește din țipat, pe care nu știu cum îl cheamă și nici cum arată, dar căruia îi recomand dop - 2. Copiii care se duc la grădi - 3. Copiii minune care la 3 ani deja au veleități de geniu - 4. Copiii femeilor borțoase - 5.
Mai departe m-am plictisit de numărat.
Am zis eu că vine apocalipsa. Nu-s guru degeaba.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

My unusual me

Ziua în care mi-am vărsat ibricul cu cafea peste mână a fost una obișnuită. Cafeaua era multă, amară și fierbinte. Mâna mea n-a reținut decât ultimul aspect. Pentru că orice zi bună începe cu o cafea fierbinte.

Mă trezesc, mă-ntind bine, pocnesc mai ceva ca mobila veche în nopțile cu furtună, PAC! cârcelul. La degetul al doilea de la picior. Care-i the devil. Cârcel din ăla de nu-ți mai poți mișca piciorul. Îmblânzesc fenomenul care cică-i lipsă de nu știu ce magneziu sau fier sau calciu, dau să mă ridic din pat, amețeală. Parcă mă ține puțin și-n partea dreaptă. Stai să vezi că fac infarct! Săraca de mine, atât de tânără, în floarea vârstei, cum să mor de inimă? Și nu de inimă rănită, de inimă leneșă. Nu, nu, nu, asta nu se poate întâmpla. Tușește, Camelia, că așa eviți infarctul, ia-ți haina ta și umblă. Și umblu, că tocmai am scăpat din ghearele morții.

Când nu-mi prind degetele la șifonier, tre` să le răzui neapărat de vreun perete, c-am alunecat pe orice și, ca să evit căderea, m-am sprijinit de perete, da` peretele era zgrunțuros și eu nu prea știu să mă sprijin, deci am monturi julite. Dacă nu e nici asta, atunci clar trebuie să mă lovesc de birou pentru că am calculat nasol distanța. Sau să dau cu genunchiul în colțul de la birou, exact în punctul ăla care te paralizează pentru un moment. De fapt, și-n cot e unul. Am calitatea rar întâlnită de a nimeri exact punctele alea când mă lovesc. Sunt unică, știu.

Tușesc. Că asta fac eu de câțiva ani încoace. Plămânii cică sunt intacți, da` eu tușesc mai ceva ca Madrigalul la prima repetiție. Oare mor? Iar? Îmi fac mental testamentul. Laptop-ul ia-l tu, te rog! Și tricourile. Și cămășile. Nu le lăsa pe mâna barbarilor. Tus-tus! Hrrrr-brrruum-bruummm! (Da, tusea mea seamănă cu un motor stricat.) Mai bag o țigară și trece. Buun, am scăpat și de data asta. Testamentul rămâne valabil.

Mai un umăr de perete, mai o febră musculară, electrizează-te de scaun, stai departe de prize, frige-te cu cafeaua, bea nașpa gura aia de bere, adaugă o vânătaie, dormi pe mână până amorțește bine, bine de tot și dup-aia să trebuiască s-o muți cu cealaltă mână pentru că altfel nu te ascultă, ei, the usual stuff in every usual day of my unusual me. 

Pân` la următoarele aventuri, la bună vedere!

Lila-mov-violet

Eu nu cred că bărbații nu pot deosebi culorile. Îmi e imposibil să cred că nu fac diferența între roz, roșu și fuchsia. Cred că le deosebesc la fel de bine ca orice femeie, doar că le e lehamite să fie trimiși să cumpere nuanța AIA de ojă sau să stea să examineze cu atenție un întreg maldăr de eșarfe, ca s-o găsească pe aia perfectă.
Plus că pot scăpa foarte ușor, dacă nu nimeresc o nuanță exact pe gustul gagicii. E ceva de genul ”mi-am dat interesul, vezi, dar cum sunt bărbat am dat-o-n bară pentru că nu deosebesc nuanțele”.

Plus că e și o componentă macho acolo. Cum să recunoști public că, de fapt, ai o idee foarte clară despre mov, levănțică, lila, violet? Păi, asta e ATÂT de gay! Mai degrabă ridici nedumerit sprânceana când vine vorba de culori, decât să te amesteci în polemici curcubeice.

Plus avantajul de a nu fi târât prin toate magazinele în căutarea rochiei perfecte, cu nuanța perfectă și-n sfânta cruciadă a pantofilor care să se potrivească. Orice bărbat va fi scutit de corvoadă dacă sesiunea de cumpărături presupune permutări și combinații de 3 culori luate câte 6.
E biletul de învoire perfect. Poate bea o bere liniștit, în timp ce gagica e iuhuuu! shoooopppiiing!

Mai cred și că nu dau foarte mare atenție la ce blablabla ea acolo la un moment dat și, ca să se scoată, invocă motivul cu nuanțele. Nu, el a fost foarte atent la ce culoare îți dorești să aibă bluzița aia; faptul că n-a luat-o, nu înseamnă că se gândea la orice altceva și auzea bzzzz...bzz....bluzăăăă....bzzz...culoare...hhrrr...blablublibliblublu...bluza de culoarea bbzzzz, da, dragule? Înseamnă doar că el, săracul, e bărbat și-i e genetic imposibil să distingă între albastru și verde.

E la fel cum ai spune că-i genetic structurat să nu spună ”te iubesc”. Îmi pare rău, Taxi, da` nu-i așa. Nimeni nu-i structurat genetic să nu spună două cuvinte sau să nu recunoască culorile. Nu vrea, a suferit un șoc, îi e silă, lehamite, vrea să se scoată, orice, dar cromozomii n-au nimic de-a face cu asta. 

Frate-meu știa exact ce culoare să pună lângă ce culoare pe femeia de lângă el.
Colegul mare și fioros se pricepea la nuanțele de ruj pentru  prietena lui.
Bucur n-a greșit niciodată vopseaua de păr pentru Doamna Mamă.
Mai vrei exemple, argument genetic? Mai am.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Plantația proprie

În fiecare zi tre` să dau cu ochii de măcar o rețetă naturistă care-ți garantează piele mai frumoasă, unghii impecabile, dispariția celulitei sau detoxifierea perfectă. Le citesc tâmp, inventariez ce am și ce aș putea cumpăra ca să le pun în practică și, într-un final, tot la remediile deja ambalate recurg. Prea multă bătaie de cap să devin eu acum această Ana Aslan a tratamentelor naturale.

Ultima chestie îmi recomanda masaj cu ulei de susan. Că te face, că devii, că vei străluci. De unde pana mea iau eu, la 12 din noapte, când îmi vine ideea de a mă hidrata, ulei de susan? Merge și cu ulei de floarea soarelui? Normal că nu merge! Ar fi prea la îndemână. Doar dacă nu vreau să devin un drăguț cartof prăjit, rumeior și atrăgător. Nehidratat și delicios.

Îndrăznește să fii sexy! Asta e reclamă la lenjerie. N-are nici o treabă cu uleiul de susan. Doar dacă nu e o conspirație mondială care să te facă să alergi după uleiul de susan și să primești ca premiu ceva lenjerie. Nu-nțeleg de ce trebuie să îndrăznești. Îndrăznește să faci ceva ilegal. Da` să-ndrăznești să fii sexy? RRRR, baby! Am îndrăznit să fiu sexy. Forgive me father, for i have sinned. Deja dacă folosești magazinul ăla, s-ar putea să fii arestată în mai multe emisfere pentru că nu e ceva ce-ai făcut natural și benevol, ai ÎNDRĂZNIT!

Și mai trebuia să mai găsesc și ulei de cătină și-un avocado ca să fiu genială toamna asta. Mă vizualizez ducându-mă la consignație, uitându-mă cu un ochi critic la frigiderul plin cu bere, aruncându-mi un ochi și la rafturile pline de pufuleți și cerând emfatică un avocado și niște ulei de cătină. S-ar putea să țină figura. Și-apoi să-mi caut alt magazin de la care să-mi cumpăr țigări.

Da` lasă că m-apuc eu să-mi fac plantație de susan și avocado, și-o să am cutii și cutiuțe pline de chestii cu nume ciudate dar care te întineresc peste noapte. Și-atunci or să vină vecinii nocturni cu pofte de hidratare la mine, să le salvez pielea. Lasă-lasă. Nu azi. Nu mâine. Curând. Când îmi aduc aminte.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Altfel de toamnă

Piure de castane. Bun piure-ul de castane. Bun și piure-ul de cartofi, nu zic nu. Cald, frecat cu unt, cu un praf de piper deasupra și cu bucăți de cașcaval tăiate leneș. Mâncat cu lingura, neapărat, pentru că farmecul piure-ului e să-l mănânci din castroane cât mai mari, cu lingura, nu cu furculița. Furculița îi rupe din magie.
Daaaar, bun piure-ul de castane.

Și castanele coapte. Castane coapte care-ți încălzesc cald mâinile. Care te fac să zâmbești, pentru că amintirile alea te țin în viață. Amintirile te țin în viață. Castanele coapte sunt dintre amintirile alea. Mâna caldă de la castane. Mâna caldă și zâmbetul încălzit de amintiri.

Castanele nu-s numai de mâncat. Din castane poți face jucării. Din castane și chibrituri. Joc din copilărie pe care-mi vine să-l repet de fiecare dată când văd castanele și mă feresc, pentru că o castană care-ți pică-n cap numai plăcută nu-i, dar e mai mare plăcerea s-o găurești după, transformând-o într-un cățel simpatic.

Anotimpul castanelor e anotimpul în care-ți vine să cânți Wake me up when september ends. Nu pentru că vrei musai să se termine septembrie. Pentru că, după septembrie, vine miezul toamnei. Și chiar dacă nu-ți place frigul, miez de toamnă înseamnă cuibărire plăcută, cald de pătură, cald de eșarfă, cald în interior, când tot exteriorul e frig. Și-nseamnă că a mai trecut un timp și uneori îți place să treacă timpul. Te vindecă. Te vindecă la fel ca un ceai cald când ai început de guturai.
Îmi place miezul de toamnă pentru că poți bea ceai cald fără să te frigi și poți uita răcelile trecute fără să ai una nouă.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.148

Jah!



Enjoy!

Timid Camelia scria

Am gesturi scurte, bruște. Am gesturi de cartofor de-abia intrat în lumea cărților, care nu știe cum să blufeze, care nu știe cum să ridice o carte fără s-o arate celorlați, care nu știe că să fii cartofor e o artă înnăscută. Nu devii cartofor, te naști cartofor. La fel cum, dacă ești pisică, nu-ți garantează nimeni că nu vei dărâma nimic când treci printre paharele pline. Pisica mea nu dărâmă nimic când trece suplă printre pahare cu picior.
Eu dărâm tot. Iau fiecare colț de casă, mă lovesc de fiecare dulap, mă împiedic de fiecare fir. Sunt cartoforul nereușit, dintr-o familie cu sânge de cartofori.

Cartofori? Nu.
Străbunicul se răsucește în mormânt. Negustori.
Frate-meu s-ar răsuci în mormânt dacă ar ști că nu nimeresc din prima yala cu cheia. Noroc că frate-meu nu-i mort și noroc c-am învățat să pipăi yala cu degetul.

Am gesturi bruște și ușor violente. În viața celor care mă cunosc și-n viața mea. Când nu pot să aprind lumina fără să nu lovesc ostentativ întrerupătorul, când nu pot închide ușa fără să nu fac zgomot, când merg pe podele apăsat și dureros. Pentru ele. Sunt violentă în imaginația celorlalți și-am fost întrebată cu cine m-am bătut când aveam zgârieturi pe monturi. Zgârieturi explicabile, multiple întrebare. Aceeași.

Morbid îmi place statutul meu. Morbid zâmbesc și alimentez zvonuri, nedezmițindu-le.

Doar eu-mi știu tăcerile. Doar tu-mi cunoști tăcerea. Doar din zâmbet vezi că nu-i adevărat. Restul văd în zâmbet aprobarea. Eu dau ironia.
De când am avut primul ochi vânăt pentru că m-am lovit de pat, am învățat că degeaba negi. Toți vor crede ce vor și-ți vor crea legenda fără să fie legenda ta. O accepți așa cum accepți nota bună luată pentru că ai copiat. Ai vrut să copiezi, nu negi. Și nota și legenda sunt false. Le accepți pentru că nu-ți afectează viitorul și pentru că tu știi cine ești.

Și-mi plac versurile tradițional făcute în română. Nu toate, unele. Dacă traduci ce zic cântecele de dragoste dintr-o altă limbă, or să sune fad. Fals. Pe astea măcar nu trebuie să le traduci. Vorbesc în limba mea. Nu traduc, iau de-a gata. Și când traduc, traduc școlărește, timid. Nu mai gândesc în alte limbi, nu mai scriu în alte limbi. Scriu brut. Gândesc tandru. Nu scriu cum gândesc și nu gândesc cum scriu. Traduce tu asta. În ce limbă vrei. O să sune la fel de dizgrațios și la fel timid. Și-ai să râzi la fel de tare, imaginându-mă timidă.
Timid Camelia scria.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

SuperBlog 2012

Am vrut să mă-nscriu pe 13. N-a fost ideea mea. Ideea e că am uitat pe 13.
Merge și 14, că tot pe lângă 13 e.

Deci... Particip și anul ăsta la SuperBlog. SuperBlog 2012.
Mă-nscriu, îmi anunț prezența, particip, concurez, duel, luptă, alea-alea.
Încă o toamnă.

F@##%#$@#

Sufletul maichii Dobriți e evitatul unei înjurături, pension style. Pentru că o persoană crescută la pension nu înjură. Folosește expresii bizare ca să-și verse nervii, fără să știe tot mujicul că, pân` la urmă, tot de cacao l-a făcut. La fel și sictir! Hai, sictir, cu referire la chibrituri care nu se aprindeau, uși care nu voiau să se-nchidă, și-alte treburi, socoteli, acareturi, daraveli.

Prea puțin am auzit înjurat sănătos în copilărie. Anafură, cădelniță și biserică. Uneori și agheazmă. Înjurături bisericoase. Dacă era mai gravă treaba, se apela și la colivă, dascăl, paștele mă-tii. Mă-ntreb cum am ieșit așa de departe de cele sfinte ținând cont de mediul pios în care am crescut.

Se mai băgau picioarele, de cele mai multe roi cu precizarea că-n pantofi. Ce pușca mea! și nimeni din familie nu deținea nici o armă și-un du-te-nvârtindu-te în urma căruia nimeni nu devenea titirez.
`tu-ți morții mă-tii cică e urât și dizgrațios. Îmi pare puțin necrofil, da` nimeni nu-mi împărtășește opinia.

Numai cât spui ”înjurat” parcă e deja urât. Te-njur! Te-njur de familie e cel mai grav. Te-njur! Înjură-mă, că nu prea-mi pasă. Toată lumea ignoră efectul terapeutic al înjuratului. Nu birjărește, nu pe stradă, nu din 5 în 5 minute. Când îți dai cu ciocanul peste degete, nu-ți duci batistuța parfumată la gură și nici nu spui ”au! ciocan rău ce ești, mi-ai strivit unghiuța!” Nu, frate! Ciocanul ăla tre` să afle că e un nenorocit alcoolic, pedofil și curvar pentru că ți-a torcoșit bunătate de deget și pentru că doare ca naiba. Tre` să sufere măcar cât tine. Tre` să-l faci cu ou și cu oțet. Să-l blagoslovești cu cele mai nasoale chestii care-ți trec prin cap. Să-l înjuri suculent până-ți trece amocul și dup-aia să te prinzi că ai geamurile deschise și vecinii se pendulează prin curte. Ghinion!

Nu-mi plac femeile care pot fi confundate cu birjarii. De fapt, nici cu bărbații nu stau prea bine. Da` zi și tu,când te lovești cu ciocanul, cum să zâmbești frumos, să taci și să-nghiți? Impossibru!

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Cherchez la femme. Fără link

M-am cântărit zilele trecute și-am observat, într-adevăr, un kil în plus. Nu-i grav, în două zile îl dau jos. Dar sincer nu cred că un kil în plus m-a mărit într-atât, încât alții să nu mai încapă de fundul meu. Da, e problemă veche dar, de data asta, fundul meu pare să fie cât China, pentru că există unii care și noaptea se zvârcolesc de pe o parte pe alta de grija mea. Înțeleg grija de mine venită din partea persoanelor apropiate, nu din partea unora pe care, dacă-i văd pe stradă, posibil să nu-i recunosc.

Știi ce mișto e să stai lejer la un pahar de vorbă și, dintr-odată, să afli că ești subiectul fanteziei unora? Că Galațiul nu e așa de mare pe cât îl credeai și, chiar dacă discuțiile au fost duse departe, pe mal de mare sau la poale de munte, printr-un lanț ciudat am aflat și eu ce fac; de la alții. Și-am rămas uimită pentru că, ceea ce fac în imaginația altora, nu se pupă deloc cu ce știu eu că fac. Sau cei care sunt pe lângă mine.

Și cică trăiesc într-un cerc puțin promiscuu, în care-s cuplată cu o prietenă bună, în care facem posibil orgii în câte 5-6, sex fără măsură, că toată viața mea a căpătat un alt sens, că se știe clar pe cine iubesc, cine mă iubește, cine la cine tânjește și cine face planuri cu cine. Doar că eu nu știu nimic din ce se spune. O fi my twin evil care face toate astea. Și ce simt eu sau pentru cine e numai și numai problema mea. Și n-am făcut sex în 5 sau 6 și uite că recunosc, nici măcar în trei. Da` lasă că știe Înalta Curte de Casație și Justiție mai bine ca mine!

Mă, puiule, mă, mamă, vezi-ți de așternuturile tale. Discută ce vrei tu, discută-ți rudele, prietenii, mâțele, vorbește culori, omletă, spanac, da` lasă-mi viața în pace. Nu ne leagă nimic. N-are de ce să te intereseze ce fac, cu cine, cum și unde. Nu există motiv pentru care ai scobi un trecut trecut și-ai inventa un prezent care, într-un fel sau altul, îți dă o șansă de includere.
La fel cum pe mine nu mă interesează nici măcar dacă mai trăiești sau nu, nu-nțeleg de ce pe tine te fute grija. Se cheamă mâncat de câcat profesionist. Cu polonicul.

Instinctiv, am vrut să te calc pe cap. Sau, mai rău, să-ți tai cablul de net. Interlanul fără net e ca găina fără cap. Se zbate puțin și moare. Sau își bagă gheara-n gât ca pițigoiul. Și-apoi m-am prins că, dacă visezi noaptea și apoi împrăștii zvonuri, se pare că n-ai altă viață. Așa că tre` să te hrănești cu viața altora. Aș vrea să pot spune că tristețea ta mi-a făcut milă. Da` aș minți. O meriți. Găsește altă sursă. Nu de alta, dar mie-mi place să știu ce fac și să fie și real. Dacă vreau fantezie, mi-o creez singură, n-am nevoie de ajutor. Nici eu, nici cei din jurul meu.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Egalitate, dar nu pentru căței - p.2

O sută de români în România fac diverse. Ba fură portofele, ba-și violează sora, ba îi dă în cap vecinului că i-a inundat balconul, fiecare după posibilități. Fiecare pe turta lui.
Cinci rromi fac aceeași chestie, în aceeași perioadă de timp. Tot în România. Ghici cine o să primească mai multă atenție din partea presei. Rromii ne fac de rușine. Nț, nț, nț, ce-au putut să facă! Da` se poate așa ceva? Trebuie luate măsuri, atitudine, ți-e frică să mergi pe stradă că-ți dau în cap, dom`le!
Cinci vs o sută. Proporție dreaptă. Sfânta egalitate.

O sută de francezi în Franța fac diverse. Aceeași poveste. Cinci români în Franța fac diverse. Oare pe cine discută presa? Pe români, evident. Ne fac de râs în toată Europa. În toată lumea, chiar. Nu-i de mirare că suntem priviți așa cum suntem, în afară. Păi, dacă ei se duc acolo și se dedau la blestemății. Ce popor idiot suntem. Ce nație de câcat. Cenușă-n cap și hai să le ștergem străinilor cizmele cu limba, să dispară păcatele celor cinci care n-au făcut cu nimic mai mult rău decât francezii lor. Da` sunt români. Ce fac românii în străinătate e mereu mai grav. Cinci vs o sută. Liberté, égalité, fraternité.

Oricine cu ceva pretenții și măcar o fărâmă de școală o să-ți debiteze despre cât de importantă e egalitatea. De orice fel. Între sexe, între nații, orientări sexuale. Spune NU discriminării. Oricare o să-și aducă aminte de aboliționiști, de Martin Luther King, de mișcarea feminiștă, Gloria Steinem, cât de greu afost să se obțină drept de vot pentru femei și persoanele de culoare, articolul 100, don` ask, don`t tell, mă rog, toate textele posibile. Oricare o să țină discursuri înflăcărate despre cum tre` să fim mai buni, mai oameni, mai toleranți, bălăriile astea care te fac o ființă superioară, de excepție. 

Pân` la rromi/români în străinătate. Acolo dispare și egalitatea, și toleranța, și limbajul elevat. Să aruncăm cu noroi. Să-i omorâm cu pietre! Egalitate? Egalitatea e pentru noi, mă, nu pentru ei. Toleranța e așa, un concept ideal. La naiba cu teoria! N-ai cum să aplici toate astea decât în ograda ta. La fel cum un părinte va fi foarte liberal în gândire când vine vorba de homosexualitate în general; ferească sfântul să afle că plodul lui e gay, că s-a zis cu tot liberalismul.

Nu pricep.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!


 

Silent assassin

Blestemul tăcut al salariului e că, atunci când îl iei și vrei să cumperi ceva, orice, orice-ul nu-l găsești.

Evident că, atunci când ești lefter, vezi tot felul de chestii care-ți dau efectul de ochi în inimioare sau altele de care, pur și simplu, ai nevoie. Da` n-ai ce face, că ești lefter. Și nici să te-mprumuți ca să le cumperi n-ai cum, când n-ai bani nici de pâine. Deci trăiești cu speranța că, la salariu...

La salariu, ciu-ciu! Că nu mai găsești nimic. Nici măcar juma` de pantof. Nici o mânecă de cămașă. Nici o pungă de alune. Parcă toate magazinele s-au golit special pentru că am eu portofelul plin.
Aștept vreo 2 săptămâni. În mod sigur peste 2 săptămâni magazinele vor deborda de must have-uri și de chestii care-mi fac inima să tresalte de bucurie. Da` n-o să mai am bani. Și-o luăm de la capăt.

Tanti de la consignație - nu aia cu manie pe mărunței, alta - m-a anunțat că s-au dat salariile în tot orașul, că vine lumea cu bani de hârtie. Mari. Mulți. În week-end a ajuns la mirobolanta sumă de un milion în d`alde 5 sute și miuțe. Pe rit vechi. Că s-au spart toate pușculițele și țigările și pâinea s-au cumpărat pe firfirici și băncuțe. Ce, nu-s tot bani?

Mă uit la card, cardul se uită la mine și mă-ntreb cum să fac să-mi aliniez bugetul la magazine. Să nu uit să cumpăr aspirină și-un carnețel pe care să notez ce mai am de cumpărat. Cu fiecare salariu mai îmbătrânesc puțin, că e luna și salariul. Număr salariile și încă am o vârstă decentă. Oricum, culmea ar fi să nu găsesc nici pastile. Ce pana mea, măcar să fie totală faza cu când am bani, n-am ce cumpăra.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere! 

7.30

Dimineața e senzația de frig. Senzația că vrei să te-nvelești în cea mai călduroasă pătură și să-ți faci cafeaua așa, învelit. Pătură mergătoare. Să schimbi căldura patului cu căldura care te va trezi.

Dimineața e o pisică somnoroasă, care se uită la tine c-un singur ochi. După care adoarme la loc, pentru că ea e pisică și tu nu și pentru ea leneveala de-abia începe.

Dimineața e miros de cafea proaspăt râșnită, aromă de pâine caldă, de-abia scoasă din cuptor, parfum senzual de corp care visează încă, aromă iute, de primă țigară, gust de pastă de dinți și moliciuni de răsfăț. Ca djinul care iese din lampă fără să-l fi chemat, și djinul e femeie care se mulează dorințelor tale și te amăgește cu dulci promisiuni de mai bine.

Visez încă. Cu ochii deschiși. Eyes wide shut. Un film în care joci, pe care nu-l pricepi și-n care nu te recunoști. Pe care continui să-l inventezi. Un scenariu pe care-l scrii cu doi pași în urmă. Care nu știi cum se va termina. Poți spera că vei scrie ce vrei să joci. Și-s degetele tale care scriu scenariul și degetele tale nu vor să-ți asculte gândurile. Trăiești în scenariul altuia. Al altui eu.

Dimineața asta are parfumul leneș al calmului. Adânci sunt apele liniștite. Și-adâncă e tăcerea obsesivă. Simt dimineața asta prin toți porii. Ca pe prima dimineață din restul vieții mele.

Pân` la următoarea dimineață, la bună vedere!

Clasic înainte de vreme

Tot umblă pe net pozele alea, cu ”dacă-ți aduci aminte de ei, ai avut o copilărie frumoasă!”
Nu cred că pozele cu Beverly Hills 90210 sau Saved by the bell definesc, neapărat, o copilărie ca-n povești, dar e mișto să scotocești prin amintiri. Uite, mă, de ăștia uitasem! Cum dispărea gașca din fața blocului când începeau Țestoasele Ninja și Sandy Bell. Ce stupizi eram, că nu pricepeam mare lucru, da` ne uitam, cu gura căscată, ca la mașini străine. Nu, pe bune, chiar ne uitam la mașini străine.

Mă uitam așa, nostalgică, la poze de genul ăsta, până am început să mă deprim. Ai avut o copilărie minunată dacă te uitai la Pokemon și Life with Louie. No rili? Păi, aia nu e copilărie. Atunci eram deja în mijlocul adolescenței.

Și-ncep să fac un calcul. Din ce în ce mai deprimant. Dacă eu eram copil de anii `90 și mi se pare normal despre ăia să se cheme ani clasici de copilărit, mai nou și 2000 e clasic. În 2000 eram în liceu. Am colegi de muncă născuți prin `95. Eram deja de mult la școală. Terminam facultatea și ei de-abia intrau într-a-9-a. Ptiu, piei, drace!

Știu foarte clar că-n 2003 am terminat liceul. Dar e un prag psihologic perioada 2000-2010. Creierul meu sare 10 ani cu grație. 2000 mi se pare mult prea aproape. La fel de aproape ca 1994. Greu realizez că de `94 mă despart aproape 20 de ani. Văleu, o viață de om! Atât îs de bătrână.
Și-mi aduc aminte mai degrabă ce-am făcut în anul în care am dat bacul, decât ce-am făcut luna trecută. Timpul apropiat îl gândesc condensat. Amintirile sunt pe-ndelete. Semn clar de senectute.

Mă simt cam cum se simțea bunică-mea când își aducea aminte de Gianni Morandi. Prea tânără în buletin, prea bătrână în epoca în care Tiesto e clasic.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Limbi străine - p.2

Dir daieri,

Tudei iz ănadăr menic mondei. Ai hevănt spict ingliș sins forevăr sou ai tot tu giv it ă trai. Ai stil rimembăr hau tu. Aim glad det mai ingliș iz stil gud. Ai cud giv lesăns, ai cud bi ă ticiăr, ai cud du eniting uit mai schils.

Ănadăr dei in perădais iz tudei. Dă măndei bifor dă mani comz. Dă preșiăs uic dat ui ueit for dă hol mont. Ai nevăr ghet di ecsănt ruait, băt ai trai. Mai frenci ecsănt iz betăr, băt pipăl nou mor ingliș den frenci. Sou Ai spic ingliș tudei.

Ai chent ueit tu gou șoping, tu bai laț end laț ăf tingz, tu fil dă șoping mania uans mor. Aim ă gud șopăr. Ai bai evriting ai si end laic. Deaț uai mai mani finiș cuic. Deaț uai Ai cud nevăr meic economiz. Deaț uai aim brouc et di end ăf evări mont. Băt Ai laic it deat uei. Meics mi fil ălaiv.

Ai uiș Ai hed dă mani uăf Bil Gheiț. Băt Ai dont. Ai haf tu chip deat in maind. End tu bi seatisfaid uit uat Ai hev. Aim hepi. Nou rizon, giăst hepi. Dă moust biutiful filing: tu bi hepi uidaut sărcing for dă rizon. Ai houp it leastiz forevăr. Hepi mondei, uărld!

-----

Pân` la următoarele lecții, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.147

@Mab



Enjoy!

брат

M-a fraierit frate-meu când eram mică că boabele de orez expandat sunt ouă de furnici. Ani la rând am trăit cu impresia că am mâncat ceea ce alții nu concep. Cruntă dezamăgire când am aflat adevărul! Doar că și acum când văd boabele alea am fața de me gusta; me furnicsta.

Tot el mi-a povestit cu lux de amănunte ce buni sunt hot-dog-ii și cât de șmecheră e pizza. Și avea un stil de-a povesti de-ți lăsa gura apă. Eu, mică, proastă și neștiutoare, ascultând cu gura căscată despre sosul genial din hot-dog-i și de blatul subțire, delicios de pizza, care nu se compara cu pizza de-o făcea Doamna Mamă în casă. Copil de început de ani `90, care se bucura nespus la o gumă, darămite la ideea că ar putea mânca, vreodată, bunătățile pe care le mâncase el.

Preparatul Șmex era margarină pe pâine, deasupra căreia rădeai brânză din abundență. Era cel mai bun preparat ever. Și dacă altceva nu prea mâncam, Șmex-ul îl divinizam. Aș fi făcut baie în Șmex. M-aș fi căsătorit cu el. Și cu Cavit-ul pe care-l sustrăgeam amândoi din frigider; și cu laptele praf la care dădeam iama doar când eram singuri acasă.

El m-a călit să nu plâng ca o fetiță când mă lovesc. Judo însemna ca eu să vin în fugă și el să mă trântească peste umăr. Luam câte o spinare de covor, da`nu plângeam și nu mă plângeam, că era mișto să jucăm judo și să am vânătăi despre care nu știam. Mâini întoarse, degete scrântite, ”furnici” cu toată puterea - toate erau mijloace de a mă căli pentru viitorul îndepărtat, în care trebuia să știu să mă bat ca un băiat și să nu recunosc că mă doare. Să-mi testez noi limite de durere. Durerea fizică nu mă doare de atunci.

Am stat vreo două ore terorizată după fotoliu, cu el pe canapea, amenințându-mă cu un pistol cu capse despre care atunci credeam că e real și c-o să mă omoare dacă ies de acolo. Am tânjit după praștia imensă, din oțel cu bandă de cauciuc, pe care i-a confiscat-o Doamna Mamă. Am vrut lunceag ca al lui, cu toate că mă cotonogeam doar cât îl luam în mână; n-am avut, că cică era periculos pentru copii. Am crezut mult timp că un monstru mare vine și-i dă țigări pe sub ușă, pentru că asta m-a făcut să cred, ca să nu-l dau în gât că fumează. Și m-am bucurat când a venit și mi-a adus o acadea Lollipop, de care văzusem doar la televizor. Și când mi-a luat un ditai caiet studențesc, ca să nu zic că amicul Viorel mi-a ars, din greșeală, bluzița cu țigara.

Și-am învățat că legăturile de sânge sunt importante doar în filme și-n cărți. În viața reală poți avea un frate pe care nu l-ai mai văzut de 15 ani și să nu-ți fie dor de el. Doar să-ți aduci aminte de chestiile faine, să le uiți pe alea nasoale și să te uiți în urmă ca la viața altcuiva. Ca la amintirile altcuiva, care nu te dor; doar te fac să zâmbești pentru că e posibil să ți se fi întâmplat și ție. Frate-meu e un actor într-un film care nu-i cu mine.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

Căzută-n cap

Am găsit explicația pentru care sunt eu azi așa cum sunt. Cu manii, revelații, întrebări, autism, paranoia, obsesiv compulsiv. Unii ar spune că e explicația logică și pentru că sunt gay, dar asta ar însemna să susțin teoriile alea, conform cărora persoanele gay au probleme mentale. Say what? Apar în fața oricărui psihiatru și mă scoate fără carnet roșu. Pentru că nebunia vizibilă nu e și nebunie medicală.

Revenind. Aveam vreo lună și ceva. Poate două. Eram mică, drăguță, grăsuță - da, grăsuță - în scutecelul meu probabil roz, probabil cu ursuleț, cuminte și angelică. Până venea noaptea. Și noaptea se dezlănțuia iadul. Vorba lu` Bucur, câți draci în fundul meu. Nu adormeam decât cu companie constantă. Făceau ai mei cu schimbul care să mă legene pe picioare și să-mi caute-n coarne, pentru că altfel nu voiam să tac dracu` din gură și să dorm ca orice alt plod normal. Reminescențe care mi-au rămas și acum, pentru că nu pot adormi la 11 din noapte decât dacă-s ruptă de somn, după nopți nedormite. Altminteri, ”răsărit” scrie pe mine.

Era rândul lui Bucur să mă adormă. Legănată pe picioare. Little princess. Înainte de a mă naște, ai mei au stabilit că tre`să fiu fată, cu ochi albaștri ca a lu` Doamna Mamă, blondă tot ca ea și cu fizicul de radieră a lui Bucur. Fată tradițională și feminină, n-am ieșit. În rest, totul s-a adeverit. Dar da, Bucur mă legăna suav pe picioare. A nu știu câta noapte consecutivă. Oboseală maximă. Îi picau ochii în gură. Cred că nu e tocmai ușor să muncești 9 ore pe zi și dup-aia, când vii acasă, să trebuiască să gâdili comoara ca să doarmă. Sigur nu e.

Și-n oboseala aceea nebună, somnul l-a toropit. A ațipit. Câteva secunde. Îndeajuns ca, atunci când s-a dezmeticit, comoara să nu mai fie pe picioare. Nici în pat. Nici pe nicăieri din zona vizibilă. Panică totală! Unde e fata? Ce s-a întâmplat? A răpit-o cineva? A căzut? S-a lovit? Și-a rupt ceva? Dacă rămâne însemnată pe viață? Jale și durere.

Eu - cuminte - sub pat. Nici un sunet. Mâlc. Nu vreau să-mi imaginez cât i-a luat să mă găsească. Varianta oficială e că am căzut din pat și m-am rostogolit sub. Varianta romanțată e c-am picat în cap și am ieșit minunea care sunt azi. Să mă contrazică cineva, că-i demonstrez ce înseamnă să fi căzut în cap de mic!

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!