Perfecţiuni

Taximetristul perfect trebuie să priceapă din prima unde trebuie să mă ducă. Să tacă tot drumul, să nu-ncerce să facă small talk, să nu aibă casetofonul fixat pe manele şi să conducă fără să-mi provoace răzmeriţă-n stomac.

Colegul perfect e ăla care nu mă bagă-n seamă decât dacă sentimentul e reciproc. Care-şi vede de treaba lui, care salută sau nu şi care nu-mi mănâncă mâncarea. Cu plăcere îi dau acestui coleg un paracetamol când are nevoie şi-i cer o mână de ajutor de consider că mă poate ajuta.

Dacă vine vorba de vânzătoare perfecte, e vorba de alea care se mişcă rapid, nu-mi comentează alegerile, îmi dau rapid restul şi nu-ncearcă să mă tragă-n piept cu chibrituri şi pastile Orbit.

Prietenii perfecţi îs ăia de te ridică atunci când eşti la pământ, care duc bere după bere din solidaritate, de care-ţi permiţi să faci mişto şi cărora le permiţi miştourile. La care apelezi când ţi s-a stricat priza şi pe care-i înveţi cum să bată un cui cu stil.

Şi mai sunt multe chestii perfecte. Seara perfectă, şueta perfectă, momentul perfect; dar astea-s perfecţiuni mult prea intime. Să fie între patru ochi...

Pân' la următoarea perfecţiune, la bună vedere!

Fă-mă din cuvinte

...şi atunci, dintr-o singură lovitură, i-a venit de hac ticălosului. Adică l-a învins, l-a făcut pilaf, l-a transformat în oale şi ulcele. Da' ce-i "hac"-ul ăsta? Animal, pasăre, plantă? Obiect de cult? Să-mi zică şi mie cineva de ce i-a venit ticălosului. Înlocuiţi-mi hac-ul. Desenaţi-mi hac-ul. Vreau să pipăi hac-ul, şi mă declar mulţumită. Da' hac-ul nu poate fi delimitat. Vreau să ştiu ce formă şi ce culoare are, pentru că nimeni nu poate să pună punctul pe I şi să mă lămurească cine sau ce e respectiva chestie.

Nu-i bai dacă nu reuşeşte nimeni. Pentru că nici bai-ul nu ştiu ce-i. Cică nu-i cu supărare, şi-atunci de ce nu spui aşa? Bai-ul nu-i varianta masculină pentru baie. Şi dacă ar însemna grav, atunci de ce nu pot să spun că nu l-a lovit bai tare?

Nu, că l-a lovit oleacă sau o ţâră. Nu zău? Da' mai multe leci sau mai multe ţâre zău că nu putea. Şi nu pricep. Nici măcar zău-ul ăla. La fel cum mi-a luat mult timp să pricep ce-nseamnă "'tu-ţi paştele mă-tii". Sau că grijania n-are nici o treabă cu grija şi că, în ciuda aerului misterios, pe ea măcar puteai s-o atingi. Iar dacă-mi spui că l-a legat fedeleş, sincer mă întreb cum de-a putut să-l lege butoi mic, prevăzut c-o toartă, în care se ţine apă sau vin. E mult mai complicat decât biata mea minte poate pricepe.

Pân' la următoarele dileme, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.83

Melodie de adus aminte.



Enjoy!

Dream a little dream

Visele mele se împart în alea frumoase, alea de capă şi spadă şi alea din care mă trezesc, îmi ia ceva timp să mă conving că a fost vis, şi-apoi răsuflu uşurată pentru că nu era un coşmar real. Alea frumoase nu se repetă. Niciodată, exact ca-n realitate. În schimb am o serie de coşmaruri care mă urmăresc de ani buni; din copilărie până acum, şi cred că voi îmbătrâni cu ele.

Unul dintre ele ar fi că zbor. Fără aripi, fără mătură şi fără covor fermecat, doar zbor. Lucru care, în vis, mi se pare de-a dreptul normal. Asta-i partea frumoasă. Partea nasoală e că, după o bucată de timp, mă prăbusesc. Şi se lasă şi cu sânge; dar partea cea mai îngrozitoare e până să ating pământul. Momentele alea în care conştientizez că mă voi zdrobi; că voi fi praf şi pulbere.

Al doilea implică un cimitir, seara. Cimitir vechi, cu monumente de piatră, un fel de Eternitatea mult mai mare, cu o biserică rotundă în mijloc. Şi orice aş face pentru a ieşi din cimitir, trebuie să trec prin biserică. Şi-n biserică e întins pe masă un mort. Lumina de la lumânări, bătrâni în negru, mort de ceară, cadru de-ţi vine să-ţi smulgi părul din cap şi să fugi încotro vezi cu ochii. Numai că-n vis nu pot fugi, şi trebuie să stau lângă mortul care devine din ce în ce mai hidos şi mai terifiant. Ca naiba, teama de morţi mi-am lecuit-o acum câţiva ani. Dar visul meu nu ştie asta, şi nici eu în vis nu par să am habar. Deci mă trezesc trannspirată, tracasată şi căutând în disperare o lumină. Oricare.

Al treilea e cel mai recent. Şi singurul care, într-un fel sau altul, a devenit realitate. Faptul că se repetă, nu face decât să trăiesc over and over un coşmar palpabil. Iar când mă trezesc, nici măcar nu pot spune c-a fost vis de noapte şi c-o să se ducă odată cu noaptea, pentru că nu, de realitate nu poţi scăpa.

Şi am momente-n care-mi doresc să nu mai visez. Niciodată. Pentru că da, aş renunţa la visele alea frumoase, dar aş avea certitudinea că nu voi mai avea niciodată coşmaruri. Şi-atunci poate că şi realitatea ar părea alta...

Pân' la următoarele vise, la bună vedere!

Six femmes

Mă fascinau peştii de sticlă colorată pe care îi avea o prietenă de-a bunică-mii în vitrina de la pat. Da, adormeam cu frică să nu-i sparg geamul în somn, dar şi zâmbind, pentru că-n mintea mea peştii ăia căpătau şi viaţă, şi grai, şi ştiau şi-o groază de poveşti pe care mi le spuneau doar mie. Mă uitam tâmp la ei, îmi doream să-i scoată de-acolo şi să mi-i dea să mă joc şi nu, asta nu se întâmpla niciodată. După un timp, n-am mai fost pe la tanti Lucica, şi-am uitat şi de ea, şi de peşti.

La tanti Eugenia aveam manie pe metronom. Mereu uitam cum îl cheamă, da'-l preţuiam teribil. Puteam sta ore-n şir să-i urmăresc bătăile regulate. Îl făceam să bată mai repede sau mai încet, îl opream, o luam de la capăt, număram, îmi mişcam capul în ritmul lui; mi se părea aproape la fel de interesant ca ceasurile pe care le desfăceam şi-apoi le montam la loc, într-o oareşcare ordine, care n-avea nimic de-a face cu ordinea originală. Şi tot ea avea vreo şase elefanţi, de la unul mare cât pumnul meu, pân' la unul mic, mic de tot. Cu ei făceam instrucţie şi inventam războaie.

Cele mai şmechere maşinuţe, le avea tanti Jeni. Tot ea avea o aluniţă imensă în barbă pe care n-o numea "neg" şi purta ochelari fumurii. O dată nu m-a lăsat să mă ating de maşinuţe, şi mi se părea tare plictisitor să mă duc, să stau regulamentar pe pat şi s-aştept să se sature de vorbit. Când ieşeam de la ea, respiram uşurată. Încă o încercare trecută cu brio...

La tanti Luchi am învăţat să mă feresc de mâncarea de prune şi de aia de gutui. Au încercat să mă îndoape, dar am refuzat cu desăvârşire să mănânc ceva ce era dulce dar cu carne şi de-a dreptul împotriva tuturor credinţelor mele culinare. De la tanti Cheaţa am primit prima mea cană despre care ştiam sigur că e numai şi numai a mea. Tanti Lucica îmi dădea dulceaţă de nuci şi de cireşe negre, deci îmi plăcea de ea teribil. Păcat că n-o vizitam mai des...

Le-am uitat în timp. Am crescut şi-au rămas acolo; reapar de fiecare dată când văd ceva care îmi aduce aminte că, odată, demult, am fost şi eu copil. Şi copilăria mea a fost construită, în parte, şi datorită lor. Şi mă-ntreb dacă au crezut vreodată că vor fi parte din trecutul cuiva pe care-l considerau copilul care tace. Ăla de vine obligatoriu la pachet cu bunică-sa.

Pân' la următoarele amintiri, la bună vedere!

Moşeala

Ieri am aflat că moşeala e un ritual al "roackerilor". Un fel de dans. Adică aşa se dansează rock-ul: dai din cap, te loveşti de ceilalţi şi sari. Un ritual barbar, am aflat. Al cărui semnificaţie, persoana în cauză nu-l pricepea neam. Totul spus pe-un ton atât de mirat, şi-atât de inocent, şi-atât de contrariat, că-mi venea să-ntreb în ce bol de cristal a trăit până acum.

Poate e mai uşor să pricepi de ce maneliştii fac faza aia cu mâna lovită sistematic. Sau, ca să nu fiu atât de nasoală, de ce există genul ăla de dans în care stai în mână, te-vârţi în cap şi faci tot felul de flic-flac-uri, fără nici o legătură aparentă cu muzica.

Da' unde e plăcerea să te-mpingi şi să ţopăi de nebun? Nu-i nici estetic, nici sănătos, nici în nici un fel. Poate doar să ridice semne de întrebare. Iar termenul în sine... De unde şi până unde? N-a mai văzut, n-a mai auzit şi da, toate ideile ei de fetiţă cuminte au fost date peste cap când a văzut barbaria cu pricina. Şi nu pot să spun decât atât: bine că n-a văzut moşelile mai vechi, la care se lăsa cu călcat în picioare şi pumni pe bune, pentru că mă îndoiesc că ar mai fi ieşit vreodată din casă.

Pân' la următoarea sprânceană ridicată, la bună vedere!

Muzical

Leapşa, cu de la Torden citire. Una cu sunet. Şi cu muzică. Şi-ncep:

1. Numeşte o formaţie sau un cântăreţ care nu-ţi vine să crezi că ţi-a plăcut când erai mai tânăr.
Greu. Stratovarius şi Axel Rudi Pell. Nu mă mai omor după ei.

2. Numeşte o formaţie sau un cântăreţ pe care o / îl urai în tinereţe şi pe care acum o / îl adori.
Să spunem că nu mi s-au schimbat radical gusturile. Dar merg pe Peaches. Nu-mi plăcea şi pace bună. Acu' îmi place de mor.

3. Numeşte o formaţie sau un cântăreţ care a trecut testul timpului, care îţi place de la început şi până acum.
Rammstein.

4. Numeşte un cântec căruia nu-i poţi rezista şi te apucă bâţâiala sau datul din picioare.
Metallica - Whyskey in the jar.

5. Numeşte un album de pe care îţi place să asculţi fiecare melodie.
Mylene Farmer - Innamoramento.

6. Numeşte o formaţie sau un cântăret de care eşti atât de sătul/ă încât îţi doreşti să nu mai auzi în veci de ea/el.
Nush... Tot ce e extra comercial şi care mă intoxică prin toate taxi-urile.

7. Numeşte o formaţie sau un cântăreţ pe care partenerul tău sau prietenii o/îl adoră şi tu nu-l poţi suferi.
Să-mi fie cu iertare, Iron Maiden.

8. Coverul tău preferat.
Cu care să încep???
Robbie Williams - My way. Live - I walk the line. Lucas Silveira - Heartless.
Şi mai sunt, da' e o listă interminabilă.

9. Cântecul sau formaţia preferată în secunda asta.
Serj Tankian - Baby.

Şi s-a terminat când începusem să-mi intru în ritm... Leapşa e, ca de obicei, pe bază de autoservire.

Pân' la următoarea leapşă, la bună vedere!

30 de arginţi

Pachetul de ţigări e 125 de mii. Vechi, pentru că am rămas pe rit vechi, ca ruşii. De obicei, dau 150 şi-aştept restul. Sau 130. Mai rar am fix cât scrie pe etichetă. Dar da, de obicei dau hârtii. Da' se-ntâmplă aşa: înainte de salariu, mai spargi şi puşculiţa, că viaţa-i grea, şi cică suntem în criză, şi dacă tot îs acolo, şi-s bani, de ce să nu-mi salvez plămânii cu mărunţeii adunaţi în timpul lunii? Şi da, mă duc cu pumnul plin de monezi; vorba bunică-mii, ca la poarta bisericii.

Mie, una, chiar nu-mi pasă. Tot bani îs. Ce contează că-s mulţi şi mărunţi? Da' nu, că vezi tu, că vânzătoarea nu-i de aceeaşi părere cu mine, şi-mi aruncă o privire ucigătoare. Mamă, ce crimă pot comite, venind cu monezi. Că ea n-a văzut decât hârtii de 5 milioane la viaţa ei, şi-şi murdăreşte manichiura dacă-mi atinge bănuţii. Cum de i-am adunat? Am făcut chetă? Am spart cutia milei? Da' cum de-mi permit să vin să cumpăr ţigări de parc-aş cumpăra lumânări? Da' nu mi-e ruşine?

Mă, eu ştiu una şi bună: banu' îi ban, sub orice formă ar veni. Şi dacă aduni ban cu ban şi ajungi la suma necesară, şi nu-ţi cer să-mi faci rabat, şi tu-ţi permiţi să mi-i dai ca rest, eu de ce n-aş pune rest la rest să fac un întreg? Nu-mi pică tresele să vin cu punga cu monezi; tresele tale de ce se simt lezate când trebuie să-i numere?

Ştiu câteva vânzătoare care strâmbă din nas când vin cu punguţa miraculoasă. Aşa că am un plan măreţ: când voi face următoarele cumpărături babane, fac pe dracu'-n patru, şi plătesc doar cu mărunţi. Măcar un milion. Şi nu numai cu d'alde 5000; bag bonus şi d'ăia de 1000, ba chiar şi din ăia urâţi, de 500 de lei. Îs curioasă dacă o să refuze să-mi ia banii pentru că-s mizilic. O să revin cu deznodământul.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Aşa nu

Am aflat că a fost post şi-acum, că s-a terminat postul, e liber la "cărniţă". Pe bune că, în primă fază, m-am gândit că lumea a devenit mai religioasă şi că unii chiar au început să respecte posturile. Da' dup-aia am realizat că discuţia aluneca spre cu totul altă pantă, şi-aşa a apărut dilema. Şi mania. Şi nervii.

Urăsc termenul de "cărniţă" drept înlocuitor pentru sex. La fel cum urăsc "post" sau "au venit musafirii" pentru "ciclu". N-o să auzi nici o gagică spunând "băi, mi-a venit ciclul şi n-am putut să fac sex". Nu, că ele trebuie s-o coafeze. S-o metaforizeze şi s-o deghizeze cât mai mult. La fel ca atunci când aşteaptă să fie consignaţia goală pentru a-şi lua tampoane; la fel cum vânzătoarea dă pe sub mână alea două ob-uri pe care le ceri cu voce tare.

Trecând peste faptul că anumite diminutive îmi strepezesc dinţii, să fim serioşi, cărniţă? Nu pot pune degetul să arăt exact de ce mă chinuie termenul. Doar că e aşa, ca atunci când văd crocodili, sau când visez şerpi care se târăsc înspre mine. Repulsie totală faţă de eufemism. Zi-i cinstit, că nu-ţi pică tresele. Sau găseşte ceva care să pară mai puţin libidinos.

Şi la fel de libidinos mi se pare să plescăi salivând pe tastatură cu gândul la orice fel de mâncare, în condiţiile în care te plângi că ţii dietă, nu slăbeşti deloc, dar mărturiseşti nonşalant că ai terminat o cutie de Finetti în două ore. D'aia mare. Măcar plescăie-n gând.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Frumuseţea absolută

Mă enervează tiparul românesc, încetăţenit, de frumuseţe. Alea de le vezi că-s considerate bunăciuni general valabile, care te intoxică cu apariţiile la teve - da, am aprins zilele astea teve-ul - şi despre care toţi vor spune, oftând la unison, că-s ză best biuti evăr.

Înţeleg. Au corp fain. Pe bune. Nota 10, unele chiar 11, da' când mă uit mai sus de gât, eu una sunt tentată să dau şi să fug. Ce e atât de fascinant la o împletire între Anca Ţurcaşiu şi Mădălina Manole? Ori îs cumplit de virginale, or îs de-a dreptul vedete porno de mâna a cincea. Ochii maaaaaari, nasul maaare, buzele-ncordate. Partea încordată mă dă pe spate. Văd deja cum mai are puţin şi le explodează craniul de-atâta încordare. Şi buzele cât mai conturate cu putinţă, şi vorbesc din vârful buzelor ălora gelate şi încă puţin şi le explodează şi silicoanele de la atâta concentrare. O prefer pe Jocelyn Wildenstein; măcar aia şi-a urmărit mania până la capăt.

Şi mă enervează femeile creţe. Cu părul numai inele, care cică-s frumoase şi mirobolante, şi nu pricep ce naiba vezi atât de fascinant la o claie de păr, care-ţi acoperă toată faţa, şi-ţi triplează craniul. Eventual extrem de slabe, de ai impresia că va pica în nas la fiecare pas, pentru c-o trage părul în jos. Sau la gropiţele-n obraji. Aşa, ai niste găuri în obraji de fiecare dată când râzi. Ce-i fain la asta? Cu şurubul potrivit, fiecare putem să avem găuri permanente. De ce-s maxime gropiţele? Pentru mine-s cam pe acelaşi principiu cu aluniţa imensă pe buza de sus, sau c-un neg în vârful nasului. Şi nu, nu-mi doresc nici păr creţ, nici gropiţe, nici aluniţă; doar mă enervează.

Şi da, dacă-mi aduci una cu bot încordat, creaţă, cu gropiţe şi cu aluniţă senzuală à la Cindy Crawford, cineva să mă ţină bine, bine de tot, pentru că nu vreau să ajung în hăinuţe vărgate pentru mulţi ani; sau, mai rău, în hăinuţă albă, cu mâneci legate la spate.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Les neiges d'antan - p.2

Pe vremea mea, moşeala se lăsa cu victime. Pumni în cap, picioare în gură, dinţi sparţi, ceva sânge, acţiune, poate chiar şi-o ambulanţă, poliţia prezentă la locul faptei, d'astea. Şi-n nici un caz nu te băgai dacă aveai multe kile în minus, ochelari pe nas sau acnee în fază incipientă.

Azi moşeala se face pe orice. Inclusiv pe Pink Floyd şi Vama Veche. Pe acelaşi principiu pe care s-ar fi făcut acu' câţiva ani dezmăţ pe Mozart.

Copii. Mulţi, mulţi de tot. Sărind în sus de bucurie şi bătând fericiţi din pălmiţe. Dând din cap pe With or without you. Făcând celebra fază cu chitara mimată şi c-un picior dus estetic înainte. Ţopăială la propriu. Cor de voci în schimbare, sincron la plete în devenire, ba chiar şi vreo două perechi de blugi rupţi, pe lângă cele tricouri negre definitorii.

Mă, spun drept, mi-a plăcut. Parcă toată ţopăiala din adolescenţă era mai puţin liberă decât asta, din copilăria lor. Şi mi-aş lua priviri ucigătoare pentru că-i numesc "copii", da' pentru o bucată de timp m-am simţit nu bătrână; doar puţin mai în vârstă. Şi-a fost aşa, un soi de nostalgie amestecată cu zâmbet amar, pentru că da, acu' mulţi ani nu mi-am permis atâta dezinvoltură. Poate pentru că era epoca cu totul mai serioasă. Sau credeam că e. Şi da, vorbesc despre un concert cu cover-uri reuşite şi cu bere la pahar. Munţi de pahare, ţigări şi floricele. Concert ca-n copilărie. La care am răcnit şi eu din toţi rărunchii "All in all it's just another brick in the wall"...

Pân' la următoarea nostalgie, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.82

Un alt cover care-mi place mai mult decât originalul.
Cât despre versuri...



Enjoy!

Vara se numără nervii

Pe acelaşi principiu cu mănuşile sau şosetele cu degeţele care mă termină psihic, n-o să-nţeleg maieurile. Alea de le porţi pe sub bluză sau cămaşă. Că cică transpiri mai puţin. Ei, cum sufletul meu să transpiri mai puţin când n-ai doar un singur strat, ci două? Şi al doilea eventual mai grosuţ, aşa, din bumbac 100%, care se lipeşte, te sufocă şi-ţi ia şi ultima speranţă de a simţi cea mai mică adiere de vânt?

Ei, nu, că mai ales bărbaţii tre' să poarte maieu pe sub cămaşă. La fel cum bărbaţii, dacă-s masculi feroci, nu se rad la subraţ şi nu, în nici un caz nu se vor pensa, nici măcar dacă-s "închinaţi" şi au dictai streaşina pe post de sprâncene.

Epilat? Ce-i ăla? Doar femeile se epilează, chit că pe sub cămaşă ai maieu, şi sub maieu ai bluziţă de păr natural; şi pe piept, şi pe spate. Ei, cum să te epilezi? Dacă-ţi scade din masculinitate? Mă gândesc că unii dintre masculii neepilatori tre' să-şi ia cămasă cu două numere mai mare, pentru a reuşi să-şi încheie nasturii; da' măcar îs virili până-n măduva oaselor.

În aceeaşi ordine de idei, ştiu un mascul care se epilează pe picioare. Da' nu oricum, ci doar între linia şosetei şi genunchi. Dacă din greşeală îşi ia un pantalon mai scurt şi papuci, vezi clar cum epilarea a fost făcută cu alte haine decât cele din ziua respectivă. Şi e amuzant şi enervant în acelaşi timp, da' măcar şi-a dat osteneala de a scăpa de 50% din părul din dotare.

Şi pentru că tot suntem la capitolul "nervi", mai spun aşa: sandale bărbăteşti cu pedichiura plină de pământ; sandale de damă cu unghiile atât de nature că-s galbene şi femei care refuză să se spele pe cap cu săptămânile.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Glicemie scăzută

Sărăţelele însemnau un gogoloi de aluat, pus într-o maşinărie greoaie, turtit cu stil şi copt pe ochiul de la aragaz. Acţiune repetată de multe ori, până când se făcea ditai maldărul, şi de-abia atunci le puteam ataca în voie. Sărăţelele aveau chimen. Nu-mi plăcea chimenul, aşa că înghiţeam fără să mestec partea vinovată, şi ronţăiam în continuare până mi se iritau colţurile gurii.

La fel şi cu turtele, cu toate că de acolo nu-mi reveneau decât marginile, pentru că respectivele turte trebuiau să stea intacte până când erau preparate în varianta finală. Ce vină aveam eu că mai degrabă le preferam neînmuiate şi neacoperite de nucă? Nici una, evident, dar tot numai cu colţurile trebuia să mă mulţumesc.

Ciupercuţe cu pălăria înmuiată în ciocolată. Din acelaşi aluat se făceau şi fursecurile alea lungi, în diferite forme, pe care le construiai la maşina de tocat carne. Da' îi puneai sită şmecheră, şi ieşeau vreo patru forme de fursecuri, numai bune de devorat. Şi tot la fel erau şi bilele cu vişină la mijloc, date mai apoi tot prin ciocolată şi, eventual, prin nucă pisată. Sau celelalte bile, din biscuit, pline cu vişine din vişinată.

Da' cu salamul de biscuiţi? Ăla era crimă şi pedeapsă, pentru că puteai să-i pui şi stafide, şi rahat, şi tot felul de alte chestii care-l transformau dintr-un simplu biscuit, în Mecca dulciurilor. Da' cea mai şmecheră chestie mi se părea rulada din biscuit, cu cremă de cocos, şi lapte praf, şi margarină. Aha, margarina aia cancerigenă, care lega crema şi care mă făcea să patrulez prin faţa frigiderului până când, finalmente, prăjitura putea fi scoasă, dezbrăcată de staniol şi sacrificată de dragul papilelor mele gustative.

Prăjitura cu foi Lica, şi cremă de rahat şi lămâie. Sau ailaltă, tot cu foi Lica, dar cu cremă de cacao şi cu glazură de ciocolată. Alba-ca-Zăpada, ciocolata de casă, negresele, crema la pahar şi - evident - multe altele fără vreun nume precis, pentru că niciodată o reţetă nu se respectă întru totul, şi poţi face mereu hibrizi de prăjituri care, chiar dacă nu arată grozav, sunt delicioase şi care te fac să visezi la copilăria aia, în care nu conta aspectul, ci gustul. Şi dacă era dulce, pe bune că nimic altceva nu mai avea importanţă.

Pân' la următoarea amintire, la bună vedere!

Marry me - p. 2

Dilemă majoră în materie de nunţi. Da, au revenit; nu găseşti un loc decent pe-o terasă mai mult decât decentă pentru că toate sunt rezervate pentru miri, mirese şi nuntaşi. Rişti să te calce limuzina aia închiriată care era să dea peste tine şi săptămâna trecută, dar cu o altă nuntă; voaluri albe zboară prin aer, poze trase la indigo, pentru că nimeni nu vine c-un cadru original, tortu', găina şi prosopul. Până aici, toate bune şi frumoase. Deja m-am obişnuit, bat mărunţel din buze şi-mi caut altă cafenea; dacă mai aud o dată marşul miresei pe bune că dau direct la Conservator şi mă reprofilez. Mă fac lăutar cu cobză.

Da' faza-i alta: ce te faci când vrei să te măriţi, şi vrei, şi-ai găsit şi mirele destul de calm care să te accepte, da' nunta tot întârzie? Că nu te mai cere, sau te-a cerut, da' vezi tu că trebuia să te măriţi anu' ăsta, da' nu-s bani, da' parcă nici tragere de inimă nu-i, şi parcă ţi-ai comanda rochia, da' parcă te ţine o aţă, şi dă-i înainte cu plângeri şi plânsete şi bocete, şi fă capul mare oricui găseşti că, mamă, ce te-ai mărita, da' chit că ai cu cine, n-ai cum şi când.

Şi de ce trebuie neapărat să-ţi cumperi rochia? Ai de gând s-o laşi moştenire? N-o să mai poarte nimeni rochia aia, pe bune. Nici măcar tu, decât dacă ai de gând să te măriţi de mai multe ori, şi-atunci clar o să vrei o altă rochie decât la nunta iniţială, şi vai şi-amar, pentru că o să ai colecţie de rochii de nuntă, n-o să mai ai loc în şifonier, şi-o să uiţi de ele, şi ţi-au ieşit fire de păr alb degeaba când ai căutat-o pe prima. Închiriază sau, mai şmecher, mărită-te într-o pereche de blugi şi-un tricou. Clar e şi mai comod, şi mai puţin costisitor; şi nici nu stresezi toată suflarea cu faptul că nu, nu găseşti rochia perfectă. Plus că poţi purta tenişi fără probleme, şi n-o să te plângi două luni după de dureri de picioare şi de spate.

Iar dacă vrei nuntă tradiţională, bate la cap pe cineva căruia chiar îi pasă. Plânge-te la clubul mireselor în devenire, nu-mi da amănunte. Nu mă interesează nici măcar buchetul pe care-l vei avea, darămite restul banalităţilor.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Sună-mă senzual

Horoscopul ţi-l poţi afla dacă te uiţi la televizor, citeşti jdemii de reviste sau dai un search pe Google. Ba poţi să afli şi horoscopul personalizat, în funcţie de câte litere are numele tău sau în ce poziţie stai când ceri informaţii preţioase. Zodiac mayaş, aztec, floral, faună din America de Nord, bla-bla-bla-uri.

Da' mai nou mai poţi afla ceva, cu un simplu telefon: cât de senzuală eşti. Adică se-ntâmplă cam aşa: te trezeşti dimineaţa şi, în timp ce fierbe cafeaua, îţi trece prin cap "mă, ia să văd eu cât de senzuală sunt!" Şi cu o mână pe ibric, una pe telefon, vocea de dimineaţă şi bigudiurile stilizat aşezate, formezi numărul adevărului. Dacă mai ai şi ţigara-n colţul gurii, efectul este garantat. Ai să afli că eşti mirobolantă şi fascinantă şi plină de mister; senzualitatea ta excesivă poate cuceri pe oricine, oricând. Nu mai ai nevoie de nimic-nimicuţ, iradiezi sex-appeal şi nu există muritor care să nu pice pe spate în momentul în care dă nas în nas cu extraordinara ta prezenţă. Şi da, eşti taxată la minut. Număr fără tarif normal, pentru că există complimente care se fac doar pe bani.

Şi dacă înţeleg şi susţin mania pentru informaţii legate de planete şi trigoane regale, îmi poţi bate un cui în cap şi tot nu voi pricepe cum sufletul meu poa' să-ţi stabilească cutare nivelul senzual la telefon. Şi, la fel cum nu pricepeam care sunt ăia de mai sună la 8989989, nu-i dau nici dilemei ăsteia de capăt. Sună cineva? Crede cineva? Există cineva care să se plictisească atât de tare încât să folosească serviciile cu pricina? Vreau poza individului. Măcar pentru un afiş cu "ei există printre noi"...

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.81

Enjoy!

Veşnic naturală

Un catalog gen Avon sau Oriflame e, la prima vedere, aşa, o broşură cu produse cosmetice. Un parfum, o cremă de corp, un roll on, alea-alea, chestii care le încântă pe femei, la care fac ochii mari şi rotunzi ca-n anime-uri şi pe care le cumpără din plăcere. La prima vedere, pentru că, aşezaţi-vă mai bine în scaun, catalogul ăla e, de fapt, un mijloc de denigrare a femeilor; o înlănţuire, un sclavagism total. Femeile care folosesc genul ăla de produse sunt frustrate şi total neîncrezătoare în frumuseţea lor naturală. Ca naiba, fraza asta spusă de-o femeie...

Că naturaleţea contează, nu toate smacurile la care nici măcar n-ar trebui să te uiţi. Roll-on? Ce-i ăla? Îţi strică aroma naturală. Gel de duş? Şampon? La ce bun, dacă poţi folosi săpunuri organice sau săpun făcut tradiţional în casă? Spumă de curăţare? Ce-ai înnebunit? Da' apa pură, de preferinţă rece, nu te mai curăţă îndeajuns de bine? Strămoşii noştri doar d'asta foloseau, şi ce ten aveau! Şi pledoaria pentru simplitate poate continua.

Mască am rămas. Păi, bine, mă, atunci hai să ducem naturaleţea pân' la capăt: să nu ne mai spălăm decât cu apă, inclusiv la 40 de grade. Să transpirăm în voie şi să emanăm mirosuri cât mai pure cu toţii. Să ne lăsăm părul să crească; la iarnă ne va prinde bine încă un strat protector. Să ne facem codiţe la subraţ, să mirosim a ceapă prăjită şi să purtăm coliere de flori ca să acoperim mirosul, doar ca să nu mai fim frustrate şi oprimate! Să ne cumpărăm furculiţe d'alea, de scărpinat sub perucă, pentru că şi păduchii tot copii ai naturii sunt; să ne tăvălim în petale de trandafiri în speranţa că, după 8 ore de muncă nu vom mirosi a grădină zoologică, să dansăm despletite noaptea în lanul de porumb şi, dacă rămâne pământ sub unghii, să-l lăsăm acolo, poate va creşte un copac.

Îmi pare rău. Dacă orice gen de produse cosmetice are drept scop să-mi diminueze din mândria de a fi femeie, apăi aleg să fiu frustrată. Şi dacă asta întoarce revoluţia sexuală cu câţiva zeci de ani în urmă, cred totuşi că Gloria Steinem mi-ar da dreptate...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Limonadă

De când e limonada verde? Eu ştiu aşa: se iau lămâile, se chinuie puţin, se toarnă zahăr, trânteşti şi-o oareşcare cantitate de apă, amesteci cu patos şi gata. Numai bună de dat pe gât. Culoarea? Alb-gălbui. Dacă vrei să te şmechereşti, trânteşti şi câteva frunze de mentă. Culoarea rezistă.

Nu mi-a ieşit niciodată o limonadă verde; nici măcar cu o nuanţă de verde. Nici măcar c-un firicel de verde. Da' am văzut, frate, ditai carafa, botezată ciudat "limonadă". Mă, şi e verde. Da' ştii cum? Verde d'ăla de-l simţi. Verde d'ăla de-mi ieşea când turnam acuarele în apă. D'ăla de iese când pui pătrunjel la mixer. Ce mai, verde frumos, dar care nu are nici o noimă pe o limonadă.

De ce ai vrea o limonadă care n-are nici o taină cu lămâile? Zi-i "suc de verde", zi-i "amestec ciudat de lămâi cu ceva verde", zi-i oricum, da' nu limonadă. E ca şi cum aş vedea o vişinată albastră, un nectar de caise mov sau un pahar cu lapte portocaliu. Mi se amestecă ideile. Şi n-am văzut faza asta o dată. Nuuu, atunci m-aş fi gândit că e o greşeală. Chiar asta servesc unii: limonadă cu aspect toxic. Da' ce-are limonada gălbuie? Nu mai e în trend? E mai de bon ton să-şi schimbe culoarea? E mai ciumegă? Care-i faza?

Mă duc să caut cele mai verzi lămâi posibile. Atât de verzi că ţi se strepezesc dinţii numai cât le arunci o privire. Şi dacă-mi iese verdele ăla pe limonada mea home made, îs în stare să mănânc toată cutia de acuarele, regulamentar, cu lingura.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Neterminat

O vafă, sau un pahar de suc la dozator, sau un Turbo, sau un ascunselea jucat până târziu în noapte. Atât îmi trebuiau ca să cred că aşa arată fericirea. Să pot spune sincer că a fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea. Şi probabil a doua zi era iar cea mai frumoasă, şi următoarea, şi următoarea. Şi dup-aia am crescut. Şi mi-am găsit fericirea în alte chestii. Mai mici sau mai mari. Importante în momentul ăla; multe au rămas. Alea care au contat.

Momentul cel mai greu? Să simţi că ai găsit fericirea, adult fiind, şi să-i dai cu piciorul. Şi să ştii că nu-i vorba de gumiţe şi îngheţate. Nu ţi s-a topit îngheţata, ai aruncat-o tu. Da, mort. Mort pe dinăuntru. Respiri, vorbeşti, poate chiar faci lucrurile alea pe care le făceai şi-nainte. Din inerţie. Să nu laşi şi trupul să moară. În speranţa că vei trăi din nou cu totul. În speranţa...

Măsoară-te înainte

E iar perioada cu nunţi multe. Unele peste altele. Mirese care mai de care mai împopoţonate, maşini încarcate de chestii albe şi vaporoase, claxoane, mă rog, toate chestiile fără de care n-ar fi nuntă românească.

Da' am aflat un motiv plauzibil pentru care nu te-ai căsători cu cineva: înălţimea. Mda, e un motiv genial. Îţi plănuieşti nunta, plăteşti, programezi, trimiţi invitaţii, vine ziua cea măreaţă, ajungi în faţa popii şi când te-ntreabă dacă-l vrei pe robul Cutare, strâmbi dezgustată din nas şi spui "nu", pentru că ai realizat că da, pe tocuri ai cu 5 centimetri mai mult decât el. Gata, nuntă anulată, altul la măsurătoare.

Adică, pe vremea când v-aţi cunoscut, n-ai observat înălţimea? Cât v-aţi întâlnit, cât aţi stat împreună, cât aţi împărţit orice, nu te-a deranjat şi PAC! În momentul în care trebuie să vă căsătoriţi, ţi se ridică aşa, ca o ceaţă de pe ochi, şi realizezi că, mă, nu contează chestiile care v-au făcut fericiţi, contează nişte centimetri, acolo. Cât de stupid e asta?

Motive plauzibile există oricând. Pentru a nu intra într-o relaţie cu cineva. Pentru a-i pune punct la un moment dat. Dar nu pentru a "lăsa în faţa altarului". Nu unul atât de stupid ca înălţimea. Şi nu, nu fac reclamă nunţilor. Doar m-a lăsat mască să aflu că există şi motive din astea.

Pân' la următoarea mirare, la bună vedere!

Cântec şoptit

Era un cântec pe care l-am auzit când eram mică. Unul care m-a şocat de atunci. Versurile adică. "Degeaba mai plângi, ce-ai omorât, omorât rămâne" ziceau bărbaţii aceia, acompaniaţi de chitară. I-am învăţat versurile; n-a fost greu. N-a fost greu deloc, pentru că mi se părea logic. Există lucruri pe care nu poţi să le mai repari, oricât de mult ţi-ai dori, pentru că nu există loc de reparaţii. Şi există alea pe care le poţi repara dacă te chinui îndeajuns de tare. Sunt lucruri ireversibil stricate, şi altele pe care le poţi repara. Nu mai sunt la fel, pentru că au trecut printr-o operaţie; sunt puţin schimbate, puţin diferite, dar sunt în continuare.

Când eşti mic, te-nvaţă să nu omori. Să nu dai în alţii. Să nu faci rău. Da' nu-ţi explică nimeni că nu e nevoie să omori fizic, nu e nevoie să loveşti cu pumnul, nu e nevoie să muşti şi să zgârii ca să nu fie ok. Astea le-nveţi de unul singur, în timp. Şi, de cele mai multe ori, vezi după. Realizezi după. Tragi după. Nu e ca şi cum ar exista o linie desenată cu creta pe un orizont invizibil, pe care s-o urmezi ca să fie drept. Ar fi mult prea simplu.

Dar da, dacă vrei cu adevărat poţi învia. Nu, nu cum a înviat Lazăr. Cum învie pasărea phoenix. Nu instantaneu, ca ea, dar tot din propria cenuşă. Fir de cenuşă lângă fir de cenuşă, până când l-ai înviat de tot. Până când i-ai dat viaţă iar. Şi-atunci îi dai şi zâmbetul, ca să ştie cu siguranţă că trăieşte din nou.