Pisica şi Prius

Dacă ar fi să definesc un cupaj? Mă gândesc la vinuri nobile. Sau la pisica mea albastră. De Rusia. Jumătate siameză, jumătate scandinavă. Armonioasă, elegantă, distinsă.
Cupaj pisicesc.
Rusian Blue. Nu o cunoşti. Nu încă.

Partea interesantă din certificatul meu: hibrid cu părinţi.
Mama, colonistă saxonă, din Valea Oltului. O blondă frumoasă.
Pe tata scrie cu verde de catifea: Transilvania şi bătrân rege hun.
Greta şi Attila.
Eu mă numesc pe româneşte.
Au amestecat în mine viitorul.
În prezent, îmi conduc singură facturile, serviciul, maşina şi viitorul. Mă cunoşti.

Hibrid ca pisica mea albastră, hibrid ca maşina mea albastră, ambele concurând pentru locul întâi. Lin, protectiv, torcând silenţios şi electric. Ambele calculându-şi fiecare mişcare cu precizie de geniu matematic. Pornesc aerodinamic, aleargă agil Ev, Eco şi Power şi se opresc inteligent, calculând fiecare mişcare. Mereu în timp şi spaţiu, în egale proporţii, în proporţii exacte.
Pisica, gimnastă la sol, Toyota, echipată cu Sol şi Sol Plus.

Recitesc ce mi-ai scris, zâmbesc şi aştept să te întorci odată cu iarna, cu primii fulgi şi cu căldura Crăciunului. M-am schimbat, sunt relaxată.
Pisica albastră îşi caută căldura în braţele mele. Ţi-am scris şi eu.
Ţi-am scris în titlu, ca într-o compunere de şcolar pătat de cerneală: „A venit iarna.”
Miroase a iarnă şi a curat. Simţeam răcoarea asta curată şi astă vara, prin iulie. Sau o inventam în Toyota. O comandam de la distanţă. Cupaj între zeul Eol şi Crăiasa Zăpezii.

Recitesc ce mi-ai scris, zâmbesc şi pisica mă priveşte cu ochi de pisică.
LED, ca Toyota.
Vede tot, vede dincolo de ce simt, vede ca o vrăjitoare, în viitor. Al meu.

M-am schimbat şi am învăţat să-mi controlez viitorul. Controlul stabilităţii sau VCS+, cum ar spune Toyota.
Un viitor în care nu rămân „în pantă” şi nici nu alunec.
Un afisaj Head-up şi nu-mi trebuie tarot.
Un drum sigur, reguli simple, un cupaj între siguranţă şi surpriză.
Un tandem între mine şi Toyota, o bicicletă fără nori de fum.
Şi multă linişte.
Conduc spre viitor, spre alte reguli şi mă conduce Toyota.

Mă numesc Ruxandra cu R românesc şi X necunoscut. Mă cunoşti.
Iubeam tarotul, compunerile despre iarnă şi matematica.
Iubesc viteza, chimia, confortul şi liniştea de pisică.

M-ai întrebat de schimbare şi răspund hibrid. Două specii, două soiuri, două eprubete pentru soluţia perfectă.
Iar într-un dans e nevoie de doi: Greta şi Attila.
Dansul e schimbare, dar să fie hibrid între vals şi tango.
Să conduci în linişte, să conduci ritmat, să conduci mereu.
Să valsezi Touch Tracer, din vârful degetelor.
Şi un tango ce accelerează cu 100 de kilometri în doar zece secunde. Nu există rival.
M-ai întrebat de schimbare şi aş răspunde Prius. Prenumele Toyotei şi numele pisicii.
Aştept să le cunoşti. Amândouă îmi răspund, mă iubesc amândouă şi amândouă înseamnă schimbare.

Recitesc ce ţi-am scris şi mă regăsesc duală.
Îţi tot repet că m-am schimbat şi sunt aceeaşi Ruxandra. Cu R românesc şi X necunoscut, o pisica albastră şi o Toyota ca mine.

Poate că avem nevoie de foarte puţin pentru schimbare: o pisică albastră şi o pisică Prius. Poate îmi vei da dreptate pe 25 decembrie. La un cupaj de vin.

Te aştept cum aştept Crăciunul,
Ruxandra

SuperBlog, etapa 30.

And it’s over... again!

Anul 2 de participare SuperBlog. Organizatori: PCNews şi SwissPlan.biz.
Recunosc că, faţă de anul trecut unde am luptat 44 de probe şi ritmul mi s-a părut aproape infernal, anul ăsta am avut timp să respir cât de cât între dead-line-uri. Ăsta ar fi primul lucru pe care l-aş păstra: 7 zile pentru a răspunde la o probă. Nici prea mult, nici prea puţin; decent.

Şi-aş păstra şi cele 2 săptămâni acordate juriului pentru a da note, atât timp cât chiar sunt 2 săptămâni. Cu riscul de a mă repeta: ca participant, de-abia aştepţi notele; le-ai vrea instant. Dar când trece data de jurizare şi notele tot nu sunt acolo... Mai greu cu răbdarea.

Am scris probe din plăcere, am scris probe pentru că trebuiau scrise, mi-am prins urechile în detalii tehnice, şi toate astea – probabil – au fost reflectate de punctaj. Dar da, mi-ar plăcea ca fiecare sponsor să explice criteriile conform cărora a dat punctajul. Nu vorbesc neapărat de o „grilă” de corectare; măcar o explicaţie ar fi binevenită. Pentru că fiecare înţelege creativitatea în felul lui, iar când pui „tehnic” lângă „creativ” deja devine complicat.

Unele probe s-au scris singure, la altele a trebuit să trag de cuvinte pentru a ieşi la număr. Aşa că aş păstra limita de cuvinte. Dar aş mări limita superioară la un 700, pentru acele probe la care nu te poţi opri din scris.

Şi aş spune „nu” în continuare plagiatului, „nu” traducerilor mot-a-mot, „nu” inspiratului vizibil. Atât timp cât chiar se poate dovedi.

M-am ferit în a-mi face simţită prezenţa prin comentarii nu pentru că n-aş fi avut ce spune, ci pentru că nu văd rostul unui forum lungit, în care se porneşte de la o nemulţumire şi se ajunge la a arunca cu noroi unii în alţii. Dar clauză de genul ăsta nu se poate introduce în regulament, pentru că ar fi privită drept îngrădire a libertăţii de exprimare. Şi nici lipsă de nervi, sau ranchiună, sau pur şi simplu plictiseală nu poţi trece-ntr-un regulament.

Da, faţă de anul trecut, regulile au fost mai multe, mai clare, mai bine definite. Şi mi-a plăcut chestia asta, pentru că-mi place să ştiu de la bun început ce trebuie făcut şi ce trebuie evitat. Şi cred că fiecare an aduce cu sine îmbunătăţiri, pentru că, pân’ la urmă, din greşeli se-nvaţă, iar lacunele nu pot fi umplute decât în timp.

Sugestii? Doar la nivel de concurenţi. O doză mai mare de calm n-a omorât niciodată pe nimeni. Şi nici una puţin mai mare de respect. Dacă nu faţă de ceilalţi concurenţi, măcar faţă de organizatori sau măcar faţă de propria persoană. Atât.

Over and out.

SuperBlog, etapa 33.

Parteneri

Penultima etapă. Partenerii media pentru SuperBlog 2011.
Parte dintre ei îi ştiu de anul trecut, tot în calitate de parteneri; blogerii – în calitate de foşti concurenţi. Foşti adversari.
Şi-ar trebui să spun prin ce se disting, din punctul meu de vedere, în mass-media/blogosfera românească.

Aşa că zic:
TVR – Zon@ IT – emisiune de profil pentru cei interesaţi de IT. De la jocuri la gadget-uri, de la concursuri la informaţii, din 2008 până azi.
RadioLynx – încă un an de „on-line”. Un an de promovare, în direct toată luna cu participanţii şi sponsorii SuperBlog, vocile care vorbesc despre şi cu tine.
Connect – o colecţie de review-uri despre telefoane, truc-uri IT, informaţii utile. Un simplu „search” şi afli ce te interesează; simplu şi rapid.
Photo Magazine pe de altă parte, tot revistă on-line, adună fotografi şi fotografii, aparatură şi tehnică fotografică. Totul despre viaţa prin lentilă, într-un singur loc.
121.ro e locul în care poţi găsi totul cu şi despre femei; de la modă la sănătate, de la horoscop la stil de viaţă, timp să ai, că de citit ai ce.
MoneyWatch.ro, site-ul câştigător al ediţiei SuperBlog 2009 revine ca partener şi anul acesta. La fel de fast-forward, la fel de interactiv, la fel de informat.
PRwave - consultanţă PR; răspunsuri la întrebări, poate chiar înainte de a fi puse. Totul despre imagine, comunicare şi relaţii publice.
MediaLOOK - locul unde comunicatele de presă sunt distribuite; arhivă de articole IT, accesibile tuturor.
Obisnuit.eu semnat Manuel Cheta, câştigătorul de anul trecut, încearcă să demonstreze că „suntem suma alegerilor noastre”, adunând informaţii rare sau interesante despre… despre orice. Obişnuit ca mine şi ca tine.
LexaVerzes.ro – locul 2 de anul trecut, blog portocaliu în care te poţi regăsi. Un om care scrie despre oameni.

Ca să răspund la întrebare... Prin abundenţă de informaţii, prin contact direct, prin compact, prin arta ca o poză sau artă feminină, prin imagine publică, prin posibilitatea de a-ţi aduce aminte, prin prin viteză, prin curiozitate şi prin culoare caldă. Toţi în felul lor. Ca tot, sau ca individ. În timpul lor.

SuperBlog, etapa 32.

Jucării - p.2

Care-şi mai aduce aminte căţelul ăla din lemn, pe suport de lemn, care-şi îndoia picioarele şi dădea din cap şi din coadă, în funcţie de cum apăsai pe suport? Ăla, de-o culoare gălbuie, cu puncte negre şi roşii? Mamă, ce mă fascina! Am stat ore-ntregi să-l studiez până când, într-un final, i-a cedat elasticul. Evident c-am încercat să-l repar, da' nu mai făcea aceleaşi figuri pe bază de aţă. L-am avut mult timp după, dezmembrat, într-o punguţă.

Da' cubul? Cubul Rubik? Al meu era din ăla mare, masiv şi, pentru că era moştenire de la frate-miu, avea o pătrăţică lipsă. Nu era o tragedie, era o binecuvântare. Pentru că n-am avut niciodată răbdarea de a-l face "pe cale naturală", aplicam şurubelniţa. Îl desfăceam total şi-apoi îl montam la loc, pe culori. Rămânea aşa o bucată de timp, frumos făcut, intact, până când îi amestecam din nou pătrăţelele. Iar 5 minute de chin, iar şurubelniţa. Cine s-a chinuit să facă Rubik-ul doar învârtindu-l, nu ştie ce-a pierdut...

Dar curcubeul... Arcul ăla colorat care a apărut imediat după revoluţie, şi care ştia să coboare scările, şi care făcea un zgomot enervant pentru ceilalţi, dar extrem de relaxant pentru mine? Cât am vrut unul din ăla... Finalmente, un Moş Nicolae mi l-a adus, spre disperarea doamnei mamă, care trebuia să-i suporte glasul.

Şi tot din categoria jucării stresante, bilele chinezeşti. Bine, pe astea mi le-am luat singură, când eram prin liceu, dar tânjeam după ele de la 6 ani, când le-am văzut la un băiat cu mult mai mare. Şi ale lui erau din alea şmechere, care făceau un anumit zgomot, ca un ciripit. Ani la rând am trăit cu gândul la ele. Şi-n liceu, mi-am cumpărat frumos, bile de relaxare; relaxarea mea, pentru că restuil erau disperaţi de ele. Erau lipite de palma mea, inclusiv în timpul orelor. Scriam cu dreapta, bilele în stânga; nu scriam, dreapta, frate. Acu' mi s-a făcut dor de ele. Clar le voi scoate din negura timpului, şi stres să fie!

Bineînţeles că astea nu sunt toate. Restul, cu altă ocazie...

Pân' la următoarele amintiri, la bună vedere!

Castane care zâmbesc

Mirosul de castane coapte care se simţea de la distanţă. Şi măream paşii; mai repede lângă nenea care le vindea, lângă căruciorul cald, lângă cărbunii încinşi.
Castane coapte în cornet de ziar. De fiecare dată, acelaşi gând: oricât aş fi încercat, nu puteam face cornete de ziar. Nu care să şi ţină atâtea castane.

Cornet fierbinte, castane fierbinţi, mâini reci. Aburi în cornet. Drum de coji de castane. Hansel şi Gretel în oraş; coji de castane în loc de firimituri. Sparge castanele, frige-te cu miezul dulce, râzi fericită pentru că-s bune castanele, şi mai avem multe încă. Râzi fericită pentru că e frig afară, da's calde castanele, şi te poţi încălzi uneori şi de la un zâmbet. Zâmbet cu ochi.

Acasă nu's cărucioare care să vândă calde castane. Acasă e frig fără mănuşi şi căldură de fular. Acasă e parcul cu ciori şi căldură de buzunar. Acasă miroase a frig, şi-a portocale decojite în formă de floare, şi-a somn pofticios de pisici care nu ştiu ce-i frigul. Acasă sunt un eu mai cald, pentru că cineva trebuie să refacă senzaţia cornetului.

Anumite zâmbete te fac să zâmbeşti. Unele se păstrează la fel în timp. Unele sunt acolo ca să-ţi aduci aminte. Când ai nevoie de ele, de căldură, de ele. Îmi ţin zâmbetele frumos ordonate-ntr-o cutie. Le scot pe rând, atunci când e nevoie. Le scot, le simt, le pun la loc. Să mai fie şi altădată; să nu se consume... Le păstrez sfânt şi păgân. Ca mine. Ca ele.

Pân' la următorul zâmbet cald, la bună vedere!

Sloganuri Asus

1. Zenbook – Rămâi zen în prezenţa incredibilului.

2. ROG – În Republică, totul e real.

3. Seria N – Magia unui sunet de neegalat.

4. Lamborghini – Când bolidul şoselelor devine bolid tehnologic.

5. Transformer – Transformă-ţi dorinţele-n realitate!

SuperBlog, etapa 29.

Ne place, da, ne place - p.102

I’m having trouble sleeping
I’m thinking of what you said



Enjoy!

Top Asus

Probă scurtă. Top 5 site-uri.

1. ASUS Romania Facebook
2. SuperBlog
3. ASUS Romania YouTube
4. ASUS Romania Twitter
5. LINK NEWSLETTER ASUS

SuperBlog, etapa 31.

Cadou virtual

Nu mai cred demult în minuni. Nu mai cred nici în Moş Crăciun. Cred c-am încetat să mai cred în el înainte de a nu a mai crede în minuni, dar asta e altă poveste...
În schimb orice ar fi fost, orice s-ar fi întâmplat, oricât de greu sau de neconceput ar fi fost totul, n-am încetat să cred în cadouri. Nu-mi trebuie ocazie pentru a cadorisi pe cineva. Dacă-mi place persoana, atunci liber la cadouri, zic!

Şi-mi place zâmbetul surprins atunci când îl primeşti, şi preludiul dinainte de a-l deschide, şi amânarea momentului, şi cum îl deschizi tacticoasă, eventual fără să deteriorezi ambalajul şi cum, într-un final, rămai fără cuvinte, chit că am luat o simplă clamă de păr, sau cine ştie ce minunăţie pe care ţi-o doreai de mult timp.
Îmi place că te bucuri, orice ţi-aş lua, şi nu strâmbi din nas niciodată, pentru că ştii la fel de bine ca şi mine că intenţia contează mai mult decât obiectul în sine. Şi pentru că ştii că nu ţi-aş lua sirene sau mileuri la gândul cărora şi eu strâmb din nas. Tu m-ai învăţat că un cadou îl iei în aşa fel încât să-ţi placă ţie dar, în primul rând, persoanei căreia i-l iei; am ţinut bine minte.

Am stat, am analizat, m-am gândit bine. Cadou Asus pentru tine, Netbook Asus Lamborghini. Eu aş fi ales un notebook dar ştiu că, oricât de mult aş fi insistat, şi cu oricâte argumente aş fi venit, un netbook te încântă mai mult. Pentru că e mai mic şi mai drăguţ. Pentru că e chic, şi deosebit, şi departe de anonimat. Pentru că, atât timp cât nu e ca netbook-ul altora, e ideal.

Muzica ta, pozele tale, filmele şi restul chestiilor pufoase pe care le găseşti zilnic încap total în 500GB; te poţi juca în voie pentru că da, m-am uitat şi la placa video: NVIDIA® ION™ 2, başca memorie din belşug, să fii sigură că nu primeşti mesaje enervante cu „your virtual memory is running low”; cam, cititor de carduri, slot-uri din belşug şi, cel mai important, doar 1.5 kg; să-l iei în geantă oricând ai chef de plimbare cu virtual.

Da, ştiu, netbook poate sună a clişeu. Puteam să aleg orice altceva până la urmă, dar de ce să nu visez puţin, şi să-mi imaginez cât de mult te-ai bucura primindu-l? Chit că, deocamdată, e doar în stadiul de plan. Ce-ar fi dacă... Poate... Mă rog, ştii tu. Şi, cu riscul de-a strica o supriză virtuală, ţi-ar plăcea?

SuperBlog, etapa 28.

N-am vrut, s-a întâmplat

Pisica mea vegană a fost păcălită ieri să-ncerce gustul de carne. Un şoarece mârşav i-a sărit în cale, probabil s-a plimbat tacticos şi provocator prin faţa mustăţilor ei şi-apoi, când ea se aştepta mai puţin, i-a sărit în faţă. S-a strecurat cu viclenie printre gingii, a forţat intrarea şi-a obligat-o să-l mănânce. Groaznic comportament din partea unui şoarece! Să-i fie ruşine c-a siluit-o şi pângărit-o în halul ăsta!

Pe-acelaşi principiu, o ciocolată s-a furişat nevăzută, şi-a stricat intenţia de post a cuiva. A apărut din senin, s-a desfăcut singură şi s-a căţărat direct în stomacul cuiva-ului cu pricina. Bad chocolate, naughty chocolate!

În mod ciudat, shot-ul ăla de tequilla m-a luat prin surprindere. Şi când m-au mai atacat şi alea 5 beri am rămas fără apărare. N-am putut riposta, nu m-am putut împotrivi, că erau mai multe decât mine, şi-ntr-un fel m-au violat, pentru că eu nu beau decât ceai şi cafea decofeinizată. Iar ele, incorigibilele, s-au găsit să atace exact pe cel mai slab din parcare. Soartă cruntă, mi-au stricat inocenţa!

La fel şi ţigările alea care s-au cumpărat singure, s-au aprins singure, şi-au plănuit îndelung cum să facă să-şi trimită fumul până-n fundul plămânilor mei. Da, nu's eu de vină, ele m-au cotropit. Biata de mine! Vai şi-amar şi lacrimi de sânge... Cum se-ngrămădesc ispitele, şi cum profită de inocenţa mea. N-am vrut, s-a-ntâmplat!

Acestea fiind zise, mă duc să-i spăl gura cu săpun pisicii, să redevină pur vegană; să propovăduiesc mii de mătănii pentru stricătoarea postului, în timp ce fac pancarte cu "cioclăt iz dă devăl"; să beau un litru de aghiazmă cu tot cu creanga de busuioc pe nerăsuflate ca să fiu iertată pentru alcool şi să aprind o tonă de tămâie ca antidot pentru fumul de ţigară.

Pân' la următoarele revelaţii, la bună vedere!

Un ochi spre Eyefinity

Un monitor? Nu, trei. Trei monitoare? Ba nu, şase! Cum adică, şase monitoare şi-o singură unitate centrală? O singură placă video chiar, datorită tehnologiei AMD Eyefinity.

Că le vrei unul lângă altul, sau trei peste alte trei, asta-i alegerea ta. Dar da, Eyefinity îţi dă posibilitatea să creezi un mega display, un singur desktop format din 3 până la 6 monitoare, ca un puzzle. Îmbinare perfectă, opţiune de a aşeza monitoarele orizontal sau vertical, senzaţie surround. Rămâne la latitudinea ta dacă vrei să vezi imaginea extinsă pe toate monitoarele (Duplicated Mode operation), sau dacă preferi ca fiecare monitor să-ţi afiseze altceva (Extended Mode). Îţi poţi crea de asemenea şi un Display Group, ceea ce va face sistemul să creadă că ai un singur monitor, uriaş.

Pe ce fel de plăci există Eyefinity? De la seria ATI Radeon™ HD 5400 în sus. Şi de unde ştii care şi cum? Păi, e simplu: AMD pune la dispoziţie un util care să te ajute să-ţi alegi placa video recomandată, în funcţie de nevoile proprii şi personale; că vrei jocuri, recreere şi productivitate la nivel casual, avansat sau extrem, utilul cu pricina îţi sugerează placa ideală.
Tot acolo afli câte porturi trebuie să aibă placa video, în ce combinaţii (HDMI, VGA, DVI), dar şi ce opţiuni ai pentru „aşezarea în spaţiu” a monitoarelor. Uite ce mi se propune pentru 6 monitoare şi jocuri, recreere şi productivitate la nivel avansat:


Buuun, şi ai 6 monitoare, ţi-ai ales placa video, le-ai montat, şi-acum ce faci? Sau cu ce te ajută monitorul ăla imens în faţa căruia stai uimit?

1. Dacă-ţi place să te joci pe cât de mult îmi place mie, atunci vei aprecia că totul e mult mai mare. Că poţi vedea mai bine ce şi unde se întâmplă, că eşti aproape în mijlocul acţiunii, că ai mai mult loc de mişcare. Plus că, dacă eşti maniac după jocurile 3D, ce univers mai real decât cel văzut pe 6 monitoare? Deja nu mai eşti în faţa jocului, eşti ÎN el. Plus că un film tre’ să se vadă aproape la fel ca la cinema. Doar că tu stai comod, în fotoliu, acasă.

2. Muncă. Da, ştiu, nici mie nu-mi place, dar trebuie făcută. Şi ce e mai enervant decât să ai multe ferestre deschise, şi să trebuiască să le minimizezi pentru a ajunge la cea la care ai nevoie, să ţii minte ce era acolo şi-apoi să te muţi înapoi în fereastra originală? Cu Eyefinity ai scăpat de asta. Pe-un monitor sursa de informaţii, pe-un altul proiectul la care lucrezi, başca încă vreo două surse de inspiraţie. Nu mai schimbi ferestrele între ele, îţi muţi doar privirea de pe-un monitor pe altul. Mai puţin timp pierdut, productivitatea creşte.

3. Pe de altă parte, mai e o chestie enervantă: vrei să vezi un film, da’ parcă vrei să vezi ce se întâmplă şi pe blog/facebook/mail, fără să întrerupi de fiecare dată „acţiunea”. Nimic mai simplu: pe-un monitor – filmul, pe altul – blogul, ş.a.m.d. Mai simplu, mai lipsit de complicaţii.

Vrei să ştii ce fel de jocuri poţi juca? O căruţă de jocuri! Assassin’s Creed 2, World of Warcraft, Portal, Mafia 2... Uite aici găseşti lista completă. Aplicaţii? Photoshop, Corel, Cyberlink, Arcsoft şi da, aş putea continua liniştită, dar ce farmec ar avea să-ţi stric toată surpriza?
Se pot face multe cu Eyefinity, dar te las să le descoperi tu, pe rând...

SuperBlog, etapa 27.

Scrisoare

Asta e o scrisoare către tine.
Plic roşu în care pun un „Crăciun Fericit”, mult dor şi cea mai urâtă caligrafie. Pe care doar tu o înţelegi.
Scrisoare.

Ştii câte foi am mototolit? Tot urât scriu, ca în clasa întâi la caligrafie, când mă certai pentru cele mai mici note existente. Când îmi luai mâna în mâna ta şi peniţa desena aproape japonez fiecare literă. Când îţi simţeam verigheta peste pumnul meu încordat. Când scrisul meu erai tu şi primeam zece la caligrafie.

Locuiesc în Cluj, mă iubeşti din Galaţi.

„Dragă mamă”. NU.
„Draga mea mamă”. Siropos. NU.
„Mamă dragă”. Asta e grav! Tot NU.

Încă trei coli sacrificate, aruncate în formă de bulgăre bizar, şi camera îmi va deveni albă, fără să fi nins.
Da, lucrez, da, am un acoperiş deasupra capului, nu e spart, îmi iau zilnic micul dejun, nu-mi stric ochii la calculator, iau vitamine efervescente, m-am lăsat de fumat şi adorm înainte de 11.
Ţi-aş mai scrie minciuni de Crăciun, înghesuite în plic roşu.

„Draga mea... Încă un Crăciun fără tine. Ştii câte foi am mototolit?”
Şi continui cu sinceritatea:
Mănânc rar dimineţa. O cafea şi două ţigări se pun ca mic dejun? Aici eşti încruntată. Adorm târziu, am insomnii şi, dacă visez, te visez rar. Nu-mi plac vitaminele pentru că au mereu gust de citrice, iar eu nu mănânc portocale sau altă rudă de-a portocalelor. Dar sunt bine. Da, stau până târziu pe internet şi mereu uit ochelarii undeva departe de internet.

Acum stau pe un site numit frumos Borealy; sunt aici de două ore. Dar nu-l consider un timp pierdut. Îl consider un timp sincer.


Asta e o scrisoare sinceră către tine.
Sinceră, ca o rugaciune, ca o rugă. Am ales „Ruga” pentru că, uneori, îmi spuneai să mă rog înainte de examene. Tot în Cluj eram, aceleaşi ţigări, aceeaşi facultate. Şi multe restanţe fără rugă. Restanţe on-line, văzute tot pe internet. Restanţe originale, care mă iartă prin cadouri originale, Cadouri de Crăciun şi promisiunea că sunt om mare acum.

Om mare, care poate bea şi şampanie.
Îţi aminteşti când eraţi adulţi şi nu aveam voie şampanie? Acum sunt adult, deşi copilul tau.
Am ales şampanie. Fină, elegantă, aurie. Aşa cum sclipea în paharele voastre adulte, când eram copil. Am ales Moet şi Vileroy&Boch, am ales sofisticat. Cu perele şi piersicile din copilăria mea, într-un set luxos pentru tine. Acum am voie. Nu mai sunt copil.

Am voie şampanie, am voie cu caligrafie revoltător de urâta şi am voie cafea. Dimineaţa. Ca tine. Illy. Ca tine. Cafetiere intime pentru dimineţi care zâmbesc ca toată Italia. Am cumpărat setul pentru tine. Pentru că sunt copil mare. Şi mare musafir. Şi pentru că beam cafea, fără să ştii, înaintea examenelor.
În Cluj.

„Draga mea”... E adevărul. Că îmi eşti mereu dragă, că bei prea multă cafea, că am voie şampanie, că adorm târziu şi te visez rar. Că nu mi s-a aprobat concediul în decembrie, că nu voi fi nici lângă brad, nici lângă colinde, nici lângă Crăciunul nostru.


Te văd tristă şi mi-e dor să te văd. Să te văd oricum. Tristă înseamnă încă un rid, iar ridurile dispar de Crăciun. Nu cu beteală aurie, nici cu auriu din globuri. Cu aur pur, din Elveţia. Crème de la crème ce va face să dispară şi restanţele mele, şi absenţa mea de Crăciun. Pentru că sunt în Cluj, şi tu mă iubeşti din Galaţi.

Asta e o scrisoare către tine. Plic roşu de Craciun şi un cos care spune cât de iubesc, cât te cunosc şi cât eşti de frumoasă. Puţine cadouri spun cât eşti de frumoasă.
Eşti frumoasă şi când mă cerţi încruntată. „Prea mult internet!”.

Scrisoare către tine, în plic frumos şi roşu. Caligrafie la fel de urâta ca în clasa întâi.
Scrisoare ce nu va ajunge niciodată la poştă.

Pentru că am cadouri Borealy, un coş Borealy, mint ca pe vremea studenţiei şi sunt acasă.

Aceeaşi uşă, a ta, alt Crăciun, numai al nostru.
Eu sunt, eu sun.
Răspunzi?

SuperBlog, etapa 26.

Epoca mea

Am ajuns la concluzia că-mi place epoca-n care trăiesc. Că-mi place să mă trezesc, s-apăs un buton, şi să am lumină; un altul - internet; dau drumul la robinet - curge apă caldă; nu-mi fac cafeaua la foc de lemne; vreau să mă deplasez rapid - iau un taxi. D'astea.

Că da, alte epoci sunt fascinante. Prin prisma a ceea ce ai citit despre ele, sau ce filme magice ai văzut. Da' cine-mi garantează că, în alt timp, aş fi făcut parte din categoria fascinanţilor, şi nu a ălora care mureau pe capete fără să-i pese nimănui?

Azi zic aşa: îmi place timpul meu. Şi-mi place nu doar din cauza "confortului". Pot fi cine şi cum vreau, fără să se isterizeze prea mulţi pe tema asta. Şi dacă se isterizează, cui îi pasă? Nu mai există legi care să condamne cum sunt. Nu mai există reguli care să spună că femeia tre' să se mărite, să facă nişte copii şi să stea la cratiţă. Nici că, dacă iei un taxi de una singură, eşti de moravuri uşoare. Nici că dacă-ţi faci ţâşpe tatuaje clar ai fost la puşcărie. Pot face ce vreau, cum vreau, când vreau, atât timp cât nu-i afectează pe alţii. Direct. Că indirect, mereu se vor găsi lezaţi.

Şi da, îmi mai place o chestie: e liber la haine. Dacă am chef să-mi pun o pereche de boxeri în cap şi să ies pe stradă, nu se uită nimeni câş; ba chiar s-ar putea să lansez o nouă modă. Haine, haine, haine. De orice fel. Orice culoare, orice mărime, orice croială, orice combinaţie. Nu mai contează, nimănui nu-i pasă, găsesc orice vrea creieraşul meu, şi mă complac în lungi căutări finalizate cu munţi de sacoşe.

Deci da, îmi place. Ceea ce nu-mi place, n-are nici o legătură cu epoca, ci cu unii oameni. Dar asta altădată.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Pro-poze

Nu e un secret că-mi plac pozele. Şi nu orice fel de poze, ci alea „pipăibile cu mâna”. Poza pe hârtie fotografică, poza aia cu care am crescut; albumele cu poze, la care trebuie să dai paginile şi pe care nu le poţi găsi c-un „search”, ci trebuie să-ţi chinui memoria pentru a-ţi aduce aminte unde şi cum le-ai pus.
A nu se înţelege din asta că toate pozele făcute le şi scot frumos la imprimantă. Departe de mine gândul. Dar sunt unele pe care prefer să le am şi tradiţional, în album. Şi încă mai cred în magia unor poze împachetate frumos şi oferite cadou şi nu, nu cred că poză = despărţire. Cred în magia pozelor, nu în blestemul lor.

De ce vorbesc doar de poze dacă mă refer la monitoarele din seria P-IPS ProArt, pe numele lor PA246Q și PA236Q? Pentru că la poze simt diferenţa între ceea ce consider eu demn de scos pe hârtie şi ce iese până la urmă. Acolo văd diferenţa de culoare chit că e vorba doar de o nuanţă; la poze mă enervez că am lucrat câteva ore şi pân’ la urmă umbrele nu’s tocmai reale; la poze-mi dau seama cât de mult contează din ce unghi privesc monitorul şi cât de mult poate fi distorsionată realitatea.

PA246Q și PA236Q acoperă 98% din spectrul Adobe RGB şi redau peste 1,07 miliarde de culori; nu spun că ochiul meu distinge conştient atâtea, dar e bine de ştiut. Funcţia Quickfit m-ar ajuta să dimensionez real pozele, iar tabela LUT pe 12 biţi să văd mai curat, mai profund culorile. Ce m-a încântat la ele a fost că au unghiuri de vizibilitate mai mari de 178°; în traducere pentru mine, asta înseamnă că, oricât m-aş foi în faţa monitorului, stânga-dreapta/sus-jos, n-aş avea probleme că mi se schimbă culoarea ecranului. Din orice unghi aş privi, aş vedea aceleaşi nuanţe.
În plus, dacă m-aş apuca de făcut portrete şi aş vrea să le văd în toată splendoarea lor, aş întoarce lejer monitorul; poate fi rotit la 90 de grade, pentru a nu-mi da mie bătăi de cap.

Şi mai are ceva intrigant: DisplayPort, HDMI, DVI, D-sub, un card reader 7-in-1 și două porturi USB 2.0, ca să pot conecta la el multe, multe chestii. Să nu duc lipsă de surse pentru poze.



Mda, ar fi fain să am un monitor din ăsta. Nu-s eu mare messer când vine vorba de fotografii. De cele mai multe ori îmi pierd răbdarea înainte de a edita cum trebuie o poză. Prefer să o scot la imprimantă needitată, dar asta nu înseamnă că nu o întorc pe toate părţile, şi că nu scotocesc prin alte zeci până a mă convinge că e cea potrivită.

Şi-ar fi fain şi pentru momentul în care mă apuc să „refac” fotografii vechi; din alea din 1900 toamna. Din arhiva proprie şi personală, dar cărora vreau să le mai „împrospătez” imaginea. Doar puţin, cât să nu se piardă de tot.
Dar, ca să fiu total sinceră, nu pentru că aş fi eu mare împătimită a fotografiei, ci pentru că mă fascinează gadget-urile, şi pentru că, întors într-o anume poziţie, monitorul ăsta parcă zâmbeşte. Parcă-mi zâmbeşte. Îmi plac zâmbetele sincere, şi-mi place de el.

Super Blog, etapa 25.

Legea câinilor sau cum să fii turbat pe două picioare

Am crescut crezând că oamenii chiar pot schimba lumea. Că dacă sunt destul de mulţi, şi destul de uniţi, şi dacă vor cu adevărat, chiar pot schimba ceva. Aveam atâtea exemple la dispoziţie: de la sufragete, la Martin Luther King, de la drepturi egale pentru femei, la drepturi egale pentru gay. Şi chiar am crezut că dacă strângi semnături, şi faci scandal, şi te agiţi pentru o cauză bună, cauza aia chiar are şanse de reuşită.

Toată lumea se plânge de "ăia de ne conduc" din ţara asta. Nu m-am plâns. N-am avut de ce. Nici de salarii, nici de disponibilizări, nici de legea pensiilor, nici măcar că s-a scumpit nu ştiu ce cu nu ştiu cât. Pentru că nu-mi pasă. Şi nici nu cred că un limbaj de genul "cretinii, hoţii, nenorociţii" ajută la ceva. Dar azi zic aşa: CÂT DE CRETIN TREBUIE SĂ FII, RETARDATULE, ŞI CÂT DE PSIHOPAT/SADIC/IDIOT ÎNCÂT SĂ SPUI "DA" EUTANASIERII ÎN MASĂ?

Când ţi se explică ca la proşti, cu desene pe hârtie, că sterilizarea e mai eficientă, mai normală şi - nu că te-ar afecta cu ceva - mai umană. Şi când ai exemplul trecutului, care-ţi spune că a fost măcel în 2002, şi n-a fost nimic legal sau uman atunci. Când unii se agită, şi strâng semnături, şi se oferă zeci de ONG-uri să se ocupe de sterilizare/adopţie, numai ca să fie totul ok pentru toată lumea. Când hingher e egal cu călău şi ucigaş cu sânge rece. Când până şi vocile din afară strigă împotriva barbarismului. Când vezi, şi ştii, şi auzi că eutanasierea aia nu se face ca-n filme, că nu adoarme fără griji, că e crunt şi sângeros. Şi cum dormi noaptea? Sau cum mai ai tupeu să te uiţi în oglindă?

Am citit ce presupune legea. Ce ar trebui să fie făcut, şi cum ar trebui făcut. Dar cum n-au fost auzite vocile care au ţipat, cum n-au fost citite semnăturile, cum s-a ignorat orice cale de mijloc şi cum s-a reuşit aprobarea unei legi peste voia multor oameni, mă-ndoiesc de respectarea paşilor frumos descrişi acolo. Au mai fost vorbe frumoase, şi-a fost măcel.

Şi mi-e jenă că am fost atât de plod încât să cred că, într-un regim democratic, se pune preţ pe vocea oamenilor. Şi da, prostia doare; da' nu-i doare pe proşti, îi doare pe cei de lângă ei. Şi, în ciuda tuturor contra-exemplelor, încă mai cred că, poate, în ultimul moment, ceva s-ar putea schimba. Pentru că măcelul nu-i soluţie. Şi Hitler a exterminat evrei; i se pare cuiva că nu mai există evrei în lume?

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Mâţa cu convingeri filozofice

N-am nimic cu tine dacă e alegerea ta să te rogi mărului să pice din copac şi de-abia dup-aia să-l mănânci. Pe bune. N-am nimic cu tine nici dacă partea cu "vegetarian" ţi se pare "so last year" şi-ai trecut pe veganism, că e mai şmecher. Dacă eşti acolo din convingere, şi crezi că se mulează pe tine, vegănuieşte-n pace! Atât timp cât nu-mi scoţi ochii cu asta, şi nu te transformi în activist din ăla, de-ţi bate la uşă şi-ţi lasă pliante cu forţa, ba chiar mai face şi zid viu în faţa magazinelor cu lapte. Că cică şi laptele e interzis veganilor, că suferă vacile când le mulgi şi bla-bla-bla. Whatever!

Da' nu m-am putut abţine când am auzit de câini şi pisici vegane. Nu m-am putut abţine să nu râd, adică. Înţeleg că eşti vegan pentru că respecţi drepturile animalelor. Da' cum îi respecţi tu drepturile, dacă-l obligi să adopte o filozofie pe care n-o pricepe? L-ai lăsat să aleagă între carne şi cereale şi el s-a dus, direct şi premonitoriu, la cereale? Permite-mi să mă îndoiesc.

Căăăă, e mai sănătos. Rili? Sănătos pentru el, sau pentru că dă bine să te mândreşti c-o mâţă vegană? Păi, frate, răposata Gri se-ntoarce-n mormânt. Cum ar fi fost să-i interzic să mai alerge după vrăbii, pentru că nu-i face bine la ficat şi-i ridică nivelul colesterolului, ba chiar îi măreşte riscul de a face infarct? S-ar fi uitat la mine, clar n-ar fi priceput nimic, dar m-ar fi mătrăşit dacă aş fi încercat să-i iau prada, şi plăcerea, şi gustarea. 14 ani, atâta zic. 14 ani pentru o pisică e mult; mai ales dacă n-a fost mâţă de casă, ci spaima cartierului. Şi-a alergat, şi-a mâncat ce-a vrut muşchiul ei, şi-a vânat până-n ultimul moment. Legume şi fructe? Dă-le babalâcilor de la azil, mă, nu pisicii care-i carnivoră prin definiţie.

Căăăă, e mai agresivă dacă e carnivoră. Păi, d'asta e felină. Dacă vrei un papă-lapte, ia-ţi un papagal. Ăla mănâncă vegan prin definiţie. Da' dă-i tu mărul descântat felinei, să vezi cum îţi demonstrează CÂT de carnivoră poate fi. Eventual direct pe mâna ta. Că dac-o stresezi prea mult, e jale. Mâţă cu scrupule şi cod de onoare n-am prea văzut...

Căăăă, vezi tu, hai să salvăm planeta fiind vegani şi târând şi pisicile/câinii în toată cruciada asta. Păi, până să salvezi planeta, o să fii oale şi ulcele. Şi, repet, puţin îmi pasă de tine. Da' dacă tot spui că iubeşti animalele, de ce să-l chinui şi să-l transformi în ceva ce nu este? Nu crezi că-i respecţi mai mult drepturile dacă-l iubeşti, şi-l duci la medic, şi-l hrăneşti cu chestii care chiar sunt pentru el? Vedea-te-aş încercând să convingi leul să cruţe antilopa şi mituindu-l cu un ospăţ vegan. Facem pariuri pe ce o să aleagă?

Şi, în cele din urmă, căăăăă, există exemple de mâţe vegane, şi-s sănătoase şi fericite. Aha, sunt, nu zic nu. Da' câte? Şi arată-mi şi mie câte dintre ele sunt aşa din proprie iniţiativă. Nu ştiu, oi fi eu cu capul, da' totuşi convingerile astea extremiste mi se par cam... exagerate. Şi găsesc o vagă asemănare între ele şi alea care au stat la baza Ku-Klux-Klan-ului. Şi Holocaust-ului. Şi Inchiziţiei. Şi mai găsim, dacă e nevoie.

Pân' la următoarea sprânceană ridicată, la bună vedere!

Un dram de autism

Uneori îmi vine să-mi scot mâna din încheietură şi să mă bat cu ea. Momentele-n care am chef să bat pe altcineva nu presupun scoaterea mâinii din încheietură. Deci sunt mai simple. Şi nu vorbesc despre chestii grave, pentru că atunci îmi vine să mă aşez în fund în mijlocul camerei şi să urlu ca plozii. Dar să nu-ncepem cu dramatismele de luni.

Se-ntâmplă să fac o cafea. Cam des. Bine, recunosc, în fiecare zi. Şi-aştept să se facă, mă-nvârt, mă sucesc, lalalalululu, închid aragazul, beau cafeaua, plec la muncă. Da'... oare oi fi închis aragazul? Da' oare l-oi fi închis bine? Nu mă vizualizez închizându-l, şi pace bună. Dacă, de fapt, nu l-am închis, şi gazul umple toată casă, şi vine vecinu' liniştit, şi-aprinde calm lumina şi BANG! Friptură şi el, şi vecina, şi mâţele. Văleu! Mâţele! Până să ajung din nou acasă, să văd cărămizile-n ordine şi uşa la locul ei, deja mă autonumesc criminal în serie. De mâţe, nu de vecini.

Da' uşa? Uşa oi fi închis-o? Dacă n-am închis-o, şi vine vecinu', şi scapă câinele, şi câinele iese-n stradă şi se pierde sau, mai grav, dă maşina peste el? Ce-oi fi făcut eu cu uşa aia?
Maximă era perioada în care aveam papagal, şi trebuia să-l hrnesc, şi-i deschideam uşa coliviei, şi mâţa-n casă, şi fă-ţi probleme de conştiinţă după asta, că dacă n-ai închis papagalul cum trebuie, nu mai rămân nici penele din el până mă-ntorc acasă.

Şi recunosc cu lăbuţa pe inimă că da, au fost dăţi în care m-am întors din drum doar pentru a mă asigura că am făcut şi-aia, şi-aia, şi nu-i nimic ciudat şi-n neregulă. Noroc că nu le am cu superstiţiile legate de întorsul din drum. Altfel înnebuneam de tot.

Obsesiv-compulsiv, îi spun unii; un dram de autism ar fi altă variantă; eu prefer să cred că-s uneori atât de căscată, încât nu bag de seamă ce şi când fac. Şi-apoi intervine mania. Deci dacă mi-aş scoate mâna şi m-aş bate cu ea, poate mi-ar veni mintea la cap. Sau nu.

Pân' la următoarea manie, la bună vedere!

Liber ca şi mine

Recunosc cinstit că nu ştiam de parteneriatul Autonom-bloggeri şi vizitatul Clujului şi al Sibiului. La fel recunosc că, şi dacă aş fi ştiut, tot n-aş fi putut ajunge; cu toată autonomia cu care-mi place să mă mândresc, era puţin cam departe. Şi recunosc în continuare că şi Clujul şi Sibiul îmi plac. Unul pentru că am trăit în el doi ani frumoşi, celălalt pentru că nu-l ştiu decât din poveşti. Frumoase. Şi-mi place să cunosc îndeaproape poveştile frumoase. Şi mai recunosc şi că am crezut dintotdeauna că „o mână spală pe cealaltă”, oricare ar fi subiectul. Şi-n ultimul rând recunosc faptul că nu m-aş fi gândit la autonomie în stilul ăsta.

Să mă explic: un blogger – din punctul meu de vedere – e autonom. Îmi place să scriu, şi-am terminat o facultate de jurnalism Am lucrat ca „jurnalist” înainte de a şti ce-i aia facultate; dar ştiam îndeajuns, încât să-mi dau seama că nu-i „autonomie”. Aşa că am ales să scriu pentru mine, cu diploma adânc îngropată într-un sertar. Ce vreau, când vreau, cum vreau. Cu job adiacent, care să nu mă lege de blog, care să-mi permită să bloguiesc din plăcere, nu din nevoie. Pentru că, mai presus de toate, pentru mine autonomia e libertate. Şi scrisul pentru un ziar, cu contract şi salariu e orice, dar nu libertate.

În aceeaşi ordine de idei, am permis de conducere; care ar trebui să-mi ofere libertatea de mişcare. Nu-mi oferă nimic pentru că, la fel ca şi diploma de jurnalist, stă adânc îngropat într-un sertar. Din vina mea, dar asta e poveste veche. Şi-n momentul de faţă, pentru mine libertate = mobilitate şi mobilitate = taxi. N-aş putea cere niciodată unei firme să facă pe taxi-ul pentru mine. Pentru că n-aş avea nici tupeul; şi nici „financiarul” disponibil pentru ca, de fiecare dată când am nevoie de mobilitate, să apelez la o firmă de închiriat maşini.

Dar – şi aici intervine dar-ul – ce-ar însemna legătură între mine – blogger – şi autonom – firmă? Eu – un blogger autonom şi Autonom – rent a car? Ar însemna ca, în momentul în care-mi vine vreo idee genială gen „ocolul pământului în 80 de zile”, să fie lângă mine. Ei dau maşina, eu raportez live, on-line, total şi iremediabil totul. Fără să uit că da, datorită lor pot face ocolul. Şi oricare ar fi traseul, şi scopul, şi finalitatea, atât timp cât există bloggeri dispuşi să se plimbe şi să şi scrie despre asta, Autonom să fie dispus să-i plimbe şi să fie scris.

Ca blogger, mai mult decât idei şi text pe tastatură, n-am ce da Autonomului. Ca firmă de închiriat maşini, mai mult de maşini şi deschidere la idei, Autonom n-are ce-mi da. Pentru că, dacă vreau să merg pe distanţe minime repet, iau taxi-ul. Dar în momentul în care chiar vreau plimbare totală, fără limită de distanţă şi fără teama unui posibil faliment, un „sponsor” şi o maşină e ceea ce-mi trebuie.

Parteneriat înseamnă să dau şi să primesc. Să scriu autonom, despre ceea ce văd plimbându-mă într-o maşină de la Autonom şi da, autonom să aleg locaţia, şi distanţa, şi subiectul, şi numărul de cuvinte. Pentru că asta înseamnă libertate, şi eu nu scriu decât liber. Oricât de ciudat ar părea pentru unii.

Super Blog, etapa 24.

Dacă e Zodia Zen

Este imposibil să nu fi cunoscut zodia peştilor. Ultima zodie. A doişpea. Peştii. De doişpe ori mai ticăloşi ca orice altă lună din an. Cei ce ştiu tot. Cei bătrâni. Cei cu litera Z. Cei cu ultima literă. Cei din urmă. Din coada zodiacului. Coadă de peşte. Cei ciudaţi, cei frumoşi, cei cu frigul lui februarie sau şnururi alb-roşii din martie-mărţişor.

Am doi prieteni născuţi în „peşti”; ea şi el, fără să ştie că înoată zen în acelaşi acvariu.
Duali, vitezomani, alambicaţi, individualişti, cu tendinţe ezoterice, uşor vicioase.

Dacă e tristă, nu vrea să fie sunată.
Dacă e trist, nu mă sună.
Dacă e tristă, se vindecă zen; un notebook zen, o cafea zen, o pisică zen şi multă linişte.
Dacă e tristă, are un playlist cvasideprimant.
Dacă e trist, ascultă jazz amabil.
Dacă e tristă, stă mult pe internet.
Dacă e trist, este intern. Net.
Dacă e supărată, e prietenă cu laptopul din zodia ei.
Dacă e supărat, e jazz fără zodie. SonicMaster fără zodie.
Dacă e supărat, e interesant şi vicios. Rock SonicMaster.

Dacă ea alege un notebook, alege modern, cu viteză şi în linişte.
Asus cu echilibru.
Dacă el alege un notebook, alege un procesor abia creat, ultimul, cel din urmă, a doişpea zodie. Cea mai recentă. Zen.
Dacă ea are un notebook, îl numeşte zen-book, delicat, zvelt şi 2 săptămâni în standby. Cât e tristă, în standby ca şi ea. Cât înoată peşte la mare, în standby ca şi ea.
Dacă el are un notebook, iubeşte facebook unde e orice book citit frumos şi jazz, şi vin roşu şi viteză. Cu click. Viteză utopică.
Dar utopia chiar există când reuşeşti să fii zen.

Dacă ea e fericită, tehnologia e poveste de seară zen.
Dacă el e fericit, laptopul e zen cu Nat King Cole.
Dacă exista king, şi există rege, atunci există regele zen al tehnologiei, din aluminiu polizat, regat pe biroul lui. Cu viteză spre orice cântec king-zen. Regele zen.
Dacă ei sunt zen, nu insista; nimeni nu insistă. Rămân atingeri de touch-pad spre infinit de Nat King Cole. Spre infinit zen.
Dacă peştii sunt vicioşi, muzica e un prim viciu. „Bună, sunt peşte şi sunt vicios!”
Dacă peştii sunt relaxaţi, nu sunt relaxaţi; sunt „zen”.
Dacă peştii sunt gânditori tehnologic, eu traduc: „peştii sunt filozofi”. Pentru că diferenţa între un laptop şi un laptop zen aduce filozofie. Pentru că peştii rămân zen lângă procesoare Intel Core i7 sau i5. Deşi nou şi fără frontiere, peştii rămân zen.
Laptop din zodiac 12.

Un taur ar împunge, o fecioară frumoasă s-ar teme, o balanţă ar cântări 12 kilograme de zodii. Berbeci impulsivi, raci cu carapace aurie şi un răcnet felin de leu.
Dar peştii? Cei din urmă?
Peştii înoată zen, înoată împotriva curentului, înoată procesând. Înoată sus, interfaţă ASUS. Înoată zen şi există sirene.

Dacă există procesoare, peştii sunt primii care procesează. În linişte.
Dacă peştii îţi spun să vorbeşti mai încet, înseamnă că îţi cer linişte. Totală. Procesezi?
Dacă zen este relaxare, vreau să fiu născută în februarie-martie.
Dacă zen este viteză, vreau să învăţ să înot cu viteză de rechin.

Există unşpe zodii, şi există peştii. Cei din urmă. Cei ce aleg zvelt, elegant, uşor. Cei ce au pretenţii. Cei ce percep relaxarea ca parte din zi. Stil de viaţă.

Dacă există dimineaţă, există dimineaţa zen.
Dacă există seară, există seara zen.
Dacă de dimineţă până în seară sunt zen, aştept un zen-book. Cadou.
Ziua mea e în februarie. Aproape de peşti.

Super Blog, etapa 23.

Ne place, da, ne place - p. 101

Women seem wicked when you're unwanted
Streets are uneven when you're down



Enjoy!

Gratuit

Mă, mie-mi plac oamenii care spun ce au de spus. Chit că-i cea mai majoră răutate pe care ar putea-o spune. Prefer să mi-o spună frumos, în faţă. Dacă e îndreptăţită, mai discutăm; dacă e răutate gratuită nu, nu mai avem ce discuta.

Da' mă disperă persoanele care-aruncă o replică, aşteaptă să vadă cum reacţionezi, şi dacă dai semne că nu ţi-a picat tocmai bine, aruncă şi-un râs d'ăla fals, de-i auzi plămânii cum se chinuie să scoată zgomote: "hai, fată, am glumit, nu mai ştii de glumă? Te superi şi tu aşa, din nimic... Te ştiam cu simţul umorului, altfel nu-mi permiteam."
Ha, ha! Ce-am mai râs! M-am spart de râs, pe bune.

Deci da, mă disperă replicile aruncate în stilul "dacă se prinde, de bine; dacă nu, a fost o glumă". Spune, frate, ce ai de spus. Asumă-ţi consecinţele replicii tale. Pregăteşte-te pentru reacţia mea de după. Pentru că, dacă m-ai atins cam tare, poţi încerca tu faza cu gluma până-n pânzele albe, că tot nu ţine. Poţi decreta că nu am deloc simţul umorului; pentru glume proste şi rele nu, nu am.

Şi-n aceeaşi ordine de idei, nu-mi place răutatea gratuită. Răutatea aia de-o faci fără nici un motiv, doar de dragul de a face rău. Replici aruncate acolo unde ştii că mă doare cel mai tare, doar pentru că aşa ţi s-a părut ţie ok în momentul ăla. Fără să-ţi fac nimic, ba poate chiar fără să te bag în seamă. Doar pentru că morcoteşte-n tine şi, dacă n-o spui, o să dai în foc. O să explodezi şi-o să-ţi iasă fum pe urechhi. Vorbeşte-ntr-o pungă, departe de mine; scapă de replicile alea care te chinuie şi-apoi vino să stăm de vorbă. Sau nu. Da' nu te juca gratuit cu mine, pentru că nu se ştie în ce fel reacţionezi. Şi, provocată de tine, replica mea n-o să mai fie gratuită. O să fie scurtă şi dureroasă. Knock-out.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Ghid practic - p.2

Dacă nu faci asta periodic, nu te risca să dai din cap fără-ncetare, chit că da, e Rammstein şi da, îţi place Rammstein de mori. Dacă n-ai antrenament, îţi dau o oră până să nu mai poţi să ţii capul drept. Aha, şi gâtul face febră musculară, şi e preferabilă de-o mie de ori o febră musculară la abdomen, sau la picioare, decât la gât. Îl simţi cum pică. De parcă gâtul e prea subţire pentru greutatea capului. Da, senzaţia iniţială e mişto, da' tre' să-ţi aduci aminte că nu eşti nici Till Lindemann, nici James Hetfield, nici măcar unul dintre puştii ăia care sunt în stare să facă moşeală pe Vama Veche. Aşa că, una din două: ori te antrenezi, ori o laşi mai moale.

Ai de gând să ţopăi fără oprire? Ai grijă pe cine-mpingi din greşeală, pentru că e posibil să te trezeşti c-un ochi vânăt. Nu toată lumea pricepe că e normal să nu existe limită de apropiere, mai ales dacă dansezi ca o sardină într-o cutie plină ochi cu alte sardine, aidoma ţie.

Şi dacă tot te-ai decis să ţopăi, ai face bine să ai şi-un alt tricou pe undeva prin geantă. Asta dacă nu te-ncântă perspectiva unei pneumonii de toată frumuseţea, contactată în momentul în care dai piept cu frigul de afară. Prietenii ştiu de ce...

Şi-ncă una, şi gata: dacă n-ai de gând să bei suculeţ toată seara, pe lângă aspirina cea sfântă, bagă şi-o porţie consistentă de mâncare. Orice fel de mâncare, da' multă să fie. Cât să diminuezi şansele unei mahmureli până aproape de zero. Nu de alta, da' ori febră musculară la gât, ori mahmureală, e suportabil. Dar ambele combinate s-ar putea să necesite o săptămână-ntreagă de recuperare. Mai ales că te mai uiţi şi-n buletin, nu mai scrie 16 ani, şi-o noapte pierdută nu mai e chiar floare la ureche.

Pân' la următoarele înţelepciuni, la bună vedere!

Cealaltă Camelia

Dacă mă trezesc dimineaţă, am o anumită figură. Şi-o anumită voce. Nu mi-aş recunoaşte vocea de dimineaţă dacă aş vorbi cu mine la telefon. Nu m-aş recunoaşte nici dacă m-aş întâlni pe stradă. Scoate dimineaţa asta o altă Camelia din mine.

Mă târăsc până-n bucătărie, mă mişc puţin în reluare şi-n orice chestie văd doar pat, pernuţă, păturică. Da, cu diminutive. Am zis doar că-i altă persoană. Una care vrea să se arunce la loc în pat, să tragă păturica peste cap şi pună ceasul să sune la 12. Poate chiar la 13.

Da' nu asta-i partea ciudată. Partea ciudată e că, peste o bucată de timp, Camelia asta cealaltă începe să vorbească. Mă, mult. Mult de tot. Orice i-aş face, vorbeşte. N-o pot opri nici cu ordinul procuraturii. Nu zic nu, şi eu vorbesc mult atunci când am chef, şi când sunt în dispoziţie, şi mai ales dacă-mi place compania. Da' Camelia cealaltă n-are nici reguli, nici limite. Turuie-ntr-una. Şi-o ţine dispoziţia de turuit câteva ore. Cam până pe la ora la care devin eu funcţionabilă de obicei. Deci târziu.

Mă gândesc cu groază la momentul în care va vrea să mă preia de tot. Să mă cotropească. Să se instaleze total şi iremediabil în corpul meu. Dezastru s-ar chema. De-asta evit să mă trezesc prea des dimineaţa. Pentru cei care au onoarea de a o cunoaşte, nu, nu sunt eu. Eu n-aş avea suflu să vorbesc atât de mult la o oră atât de matinală. Dar enjoy her! Nu se ştie când şi cum mai apare...

Pân' la următoarea dimineaţă, la bună vedere!

Campanie pentru zâmbet

Mă, mă intrigă o chestie: zâmbetul care nu-i tocmai zâmbet, ba chiar cică e de rău. Da, de ăla de pe net e vorba. Stau ca tot omu' câteva ore pe zi călare pe net. Şi când m-am apucat de sportul ăsta, emoticonul de zâmbet însemna exact asta: un zâmbet. Că zâmbeşti. Că-ţi ridici colţurile gurii pentru că o idee, o amintire, o orice te-a făcut să zâmbeşti. Nu trist, nu melancolic, nu plin de regrete; zâmbet. Ca stare de bine. Cu gura şi cu ochii, şi cu tine tot.

Da' nu, că vezi tu, că şi netu' s-a metaforizat de la un timp încoace. Două puncte şi-o paranteză-dreapta nu mai exprimă stare de bine. E de rău. De cel mai rău. Că dacă primeşti un zâmbet, mamă-mamă, tunete şi fulgere, îngrijorare totală, cataclism şi apocalipsă.

În primă fază, n-am ştiut cum stă treaba. Şi zâmbeam ca inocentul, fără să ştiu ce semnale transmit. Apoi mi s-a explicat. Apoi, recunosc cu lăbuţa pe inimă, m-a corupt ideea: deci, dacă vrei să transmiţi că eşti aşa, cam trist, puţin întors pe dos şi nu tocmai în apele tale, bagi zâmbetul miraculos. Şi TANAAAAM! lumea percepe că nu ţi-e bine. Asta ca să nu spui direct: bă, nu mi-e bine. Stai şi tu puţin de vorbă cu mine, scoate-mă, reveseleşte-mă. Nu-i nevoie de cuvinte. Două puncte şi-o paranteză-dreapta fac asta pentru tine.

Numai că, din când în când, chiar zâmbeam pe bune. Şi lumea sărea din toate părţile: ce-ai? ce s-a întâmplat? eşti bine? Cu sprânceana ridicată a mirare, răspundeam sincer că da. Şi-apoi mă prindeam de confuzia creată. Zâmbetul ăla a început să-mi dea bătăi de cap.

Aşa că decid: de azi înainte, două puncte-paranteză dreapta revine la sensul iniţial. Îi dau zâmbetului, ce-i al zâmbetului. Fără zâmbete triste şi cu sensuri adânc ascunse; fără zâmbete metaforice; fără zâmbete care exprimă orice altceva decât happy. Dacă-mi zâmbeşti, o să-nţeleg că e de bine. Că ţi-a plăcut, că eşti fericit. Nici că eşti cu moralul la pământ, nici că ai nevoie de încurajare.
Şi-aşa nu spunem mereu exact ce gândim, şi-aşa e greu să pricepi ce-i în spatele anumitor cuvinte, dacă nici emoticoanele nu mai sunt pe cât de reale pe cât se voiau la început, deja e o confuzie totală şi-o discuţie haotică.

Azi militez pentru zâmbete sincere. Adevărate şi nestilizate. Pentru zâmbetul iniţial, care-i face şi pe alţii să-ţi răspundă la fel. Pentru un zâmbet cu adevărat zâmbibil. Who's with me?

Pân' la următoarea idee, la bună vedere!

Ecuaţie cu două cunoscute

Din '99 sunt profesor de matematică la un liceu cu nume de domnitor.
Da, sunt bugetar, fără bonuri de masă, fără ore suplimentare şi da, mi se interzice să-mi meditez discipolii. Aştept ziua de salariu cum aşteaptă elevii vacanţa mare. Cardul meu intră în zid ca mingea lor în poartă, la orele de sport. Cu gol.

Sunt înconjurat de uniforme şi port ca uniformă un sacou gri. Zilnic. Am patru sacouri, toate gri. Orice ar vorbi cancelaria, nu am un singur sacou gri. Am patru.

Din '99 o iubesc pe Ema, la fel de bugetară ca şi mine. Lânga Ema tot gri purtam, chit că alergam dimineaţa pe faleză sau miroseam a cretă după câteva ore de ecuaţii şi logaritmi.

Ne-am mutat împreună şi a mai apărut un şifonier în camera din apartamentul bugetar.
Un dormitor, două şifoniere; eu cuminte-clasic, ea rock-rebelă.

Din '99 sunt căsătorit cu Ema şi cu şifonierul ei cu haine. Se spune că doamnele câştigă proporţii după căsătorie.
Nu e cazul Emei, e cazul şifonierului Emei.
Dar şi al şifonierului meu gri.
Tot gri-ul meu a rămas în uniforma cu care predau algoritmi şi funcţii.
În rest? Culori. Ema m-a învăţat despre culori aşa cum eu predau geometrie. Încet, în timp; în timp real.
În Real.

În timpul liber mergem la concerte sau ne plimbăm prin magazine, probăm, uneori cumpărăm.
Eu caut croieli clasice, aproape protocolare, ea mă surprinde cu imprimeuri trăsnite.
Magazin după magazin, nu contează ce magazin, zeci de cabine de probă şi câteva sacoşe în care se amestecă modernul ei cu clasicul meu. Ne place.
Dacă ar fi să-i cumpăr ceva Emei? Orice e trăsnit, ce nu are nimeni, ce şochează.
Asta aş cumpăra. Asta cumpăr mereu. Şi colorat. Nu gri. Griul e pentru mine, clasic.

Din 2006 o iubim pe Diana.
De când a învăţat Diana să meargă, ne-a însoţit prin magazine şi cabine de probă.
În prezent seamănă cu mama ei şi iubeşte matematica.
Numără toate magazinele în care intrăm şi numără toate concertele de pe faleză.

Mi-s dragi în hipermarket când migrează spre haine sau hăinuţe.
Mereu vizităm raionul de confecţii. Să ne uitam, să probăm sau să cumpărăm.
Paradisul lor.
Pentru că în acelaşi loc găseşti şi pentru copii, şi pentru adulţi; şi masculine, şi feminine.
Şi e amuzant când tanti de la casă nu se mai zăreşte de hainele noastre.

Ce alegem?
Eu aleg să le văd agitându-se frumos şi feminin.
Pentru mine, aleg un pulover şi-o eşarfă bărbătească, dungată cu gri. Aleg culori şi preţuri bune, aleg ceea ce nu am văzut în plimbarea noastră prin oraş.
Aleg o pijama Disney pentru Diana, pentru că Diana e Disney şi nu am găsit pijamale Disney decât în Real.
Pentru că ne sare în ochi şi mie şi Dianei, pentru că e de calitate, frumos ambalată şi pentru că Diana merită. Şi pentru că tanti de la casă îi va zâmbi Dianei.

În spiritul Diana-Disney, aş alege pentru Ema o rochie amuzant imprimată. Am ales deja. Şi se potriveşte cu eşarfa imprimată pe care am cumpărat-o în primăvară. Verde cu roşu. Ne-am oprit tot aici, acelaşi Real, acelaşi raion. Ema ştie. Era zi de salariu, făcusem multe cumpărături, împingeam un coş pe roţi cu alimente şi ne-am oprit tot aici. A văzut o eşarfă, am cumpărat eşarfa. Şi eşarfa şi-a găsit acum sora rochie. În culorile toamnei. În preţ cald de toamnă.
În Real.

Sunt profesor de matematică din '99. Ecuaţia e propoziţia matematică ce afirmă că două expresii matematice sunt egale. Pentru mine, cele două expresii înseamnă mai mult decât un egal:
- rochii sau pijamale pentru două femei, două fete, două fetiţe, ambele lângă mine;
- pulovere sau eşarfe pentru două culori, două anotimpuri, două vârste;
- un preţ frumos şi o plimbare printre culori, două şifoniere cu haine care ne aşteaptă, două zile de salariu, o ecuaţie cu două fete ale mele, atât de cunoscute.
Rezolvată.

Super Blog, etapa 22.

Relaxare wireless

Data trecută când am fost în gaşcă la munte, mai era puţin şi se declanşa Apocalipsa. Pentru că, vezi tu, toată lumea şi-a adus laptop-ul; ba o poză, ba verificat de mail, cineva trebuia să termine musai o lucrare până a doua zi, mă rog, fiecare cu ale lui. Şi cum ştiam că gazda are net, era raiul pe pământ: vorbă, hai şi panaramă, başca sfântul net, şmecherie curată.
Totul a fost bine şi frumos până când, ajunse-n cameră, ne-am lovit de crunta realitate: avea gazda net, da’ conexiune prin cablu, un singur cablu-n toată casa, noi toate îngrămădite-n aceeaşi cameră; mai fă ceva, dacă poţi. Am luat-o-n ordinea priorităţilor, am împărţit cablul cât mai echitabil cu putinţă, dar tot stresant a fost să profităm cu porţia.

Acum tot la munte mergem. Aceeaşi locaţie, aceeaşi gazdă, acelaşi cablu. Numai că de data asta, pe lângă laptop, am mai luat ceva. Primit cadou, nano-router. Pe numele lui întreg, Routerul nano BR-6258n, de la Edimax. E mic, poate fi folosit ca router sau ca adaptor wireless, ajunge la 150Mbps şi, cel mai important, e roşu! Adică scos total din anonimat.

Dacă se-ntreabă cineva de ce ar avea nevoie 5 persoane de net în acelaşi timp, în condiţiile în care au plecat la munte, e simplu: pentru a putea face rost de o noapte în plus de concediu, fiecare a trebuit să renunţe la câteva ore de muncă; ore care trebuie recuperate nu ca pontaj, ci ca volum de sarcini îndeplinite. Şi planul a fost că plecăm vineri dimineaţă; până-nspre seară rezolvăm tot ce-nseamnă job, şi-apoi delilah! Dar pentru asta aveam nevoie de conexiunea proprie şi personală. Aşa a intrat în scenă nano-router-ul.

Imaginează-ţi o cameră. Cinci persoane, cinci laptop-uri. Fiecare stând după cum o taie capul. Vreo două pe jos, una instalată confortabil în fotoliu, pe canapea celelalte. Zgomot de taste şi-un oareşcare playlist. Termen limită: pân’ la 7 seara. De terminat tot ce-nseamnă serviciu, mail-uri pro şi proiecte complicate. De epuizat tot ce-nseamnă nevoie de internet. Nu pentru că nano-router-ul n-ar fi permis, ci pentru că de asta l-am adus după mine: să profităm de reţea wireless şi-apoi să uităm de realitate. Relaxare totală. „Adus după mine” e mult spus pentru că, la cât e de mic, recunosc cinstit că l-am băgat în buzunar şi-am sperat să nu-l pierd. Din fericire, nu.

Şi da, după ora 7 tastatul a încetat. Laptop-urile închise, router-ul deconectat şi băgat în siguranţa buzunarului, iar noi... Noi - liber la relaxare. „Wireless”, ca şi conexiunea care ne-a permis acest lucru .

Super Blog, etapa 21.

Departe de lumea dezlănţuită

Nu ţin minte să fi fost mare tragedie când se oprea curentul, mică fiind. Decât dacă trebuia să urc 9 etaje pe întuneric. Oricum n-aş fi folosit liftul, dar întunericul ăla total mă dispera. Simţeai cum te înghite. Aveam două variante: să urc cu lumânări strategic depozitate în cutia poştală, sau să aştept până revenea lumina. Le-am încercat pe amândouă, şi nu pot zice c-a fost plăcut.

În ultimul timp, nu s-a prea mai oprit curentul. Sau nu în aşa fel încât să mă deranjeze. Până alaltăieri. Ora 21.30. Acasă. Un playlist, bramburind netul, chinuind pisica, mă rog, ce face omul când îşi face de lucru. Mă-ntind să dau muzica mai tare şi PADABUMBANG! se sting luminile. Mă, beznă, zic. Nu tu bec, nu tu boxă, nu tu comp, doar felinarele lu' Cami strălucind premonitoriu în camera fără de lumină. Ei, cât poate să dureze? Maximum juma' de oră. Şi-ncepi, Camelia, şi foieşte telefonul, pentru că el are lumină, şi ţie-ţi place lumina, şi aşteaptă să se aprindă ca prin minune becul de deasupra ta, pentru a putea să faci din nou ce făceai tu acolo.

Şi-am o dilemă: ce face omu' când nu e curent, şi-i mult, mult prea devreme pentru a te gândi măcar la somn? Primul instinct a fost să zic că a picat curentul, bine măcar că am veioză. Şi-apoi m-a lovit: ai veioză, da' veioza se bagă-n priză, priza e moartă, deci da, degeaba ai veioză. Şi, pân' la urmă, ce faci? Compul iese primul din discuţie, de citit n-am cum citi pentru că n-am vederea nocturnă activată, evit să mă plimb prin cameră pe întuneric, pentru că am darul inegalabil de a mă lovi de orice, mai mult de a sta pe scaun şi a medita la nemurirea sufletului, n-am cum. Şi nici asta n-ar fi tocmai recomandat, pentru că cine ştie ce spirite mai neliniştesc, şi dispar într-o lume paralelă, fără cale de întoarcere.

Nu, nu făceam voodoo. Încercam să comunic cu eul interior şi să-mi redescopăr rădăcinile ancestrale...

Două ore pe ceas a ţinut pana. Am învăţat despre telefonul meu mai multe decât în cele câteva luni de când îl am. Am modelat lumânări pentru că, din fericire, mi-am adus aminte că mai există câteva prin cameră, şi-am mai spart din beznă, am reuşit să ceruiesc şi pătură, şi scaun, şi birou, şi-ntr-un final glorios, şi-a revenit. Back to civilization.

Da' n-a ţinut mult. A doua zi când m-am trezit, ghici ce! Din cauză de pana anterioară, netul meu era dead, over, kaput, конец. Recunosc cu lăbuţa pe inimă, n-a mai fost la fel de grav. Fără net, se poate supravieţui. Sunt miliarde de chestii pe care le poţi face dacă ai o priză-n viaţă...

Ce-nvăţăm noi de aici? Chestia esenţială şi primordială pe care tre' s-o cumpăr, e o lanternă. D'aia mare. Şi să învăţ pe de rost numărul de la Electrica şi de la serviciul tehnic UPC. Nu de alta, da' data viitoare măcar să stresez pe cineva, în aşteptarea soluţiei.

Pân' la următoarea pană, la bună vedere!

Să promovăm

Bună, sunt Camelia şi am o afacere. Am bannere prin tot oraşul, reclame la radio, ba chiar câteva şi la tv. Dar există un colţ de lume la care nu pot ajunge decât altfel: acela al oamenilor care-şi petrec parte bună din zi pe net, de pe mail pe facebook, de pe facebook pe blog, din blog în blog. Şi ca să ajung şi la ei, clar am nevoie de bloggeri. De cât mai mulţi, care să-mi facă reclamă, care să vorbească despre mine, care să atragă atenţia asupra mea, care să-mi promoveze compania.

Să spunem că am un magazin on-line şi vând produse it, şi electronice, şi electrocasnice. Şi cum aş putea face rost de cât mai multe relaţii în blogosferă decât prin contact direct? Mă rog, „direct” prin mail.
O echipă de 3-4 persoane care să se ocupe cu navigat-ul din blog în blog şi să trimită mail-uri cu propuneri de colaborare.
Pagină dedicată pe site-ul meu on-line, pentru bloggerii care acceptă banner/link exchange. Diferenţa faţă de alte propuneri de genul ăsta, va fi că mail-urile nu vor suna stereotipic. Vor fi personalizate, în funcţie de fiecare blog în parte. Nu-i nimic mai enervant decât să primeşti acelaşi text pe care l-au mai primit şi alţi 500 înaintea ta.
În nici un caz cei care acceptă nu vor fi spamaţi periodic cu oferte din partea magazinului. E clar faptul că spam-urile ajung direct în trash, fără a fi măcar deschise. E de ajuns faptul că am realizat o „bază de date”, la care se poate apela în momentul în care e nevoie de mai multă promovare.

Odată stabilită baza, pasul următor:
Advertoriale. Dar nu pentru site în sine, ci pentru produsele nou introduse, sau pentru „oferta lunii”, de exemplu. Aceeaşi echipă care va trimite cerinţele.
Unele persoane acceptă pentru bani, altele refuză pentru că nu-i tocmai domeniul lor. Se va evita agasarea celor care refuză şi a doua oară, pentru că vrem să păstrăm relaţia de colaborare, măcar la nivel de link.
Pentru cei care acceptă: advertorialul va trebui mai întâi trimis spre aprobare. Doar cele selectate vor fi publicate şi plătite. Nu se va ţine cont de page rank sau trafic în momentul propunerii, ci doar de calitate, corectitudine gramaticală, cursivitate a textului. De-abia după „triere” va fi stabilit un preţ. Şi pentru că s-ar pune accent pe calitate, şi pentru că am nevoie de ele atât pentru Seo cât şi pentru „awareness”, preţul va fi între 10 şi 100 de euro/articol, cu posibilitate de „negociere” pentru articolele foarte bune, pe un site cu vechime şi trafic mare.
Rezultatele vor fi uşor de monitorizat, măcar la nivel de răspândire a zvonului despre existenţa companiei, ţinând cont de faptul că există statistici care să-mi spună câţi vizitatori au venit, şi de unde.

Un concurs i-ar face, probabil, şi pe cei care nu obişnuiesc să scrie advertoriale să vorbească despre site-ul meu. Ba chiar şi pe persoanele care au refuzat din prima orice fel de colaborare. Participarea lor depinde de dispoziţie, de premiile puse-n joc şi de cerinţe. Şi aş propune concursuri pe durată scurtă de timp. Un concurs de două săptămâni, cam o dată la 3 luni. Respectând periodicitatea. Blogosfera să ştie că, la fiecare 3 luni, trebuie să se aştepte la premii. O singură cerinţă, 2 săptămâni pentru redactarea articolului, 3 premii. Alternând vouchere ce pot fi folosite în magazinul on-line, cu produse diverse, în funcţie de specificul cerinţei. Din când în când, premii prin tragere la sorţi, pentru a se evita ideea de favoritism. Şi da, cred că ar da rezultate vizibile această strategie.

Să-nceapă promovarea, zic!

Super Blog, etapa 20.

Teroarea din farfurie

Continuând periplu-ul gastronomic, încă mai am dileme. De ce ai vrea să mănânci rinichi? Am auzit de "îţi mănânc ficaţii", uneori chiar şi pus în practică, da' rinichi??? Am avut o singură dată oroarea de a sta în preajma unui rinichi care începuse să fie gătit. Un moment am rezistat şi, dacă uşa n-ar fi fost atât de aproape, aş fi sărit pe geam. E crunt ce se întâmplă acolo. Un fel de Auschwitz în bucătărie. Presupun că cei care îi mănâncă, n-au asistat niciodată la procesul de preparare. Sau aveau nasul înfundat. Da' sincer, cu tot nasul cel mai înfundat, mirosul ăla îţi arde sinusurile, îţi fierbe ochii, e ca şi cum ai bea acid azotic; sau sulfuric. Da. Nu pricep rinichii.

Cum nu pricep nici limba de porc; sau de vită; sau de ce-o fi ea stând în galantar. Arată într-un fel anume. Arată total necomestibil. Arată de parcă ar fi fost folosită la mestecat; de parcă ar avea papile gustative. Aha, chiar le are. Arată de parcă ar vrea să te mănânce ea pe tine. De parcă a mâncat pe mulţi alţii înaintea ta, şi-acum ţi-a venit şi ţie rândul. Brrrr! Spooky!

Da' capetele de pui? Văleeeeeu! Cum se uită la tine din pungă; îţi dai seama că aşa s-ar uita şi din farfurie? Te-ar urmări în timp ce mănânci, în timp ce le mănânci, şi-apoi te-ar urmări din interior. Poate chiar ar începe o conversaţie cu peretele stâng al stomacului. Ăla drept e mai timid din fire.

Şi-ar mai fi câteva, da' altădată. O săptămână de-acu' încolo nu mai mănânc decât salate.

Pân' la următoarele orori culinare, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p. 100

Pentru că e deja partea 100, nu m-am putut decide. 1000 era sugestiv, dar a mai fost o dată; 1000 de gânduri - prea ascultată; 99 luftballons - pusă; aşa că am ales Playgirl. N-are nici o legătură cu numărul în sine, dar place mult...



Enjoy!

Mult prea natural

Mă enervează găinile de ţară. Alea despre care mulţi spun că-s mai bune, mai sănătoase, mai gustoase şi toate mai-urile de genul ăsta. Că mâncarea e mai delicioasă dacă e din găină de curte, că nu ştii ce-i bun dacă nu le apreciezi, bla-bla-bla.

Mă, mie-mi place puiul din comerţ. Cu ăla am crescut. Gustul ăla îl percutez. Ăla-mi gâdilă papilele gustative. Dă-mi găină de curte, crescută cu dragoste şi cu mâncare naturală, şi-s un om mort. Gustul eco mă dă peste cap. Îl recunosc şi-l ocolesc mai ceva ca vampirii usturoiul.

Face doamna mamă zilele trecute şniţele. De pui. Îmi plac şniţelele de pui. Şi-mi sustrag subtil vreo două, îmi iau cafeaua, mă aşez comod în faţa compului, şniţelele aburinde, nu prea fierbinţi, cât să fie numai devorabile, îmi iau avânt, muşc dintr-unul şi... dezamăgire! N-am apucat să mestec. Era GUSTUL ACELA! Gust de găină originală, crescută sănătos şi cu boabe de porumb, ovăz, mei şi ce se mai dă la găini. Găină care a avut loc să alerge prin curte, care a vânat râme şi n-a avut mai mult de alte 20 de surate prin preajmă. Oripilare totală.

Şi-ntreb candid:
- Doamna mamă, ăsta-i şniţel din carne de găină originală? Sau vine direct din galantar?

Temerile mi-au fost confirmate. Fusesem otrăvită. Să-mi fie învăţătură de minte să mai mănânc fără să-ntreb înainte de unde provine... Şniţelul a ajuns la Cami. Cami pisica. Care a plescăit mulţumită şi l-a devorat fericită.

Pe exact acelaşi principiu, nu-mi place apa de fântână sau de izvor. E prea... PURĂ. Dacă nu-i simt eu izul de clor, dacă nu ghicesc bacteriile înotând fericite, dacă nu-mi imaginez amiba mâncătoare de creier în ea, degeaba! Cică apa ar trebui să fie fără gust. Dacă n-are gust de apă de la canal, nu-i apă, frate!

Natural e bine pentru orice altceva în afară de apă şi de carne de pui. Trăiască puiul de Avicola! Trăiască apa cu gust de clor! Trăiască maniile mele!

Pân' la următoarele manii, la bună vedere!

Cuvinte

Vreau să scriu o poveste. O poveste cum n-a mai scris nimeni, niciodată. Cei care o citesc vor spune că nu-i adevărat. Că fantezia a fost lăsată să zburde liberă. Că e subiect de film, că-s multe vieţi îngrămădite-n una singură, că e imposibil să vezi atâtea, că autorul a luat-o de-a rara. Că se vrea fraţii Grimm, şi Andersen şi toată pleiada, doar ca să braveze. Că vrea să-l întreacă pe Harry Potter. Şi pe Lord of the Rings. Şi pe oricare.

Vreau să fie mind-blowing.

De fiecare dată când o încep, se trece la alt capitol. Mai rapid decât pot eu scrie. Începutul e mereu acelaşi. Dar cum poţi scrie ceva ce se scrie singur?
Foi împrăştiate. Le-am păstrat pe toate. De când am aflat că de-abia mai târziu vei regreta ce-ai ars într-o zi de vară, la grătarul din curte. Pentru că, peste ani, poţi zâmbi melancolic, sau sarcastic, sau trist, sau sincer.

Şi vreau timpul de a o scrie. Oricât de mic. Timpul să se oprească. Nu acum. Cu ceva timp în urmă, sau cu mult timp după. În nici un caz acum. Mefistofelic? Poate. Faustian? Cu siguranţă. Dar timpul nu se opreşte. Sau nu când îţi doreşti. Mefistofelic se joacă.

Pân' la următoarele rânduri, la bună vedere!

Multimedia altfel

„Stam singur în cavou… şi era vânt…
Şi scârţâiau coroanele de plumb.”

Da, Bacovia sunt. Mult mai mort, cu mulţi ani de fantomit în spate, dar eu sunt. Nu mai scriu „plumb”. Plumbul îl recitesc. Nu ca pedeapsă, ci ca amintire. C-am fost plumb, c-am scris plumb. C-am fost singur în cavou încă din timpul vieţii, că sunt singur aici şi după moarte. Voi, cei vii, aveţi o percepţie eronată despre ce se-ntâmplă după. Dar nu să lămuresc veşnice enigme vreau acum.
Acum vreau doar să spun că, dacă aş fi descoperit mai devreme multimedia, aş fi văzut mai clar aripile căzute, aş fi auzit real vântul şi poate m-aş fi-ndepărtat de realitatea pe care mi-am creat-o înainte de vreme. M-aş fi îndepărtat de cavou cât timp aş fi fost în viaţă.

Poate sună ciudat s-auzi Asus din gura mea, dar în timp am învăţat cuvinte noi. Şi pentru a nu mai fi atât de singur, am set-up-ul propriu şi personal. Multimedia la mine acasă. Râzi? În locul meu n-ai râde. E distracţia pe care mi-o permit după ce ani la rând am scris ce-nveţi tu la şcoală. Am doar amintiri. Şi-mi place să le revăd, pentru că „retrăiesc” ar fi prea mult spus.

Pentru că mi-a plăcut şi-mi place muzica, am placă de sunet Xonar HDAV1.3 Deluxe. Zaraza se-aude de parcă ar cânta-o Cristian Vasile lângă mine. Şi tot pentru vocea lui, am boxă Cine 5. Pentru că nimic nu e mai neplăcut decât un sunet distorsionat, un bas care să nu se audă în toată splendoarea lui, sau clapele de pian fără nota aia cristalin-tristă, definitorie. Sunet surround, fără fire încurcate, fără să ocupe mult loc, fără complicaţii. Pe negru, pentru un plus de eleganţă.
Ascult, şi-mi vine să jur că e lângă mine, că vinul curge în pahare, că viaţa e iar aproape.

Am şi O!Play HD2. Pentru momentele când mi se face dor de-un film ca pe vremuri. Dac-aş fi din epoca asta, probabil aş spune aşa: îl pot folosi şi ca mediu de stocare, e primul media player cu conectare USB 3.0, filmuleţele proprii şi personale le-aş putea vedea direct de pe cam, I-phone-ul mi-ar putea servi şi pe post de telecomandă, bine ai venit în secolul tehnologiei, Bacovia!
Pentru că sunt în primul rând un om al timpurilor mele, spun că-mi oferă posibilitatea de a revedea Queen Christina, Casablanca, For whom the bell tolls şi restul filmelor care mi-au făcut viaţa mai frumoasă.

Neapărat pe-un monitor VB198T, pentru că nu m-am obişnuit cu mania prezentului de a sta atât de aproape de-un widescreen. Am văzut filme de nota 11, şi filme care cu greu trec de nota 1. Depinde de dispoziţie. Uneori filmele proaste sunt singurele pe care le pot percuta; alteori am nevoie de stimulent intelectual. Oricum ar fi filmul, am nevoie de claritate a imaginii. Nu-mi place să nu pot distinge sângele de haine; savoarea unui thriller bun stă în cât de bine poţi vedea umbrele şi apariţiile de-abia sugerate; o dramă se distinge prin cât de clar vezi durerea pe figură. Acesta pare capabil să redea imaginea reală, aşa cum a fost ea gândită.

Şi pentru că nu vreau să risc să pierd nici o amintire, am şi-un tv-tuner My Cinema-U3100Mini/ATSCQAM. Datorită lui, pot face rost de filme vechi, cum doar bătrâna televiziune poate să difuzeze, şi pe care n-am absolut nici o şansă să le găsesc on-line.

Acestea fiind zise, mă retrag în vechiul cavou. E vânt în continuare, dar eternitatea pare mai puţin veşnică dacă ştii cum să faci timpul să treacă...

Super Blog, etapa 19.

Alegerea Llano

Să ne aducem aminte de faptul că sunt un banc în materie de tehnologie?
Să ne amintim, pentru că trebuie să-mi aleg un PC pe platformă Llano şi m-am cam pierdut.

Că e noua tehnologie rezultată din fuziunea dintre AMD şi ATI (procesor şi placă video), am priceput-o din prima. Că tehnologia Llano permite plăcii grafice şi procesorului să fie pe acelaşi component, am înţeles după ce am citit megahertzi întregi. Şi-am mai priceput că e un chip APU care măreşte viteza aplicaţiilor şi a „surfatului” pe net, astfel încât compul e „smaller, faster, sharper, and smarter.” Plus că beneficiază de o rezoluţie foarte bună, de autonomie ridicată, temperaturi mai reduse de funcţionare şi consum de energie redus. Procesoarele de clasă A sunt dotate şi cu AMD Steady Video, caracteristică ce permite stabilizarea imaginii video în momentul redării şi cu tehnologia AMD Dual Graphics, cu o creştere de performanţă de 75%, cuplate fiind cu o placă video AMD Radeon.

Bun, şi pentru că spuneam că-s un banc, la alegerea unui PC m-am folosit de link-ul propus de AMD. Şi-am luat-o sistematic. Pas cu pas. Pentru ce mi-ar trebui un comp? Simplu: net; editare de fotografii, dar la un nivel mediu, simplu şi rapid; tras pozele cu pricina pe dvd-uri; vizualizat dvd-urile şi da, din când în când, câte un joc on-line. Şi-aşa am ajuns la concluzia că un AMD A6 ar fi perfect pentru mine. Nu zic eu, zic rezultatele „testului”.

În ordinea asta de idei, paşii mi-au fost conduşi către un Lenovo IdeaPad Z575GM A6-3400M. 4 GB de RAM, 500GB spaţiu de stocare, placă video AMD Mobility Radeon™ HD 6520G2, şi da, un gri închis care nu e negru, deci e diferit. Ce a încântat maxim copilul din mie? Cititorul de carduri 5 in 1.
Probabil că nu l-aş folosi niciodată, dar e unul dintre gadget-uri pe care nu le-am avut niciodată pe mână, deci e clar: se aprobă!

Ce-aş putea face c-un Lenovo Z575? Presupun că ştie să facă mai multe decât mine. Dar pentru că eu l-aş folosi, spun aşa: winamp, youtube, vreo 3 word-uri, 15 ferestre de net cu diferite chestii mai mult sau mai puţin utile. Asta în zilele lejere, când am nevoie să ştiu că nu mi se-nţeapă compul; când am nevoie de viteză nu pentru că aş avea ceva musai de rezolvat, ci pentru că nu sunt dotată cu răbdare. Deloc.

În continuare, filmo-maniacă cum sunt, ce frumos mi-ar sta cocoţată-n vârful patului, relaxându-mă la nu contează ce thriller, HD total şi iremediabil...

Cât despre jocuri... Parcă mi se face poftă de-o partidă nebună de WOW sau de-un Silent Assasin. Asta dacă îmi dă voie răul de mişcare. Dacă nu, măcar ştiu că se poate. Pentru că da, AMD Llano mi-ar permite să-ncerc cele mai şmechere jocuri; cum m-aş simţi după, e deja altă poveste.

Mai spun doar atât: până să ajung eu să aflu cam tot ce ştie el să facă, e posibil să am păr alb. Dar măcar nu va fi din cauza aşteptării, pentru că aş avea un laptop rapid. Aproape la fel de rapid ca mine.

Super Blog, etapa 18.

Revelăm

Să fi avut vreo 6 ani când prindeam bondari în pumn. Îi prindeam, îi ţineam puţin, şi le dădeam drumul. Până când am confundat un bondar c-o viespe. Când i-am dat drumul, deja era prea târziu. Degetul meu a pulsat o săptămână, ea a zburat fericită, eu n-am mai vânat bondari.

Am trecut strada fără să fie trecere de pietoni. M-au prins, mi-au dat amendă. Primul salariu, prima amendă. N-am mai traversat prin loc fără trecere. La semafor aştept să se facă verde. Nu de alta, dar nu mă încântă nici ideea unei amenzi, şi nici eu lipită de-o maşină nu sună tocmai bine.

Am învăţat să nu las nici un subiect neînvăţat pentru examen; tocmai ăla îţi pică, de fiecare dată. Să nu mai spun "niciodată". Să nu mai urc la volan până nu învăţ că frâna se pune cu dreapta. Să nu aştept rezolvarea. Să nu mă ascund până vine, pentru că nu vine niciodată de una singură. Să nu mai cred nici în cele mai sfinte promisiuni. Să nu trag concluzii până nu ştiu toate datele problemei. Să nu acuz, pentru că fiecare adevăr are 3 părţi. Să nu cred în talismane, ci doar în mine. Că nu te poţi aştepta să fii judecat cu aceeaşi monedă cu care judeci. Că iertarea e un cuvânt frumos, dar se aplică doar pentru propria persoană. Că oricâte regrete ai avea, nu poţi schimba trecutul. Că timpul nu se opreşte-n loc atunci când eşti fericit; doar atunci când nu. Că Urania are întotdeauna dreptate, şi-i mai bine să n-o asculţi decât să-i dai dreptate. Că nu-mi pasă de anotimpuri, dar iarna şi toamna nu se pot iubi. Că ceasul rău te loveşte cu viteza acceleratului. Că iluziile durează atât timp cât crezi în ele. Că "Accidentul" e doar în oraşul cu salcâmi.

Ziua în care nu voi mai scrie exorcizări, va fi una sublimă. Şi nu-mi plac superlativele. Sunt prea imposibil de atins.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Cum o fi

Percep lumea în alb şi negru. Uneori, mai văd şi nuanţe de gri. Sunt momente când o văd în culori. Mai rar în ultimul timp. Cândva o vedeam în culori. Cândva erau culori. Nu mai sunt culori pe lume. Doar roşu. Roşu de ruj. Roşu de sânge. Roşu de vin. Roşu de promisiune încălcată.

Cum e să ştii ceva. Mai multe ceva-uri pe care le ştii, şi le simţi, şi le-ai trăit, şi să ţi se spună că nu. Că de fapt, nu. Că ştie mai bine ca tine şi ce ştii, şi ce simţi, şi ce-ai trăit. Cum e să vrei să fii crezut şi pentru că ai minţit o dată, să nu mai fii? Dar să crezi în continuare? Cel mai prost din curtea şcolii. Aşa e.

Toată lumea are voie să greşească, nu? Toată lumea, în afară de mine. Toată lumea, în afară de mine. Toată lumea, în afară de mine. Obsesiv-compulsiv. Ca atunci când te-ntorci de două ori să vezi dacă ai închis uşa, cu toate că ştii că ai închis-o. Obsesiv-compulsiv. Când ştii că ai dreptate, dar n-o poţi dovedi. Când ţi se ia totul. Şi ţi se dă înapoi. Şi ţi se ia din nou. Şi din nou ţi se dă. Iar, şi iar, ca-ntr-un joc. Nu poţi juca un joc decât în doi. Şi dacă regulile sunt îndeajuns de clare pentru amândoi. Nu poţi juca un joc când unul joacă după reguli şi celălalt le face pe drum. Cum ar fi să joci şah, şi pionul să-ţi ia regina cu o mutare în L?

Cum o fi să fii perfect?