My way

Până acu' vreo două zile am tot aşteptat să se schimbe anul. Să treacă 2010, să se transforme-n 2011, să-nceapă o "nouă eră". Am încercat aceeaşi senzaţie pe care o am încă din copilărie: dacă se schimbă anul treci aşa, o graniţă invizibilă. Totul se transformă, o dată cu cifra din calendar. Şi, la fel ca-n copilărie, am realizat că nu e tocmai aşa.

Adică, în secunda în care treci dintr-un an în altul nu se-nvârtesc planetele mai repede; nu se-ntâmplă reacţii chimice ciudate şi de neoprit; poate se mai închide vreun trigon regal, poate îţi creşte puţin pulsul, da' asta-i tot. Ce a fost la 23.59 va fi şi la 00.01. Ba chiar şi la 00.02. Nu există linia aia pe care mi-o imaginez în fiecare an; lucrurile bune nu devin mai bune, nici alea rele mai puţin rele. Pui punct unui an, treci în altul, da' schimbările nu apar în secunda imediat următoare; dacă e să apară, apar în timp.

Am vrut să vină 2011. Era ceva gen ideal. Ieri m-a pocnit că, de fapt, singurul lucru cert o dată cu "schimbarea" e că mai trece un an; că mai îmbătrânesc c-un an; că şi vineri, şi sâmbătă tot eu sunt. Că tot tămbălăul ăsta în jurul noului an e doar ca să fie. Un alt motiv pentru a nu te simţi vinovat că mai încingi încă un chef.

Urările de bine? Da, sunt faine. Da' ce-ar fi dacă ar fi făcute în fiecare zi? Poate chiar s-ar îndeplini. Dorinţele de Anul Nou? Faine şi ele. Da' ar da mai multe roade dacă le-ai dori constant. Hotărârile de genul "de la 1 ianuarie"? Sublime; dacă ai începe să te ţii de ele încă de pe 31 decembrie. Bilanţul de sfârşit de an? Amuzant, da' total inutil; ai făcut ce-ai făcut, ai fost cine ai fost. Faptul că reiei anul nu înseamnă că şi poţi schimba ceva.

În fiecare an am făcut faza cu dorinţa; a mers pentru ceva timp. Când a fost să moară peştişorul de aur, a crăpat fără să se uite că mai are câte ceva de făcut. Vâsc în casă? Din plin. Aranjamente întregi, organizate artistic şi estetic. Lenjerie roşie? Am încercat toate culorile, şi n-a fost mare diferenţă. Singura constantă a fost mahmureala de pe 1; şi senzaţia că toţi dorm în ziua cu pricina.

Bilanţ 2010... Are vreun rost? Pe bune că l-aş face dacă aş şti că mâine, în 2011 fiind, 2010 s-a terminat. Adică, punctul ăla e pus final; nu mai există nici măcar fantoma lui. Dead, over, kaput, конец. Da' n-are cum, aşa că degeaba mi-aş bate căpuşorul meu blond cu chestia asta.

Şi da, am înţeles, pentru a-X-a oară, că e vorba doar de o foaie ruptă; de-un nou calendar, nu de "o nouă eră". Mâine nu voi străluci ciudat, nu voi fi mai puţin critică şi mai mult umană, nu voi avea puteri noi gen teleportare sau ultra speed; n-o să am o nouă viziune asupra vieţii, nu îmi voi schimba radical viaţa călugărindu-mă, n-o să-ncep să ador omenirea şi copiii; n-or să-mi placă oameni care azi nu-mi plăceau, şi n-o să-ncetez să-i iubesc pe cei pe care-i iubesc deja; n-o să gândesc altfel, n-o să scriu altfel, n-o să simt altfel. Şi nici nu-mi doresc vreuna dintre variantele de mai sus.

În încheiere, pentru că la capitolul "urări" stau mai prost, zic atât: un an aşa cum vi-l doriţi, vouă, celor care mă suportaţi.



P.S. - Bonus, pentru că nu putea lipsi, încă o melodie. Una care mă face mereu să merg cu capul sus. În care mă simt de fiecare dată. Aşa, ca de sfârşit/început de an... Ca de la Vărsător la restul lumii:))

Invizibil. Nu. Ba da.

De obicei sunt invizibilă. Pe mess, adică. În rest, în viaţa aia reală, mă strecor când am chef, calc pe bătături când sunt în dispoziţie, invizibile devin persoanele care nu mă interesează de nici o culoare. Astea sunt puse pe "mute" total; nu de alta, da' nu-mi încarc căpuşorul meu blond cu detalii insignifiante. Şi unele persoane pot fi cele mai insignifiante detalii cu putinţă. Dar da, în viaţa reală e în funcţie de cum îmi tună. N-a chef să te salut, n-o fac; prefer să nu te văd, chit că eşti la doi centimetri de mine, nu te văd; simt eu nevoia să te întreb de sănătate, o fac; mi s-a părut mie că m-ai stresat, să fie sânge!

Revenind însă la mess... Mi se pare normal să aplic cam aceleaşi reguli şi virtual. În concluzie, voi fi mereu pe "invisible". Nici dacă întreţin o conversaţie nu-mi voi schimba starea. Pentru că-mi place să salut pe cine vreau eu, în momentul în care am chef; pentru că uneori n-am chef nici de mine, darămite de o conversaţie; pentru că, de cele mai multe ori, folosesc mess-ul pentru alerta aia sonoră care mă anunţă că am mail-uri noi. Şi da, mail-urile sunt importante, şi nu vreau să le ratez, aşa că mă pitesc sub masca invizibilităţii, pentru a nu-mi verifica mail-ul o dată la 3 minute.

Da' nu, că vezi tu, că nu mai merge aşa uşor. Că unii s-au gândit că ar face o chestie grozavă, şi teribilă, şi de-a dreptul utilă şi magnifică, dacă ar inventa ceva care să te descopere; dacă eşti on-line, off-line, invisible. Ca să ştie dacă eşti pe net şi, în consecinţă, acasă şi cel mai probabil în faţa comp-ului propriu şi personal în orice moment. Chit că te au în listă, chit că nu. E de ajuns să-ţi ştie id-ul şi PAC! transparenţă totală.

Site-uri care oferă chestia asta, destule. Aşa că, dacă tot n-ai ceva mai bun de făcut, pune tu frumuşel mâna şi caută; scotoceşte şi vezi cam ce fac şi pe la ce oră. Adică, sunt sau nu acasă? Sunt sau nu pe mess? Mă ascund sau nu de tine?

Şi, ca să nu fie o chestie cu un singur tăiş, au mai scos o chestie care te anunţă dacă ai fost căutat pe site-urile cu pricina. Adică stăteam eu frumuşel, cu o cană de cafea şi-o ţigară lângă mine, butonând ce butonam eu acolo când, TADAM! mail că am fost căutată. M-am scărpinat româneşte-n cap, mi-am aprins ţigara şi m-am întrebat aşa... cam cine şi de ce s-ar interesa de statutul meu?

Pe bune că mi se pare de-a dreptul peste stângul. Poate n-am chef de tine azi. Poate mă doare fix doi metri mai în faţă ce faci acum. Poate nu vreau să am de-a face cu tine. De ce să ai posibilitatea de a mă căuta? Dacă nu sunt on-line, înseamnă că nu vreau asta. Şi de ce să mă poţi verifica oricum, oriunde, oricând? Şi de ce să ţi se dea dreptul de a vedea că sunt sau nu acasă (pentru că şi asta e o chestie) doar pentru că te roade curiozitatea? Şi cine a venit cu ideea asta genială pân' la urmă?

Mă gândesc eu aşa: dacă tot există serviciul cu pricina, să fie, frate, cu plată. Mori, te roade, te-nvârţi ca peştele-n acvariu, scoate cardul şi plăteşte pentru ceea ce vrei să afli. Eu zic c-ar ieşi bani frumoşi din chestia asta. Şi, ca să fie totul complet, hai să spunem că parte din bani ar trebui să ajungă la cei căutaţi; măcar aşa ar fi cât de cât echitabil. Vrei să ştii ce fac? Vrei cu adevărat? Plăteşte-mă pentru asta. Dacă nu, foloseşte metoda tradiţională şi dă-mi un telefon sau lasă-mi un mail. E mai fair-play...

Prima amintire, ultima leapşă

Dianna s-a gândit probabil că la vârsta mea nu-mi mai ştiu care-mi e prima amintire... Aşa că voi fi foarte "scurtă"; prima chestie pe care o ţin minte bine de tot e că plecam cu trenul, undeva la munte, cu bunica, şi mama rămânea pe peron. Habar n-am dacă din punct de vedere cronologic n-or fi şi chestii mai vechi decât asta, da' tind eu să cred că aste e printre primele:-??

Şi pentru că e leapşă, se duce - bineînţeles - către toţi cei care au chef să scotocească prin trecut. Da' fără amintiri de genul eram un gălbenuş în oul mamei mele, că n-o să cred never ever:)

Charlie şi fabrica de ciocolată

Dacă primeai pijamale, era naşpa. Dacă primeai jucării, era meserie. Dacă primeai dulciuri, şi-n special ciocolată, era raiul. Mă-sa. Meserie curată. Nebunie totală. Te-nvârteai ca titirezul. O pătrăţică de colo, o halcă consistentă de dincolo, mai roade puţin şi din cealaltă, bagă şi-o bomboană; ambalaje şi staniol peste tot. Care strategie în a devora dulciuri? Strategia era că nu există nici o strategie. Care cum pică la mână. Pe care o prinzi prima e victima, dar asta nu înseamnă că celelalte scapă. Mai devreme sau mai târziu - de obicei mai devreme - fiecăreia îi va veni rândul spre a fi sacrificată.

Ciocolată peste tot. Pe la colţul buzelor, degete lipicioase, bucăţele lipite de covor pentru că, de, în goana aceea nebună, cui îi mai pasă de covor? Mame înnebunite, pentru că în momentul în care au aşezat frumos masa, cu şerveţele şi nu'ş câte rânduri de furculiţe, başca paharele pentru fiecare soi de băutură-n parte, deja ai burtă de greiere; ghici ce, toată ciocolata a dispărut. Nu, n-a furat-o nimeni, a fost de-a dreptul ronţăită. Se odihneşte în burta aia de greiere, şi adio salată boeuf, şi ciorbă şi friptură. Astea-s prea serioase, mai ales când ai dulciuri multe, toate peste tine.

Acu' moda dulciurilor s-a extins. I s-a prelungit termenul. Şi adult fiind, primeşti în continuare ciocolată. Şi cum s-a diversificat oferta, normal că primeşti chestii variate. Dacă în copilărie erau vreo trei variante mari şi late, acu' există chestii la care nici cu gândul nu gândeşti. Minunăţii, bucurii şi veselii. Da' parcă nu mai devorezi ca atunci. Degetele lipicioase se spală rapid, staniolul e dus frumos la gunoi, ambalajul la fel; care haos în a termina ciocolata? Există ordine şi disciplină în toate. Colecţia stă cuminte; o pătrăţică acu', alta mai încolo. Nu amesteca bomboanele. Ai grijă, că mâţa a pus ochii pe o anumită bomboană, şi ea n-are voie să mânănce dulce, aşa că mută-le ceva mai sus şi mai la adăpost.

Gândeşte-te de care ciocolată vrei acu'. Stai, analizează, cântăreşte opţiunile. Pentru că tre' să te decizi între multe chestii. Şi parcă nu te mai poţi lăsa cuprins de frenezia aia, în care luai 5 bomboane şi le băgai pe toate-n gură, şi dup-aia reveneai să-ţi faci plinul.

Mie, una, îmi place ciocolată. Da' tre' să am chef s-o mănânc. Adică tre' să ţipe cheful în mine pentru a-mi întinde leneş mâna şi a lua ce-mi pică. Dacă mai vreau, mai iau, că am de unde. Da' stau şi mă gândesc aşa: dacă dai peste cineva căruia nu-i place ciocolată? Evident că şi lui Moşul i-a adus rezerve de ciocolată. Da' nu-i place neam. Ba chiar are o ciocolată preţ de vreo lună, şi după o lună se termină doar pentru că a servit musafirii cu ea; sau a măritat-o. Acolo dilemă şi coşmar: să ai prea multe dulciuri şi pe tine să nu te încânte. Pentru că cei care te cunosc probabil ştiu că, mic fiind, înnebuneai dacă vedeai ciocolata. Aşa că acu' te răsfaţă tot cu ea. Şi pui tabletă peste tabletă; poţi construi cazemate cu ea. Da' de mâncat canci. Trafic se cheamă. Direct. O schimbi pe orice altceva sau, în spiritul sărbătorilor, o faci cadou mai departe.

Partea ciudată e că iarna în sine nu şi-a schimbat deloc sensul şi menirea. Mereu primeşti mai multe chestii dulci în perioada asta. Aşa era când eram mici, aşa e şi acum. În loc de sărbători de iarnă, pe bune că mai bine s-ar chema sărbători de ciocolată. Sună mai apetisant, şi exclude şi ideea aia de frig şi zăpadă care pe mine mă face să mă zgribulesc. Şi mă duc să mai aleg o bomboană; nu de alta, da' am rezerve inepuizabile...

I'm blonde what's your excuse?

Cică blondele se distrează mai bine. Acu' nu ştiu clar dacă e vorba despre blonde naturale, brunete vopsite pentru a ajunge blonde sau dacă se aplică şi blondelor naturale care şi-au schimbat între timp culoarea. Asta mă bagă total în ceaţă. Pentru că, dacă ar fi vorba doar despre blonde naturale care nu umblă cu cioara vopsită, ar însemna că până pe undeva pe la 20 de ani m-am distrat maxim şi, în secunda următoare în care am devenit brunetă, am încetat să mă mai distrez. Da' când încep să-mi crească rădăcinile, ce se întâmplă? Sunt o blondă, sau o brunetă? Sunt o brunetă pe cale să devină blondă? Capacitatea de a face hai se raportează la toată lungimea părului, sau la mărimea rădăcinilor blonde? Sunt prinsă într-o dimensiune paralelă special creată pentru blonde naturale care s-au vopsit şi acu' au juma' de centimetru de blondime în dotare?

Total în ceaţă.

Urmează totalitatea bancurilor cu blonde care pe mine, una, mă amuză maxim. În principiu, lumea sare de fund în sus dacă spui un banc care i-ar putea leza cât de cât. Eu mă amuz, pentru simplul motiv că am cunoscut şi blonde pentru care par a fi create bancurile cu pricina. Şi nu, nu mă supăr dacă se gândeşte cutare că m-ar regăsi pe mine-n ele. Pentru simplul motiv că autoironia mi se pare cea mai tare formă de umor. Da' dacă găseşti persoana care să se atace la faze din astea, atunci e meserie curată...

Pe de altă parte, blondele cică ar fi mai feminine. Probabil de asta mi-am schimbat eu culoarea... Şi, dacă stau să studiez cu atenţie, tind să zic că aşa e. Adică, pe bune acu', cum să nu fie ultrafeminină dacă are bucle blonde, şi te mai şi priveşte cum doar femeile ştiu să te privească, de te loveşte direct în corazon? Nu-nşir lista de vedete blonde, pentru că ar trebui să mă gândesc dacă s-o iau alfabetic sau cronologic, şi deja e prea mult.

Urmează fanteziile alea care implică în mod clar o blondă şi-o brunetă; două persoane cu aceeaşi culoare ar fi prea mult, zice-se. Sau poate se merge pe principiul conform căruia opusele se atrag?

Blondele se prind mai greu. Blondele sunt bombe sexy. Blondele nu gândesc pe cât de repede ar trebui, şi gafează mereu. Blondele sunt speciale. Blondul te scoate din anonimat; sau te şterge la fel de repede. Blondele sunt stereotip. Despre blonde s-au scris cântece; multe chiar. De blonde se râde; da' şi când râde o blondă de tine...

Apropo de tipare... Am cunoscut brunete care ar fi putut trece drept blonde dacă deschideau gura; şi blonde despre care ai fi putut spune că-s orice altceva. La urma urmei, culoarea la păr ţi-o poţi schimba oricând; mai greu cu restul chestiilor care fac dintr-o blondă una veritabilă. Alea "negative", dar mai ales alea "de bine"...

BFF forever?

Când eram mici nu era mare problemă să ai 5, ba poate chiar 6 prieteni buni. Buni zic eu? Nu, vreo 5-6 cei mai buni prieteni. Cărora le spuneai tot. Tot însemnând secrete din alea grele, despre cum vei săpa un tunel până-n China, sau cum, de ziua ta, vei avea tort. Ştiau tot ce se poate şti despre tine: că ai colecţie de surprize Turbo, că ai nu'ş ce şampon, că azi dimineaţă mama n-a băut o cafea, ci două; când te duci la şcoală, cum e doamna, câte bomboane ai mâncat; planurile măreţe le făceai doar cu ei, turul cartierului în pas alergător la fel, mă rog, mai ceva ca fraţi de cruce erau ăşti cei mai buni prieteni.

În mod ciudat, nici mică fiind nu mi-au plăcut prea mult copiii. Ce spun despre cei mai buni prieteni era aşa, ce vedeam pe la alţii. Eu, una, ştiam clar că nu poţi avea mai mult de unul - hai, treacă de la mine, doi - prieteni adevăraţi. Şi nici secretele mele parcă nu voiau să fie împărtăşite tuturor. Paranoia în floare, de mică.

Tot pe atunci începea şi lupta pentru "popularitate". Era aşa, în funcţie de al câtelea erai ales în echipă la castel 1,2,3 sau oină. Câţi copii veneau să te scoată afară, câţi şi-ar fi împărţit ciocolata cu tine, dacă erai sau nu anunţat că se joacă ascunselea prin cartierul alăturat. Dacă ajungeai să fii tu ăla de alege echipele, deja erai tata lor. Da' cinstea şi onoarea asta o aveau, de obicei, copiii mai mari, care avuseseră timp să-şi consolideze statutul. Lupta era acerbă şi se lăsa cu sânge; la propriu, pentru că-n perioada cu pricina n-aveai nimic împotrivă să-şi boţeşti hainele sau să ajungi prin praf, cu mâinile încleştate în părul adversarului. Ce era fain era că lupta se dădea pe faţă. Mai puţine şiretlicuri, mai puţine zâmbete false, direct la subiect; rezolvai sau nu problema, conta mai puţin. Da' onoarea era nepătată. Hainele sufereau, da' de-asta existau mame; şi maşini de spălat.

Pe bune că pe atunci n-aveam nimic împotriva zăpezii. Ba chiar o aşteptam şi-o preţuiam, pentru că se punea de câte o bulgăreală regulamentară, după construirea cazematelor, şi nimeni nu folosea gheaţă, doar bulgări calitate superioară, care făceau poc când te loveau, dar care n-aveau şanse să te învineţească. În schimb nu-mi plăcea ideea de frecat cu zăpadă pe faţă. Cât de cruzi sunt copiii, da' ăstia cu care stăteam eu au priceput. Nu mi-am luat mozoleală cu zăpadă niciodată. Deci eram în relaţii bune cu zăpada. Ne-am certat mai târziu, dar asta e deja altă poveste.

În vacanţe era hai şi panaramă totală. Dar cea mai tare chestie era să prinzi o grevă a profesorilor. Sau o înzăpezire din aia majoră, care se lăsa cu suspendarea orelor. Adică, vacanţa era vacanţă, ştiai că o să vină, cât o să dureze, da' zilele astea venite pe neaşteptate erau de nepreţuit. Şi parcă se duceau mai repede decât în mod obişnuit, şi parcă ai mai fi vrut, da' nu mai era de unde, şi rămâneai să aştepţi week-end-ul, pentru că ăla nu te dezamăgea niciodată.

Nu, n-am nostalgii de anotimp; nici măcar nu mi-aş dori să fiu din nou la vârsta aia, cu toate că totul era mai simplu, mai puţin nuanţat. Doar că, dacă mă gândesc bine, bine de tot, dintre toţi aceia cu care construiam cazemate nu mai există nici unul. Nu, n-au murit. Cred. Nu mai există pipăibil vorbind în jurul meu. Câţi cei mai buni prieteni vi i-aţi păstrat din perioada aia?

Ne place, da, ne place - p.38

O piesă clasică:D
Dă o stare de bine.



Enjoy!

Sărbători fericite - Poftă bună!

A venit Crăciunul, aproape a trecut Crăciunul, încă puţin şi scap de 2010. Ăsta nu poate fi decât un lucru bun. Pentru că se poate aplica faza aia cu "win some, lose some"; şi nu, nu bilanţ al anului care a trecut am de gând să fac, în ciuda faptului că am văzut că e la modă. Departe de mine gândul. Nu de alta, dar ar fi prea... hai să spunem ciudat.

Nee... azi e vorba strict despre sărbători. În principiu lumea are concediu în perioada asta. Zic în principiu, pentru că există şi din ăştia, de-alde mine, care n-am stat în cap pentru a avea mai mult decât week-end-ul de rigoare liber. Şi dacă e concediu, şi sunt şi sărbători, se întâmplă cam aşa:

Cel mai important, aşteptat, dorit, iubit, adorat, visat - mă rog, aţi prins ideea - moment din săptămâna 25-31 decembrie nu e, după cum se cred unii şi după cum îmi place mie, momentul ăla de schimb de cadouri, de stat la un pahar de vorbă, de linişte şi reîncărcare de baterii cu bunădispoziţie. În nici un caz! Ferească divinitatea să fie vorba despre chestii atât de simple când vine vorba de Crăciun/Revelion! Momentul maxim, scopul total al acestei săptămâni, idealul în materie de sfârşit de an e reprezentat de mese. Mesele alea repetate, încărcate cu de toate, servite conştiincios acasă, în vizită la naşu', apoi la finu', dup-aia la unchiu', treci lejer şi pe la mama soacră, ba hai să-i împingi o vizită şi lu' nea' Gicu', vecinu' de la 4, care face nişte răcituri bestiale.

Unicul scop al acestei bucăţi de timp e mâncatul. Se face aşa, un fel de orar: dimineaţa bagi tot ce prinzi şi tot ce-ţi pică-n mână pentru că de, românu' e român, şi s-a aprovizionat din plin. Tot salariul l-a lăsat pe mâncare, să fie, că doar o dată-n an e Crăciunul! Deci, dimineaţa, în principiu, e vorba despre rezervele personale. La prânz clar te duci în vizită. Rude, prieteni, amici, toţi aprovizionaţi şi ei din plin. Mai pe seară, după ce ai făcut pagubă majoră, te muţi la altcineva, să verifici calitatea sarmalelor şi acolo. Dacă-ţi mai rămâne timp, undeva pe la 12 din noapte, ataci din nou frigiderul propriu. Chit că nu-ţi mai e foame, chit că ai mâncat îndeajuns încât să saturi o ţară mică din Africa, da' parcă nu poţi rezista tentaţiei de a te cufunda în farfuria cu răcitură; şi e păcat să nu mai devorezi ceva dacă tot n-ai somn. Başca juma' de cozonac; n-ai vrea să se învechească, nu?

A doua zi, o iei de la capăt. Alte rude, alţi prieteni, alţi amici. E raiul gastronomic acum. Poţi băga în tine cât şi ce vrei; e mai ceva ca dezlegarea la peşte. S-a dat liber la furculiţe; s-a terminat postul. Nu că ai fi ţinut, neapărat post, dar aşa spune calendarul, şi dacă el spune, cine eşti tu să-l contrazici? Şi dă-i şi cu un cârnăcior, şi c-o bucată de porc, şi mai înghite şi nişte turte, atacă salata boeuf, bagă, bagă, bagă. Dacă ai febră musculară nu e pentru că ai fi fost la sală; în nici un caz. E pentru că ai folosit în exces furculiţa.

Eu ştiu una şi bună: dacă am chef să mănânc, mănânc indiferent de anotimp. Da' să mănânc mai mult decât pot duce doar pentru că-i Crăciunul, mi se pare cel puţin ciudat.

Partea cea mai frumoasă de-abia după Revelion începe: toţi cei care au făcut febră musculară vor ţine, la unison, dietă. Pentru că după full-ul de răcituri şi careul de cârnaţi urmează, indubitabil, chinta de ţelină, morcovi şi iaurt degresat. Nu de alta, da' aripioarele alea s-au cam mărit şi da, uite, pentru că te-ai sacrificat şi ai adoptat fără probleme spiritul sărbătorilor, Moş Crăciun ţi-a adus în dar 10 kile-n plus, cu care nu te împaci foarte bine, aşa că preferi să le returnezi. În timp. În câteva luni. Ai termen pân' la Paşte, când o vei lua de la capăt.

Marea tragedie

Da, inevitabilul s-a produs. Tragedia n-a mai putut fi evitată. Lumea plânge disperată şi-n hohote; alţii, mai tragici, îşi smulg părul din cap de deznădejde. E panică totală, revoltă maximă, durere acută. Ici-colo se mai aude câte un ţipăt disperat. Se zvoneşte că se va face un comitet de urgenţă, care să încerce să ajute victimele tragediei. Pe la colţuri se şuşoteşte ceva legat de-o revoltă din aia, cu furci şi bâte de lemn, rupte direct din copac, pentru că deja nu se mai poate! Deja e prea mult; cuţitul a ajuns la os, şi aşchii sar în dreapta şi-n stânga. Inimi frânte, vise sfârâmate, speranţe zdrobite.

Motivul acestei tragedii? Ţineţi-vă bine de scaun: S-a scumpit biletul de maxi-taxi! Başca şi ăla de autobuz. De la 1 leu la 1 leu 50. Şi să te ţii scandal. Şi să vezi panaramă. Şoferii de maxi-taxi sunt pe punctul de a fi linşaţi pentru că românu' tot român. Dacă nu poate să sară-n capul ăluia de a hotărât scumpirea, n-are nici o problemă să tragă-n ţeapă pe ăl de execută ordinele. Şi clar e un complot la mijloc, şi-n mod clar şoferul e mână-n mână cu hoţii de la nu'ş ce partid politic, şi bine că există cât de cât spaţiu separat pentru şofer, altminteri existau toate şansele să se lase cu sânge. Mult. Pentru că, pe lângă faptul că e cam incomod să dai rest cu 50 de bani şi să conduci în acelaşi timp, şoferul ar trebui să mai aibă şi a treia mână cu care să împartă bilete. Dacă nu, ţine cu hoţii şi şarlatanii şi vrea să bage banu'n buzunar, adică poate chiar îşi trage ăi 50 de bani în buzunarul propriu şi personal, şi face avere pe spinarea bieţilor cetăţeni oneşti, care trebuie să suporte cu stoicism marea scumpire.

Să fim serioşi! N-am nici o simpatie politică şi mă doare fix la doi metri mai în faţă de cine ce conduce. Habar n-am cine e primar şi da, nu mă afectează deloc faptul că s-a scumpit cu 50% transportul. Sună pompos aşa să spui 50%. Da' dacă traduci, e vorba de 5000 de lei vechi în plus. Nu-i capăt de ţară. Nu e o avere. Nu e tragedie. Şi da, era timpul să crească preţul; e 1 leu călătoria de secole. Nu-mi pasă unde se duc banii în plus, nu-mi pasă cine profită de pe urma lor. Dacă nu vreau să dau 1 leu 50, o iau frumuşel pe jos, şi-am terminat povestea. Nu tu dileme, nu tu tragedii. Da' nu, că vezi tu, că e de-a dreptul amuzant să mergi cu transportul în comun, pentru că se mai revoltă câte unul, şi ai posibilitatea şi şansa şi norocul să discuţi politică şi să faci scandal, şi dup-aia să te duci gata înfierbântat la amicii de şuetă şi să continui discuţia despre nedreptăţile de la conducere.

Ca să fie totul complet, cine se plânge mai abitir? Ă? Evident că pensionarul. Pensionarul ăla cu pensie mică, de stă să prindă ziare gratis, fie vreme frumoasă, fie ger şi tunete şi fulgere. Pentru că pe el îl afectează direct şi, pe lângă faptul că s-au micşorat pensiile, acu' creşte preţul la transport, şi el, săracul şi bietul şi martirul, cum să se mai descurce cu o nenorocită de pensie? Păi, spun eu cum: pensionarul ăla de se plânge are abonament gratuit. Adică îl afectează fix deloc scumpirea. Da' dacă nu s-ar plânge, n-ar mai fi pensionar, nu? Aşa că se jăluie cui apucă cu ce au făcut hoţii şi bandiţii. Adică, de ce? Dacă nu te atinge cu nimic, de ce să te plângi şi să faci atâta dramă? Unde-i logica? Logica e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire.

Şi da, e palpitant să-i vezi pe toţi înfierbântaţi, şi roşii de mânie, cu pumnul ridicat şi cu jalba-n praţap; da' n-aş vrea să fiu şofer de maxi-taxi în perioada asta. Pentru că bat la pariu că pleacă la serviciu cu inima strânsă, sperând să nu fie ultima zi în care mai trăiesc. Asta aşa, că tot se termină anul, şi n-ar fi fost un an complet fără încă o dramă; una financiară, care clar prevesteşte sfârşitul lumii...

Ne place, da, ne place - p. 38

Azi, doar melodie. Una care-mi place în mod deosebit.



De stare, de obsesii, de vineri.
Enjoy!

Crezi că n-am curaj? Crezi că nu mă tai?

Auzisem acum câţiva ani o chestie: dacă erai pe punctul de a fi prins de poliţie, ameninţai că te tai cu lama şi te luau cu lugu-lugu, şi-ncercau să te convingă să nu-ţi zbori venele, şi te tratau cu mănuşi, pentru a nu te enerva şi a-ţi lua preţioasa viaţă. Aceeaşi chestie încercată undeva prin ţări străine a avut drept rezultat ridicare din umeri din partea forţelor de ordine, fără lugu-lugu, başca o bătaie ca la carte, pentru simplul fapt că ţi-a trecut prin cap că ai putea scăpa aşa uşor. Diferenţă de mentalitate, zic eu.

Şi mă gândesc eu aşa: ameninţarea asta merge oricând, oriunde, cu oricine; excepţiile de rigoare sunt incluse, bineînţeles. Adică, eşti nervos că ţi s-a micşorat salariul, faci greva foamei; tot un fel de ameninţare cu sinuciderea se cheamă. Ţi-a luat banca apartamentul, te sui în vârful turnului de televiziune şi ţipi din toţi rărunchii că te arunci, poate-poate se gândeşte cineva că vorbeşti chiar serios şi face ceva pentru a-ţi uşura situaţia. Eşti singur, trist, părăsit, dezamăgit, bagă rapid o ameninţare din asta şi clar totul se va schimba radical. Vrei să obţii ceva, orice, şi nu mai ştii ce mijloc să foloseşti, apelezi la varianta "mă arunc, mă tai, mă spânzur"; mai mult ca sigur cineva va pica la auzul acestei replici.

Eu ştiu una şi bună: dacă vrei cu adevărat să te sinucizi, nu anunţi înainte. Nu-ţi faci publicitate, nu trimiţi invitaţii cu ora şi locul unde ai de gând să realizezi măreţul act, nu tragi de mânecă pe orişicine, anunţând pompos: "ştii ce o să fac? O să mă sinucid!" Ăsta e dar un mijloc de a atrage atenţia; de a vedea câte persoane îţi spun nu, n-o face; de a te simţi băgat în seamă.

Ăla de vrea cu adevărat să termine cu viaţa reală n-o să spună nimănui. O să acţioneze în linişte, şi lumea va şti de-abia după. Când nu va mai fi nimic de făcut.

De la ce a pornit toată faza? Nu, nu mă uit la televizor; da' e imposibil să nu auzi câte o frază la radio, sau să nu vezi câte un titlu bombastic prin ziare. Mulţi au ajuns să-ncerce să-şi rezolve problemele băgând drept gaj anii care le-au mai rămas de trăit. Devine deja o modă. Trebuie doar să găseşti chestia aia de-o vrei şi să-ţi construieşti planul; apoi, începi să ţipi în gura mare cum te vei tăia dacă nu ţi se dă chestia cu pricina. Oricare ar fi ea.

Bineînţeles că nu poţi face ca oamenii legii de la început şi să ignori ameninţarea, pentru că va exista mereu acel procent - minuscul, dar existent - cum că, de nervi mai mult decât din convingere, ameninţarea va fi pusă în practică. Şi-aşa picăm. Spre noua modă care spune că, dacă vrei ceva, zi că mori şi-l vei obţine. Vreau multe. Da' n-o să mă auzi că mă tai dacă nu le am. Nu de alta, da' ţin prea mult la mine ca să mă dezamăgesc.

Urma scapă turma

Există un banc pe care mi-am dat interesul să-l înţeleg. Şi sună cam aşa; în engleză, pentru că traducerea chiar nu mai are nici un sens:

Question: What does a lesbian bring on a second date?
Answer: A U-haul.

De aici, confuzie. Pentru că e un banc "de nişă", nici măcar nu te poţi zburli. Nici discriminare nu poţi să zici că e, pentru că, dacă stai şi analizezi, şi pritoceşti bine de tot ideea, te mai scarpini vreo două minute-n cap şi te-nvârţi de trei ori în jurul propriei axe, tinzi să zici că aşa e.

Că cică femeile tot femei rămân, oricine ar sta lângă ele. Şi că, oricât de independente vor vrea să pară, tot la afecţiune se pricep cel mai bine. Dat, cerut, împărţit, împrăştiat în stânga şi-n dreapta; în orice formă, în orice dimensiuni şi-n orice recipiente.

Da' nu pot să nu îmi ridic sprânceana. Să mă explic: se porneşte de la premiza că femeile vor stabilitate, orice ar fi; aşa că, dacă pui o femeie lângă o altă femeie, deja e dorinţă dublă de stabilitate, deci nu mai contează nimic altceva. Îşi vor închiria maşina şi clar, în doi timpi şi trei mişcări se vor muta împreună; vor împărţi factura la lumină, vor alege împreună lenjeria de pat şi nu se vor bate pe mouse. Pentru că dacă pui două femei una lângă alta clar ţipă nevoia de stabilitate-n ele.

Păi, stai aşa, că nu-i chiar aşa. Adică, mi se pare generalizare crasă. N-ar trebui să se pornească de la premiza că nu suntem toţi la fel? N-ar trebui să menţinem ideea că suntem diferiţi, şi facem toate chestiile independent de "aparteneţa" la un grup? Faza cu mutatul e ca şi cum ai spune că doi bărbaţi gay clar vor construi cazemate împreună; sau că un bărbat şi-o femeie vor avea drept unic scop procreerea. Sunt nedumerită.

Da, femeile sunt sensibile; da, femeile se leagă mai uşor una de cealaltă; da, clar sunt pe aceeaşi lungime de undă. Da' asta nu înseamnă că primul lucru la care se vor gândi la prima întâlnire e în ce culoare să revopsească dormitorul comun. Că există şi persoane din astea, indubitabil. Că există altele care cred că sunt într-o relaţie cu tine doar dacă le zâmbeşti frumos, la fel de adevărat. Dar nu totul se limitează la "te-am văzut, te-am plăcut, hai să ne construim cuib". Din punctul meu de vedere.

E aceeaşi generalizare care funcţionează şi pentru parada gay; şi pentru imaginea aia distorsionată pe care o au unii despre travesti; ba chiar o să mă arunc şi-o să spun că e cam aceeaşi chestie cu a avea o anumită impresie despre preoţii catolici, doar pentru că unii dintre ei au fost ceva mai mediatizaţi decât majoritatea.

Morala? E splendidă, dar lipseşte cu desăvârşire. M-am săturat de generalizări. Mi-au ajuns până undeva, aproape de gât. Şi nu m-ar deranja atât de tare dacă s-ar preciza "de obicei"; sau "de cele mai multe ori"; sau "în cele mai multe cazuri". Atunci ar fi, cât de cât, digerabilă toată povestea. Da' vezi tu, că deja sunt prea multe cuvinte, şi pe unii îi doare gura să le spună şi pe alea. Alea care ar schimba totul; care ar rupe ideea de turmă. Care te-ar face, probabil, să te simţi special.

One missed call

De-abia îmi luasem telefon mobil - care da, avea o mărime considerabilă şi 10 minute naţionale incluse în abonament - când am aflat că există opţiunea aia magică, de a suna pe cineva fără ca respectivul să ştie cine-l sună. În perioada aceea exista şi posibilitatea de a da mesaje de "pe secret", şi era aşa palpitant, amuzant şi pueril. Nu m-am folosit de opţiunile cu pricina pentru că nu aveam nici chef, nici motiv să fiu "secretă".

Timpul a trecut, secretul a pierdut teren, prea puţin mai e folosit pentru că, de, lumea s-a maturizat şi a priceput - probabil - că dacă ai ceva de zis şi-ţi apare sau nu numărul de pe care suni e tot aia. Adică eu, una, prefer să-mi declar identitatea dacă am chef să fac morală cuiva; sau dacă am chef să aflu dacă mai trăieşte sau nu; sau dacă orice. Pentru că mi se pare corect să ştii cu cine vorbeşti.

Ei, da, nu, că vezi tu, că moda a revenit. E din nou în trend să dai telefoane secrete în miez de noapte; a, da, şi să taci, pentru că nu găseşti nimic inteligent de spus. Şi nu, nu mă stresează să fiu sunată şi să aud respiraţia de la capătul celălalt; ba chiar mă amuză teribil. Singurul meu regret e că nu mai există abonamentele alea cu minute limitate, astfel încât să "te agăţ" de fiecare dată când suni. Aia era meserie curată, pentru că ştiam că, la un moment dat, minutele se vor termina, şi nu se riscă nimeni să-şi mai încarce o cartelă doar pentru a respira în microfon.

Da' pe bune acu'... de ce te-ai ascunde sub masca anonimatului? Din punctul meu de vedere asta înseamnă lipsă de cojones; în traducere liberă, laşitate. Pentru că dacă ai chef să faci o glumă - destul de proastă, ce-i drept - şi să faci mişto la telefon de cineva, măcar vorbeşti. Da' nu, că apelurile pe care le primesc sunt tăcute. Dacă mi-ar fi sunat telefonul pe melodia aia de la "One missed call" probabil că aş fi intrat în panică; noroc că n-am tendinţe sinucigaşe în program. Revenind; dacă tot te plictiseşti, eşti în gaşcă şi ai şi câteva beri la bord, să spunem că-ţi găsesc o scuză pentru că vii cu replici expirate şi-un telefon anonim. Da' în momentul în care taci, care-i poanta? Deja e trist să te amuzi în singurătate de cât de "evil" ai putut fi...

Nu înţeleg rostul apelurilor anonime. Mi se ridică sprânceana, pentru că logica mea nu găseşte nici o logică în ele. Şi pentru că paranoia mea e deja binecunoscută, am făcut săpături; munci de Sisif şi da, plictiseală totală, şi-am aflat ce nici măcar Google-ul nu-ţi spune: că poţi afla numărul cu pricina. Greu şi dacă ştii persoanele potrivite, dar se poate. Bineînţeles că şi asta e cam pueril, dar ce nu face o femeie pentru a-şi satisface curiozitatea... Aşa că acum aştept c-un zâmbet secret întins pe toată figura telefoane la miez de noapte. Măcar să ne copilărim cu toţii, dacă la nivel adult nu se poate discuta.

Aprobat de Asociaţia Medicilor Stomatologi

Prima chestie care mi-a fascinat copilăria a fost guma de mestecat. De obicei cu surprize, pentru că efectul era dublu: aveai "ceva dulce", başca surpriza cu care puteai face o groază de chestii: colecţie, schimb cu alte surprize, plătit pentru mici servicii gen "du şi mie sacoşa până sus"; cea mai tare colecţie îţi aducea respectul întregului cartier, şi era mişto tare să te umfli în pene, să mergi greu şi toată lumea să exclame admirativ "are toată colecţia de la Turbo!". Era un sentiment înălţător, şi-acum încă mai îmi dă o lacrimă în colţul ochiului stâng când îmi aduc aminte...

Da' guma! Guma în sine era mă-sa! În primele 5 minute era dulce, şi bună, şi aromată; fix după 5 minute se termina rezerva. Da' nu era nici o problemă, pentru că o mai mestecai încă multe ore, şi devenea din ce în ce mai cauciucată. Muşchi, frate, făceam; ce sală, ce antranament, dă din maxilar şi fortifică-te. Deja simţeam cum mi se întăresc muşchii de la picioare de atâta mestecat. Şi-n plus, puteai face şi baloane. Mega-baloane, care se spărgeau direct pe faţă, şi-apoi trebuia să dezlipeşti cu talent bucăţelele rămase, şi dă-i din nou mestecat. Cel mai naşpa era dacă se lipea în păr. Aia era crimă. Sau dacă se trezea vreunul să facă o glumă proastă, şi să-ţi îndese cu nerv o bucată considerabilă de gumă exact în creştet. Atunci nu mai aveai scăpare şi, de obicei, "tuns zero" scria pe faţa ta. Din acest motiv n-am lăsat niciodată un copil "înarmat" să se apropie prea mult de mine.

Între timp guma s-a modernizat. Cică e mai tare aia mentolată. Şi pe bune că e; da' nu ies baloane atât de faine. Câte un balonaş minuscul, care scoate un "poc" chinuit, şi cam atât. E o gumă tristă asta de acum.

Dar... şi aici vine un "dar" enorm, spuneam că e mentolată. E mentolată cu un scop bine definit. Pentru respiraţie proaspătă, după cum auzi peste tot. Pentru dinţi albi, pentru strălucire de cleştar, pentru senzaţie rece ca gheaţa şi, resubliniez, pentru respiraţie proaspătă. Asta înseamnă că, dacă ştii că ai probleme cu parfumul stomacal, iei frumos o gumă la 10 minute şi ai scăpat de probleme. Nu poţi mesteca gumă? Există mii şi milioane de bomboane la fel de mentolate, create tocmai în acest scop. Dacă ai uitat de ele, atunci poţi să ţii în buzunar tubul de pastă de dinţi; sau frunze de mentă; sau orice chestie menită să te "mentolizeze". Dacă nu pentru tine, măcar de dragul celorlaţi, care n-au de gând să moară gazaţi doar pentru că au avut proasta inspiraţie de a te saluta.

Şi mai e o chestie: dacă tot eşti certat cu respiraţia prospătă, măcar nu te băga în sufletul meu. Nu, frate, că eşti altruist şi vrei să-mparţi cu mine. Aşa că vii aproape, din ce în ce mai aproape, până când pot să simt şi ce-ai mâncat săptămâna trecută. Da' pe bune că nu vreau să facem schimb de suflete în aşa fel încât să fiu nevoie să simt prin papilele gustative cum respiri. Stai măcar doi metri mai în spate, şi comunică-mi de acolo chestia aia care nu mai suportă amânare.

Plus, şi aici e un plus şi mai mare: ai decis că nu mai poţi rezista până acasă şi e musai să mănânci jumătatea aia de ceapă. Ok, înţeleg, nu te poţi pune cu pofta omului, da' măcar nu mai vorbi dup-aia. Nu mai împrăştia parfumul suav de ceapă către toţi cei care n-au avut onoarea şi privilegiul de a face aceeaşi chestie. Şi dacă tot insişti să vorbeşti, uite, cadou de crăciun un pachet întreg de gumă pe care să-l mesteci fericit înainte de a te apuca de spus poveşti; nu trece total, da' atenuează parfumul şi-mi protejează cât de cât nările; şi creierul, pentru că deja văd cum miroşi, nu doar simt.

Şi-aşa am destui pitici pe creier; dacă-mi mai vii şi cu intenţia vădită de a-mi contamina ecosistemul, mi se ridică sprânceana, mi se face codiţa brad, mă transform; şi oricât de guru aş fi, nu pot decât să-ţi ofer candid o gumă. Chestie pe care n-aş fi făcut-o în copilărie, pentru că nu dădeai oricui un Turbo. Da' acu'... să fie gratis, dacă asta mă protejează pe mine.

Ne place, da, ne place - p. 37

Atenţie, provoacă dependenţă.



Enjoy!

I, robot

Acu' 5 ani n-aveam nici o treabă cu "tehnologia asta modernă". În traducere liberă, nu eram încă mândra posesoare a unui comp, n-aveam net, în momentul în care aveam nevoie de ceva apelam frumos la cineva "conectat", rezolvam rapid şi mă-ntorceam în viaţa reală. Nu tu bătăi de cap, nu tu cabluri, nu tu formatări şi soluţii la probleme create de nu'ş ce driver care nu'ş ce vrea.

Pe bune că era fain. Am jucat cărţi, remi, table, şah, başca tot felul de joculeţe inventate pe loc, cu reguli sigure şi precise. Dacă era de văzut vreun film, mergeam pe varianta tradiţională; cumpără programul, analizează-l, alege filmele care-mi fac cu ochiul, înregistrează ora; televizor, pat şi mâncare de film; pauze doar la publicitate, fii atent să nu ratezi faza aia, pentru că nu merge să o reiei, muaamăă, ce film genial. Muzica ascultată la combină, cu derulat de casetă sau enervat pe cd, pentru că nu vrea să coopereze. Discuţii interminabile, neîntrerupte de "1 new mail" sau restart la comp.

Şi-apoi a început sfârşitul inocenţei. Comp cumpărat, conectat la net, welcome to the jungle! Jocuri peste jocuri; ore-ntregi pentru a trece nu'ş ce nivel. Ochi injectaţi pentru că nivelul a fost mai greu decât m-aş fi aşteptat. Filme la discreţie, reţele de "socializare", "like" în loc de "ce-mi place cum îţi stă părul azi". Scris cu pixul pe hârtie? De unde? Îmi vine greu să ţin un pix în mână, şi-mi vine să-mi dau palme pentru că nu mai am dexteritatea de a desena litere; acu' tastez cu viteza gândului, da' e ciudat să pun două rânduri scrise frumos, caligrafic, cum doar eu ştiam. E mai comod să iau muzica de pe net decât să stau câte o oră în faţa raftului pentru a mă decide ce să cumpăr. Nu mai aştept cu sufletul la gură să se facă două din noapte pentru a vedea filmul ăla, pe care nu l-am văzut decât o dată şi care mi-a plăcut teribil; dat jos şi văzut când mă taie capul. Cărţi, table, şah? Nici măcar on-line. 3D-ul să trăiască! De ce să mai ieşi la o bere, când poţi oferi o bere virtuală? Sau, mai şmecher, să staţi cu cam-ul deschis, fiecare la biroul lui, şi să daţi noroc virtual?

Partea cea mai proastă e că, nici să vrei, n-ai cum renunţa la comp. Pentru că toată viaţa e pe net. Viaţa pe care ţi-ai creat-o, cea pe care au creat-o alţii pentru tine, prieteni, rude, amici, zvonuri, chestii pe care afli că le-ai făcut de la alţii, chit că tu n-ai nici o legătură cu ce ţi se pune în cârcă, minisocietăţi, reţete de mâncare sau de succes, râs, plâns, nervi, totul e aici. N-ai cum să renunţi, pentru că te rupi total de tot. Şi nu, nu spun că net+comp=evil. Spun doar că era mai frumos şi mai natural înainte. Îţi plăcea de cineva, îi dădeai o floare şi-o invitai în oraş, eventual puţin înroşindu-te, frământând nervos cureaua de la geantă şi muşcându-ţi buza. Acu' poţi da fain mail, un emoticon două, şi gata! Problemă rezolvată.

Şi nici nu spun faza aia cu "pe vremea mea", pentru că pe vremea mea nu erau doar roze. Mă gândesc doar că ar fi fain dacă ar putea exista un raport de 50% între real şi virtual; măcar încă un timp de acum încolo, înainte de a ne robotiza total.

Just call me GURU

Deci am decis. Da, ştiu, "deci"-ul nu e bine pus acolo, da' sună bine, deci acolo va rămâne. Să-i zicem licenţă poetică, sau preambul la ce va să vină. După studiu îndelungat, examinare minuţioasă şi scheme executate în miez de noapte cu creionul pe hârtie şi radiera strânsă între dinţi, am hotărât: lumii ăsteia îi lipseşte ceva. Un nou modus vivendi, o nouă religie, o nouă perspectivă asupra tuturor chestiilor din jur. Aşa că, prin puterea cu care am fost învestită, declar camelianismul religie oficială.

Sprâncenele sunt deja ridicate, aşa că voi încerca să mă explic:
Camelianismul e aşaa, ca un amestec de chestii, de idei, de non-norme. Adică, oricine poate spera să atingă camelianismul, puţini vor reuşi. Nu e vorba de ce poţi să faci, ci de ceea ce decizi să faci, şi mai şi reuşeşti.

Camelianiştii vor trebui să aibă coloană vertebrală; să ţină capul sus no matter what; să nu se ghideze după arcă şi balenă; să gândească în afara cutiei; să accepte că rozul pe-un bărbat poate sta bine; dacă-s acizi şi cinici, cu atât mai bine; să ştie că uneori morile de vânt chiar există, şi că nu e bai să te mai iei la harţă dn când în când cu câte una; dacă eşti călcat pe bătături, nu întinzi şi celălalt picior, loveşti direct la ficaţi; dacă eşti lovit la ficat respiri adânc, îţi revii, şi mergi mai departe; onoarea e aia de contează - a lor, nu a altora; ironie, scepticism, realităţi considerate de alţii răutăţi...

Cam atât în mare, pentru că lista e lungă; mult prea lungă chiar. Revenind la camelianism, mă autoproclam guru şi mare preot. Nu, n-am de gând să-mi port hăinuţa albă şi lungă, nici măcar la întâlniri oficiale, pentru simplul motiv că acestea nu vor exista. Camelianiştii trebuie să simtă apartenenţa, nu s-o creeze în urma unor cuvinte spuse în public. Da, oricine poate fi camelianist. Trebuie doar să vrea, şi să se ridice la înălţimea aşteptărilor.

Nu, nu vom sacrifica fecioare-n miez de noapte, oricât de tentant ar suna, nu vom sparge sticle doar de dragul de a face risipă sau de a ne da mari cu capacitatea de a nu ne păsa; mai bine le bem decât să le spargem. Cu cap şi cu măsură, bineînţeles. Nu vom ţipa în gura mare cât suntem de tari, de şmecheri, de ultramegamesseri; îi vom lăsa pe ceilalţi să simtă asta. Şi-o vor simţi cu siguranţă. A, da, şi modestia trebuie să fie principala calitate. N-o să ne încăpem în piele de modestie, atât de modeşti vom fi.

Restul detaliilor sunt secrete şi vor fi comunicate fiecărui adept în parte, când se va dovedi demn de a fi numit camelianist.

Evident că e sâmbătă, şi chiar de n-ar fi tot mi-aş fi permis să fac orice; chiar dacă asta înseamnă o nouă religie. Şi da, adepţi adunaţi-vă! O nouă eră stă să-nceapă!
=))))))))))

Două extraverale înainte

Cică femeile sunt complicate. Ooo, da! Şi de neînţeles, uneori. Din nou, ooo da! Şi fac anumite chestii pe care nu le pricepi mereu, şi cuvintele pot avea o cu totul altă semnificaţie decât cea pe care o ştiai tu, şi că totul depinde de la femeie la femeie, de la minut la minut, de la dispoziţie la dispoziţie.

Câteva adevăruri sunt, în schimb, aproape general valabile. Câteva fraze pe care, dacă le-ai auzit, pregăteşte-te. E de rău. De rău, zic? Cred că nu m-am exprimat corect. E grav, e teribil, e de-a dreptul apocaliptic. Şi da, ştiu c-au mai spus-o şi alţii, da' cred că avertismentele n-au fost luate în serios. Semnele au fost ignorate, traducerile uitate, ba chiar s-a mers şi pe faza aia cu "nu, asta nu mi se poate întâmpla mie". Hmm... sigur? Să vedem...

Prima frază din top, cea cu care începe totul, pe care dacă o auzi mai bine fugi cât te ţin călcâiele e "trebuie să vorbim". Dacă ai auzit asta, eşti dead, over, kaput, конец. Nu, nu te lua după chestia care urmează, adică "nu e grav". Dacă nu era grav, nu trebuia să vorbiţi. Ar fi spus ce era de spus cu aceeaşi nonşalanţă cu care te-ar fi anunţat că trebuie cumpărată pâine. Dar aşa, dacă e programată o discuţie, înseamnă că a pritocit-o bine în prealabil; a gândit totul în profunzime, a ales locaţia, şi ora, şi culoarea săpunului asezonat la funie. Deci e grav.

Dacă trebuie să vorbim, trebuie în principiu să vorbească ea. Adică ea are ceva de spus, ea vrea să comunice ceva, ea are ceva de reglat. Pentru că stai şi te frămânţi în cele câteva ore (sau minute) dintre anunţ şi discuţie; cauţi printre toţi neuronii, da' tot nu găseşti nimic de zis; concluzia? Ea are ceva de zis. Şi nu, nu e de bine. Garantat.

"Nu e grav" poate însemna orice: de la vrea s-o terminaţi până la e însărcinată; de la se mută în Papua Noua Guinee până la e urmărită de recuperatori fără scrupule pentru că, înainte de a te cunoaşte, a avut legături strânse cu Cosa Nostra. Orice e posibil. Totul e posibil, mai bine zis. Deci nu, nu e grav, e cumplit de grav. Ia un Extraveral înainte; ba chiar două, pentru că sigur vei avea nevoie.

Următoarea faza e aia, în care te asigură că nu e vina ta. Da, ştiu, sună ca-n filmele americane, da' a fost adaptată şi la realitatea noastră. Deci, nu eşti tu de vină. Ei, nu! Clar e vina ta, altminteri n-ar fi simţit nevoia să aducă aminte de vina cui e. Şi chinuie-te să-ţi dai seama ce, când, unde, cum ai făcut pentru a atrage "discuţia"; în van, pentru că e posibil să fi făcut ceva, sau e posibil să nu fi făcut nimic. Nu vei şti niciodată.

Bineînţeles că există şi tandemul "stai liniştită, va fi bine". Aici intervine relativitatea. Liniştită eşti, pe motiv de două Extraverale; altminteri nu ştiu cu dacă ai mai fi mângâiat ţigara cu aceeaşi gingăşie. O să fie bine e cu şustă. Cum, când, cui? Astea rămân în aer.

Reluând. Dacă auzi faza cu discuţia, pregăteşte-te pentru ce-i mai rău. Şi, pentru a fi sinceră până la capăt, există şi posibilitatea ca discuţia în sine să sune grav la început, dar să fie vorba, de fapt, despre noua culoare a dormitorului, care nu a ieşit aşa cum trebuia şi va fi nevoie să redecoraţi; sau despre faptul că ai uitat să închizi geamul, s-a stârnit furtuna şi s-a spart vaza aia la care ţinea ca la ochii din cap, pentru că era moştenire de la străbunica. Şi se aplică toate frazele enumerate mai sus. Totul e posibil. Am zis doar, la început, că femeile sunt complicate.

Call me Grinch

Mi se par deprimante colindele. În perioada asta a anului, adică. Poate pentru că-s prea multe pe centimetru pătrat. Intri într-un magazin, te ia în braţe un colind. Te urci în taxi, şoferul îţi zâmbeşte complice şi apasă play; colinde. Grupul ăla de puşti din faţă cântă cu entuziasm ghici ce! Vecinul de alături te loveşte frontal tot c-un colind, din interiorul sistemului nou achiziţionat. Ca să fie peisajul complet mai există şi boxele alea, strâns fixate de stâlpi, din care răsună fermecător acelaşi refren.

Pe bune acum, e de-a dreptul stresant. N-am nimic cu colindele în general, ba chiar îmi plac, atunci când am chef de ele. Da' zilele astea deja e bombardament de melodii tradiţionale. Şi da, sunt deprimante. Ca să fiu foarte Grinch aş reduce porţia de cântecele la o oră pe zi. Sau aş dota fiecare personaj care are chef de depresie la capsulă cu căşti proprii şi personale, astfel încât nivelul de crăciuneală să fie păstrat între limitele acceptate de neuronii mei.

În aceeaşi ordine de idei, mă mai chinuie ceva în perioada asta. Toată lumea e mai prietenoasă. Nu vorbeşti cu cineva tot anul şi, deodată, cam de pe 1 decembrie aşa, devine prietenos. Zâmbeşte, se bagă-n seamă, ba chiar se interesează acut de sănătatea ta, de cum îţi mai merge, de tot ceea ce ţine de tine şi doar de tine. Terminat anul, undeva după 5-6 ianuarie, relaţiile redevin cum erau; inexistente. Păi, dacă nu vreau să fraternizez cu tine, nu vreau s-o fac constant. Nu apreciez explozia aia de bunătate, prietenie, interes subit, încadrată calendaristic. Şi dacă nu ne băgăm în seamă e pentru că nu vreau eu, nu pentru că mă ţine o aţă. Şi dacă e Crăciun, nu mi se schimbă dispoziţia interioară, şi nu simt impulsul de a te cunoaşte mai bine, şi nu, nu apreciez amiciţia spontană în spiritul sărbătorilor. Da' ai cu cine? Nici vorbă. Toţi sunt setaţi pe "să fim mai buni" pentru că se termină anul.

Urmează faza aia cu căciuliţe roşii şi pulovăraşe cu renişori. Da, sunt drăguţe, n-am ce zice, da' e invazie totală. Acu' ştiu cum s-au simţit dacii invadaţi de către romani. Oriunde ai întoarce capul, tre' să fie ceva, orice, tradiţional. Grupuri de Moşi Crăciuni care mi se par de-a dreptul spooky apărând aşa, din senin, cu câte un zâmbet psihopat lipit de faţă; câte un copil prins între cei câţiva brazi de vânzare din spatele blocului (ei, asta-i amuzant, da' n-aş vrea să fiu în locul lui); câini fugind speriaţi, cu coada între picioare, pentru că ai picat zgomotos şi ţi-au explodat sticlele de şampanie; a, da, şi replica aia care-mi afectează ficaţii: "măcar de Crăciun să ningă. Parcă nu e Crăciun fără zăpadă". Păi, fă, frate, cerere, să ningă doar pe aleea ta; sau ia zăpadă artificială; în caz de nu găseşti, există mereu înlocuitori care să te facă să crezi că a nins. De ce trebuie să sufăr eu şi toată populaţia care se zburleşte la ideea de ninsoare pentru că unii au chef de "white Christmas"?

Da, ştiu, semăn cu Grinch. Nu-i nici o noutate.

Dar există şi chestii care-mi plac teribil: cadourile. Ador să umblu după cadouri. Să trec din magazin în magazin, în căutarea ăluia perfect. Să stau în cumpănă, să mă gândesc, să fac faza aia, cu două chestii aproape identice şi să nu ştiu pe care s-o aleg. Să ţin minte unde am văzut ce, să mă-nvârt de trei ori într-un loc şi apoi să decid că nu asta vreau să cumpăr. Să bunghesc cadoul ăla special, să stau cu gândul la el cât mai fac o dată ocolul oraşului, să gândesc cum i-ar sta, cum ar bate din pălmiţe dacă l-ar vedea, să-l privesc cu ochi critic şi să nu-i găsesc nici un cusur, să cer să fie împachetat, să-i văd fundiţa; să stau cu gândul la el până la momentul cadorisirii, să apară fazele alea cu "dacă nu-i place?" cu toate că ştiu sută-n mie că aşa ceva e imposibil, să-mi imaginez cât de mari va face ochii şi-n câte secunde va barbariza ambalajul, waaa, ăsta-i raiul. Asta-mi place.

Şi-mi mai plăcea ceva. Sentimentul ăla călduţ din Ajun, cu miros de beteală şi portocale.

Poate că e prea dimineaţă, prea devreme, prea mult 2010. Dar cu siguranţă sunt mult prea multe colinde :l

Desenează-mă frumos

Când eram mult mai mică şi auzeam de puşcăriaş, mi se ridica sprânceana în formare. Adică, ce-i ăla? Cineva care are o vagă legătură cu puşca? Adică, împuşcă non-stop? Şi puşcăria în sine, ce-i? Pentru că da, auzisem eu de cuvinte mari gen "temniţă" şi "închisoare", şi ştiam că acolo stau oamenii răi. Pe de altă parte, tot din ce ştiam, oamenii ăia răi erau, de fapt, buni, pentru că se împotriveau nobililor, sau regelui, şi aşa ajungeau să fie închişi. Deci, până la urmă, dacă ajungeai în temniţă, nu erai om rău: erai doar nedreptăţit. Robin Hood, William Wallace, Anne Boleyn, Horia, Cloşca şi Crişan, mă rog, o adevărată pleiadă de persoane bune, închise pe nedrept.

Şi-atunci, de ce când venea vorba de puşcărie toată lumea zicea că e de rău? Şi se mai adopta şi un ton aşa, uşor conspirativ, puţin şoptit; capul se apleca cu câţiva centimetri, ochii fugeau în stânga şi-n dreapta, era de-a dreptul ruşinoş să spui că ştii pe cineva care e "acolo". La pârnaie. La popreală. La mititica. Trage la galere.

Puşcăriaşii aveau tatuaje. Adică, în principiu, dacă aveai tatuaj, erau pârnăiaş. Nici nu încăpea discuţie, nici nu se punea problema, în mod clar fuseseşi certat cu legea. Pe de altă parte, piraţii era musai să aibă tatuaje. Şi piraţii nu erau răi. Nu toţi. Majoritatea erau doar persoane care voiau dreptate şi care fugeau pe mare pentru a nu fi spânzuraţi. Căpitanul Blood, căpitanul Kidd, căpitanul Morgan, toţi erau piraţi, dar buni. Şi-aveau tatuaje. Atunci, de ce să ai tatuaj e de rău, prin asociere cu puşcăriaşii?

Da' şi amerindienii aveau tatuaje; şi indienii; şi ăia din Papua Noua Guinee. Şi-ncă ce tatuaje faine, cu poveste şi semnificaţie, făcute artistic, cu culori naturale şi tot ce le trebuie. Asta însemna că toţi erau foşti puşcăriaşi, sau că toţi erau răi? Da' amerindienii nu erau răi; pentru asta puteam garanta. Adică da, mai scalpau din când în când pe cineva, dar asta nu-i făcea răi. Şi-apoi, de unde puşcărie în preerie?

Ia-o de la capăt şi-ncearcă de pricepe. Mai greu, pentru că totul se bătea cap în cap. În timp au apărut fazele alea: Angelina Jolie are tatuaje; şi Gisele; Pink, Rihanna, Lucy Liu, Johnny Depp, Kurt Cobain şi lista poate continua la nesfârşit. Bun, păi dacă toate persoanele astea sunt tatuate, puşcăriaşii ce mai caută în schemă? Clar teoria e demontată, desfiinţată, dead, over, kaput, конец. Păi nu, că vezi tu, că nu-i chiar aşa. Ba e chiar mai complicat. Pentru că da, vedetele-s vedete, da' dacă eşti la noi, pe plaiuri mioritice, tot ai şanse să ţi se arunce un ochi rău în momentul în care apari cu tatuajul la vedere. Şi, inevitabil vine aceeaşi replică: "doar puşcăriaşii sunt tatuaţi".

Deja am sprânceana formată; ba chiar mă pot scărpina lejer în cap şi cu lăbuţa pe inimă să spun că nu mai pricep nimic. Da' nimic nimic. Care-i faza? Unde-i legătura? De ce dacă trece timpul nu poate trece şi mentalitatea? E chiar atât de greu să accepţi că poate nu-i chiar aşa?

Mie, una, tatuajele bine făcute mi se par porno. Pe gagici. Pe bărbaţi mi se par bestiale. Şi nu, nu mă refer la alea cu "i lăv iu Geta" sau sirena, sau inima zdrobită de-o săgeată stilizată prea puţin, nici la alea cu numele persoanei pe care o iubeşti nespus la un moment dat. Nu, frate, mă refer la tatuaje făcute cu cap; alea de care n-o să-ţi fie ruşine nici peste 50 de ani, când o să umbli-n baston şi-o să-ţi aduci aminte de tinereţea ta sauvage şi de câtă "rebeliune" zăcea în tine. La tatuaje care te reprezintă şi pe care nu le-ai făcut cu pixul, ca să le poţi şterge-n două ore.

Şi dacă vrei să-ţi tatuezi tot spatele şi să arăţi ca un mebru din yakuza, sau dacă vrei să-l ajungi din urmă pe Jeffree Star, go ahead! Pielea ta, tatuajul tău, plăcerea ta. Da' se pare că suntem în continuare prea ancoraţi în trecut pentru a vedea că până şi pielea se poate schimba, nu doar modul de a gândi.

Ce-ar fi să nu...

Pe lângă faptul că am stabilit deja că e musai să faci copii dacă aparţii tribului feminin, chit că vrei, chit că nu vrei; că eşti obligată prin apartenenţă să aduci micuţa rază de soare mai aproape de restul muritorilor; că nu există altă cale, că e imposibil să nu-ţi doreşti un orăcăitor prin preajmă; că e cel mai de preţ dar şi cea mai minune minunată; că eşti fără de inimă dacă nu te conformezi chestiei ăsteia; că eşti o bestie dacă te încăpăţânezi să spui nu; că ar trebui să existe o modalitate prin care să fii obligată să-ţi închiriezi uterul în folosul întregii omeniri şi pentru nobilul scop de a perpetua specia; că în mod sigur îţi va suna ceasul biologic şi te vei dezminte de ceea ce susţii acum; că nici în ruptul capului unii nu vor să priceapă că nu, nu vei fi mamă; mai există câteva detalii...

Există persoane care-şi doresc atât de tare un moştenitor încât, aflate în imposibilitatea de a-l avea în momentul de faţă, "însărcinează" alte femei în locul lor. Dacă vi s-a ridicat sprânceana, există o explicaţie: cunosc o persoană care a reuşit să convingă pe toată lumea că o alta e gravidă. Aha, sună ciudat, nu? Deci se petrece în felul următor: o întreabă non-stop ce mai face bebe, dacă s-a hotărât la nume, cum i-au ieşit analizele, dacă a aflat deja dacă e băiat sau fată, cam când trebuie să nască, dacă n-ar trebui să se îmbrace mai bine, să nu-i fie frig micuţului, mă rog, toate chestiile pe care le fac femeile când se află în prezenţa unei viitoare mândre mame. Ca să aflu după vreo săptămână că, de fapt, fata cu pricina n-are nici un moştenitor în plan, că e mai neînsărcinată decât nesarcina însăşi, că n-are nici o treabă, doar că e bătută constant la cap că i-ar sta bine în postura de mamă, şi că e aşa, o proiectare a unor dorinţe şi manii nesatisfăcute. Am rămas mască, am rămas fără replică, şi-n minte mi-a venit imaginea aia cu copii furaţi din prea multă dragoste...

Partea a doua e legată de actulele mame, care se încăpăţânează să te convingă că viaţa ta nu va mai fi la fel după ce ai propria floare, în propria grădină. Păi, cred şi eu că nu va mai fi la fel. 9 luni în care te transformi, şi-apoi pe puţin încă 18 în care-ţi faci nervi. Nu tu delilah, nu tu nopţi pierdute din propria iniţiativă, nu tu hai, nu tu vărsat de nervi în gura mare, că aude micuţul; fără ţigară, ca să dai dovadă că eşti părinte responsabil, fără băută din acelaşi motiv; ciocolata nu mai e doar pentru tine, televizorul la fel; comp? care comp, că trebuie micuţul să se culturalizeze; nu tu concedii relaxante, trusa de cosmetice la dublu, pentru că micuţul are nevoie de loţiune de plajă specială pentru copii, de balsam de buze special pentru copii, de şampon special pentru copii, şi uite aşa gentuţa ta cu minunăţii cosmetice devine specială pentru copii; asta dacă nu vrei să fii un fel de mama lui Eminem, şi să te caute cei de la protecţia copilului amabil pe la uşă.

Şi nu mă prind dacă deja-mamele încearcă să te convingă pentru că le place maxim statutul lor, sau pentru că sunt nervoase că tu poţi să faci toate chestiile interesante la care ele nu mai au acces. Un fel de "să moară şi capra vecinului". Ştiind că femeile sunt rele, mizez pe a doua variantă...

Partea a treia, alăptatul. Stai liniştit şi mesteci indiferent nişte covrigei, să zicem. Sau o felie de pizza. Sau orice. Ei, şi-atunci le pocneşte să povestească cum e să alăptezi, cât de minunat şi înălţător e sentimentul, cum nu poate fi egalat de nimic în lume. Să ne înţelegem, n-am nimic împotriva alăptatului, atât timp cât e păstrat departe de mine; mai ales dacă persoana care se manifestă nu-mi place în mod deosebit. Sincer acu', nu găsesc nimic fascinant la alăptat, nu mă atrage sub nici o formă, şi mi se ridică tot părul când văd femei care alăptează în public. Da, ştiu, normal că pot întoarce capul; da' fracţiunea aia de secundă cât neuronii mei sunt stigmatizaţi e de neîndurat. De ce e musai să faci asta în public? De ce nu te poţi gândi şi la retina mea? De ce nu-ţi iei biberonul după tine; pe bune acu', e mic, nu cântăreşte mult, şi ai putea evita multe victime...

Ei, în ordinea asta de idei, mă gândesc că e o conspiraţie la mijloc, împotriva celor care liniştiţi ca mine nu-şi doresc copii. Sau un microb în aer; sau în apă; sau pur şi simplu un microb cu care încearcă să te contamineze. Şi parcă mă văd în scurt timp fugind, cu rucsacul în spate şi cu bocancii durabili în picioare, de ceata de femei înarmate ADN în capsule; ascunzându-mă prin grote şi păduri, formând un nou Maquis din persoane care refuză să se lase însămânţate...

Fight!

Dacă auzi din gura unui bărbat că femeile sunt rele, clar e misogin. Dacă auzi aceeaşi chestie din gura unei femei, una din două: ori are dreptate, ori ştie ea ce ştie. Discriminare, zic, pentru că da, se poate spune că unii oameni sunt răi, da' pe bune că faza cu femeile e adevărată. Spun asta "from the inside", şi s-ar putea să se creeze consiliu, pentru a fi judecată şi apoi arsă tradiţional pe rug, pentru că dezvălui secrete ce se-ncearcă a fi îngropate.

Pe bune acu'... Femeile sunt rele. Nu tot timpul, nu cu toată lumea, dar au aşa, un dram de răutate care a trecut demult pragul de maliţiozitate. Şi nu, contrar părerii generale, nu sunt rele cu bărbaţii. În nici un caz. Sunt rele între ele.

Să mă explic: dacă au pus ochii pe aceeaşi poşetă, sunt în stare să se bată pe ea. Dacă văd poşeta lor pe altă femeie, clar celeilalte nu-i stă bine deloc. Au ceva ce tu nu ai? O să simţi prin toţi porii chestia asta. Eşti mai slabă? Deja eşti aschidă. Ai mai multe kilograme decât ele? Baleno! Ai mai mulţi prieteni? Îi plăteşti ca să stea cu tine. Ştii mai multe bancuri? Neserioaso! Încă te uiţi la desene animate? Maturizează-te! Ai câştigat ceva? Oricum nu-şi dorea premiul ăla. Joci la loto? Sărăntoaco! Porţi doar blugi? Sigur ai picioare strâmbe. Ai fustă? Ce crăcănată eşti! Fumezi? Miroşi urât. Nu fumezi? Normal, "fetiţa lu' mama"... Nu împarţi amănunte personale? Pudibondo! Ai ceva ce vrea? Fă-ţi testamentul, nu se ştie niciodată când te va lovi meteoritul. Te-ai machiat? Da, iar te-ai boit. Te-ai tuns? Ce-a fost în capul tău, arăţi de parcă ai avea tifos. Îţi merge bine? Păi, la cât eşti de urâtă, măcar asta să-ţi iasă bine. Eşti frumoasă? Clar eşti proastă, doar nu le poţi avea pe toate. Ai fost promovată? Ştim şi noi ce trebuie să faci pentru chestia asta... Eşti blondă? Piţipoancă! Eşti brunetă? Te-ai vopsit, altfel n-ai avea culoarea asta. Ai unghii scurte? Ai mâini de bărbat. Ai unghii lungi? Vampo! Îţi place să citeşti? Tocilaro! Nu-ţi pasă de bani? Normal, au "mami şi tati". Şi lista poate continua.

Evident că astea-s cele mai mici chestii, cele mai nevinovate chiar. Pentru că da, femeile sunt capabile de mult mai mult. Pot să te desfiinţeze din cuvinte, pot să te chinuie până-ţi doreşti o moarte subită, îţi pot scoate ochii pentru că nu le place faţa ta, mă rog, multe chestii de genul ăsta. Şi, repet, nu, nu sunt aşa tot timpul, sau cu toată lumea. Depinde de ceea ce cred ele că le-ai făcut, sau că le-ai putea face. Depinde dacă vor să apere sau să cucerească. Până la urmă, depinde şi de cât de bine au dormit cu o noapte în urmă.

Din punctul ăsta de vedere, admir bărbaţii. Dacă au ceva de rezolvat spun în faţă. Fără să se ascundă după deget, fără să te facă să fierbi în suc propriu. Ba chiar mi se pare cinstită şi faza aia, cu rezolvatul problemelor printr-o trântă, după care-şi dau mâna şi împart o bere. Mă gândesc serios la cum ar fi să existe un fight club pentru femei, unde să-şi rezolve disputele, şi-apoi să stea la aceeaşi masă, cu un coniac în faţă. Mai au ceva de rezolvat? Înapoi în ring. Şi tot aşa, până când răutatea aia dispare. Dacă nu cu desăvârşire, măcar cât să nu-ţi mai vină să-ţi bagi gheara-n gât.

Unde-s link-urile noastre?

Când m-am apucat de blog nu ştiam foarte bine cu ce se mănâncă. Aşa că am întrebat în stânga şi-n dreapta, am citit ce ziceau alţii, am schimbat setări, şabloane, culori; am văzut eu aşa că, pentru a fi citit, trebuie să apari şi pe paginile altora, aşa că am trecut frumuşel la etapa "link-exchange".

Ia, caută, triază. Vezi ce-ţi place, ce te atrage, cam ce e pe aceeaşi lungime de undă, trimite mail-uri, enervează-te că nu există adresă de contact, aşteaptă răspunsuri, completează lista, mă rog, chestii de genul ăsta care ar trebui să-ţi mărească numărul de cititori şi să te scape de impresia că scrii degeaba.

Majoritatea link-urilor sunt bazate pe reciprocitate. Nu de alta, da' aşa ştiu eu că e fair-play. Ce-mi place pur şi simplu dar n-am stabilit "o legătură" rămâne frumos doar pentru sufleţelul meu. Oricum am înţeles că e ceva legat de câte link-uri externe ai, de căutări pe Google, lucruri cu care nu mi-am bătut prea mult capul. Dacă se găseşte cineva să-mi explice cu pix şi foaie care-i sistemul şi de ce îşi smulg unii părul din cap pentru că au prea multe link-uri externe, sunt gata să-l ascult. Altminteri nu mă stresez prea tare.

Ei, şi-n ordinea asta de idei, evident că ştiu cam tot ce mişcă printre link-urile de la mine de pe pagină. Care-i cine, unde şi ce scrie, chestii minuscule şi de bun simţ.
Nu mică mi-a fost mirarea când am primit zilele trecute un mail prin care mi se cerea să înlocuiesc un link cu altul. Adică, suna ca şi cum ar fi venit din partea proprietarului, da' de ce ar vrea cineva să-şi înlocuiască adresa proprie şi personală cu una care duce către filme gratis?


Da, mi s-a ridicat sprânceana şi, înainte de a purcede la modificări, am trimis şi eu un mail; persoanei în cauză. Şi da, sprânceana nu mi se ridicase degeaba. Posesorul blog-ului habar n-avea că a cerut să i se schimbe link-ul. Şi primise, la rândul lui, mesaje de gen. Cu alte cuvinte, e vrăjeală crasă.

Nu, nu se vrea o postare moralizatoare. Doar că - şi aici trecem la un ton puţin şoptit - e o conspiraţie la mijloc. Aşa că aveţi grijă ce cu ce schimbaţi. Nu de alta, da' clar nimeni nu vrea să fie redirecţionat spre cu totul alt blog decât al lui.

Ne place, da, ne place - p. 36

Una dintre melodiile cu care am crescut.



Bineînţeles că singura replică care-mi vine-n minte e "dansezi?".

Dans de duminică.
Enjoy!

Manie de iarnă

Dacă spun că e frig, nu spun nimic nou. Nici dacă plusez şi spun că e cumplit de frig. Pentru că da - şi asta o să sune a compunere de clasa a-IV-a - a cam venit iarna. Problema e că pe timp de iarnă maniile par a se înmulţi. Dacă pe mulţi căldura îi face irascibili, la mine efectul ăsta îl are frigul. Nu suport să-mi îngheţe mâinile, urechile, nasul. Şi dacă pe vremea când eram ţâncău nu aveam nimic de spus în ceea ce priveşte garderoba pentru frig excesiv, şi trebuia să suport pantaloni din ăia "de schi", şi mănuşi cu un deget care mă chinuiau teribil pentru că nu puteam să-mi folosesc neam mâinile, şi căciulă (a se citi fes), şi glugă, şi câte şi mai câte instrumente de tortură, acu' pică în sarcina mea să-mi aleg ambalajul.

Pentru că spuneam de manii, să purcedem în a descoperi maniile de iarnă:
În primul rând, mănuşile. Nu suport mănuşile, nu pot respira în ele, încerc senzaţia ciudată că aş avea două rânduri de piele şi nu pot pipăi nimic cum trebuie. Drept urmare, am mănuşi doar pe jumătate. D'alea de permit să-ţi îngheţe în voie degetele, fără să le sufoce. Şi da, ajung în stadiul ăla în care, dacă-mi atingi mâinile, e posibil să mai pice câte un deget cu zgomot cristalin pe podea şi să se facă ţăndări, da' asta e! Riscurile maniilor...

Tot în ideea de degete protejate, nu suport nici şoseţelele cu degeţele. Mi se strepezesc dinţii când le văd. Sunt aşa, separate şi disparate, că-mi vine să iau rola de scotch şi să le lipesc la loc, doar-doar or arăta mai aproape de adevăr. Nu pricep rostul şosetelor ăstora. Da, sunt drăguţe, da' mie-mi dau impresia că cine le-a creat s-a gândit că, pe timp de iarnă, e posibil să ţi se certe degetele între ele, aşa că le-a separat pentru mai multă siguranţă. Brrr...

Hainele stratificate sunt un must pentru iarnă. Adică tricou, bluză, pulover. Dacă e mult prea frig, încă unul, şi dup-aia geaca. Motivul? Afară-i prea frig, când ajungi undeva înăuntru e posibil să fie cald, sau prea cald. Deci, să ai ce da jos. Şi înţeleg cum se simte o ceapă când începi să-i dai jos straturile, pentru că aşa mă simt când mă dezbrac. Strat după strat, şi ajung de la aparenţa aia de 60 de kile dată numai şi numai de haine, la greutatea mea oficială. Dacă mă uit în oglindă iarna, îmbrăcată fiind, mă recunosc mai greu.

De ce nu port pulovere groase? Simplu: senzaţia de mohair între dinţi. Da, aia de scârţâie, de te zgârie pe creier, de poate fi comparată cu zgomotul de unghii lungi pe tablă. Pentru cine nu înţelege, recomand un fir de mohair; îl iei, îl simţi pufos între degete, şi-apoi îl încerci cu dinţii. Efect garantat!

Mai am? Mai am... oricât de geniali ar fi bocancii, la o anumită temperatură simţi nevoia de două perechi de şosete. Ei, şi da-i chin să găseşti şosete care să se potrivească una cu alta, în aşa fel încât să nu te strângă, pentru că dacă strâng, atunci iar nu mai poţi respira, şi-ţi vine să te descalţi pe stradă şi să mergi doar în ciorăpei, pentru a scăpa de lipsa de aer. Glugă? Care glugă? În primul rând, oricum o ia vântul, în al doilea rând n-am găsit încă o glugă care să stea cuminte, care să acopere şi fruntea, care să nu îmi strice coafura, cu care să mă înţeleg perfect. Deci, mai bine fără. Să-nceapă îngheţul neuronilor. Asta duce în mod clar la necesitatea de a avea şerveţele tot timpul în geantă. Şerveţele care se încăpăţânează să se ascundă pe după orice altceva mai ţin în geantă, exact când am cea mai mare nevoie de ele. Paracetamolul se termină tocmai când simt cum mă paşte răceala, aşa că trebuie să merg la vânătoare de pastile pe la colegi. Strănut? Din ăla de te chinuie, şi ba te-ncearcă, ba te lasă, ba ghici ce, exact când vrei să zici ceva te loveşte în vârful nasului, şi mai scapă de el dacă poţi. Deci, dă-te doi metri mai în spate, fă-i loc, şi lasă-l să se dezlănţuie. Şi dacă ar fi doar unul, ar fi ceva, da' nu, că el vrea să vină şi cu prieteni, rude, amici, aşa că nu te lasă decât după vreo 10 minute şi 49 de strănuturi...

Ar mai fi ceva? Păi, şi acu' mă scarpin româneşte-n vârful capului, ar mai fi multe... Şi toate cauzate de frig. Clar nu m-am născut pe paralela potrivită...

A lady never kisses and tells

Nu-mi plac persoanele cu gura mare. Nu, nu cu gura mare din punct de vedere fizic. Aici e doar o chestie de gusturi, de cum se încadrează gura aia pe întreaga fizionomie, bla, bla, bla. Mă refer însă la persoanele cu gura mare dintr-un unghi mai... "psihic", să-i spunem. Da' ce zic eu că nu-mi plac? Mă calcă pe ficaţi de-a dreptul; îmi trezesc impulsuri sălbatice şi fioroase, ba chiar şi premoniţii macabre.

Să mă explic. Nu mă refer la persoanele care vor să-şi impună punctul de vedere, şi mai au şi dreptate pe deasupra. Departe de mine gândul. Nici măcar la alea de vorbesc mult fără să spună nimic, pentru că uneori chiar simţi nevoia să "verşi" cuvinte. Nee...mă gândesc la o subcategorie a persoanelor cu gura mare. Alea de au mâncărimi la limbă şi nu se pot abţine să nu-ţi scoată ochii sau să-ţi tortureze neuronii cu informaţii de care prea puţin îţi pasă.

Şi se face în felul următor: se ia o persoană din asta şi se lasă dezlegată prin lume.
Ai găsit cel mai şmecher loc de muncă cu putinţă? Repede, tre' să afle toată lumea. Mail-ul e pregătit, stătea în schiţe, în ideea în care venea ziua cea măreaţă. Aşa că dă-i frumuşel "send" către toţi cunoscuţii. Nu de alta, da' chiar dacă nu mai ştiu nimic de tine de luni bune, de ce să nu afle şi ei ce winner eşti tu şi ce loseri sunt ei?
Ai câştigat potul ăl mare la loto? Fuga, la televiziune, radio, ziare, dă de veste, trage-te-n poză, ba chiar mai pune şi-un mesaj din ăla, încărcat de sentiment, despre cum o să faci tu baie-n bancnote diseară. Nu vrea ziarul să te publice? Nu-i nimic! Există Twitter!
Te-ai împiedicat de-un stâlp? Era să te lovească drept în freză cometa? Ai salvat peştele de la înec? Nu, nu e de ajuns să le spui doar celor cu care schimbi mai mult de două cuvinte; păi, ce farmec ar mai avea? Tre' să ştie toată lumea. Vecinu', nepotu' de frate a lu' soacra cumnatei vărului de-al doilea a lu' bunicu', ba chiar şi ăia de distribuie pliante publicitare. Altminteri, ai trăit degeaba.

Şi, dacă ar fi doar asta, să zicem că ar fi cât de cât... amuzant. Da' nu, că vezi tu, că "gură-bogată" simte nevoia de a spune tot, tot, tot. Ce a mâncat aseară, de ce n-a putut da curs unei invitaţii, ba chiar şi ce poziţie va adopta în seara asta în pat.

Stau eu şi mă gândesc aşa: chiar nu mai există chestii care să fie cât de cât private? E o adevărată satisfacţie să subliniezi cu marker-ul şi să mai pui şi neoane? Chiar e necesar să scoţi ochii tuturor cu "ce ai făcut" sau "pe cine ai făcut"?

"A lady never kisses and tells", ştiam eu, şi-i chestie aplicabilă pentru ambele sexe. Bineînţeles că aici depinde şi de gradul de domnie pe care-l ai din dotare. Dacă faci parte din categoria persoanelor cu gura mare, atunci e admirabil, dar lipseşte cu desăvârşire. Dovadă stă faptul că, o dată la 10 cuvinte, simţi nevoia imperioasă de a sublinia o anumită chestie. Şi pe bune că devine plicticos la un moment dat. Deja trec peste ficaţii striviţi iniţial şi mă pocneşte căscatul. Pentru că nu totul se reduce la cuvinte aruncate-n cele 4 zări. Sunt şi alea bune, da' cu măsură.

Revenind. Mă stresează persoanele cu gura mare. Pentru că nu ştii niciodată dacă ceea ce-i spui între patru ochi nu va deveni aventura lor de mâine, medalia pe care şi-o vor trânti ostentativ în piept, lauda proprie şi personală pentru că, de, le-au cam murit lăudătorii...

Pensie reloaded

N-am nimic cu pensionarii. Nu cu ei în forma lor originală. Cu cei care au muncit ţâşpe ani, acum s-au retras, îşi iau lunar pensia, se plimbă-n parc, mai pun de-un şah sau de-o şuetă, îşi plătesc facturile, fac pe bunicii, colindă farmaciile în căutare de medicamente compensate sau, pur şi simplu, sunt pensionari fără să-ţi scoată ochii cu chestia asta.

Ai mei sunt amândoi pensionaţi. Nu, n-au o vârstă foarte înaintată, şi sunt pensionari de treabă. Adică n-au ieşit să militeze cu steaguri şi pancarte, nu ţipă sus şi tare că ei au muncit, lor li se cuvine, ba chiar se descurcă onorabil. Până când se întâlnesc cu alţi pensionari de aceeaşi vârstă. Şi-atunci dă-i, frate, jelanii peste plângeri şi teorii peste calcule!

Pentru că, vezi tu, am observat o chestie: nu se pot plânge decât dacă au audienţă pe măsură. În nici un caz n-or să mi se plângă mie, care am sprânceana ridicată numai când vine vorba despre pensii. Nici altora ca mine. Nu, ei se vor plânge când vor simţi că-s leat cu persoana cealaltă. Şi pensionar pe pensionar se recunoaşte şi se înţelege.

Ce n-am priceput până acum e în felul următor: nouă ni se cuvine. Nouă trebuie să ni se dea. Noi avem dreptul. Păi, stai, frate, două secunde. Adică cei pensionaţi au numai drepturi, pentru că au muncit o viaţă întreagă. Dacă m-aş trezi să spun că uite, muncesc 8 ore pe zi, şi chiar mi-e greu uneori să mă trezesc, uneori n-am chef, alteori mi se pare că muncesc mai mult decât sunt plătită, la orice replică de genul ăsta, mi se va răspunde prompt: ei, să vezi cum e să te descurci cu o pensie... Urmat de oftatul ăla exemplificator şi de suflet rupător.

Da' tu, dragă pensionarule, care te poţi trezi la orice oră vrea muşchiul tău, dar nu o faci pentru că, de, ai un program de respectat (apropo, de ce se trezesc toţi pensionarii cu noaptea în cap?), care poţi să faci tot ce-ţi pofteşte inimioara, care, atunci când eu mai am încă vreo patru ore de muncă te aşezi lejer în faţa televizorului, cu telecomanda-n braţe şi aştepţi să te fure somnul, tu mai ştii cum era să fii în bocancii mei? Pentru că eu-mi pot închipui cum e să te descurci cu o biată pensie cât salariul meu, şi să mai stai şi degeaba pentru asta.

Sâmbătă a plouat. Rău de tot. Ştiu, pentru că am ajuns acasă ca un şoarece murat. Scuza? Things to do, people to meet. Ei, şi ploua teribil, acasă era uscat şi cald, şi cine ar fi vrut să iasă din casă pe-o vreme ca aia, fără un motiv serios? Nimeni, teoretic. Ei, da' lângă cutiile de Adevărul, ghici ce! Ciotca de pensionari. Îngrămădiţi, sub umbrele, sub cabinele telefonice, îndurând cu stoicism ploaia, doar pentru că ziarul ăla e gratis. Şi mă-ntreb eu aşa: ce s-a întâmplat cu "suntem bolnavi?" Sau stau în ploaie ca dup-aia să se plângă mai abitir? Şi, indubitabil, va veni şi faza cu "mi s-a făcut rău de la atâta stat în picioare". Da' cine te-a pus, frate? Nu era capăt de ţară dacă nu prindeai ziarele într-o zi. Nu cred că lumea s-ar fi întors cu susul în jos, nici că s-ar fi făcut gaură-n cer. Dar e fain să faci colecţie de motive pentru care să te plângi, sau să ai cu ce te mândri amicilor dup-aia: am îndurat o ploaie groaznică, dar pân' la urmă am prins maldărul de ziare!

Mi-e ridicată profund sprânceana. Şi, repet, n-am nimic cu pensionarii. Atât timp cât dau dovadă de maturitatea aia care, zice-se, vine o dată cu vârsta...

Altruism calendaristic

Da, se apropie sărbătorile. Da, sunt beculeţe, probabil o să fie şi zăpadă - perspectivă care nu mă încântă deloc, dar, hai, treacă de la mine -, deja miaun colinde. De fapt, colinde miaun în orice anotimp, deci nu se pune. Magazinele sunt pline, da' pline ochi; toată lumea e în căutarea cadoului ĂLUIA, toţi vrem cadoul perfect, se lasă cu sânge pe lângă rafturi pentru că, de, tre' să cucereşti cadoul cu pricina. Femeile se păruie pentru ultima eşarfă de nu'ş ce culoare; tot ele fac mai mult sport în perioada asta, pentru că nu-i uşor să treci din magazin în magazin, ore-ntregi, pentru a găsi exact nuanţa potrivită, sau modelul fascinant pe care-l căutai de secole. Mă rog, aţi prins ideea. Vin sărbătorile, cadouri, surprize, alea-alea.

Ce nu pricep eu şi mă calcă pe ficaţi teribil e în felul următor:
Cică de sărbători tre' să fim mai buni. Adică, cum vine asta? Tot anul suntem aşa, după cum ne taie capul şi PAC! cum scrie decembrie în calendar, ne transformăm şi suntem subit mai buni? Apoi, cum s-a terminat fila cu decembrie, cum redevenim ăia de dinainte. Cărora nu le pasă. E cam acelaşi principiu cu "facem ce ne trece prin cap pentru că, dup-aia, oricum ne spovedim".

Şi cine a hotărât, mă rog, că de sărbători trebuie, adică e musai, să fim mai buni? Şi cum merge chestia? E de la 1 decembrie, sau e o zi oareşcare, începând cu, să spunem, 12 decembrie? Păi, eu ştiu una şi bună: sunt aşa cum sunt tot anul. Da, e vremea cadourilor, dar asta nu înseamnă că-n restul anului nu pot face cadouri, sau că trebuie să am o ocazie pentru a da un cadou. Da, cadourile de Crăciun sunt mai pufoase, pentru că ţine şi de atmosferă, de copilărie, de brad, de poveşti şi de aşteptarea aia, plăcut chinuitoare, de a afla ce primeşti anul ăsta. Dar care e legătura cu să fim mai buni?

De ce în perioada asta trebuie să ne pocnească subit un val de îngrijorare pentru semenii noştri, sau să ne pese mai mult decât în restul anului de persoane cu care n-avem nici în clin, nici în mânecă? Dacă-ţi pasă, îţi pasă indiferent de data din calendar.

Să mă explic: în perioada asta, toată lumea se gândeşte la micuţii fără părinţi (observaţi sprânceana când spun "micuţi") şi la cum ar putea să-i ajute. Se adună bani, se fac pachete-pacheţele, ba chiar îi mai scot şi la plimbare 2 ore într-o zi. Dacă nu e vorba de copii, apăi următoarea ţintă de binefacere sunt bătrânii. Aceeaşi poveste. Dacă nu e nici asta, se mai găsesc câteva persoane pe care să le onorezi cu prezenţa şi cu punguţa pentru că e Crăciun, şi tre' să se bucure şi ei. N-am nimic împotrivă; adică da, e bine să se bucure. Ce nu pricep e de ce e musai să se bucure doar de sărbători. Dacă o faci din toată inima, şi chiar îţi pasă, te gândeşti cum ar fi să se bucure şi-n restul anului, nu? Cu alte cuvinte, te-ai implica în chestii de gen, indiferent de sezon. Te-ai oferi voluntar să le citeşti poveşti la sfârşit de săptămână, sau ai găsi câteva ore pe lună pentru a le împinge o vizită. Te-ai gândi să "sponsorizezi" un bătrân, ducându-te să-i asculţi poveştile ori de câte ori ai timp. Ai face muncă voluntară, şi-atunci te-aş înţelege. Chiar îţi pasă.

Da' aşa? Îţi pasă că dă bine? Nu-mi spune că doar de sărbători ai timp să te gândeşti la ceilalţi, pentru că e vrăjeală pe faţă. Dacă te prinzi de existenţa altora de sărbători, e posibil să-ţi aducă Moşu' mai mult, mai bun? Te simţi mai împăcat? Dormi mai liniştit noaptea? Cu alte cuvinte, de sărbători nu eşti mai bun. Eşti mai egoist de-a dreptul. Dacă era să fii mai bun, erai tot anul.

Îi apreciez pe cei care fac muncă voluntară. Îi apreciez pe cei care au grijă de animale în adăposturi, mai mult decât pe cei care au grijă de oameni, ce-i drept. Pentru că la oameni se gândesc mai mulţi; sau au mai multe fonduri, sau se merge pe ideea că e om, deci are mai multe drepturi. Pentru cei care se implică în cauze "animale", chapeau!

Prea puţin am auzit să fie apreciaţi pentru ceea ce fac. Prea puţin le e recunoscută munca şi implicarea. Dacă te duci de Crăciun la orfelinat, cu o punguţă oareşcare, eventual organizat, ba chiar şi costumat, e imposibil să nu afle toată lumea despre gestul tău fascinant şi despre inima ta mare; despre cât de om ai fost că te-ai gândit şi la cei mai bătuţi de soartă. Dacă eşti voluntar la un adăpost de câini, şi eşti acolo cât mai des cu putinţă, dacă eşti veterinar şi salvezi pe timpul tău jdemii de vieţi, dacă faci asta tot anul, păi nu te ştie nimeni. Pentru că vezi tu, eşti subiect de nişă. Da, or să te ştie cei câţiva interesaţi, dar nu, n-o să primeşti nici o medalie pentru simplul fapt că eşti om tot anul. O să primeşti una în schimb, dacă te faci că eşti om de sărbători.

Cu lăbuţa pe inimă spun că nu mi se pare nici cinstit, nici fair-play, nici măcar uman. De Crăciun e fain să primeşti cadouri şi să fii lângă persoanele pe care le iubeşti, nu să-ţi creşti punctajul la "umanitate".

Reţete şi secrete

Să nu torcoşeşti paianjenul de perete, că cică aduce ghinion. Ba da, pocneşte-l de nu se vede, că ţi se iartă nu ştiu câte păcate. Nu trece pe sub scară, e ghinion curat. Ba nu, că vezi tu, că e posibil să pice scara, şi-atunci e mai mult accident decât ghinion. Nu te uita într-o oglindă spartă; ba nu, nu sparge oglinda. Ai grijă să nu-mi spargi farfuria, că e set complet. Ba da, sparge-o, că cioburile aduc noroc. Nu te spăla pe cap în zi de sărbătoare; ba da, spală-te de Sânziene, câ-ţi creşte părul frumos, şi des, şi sănătos. Mi-a tăiat o pisică neagră calea, clar îmi va merge rău; ba de fapt nu, că negrul e la modă, şi poate pisica aia voia doar să fie în trend.

Am auzit multe. Multe le-am crezut, pe toate am ales să le ignor cu bună ştiinţă, în timp. Tot ce s-a spus că nu trebuie făcut, am făcut şi n-am murit încă. Bine, nu prea trec pe roşu, mai ales dacă sunt maşini multe, eventual trei benzi; nu de alta, da' ăla nu mai poate fi numit ghinion; te cheamă Ambulanţă direct, chit că tu te încăpăţânezi să spui că te cheamă Cami.

Când eram mică erau două chestii peste care nu puteam trece nici cu ordinul procuraturii, pentru că veneau cu de la bunica citire: nu mănânci dulce înainte de masă pentru că-ţi piere pofta de mâncare şi nu bei apă-n timpul mesei pentru că te umfli şi, din nou, nu mai mănânci. Pe la 5 ani am reuşit să-mi impun punctul de vedere, şi a fost prima victorie repurtată în faţa ideilor preconcepute şi, într-un fel, a superstiţiilor. Mâncam ciocolată înainte de masă şi, ca să mă simt împlinită, mai rădeam şi câte o cană de apă. Evident că primeam ochiul ăla critic, dar deja era prea târziu; independenţa mea era pe cale să se contureze din ce în ce mai mult.

Le-am luat la rând pe toate, şi le-am desfiinţat tot pe rând. În timp. Cu minuţiozitate şi cu un soi de încăpăţânare specifică. Cruce pe lângă biserică? Păi, ajungeam să fac câte 5 cruci pe acelaşi traseu; deja era plicticos. Tăiat de pe listă. Zbătut de pleoapă - semn rău? Aşa, şi? Cât poate să se zbată? Las-o-n pace, dacă asta e plăcerea ei. Ieşit cu dreptul din casă? Hmm, hai cu stângul sau, şi mai bine, nu mai băga de seamă cu care picior ieşi; tot la aceeaşi destinaţie vei ajunge. Nu te întoarce din drum, c-o să-ţi meargă rău. Pe bune? Io-te că mă-ntorc şi de 5 ori, şi tot la fel o să fie. Nu mânca "de dulce"-n post. Sau ce? Cerurile se vor deschide şi catapeteasma bisericii se va rupe-n două? Nu fluiera în casă; ohooo, şi-ncă cum, mai ales dacă-s în dispoziţie bună. Nu deschide umbrela-n casă; pe asta am evitat-o, pentru simplul şi bunul motiv că nu folosesc umbrelă. Te uiţi la mâini, te vorbeşte de rău; n-are decât. Dacă mai mult nu poate... Te uiţi la ceas la fix, te iubeşte; poate că da, poate că nu, da' tre' să mă iubească mult de tot la câte "fixuri" am prins în ultimul timp. Nu lăsa cuţitul cu tăişul în sus, sau se lasă cu ceartă; dacă e să fie, apăi poţi să n-ai cuţit în casă şi tot se lasă cu scandal.

Şi câte nu mai sunt; şi câte n-a reuşit să creeze mintea mea, şi-apoi să le şteargă pe toate. Pân' la urmă, avea dreptate cine-a spus că de ce ţi-e frică, de aia nu scapi. Oricât de mult ai încerca să ţii linia dreaptă. O singură chestie n-am reuşit să înţeleg: faza cu dorinţele. Cică dacă le spui, clar nu se mai îndeplinesc. Dacă nici nu le gândeşti măcar, cică universul n-are de unde să ştie ce vrei. Da' dacă te gândeşti la ea prea mult, sigur nu mai iese, pentru că deja inversezi ordinea firească a lucrurilor. Asta m-a băgat în confuzie de tot. Pentru că, nu de alta, dar fiind sezonul dorinţelor, vreau şi eu să-mi pun o dorinţă; una singură, şi nu mai cer nimic niciodată. Care e sistemul?

Vorbeau ca din cărţi

Copiii rotunjori sau obezi de-a dreptul cică plesnesc de sănătate. Că plesnesc, înţeleg şi eu, mai ales dacă vezi cum stau hainele pe ei; da' sănătatea unde-i? O fi printre cusăturile crăcănate de-atâta bunăstare. Oricum, cică e de de bine să fii bucălat şi să ai bujori în obrăjori. Cel puţin asta spunea una dintre bunicile mele, când mă vedea ca pe-un pui de Avicola. Că ar trebui să mai pun pe mine, că nu e bine, că vezi tu, oleacă de şunculiţă înseamnă bunăstare, şi că cine mă vede zice că nu sunt hrănită acasă. Contrareplica nu întârzia să apară, de la cealaltă bunică: Şi ce, ai vrea să bage-n ea ca sparta?

Aici se rupea firul. Păi, cum poţi să bagi în tine dacă eşti spart? Adică, nu faci risipă? Dacă eşti spart, înseamnă că nu te-a cusut nimeni la timp, şi tot ce faci e să pierzi tot pe drum. Mă suceam, mă uitam în oglindă, nu, în nici un caz nu vedeam nici o spărtură. Clar nu-s spartă. Da' parcă nici ăia de băgau în ei ca sparţii nu aveau rupturi pe nicăieri. Dacă ar fi fost aşa, atunci în mod clar nu aveau cum să fie atât de rotunzi. Un balon, dacă-l împungi cu acul şi-l găureşti, devine slab, slab de tot. Deci undeva era o problemă. Ori aveau spărturi pe care nu le vedeam eu pentru că erau bine peticite, ori spartul ăla n-avea nici o legătură cu balonul. Şi pentru că auzeam asta destul de des, mă analizam la fel de des în oglindă. Poate poate descopăr ceea ce adulţii nu vor să-mi arate. Da' nici nu mâncam mai mult; în nici un caz nu voiam să fiu balonul pe care bunică-mea să-l spargă pentru că nu-i convenea din punct de vedere estetic...

Dacă ajungeai prea gras, sau prea bătrân, sau pur şi simplu aveai chef să te plângi, erai cu sănătatea pe chituci. Da' nimeni n-avea sănătatea la vedere; adică, poţi oare s-o duci într-un borcan, sau într-o cutie plină cu chituci, astfel încât să stea lejer acolo? Şi ce-s chitucii ăştia? Mie-mi suna a chirpici, ăla de-l foloseşti să faci casele, da' nici una dintre persoanele cu sănătatea pe chituci nu lucra în construcţii, deci chitucii trebuiau clar să însemne altceva. Problema era că nu vedeam sănătatea, n-o puteam palpa, astfel încât să-mi dau seama pe ce stă. Şi dacă pe chituci nu stă bine, a mea, despre care ziceam eu că stă bine, pe ce stă? Pe nonchituci? Pe nechituci? Trăgeam de ai mei să-mi arate chitucii şi primeam o privire din aia gen "copilul ăsta se plictiseşte teribil; un şut în fund şi vezi-ţi de treabă pe dincolo"...

În materie de muncă, existau două variante: munceşti de-ţi sar capacele sau freci manganul la greu. Prima de bine, a doua de rău. Mă uitam la tata, care cică muncea de-i sar capacele. Da' capacele de obicei stau în cămară, şi nu l-am văzut niciodată plecând la muncă cu punga de capace după el. Ştiu că nu le lua, pentru că m-am trezit de câteva ori odată cu el, şi l-am urmărit minuţios prin casă, pentru a vedea ce-şi pune-n geantă. Nope, nu lua nici un capac cu el. Da' asta nu însemna că nu poate să cumpere pe drum, pentru că ştiam eu că bunică-mea face criză dacă te atingi de capacele păstrate special pentru conservele de iarnă. Păi, şi cum? Îşi cumpără în fiecare zi capace, care-i sar de la atâta muncă, şi le pierde, şi-a doua zi îşi cumpără altele? N-ar fi mai uşor să le adune pe alea din ziua precedentă? Cu banii ăia mai bine-mi ia mie ciocolată... Şi când îi sar, cum îi sar? Ca artificiile, sau ca floricele când se fac în ceaun? L-am rugat să-mi arate şi mie cum anume îi sar capacele şi m-a privit de parcă aş fi picat din lună. Cam pe atunci m-am învăţat eu că unii au secrete pe care nu vor să ţi le dezvăluie nici în ruptul capului.

În ruptul capului? Adică, nici dacă-i rupi capul cu totul. Da' cine ar face o chestie de genul ăsta? E voie să rupi capul cuiva dacă vrei neapărat să afli ceva despre el? Dacă te prinde poliţia, poţi să spui că a fost aşa, din curiozitate? Mai aflam şi eu câte un secret din când în când, da' cu lăbuţa pe inimă spun că n-a fost nevoie să rup nici un cap pentru chestia asta.

Dar dacă freci manganul la greu, nu înseamnă că, totuşi, produci ceva? Nu ştiu ce rezultă dacă îl freci, da' în nici un caz nu stai degeaba. Şi te mai şi murdăreşti pe deasupra, deci dup-aia va trebui să speli, deci în final tot faci ceva. Şi ăia de freacă manganul, dacă sunt plătiţi pe chestia asta, nu înseamnă că, de fapt, chiar produc ceva? Nimeni nu te plăteşte pe ochi frumoşi. Eu ar trebui să ştiu asta, pentru că toată lumea spune că ochii mei sunt frumoşi, da' n-am primit până acum nici un ban pe motivul ăsta. Şi-am încercat; din greu. Cum venea cineva, cum îi arătam privirea mea miraculoasă. Observa, bineînţeles, vai, ce ochi frumoşi ai; da' banu' întârzia să apară. Nici măcar o prăpădită de monedă nu mi-am luat pe chestia asta; deci, pe ochi frumoşi nu capeţi decât complimente, în nici un caz salariu la sfârşit de lună.

Şi-mi băteam capul, şi mă chinuiam să pricep, şi pân' la urmă m-am lăsat la mâna mea. Pentru că am realizat că e vorba de un cod secret, şi n-ai cum să dezlegi codul fără să deţii cheia. Cei care deţineau secretul, erau trecuţi de 20-30 de ani, şi mi-am zis că, atunci când voi avea şi eu pompoasa vârstă, mi se va înmâna cu fast cheia. Şi-atunci misterele vor fi dezlegate pentru veci. Ce-i drept, în timp am reuşit să dezleg misterele; da' tot mai aştept petrecerea aia fastuoasă, în care să mi se ofere cheia. Sau tre' să mai cresc puţin?

Bărbierul din Sevilla

Am jucat acu' ceva timp Sally's salon şi Sally's spa. M-au fascinat pentru că erau aşa, colorate, şi-mi dădeau o stare de bine. Adică, pe bune acum, cine n-ar fi fericit să tundă, să vopsească şi să trebuiască să aleagă între măşti de faţă şi spumante de baie? Era meserie curată; puteam face ce voiam în micul meu imperiu şi da, mi se părea de-a dreptul superpufos.

Evident că n-am de gând să fac recenzia jocurilor pe care le-am jucat de-a lungul timpului. Departe de mine gândul. Faza e că am fost să mă tund. Nimic ieşit din comun, aş fi tentată să spun. Adică, nu e prima dată, nu aveam de gând să fac vreo schimbare majoră de genul mă rad în cap şi-mi tatuez o svastică pe chelie, nici măcar o schimbare de stil; doar o accentuare, atât. Ţinând cont de experienţele anterioare, am zis c-o să fie lejer. 15 minute şi gata. Gagica care mă tunde e rapidă, pricepe uşor şi nu mi-a luat niciodată cu vreun centimetru mai mult decât aş fi vrut. Aşa că m-am aventurat în minunata lume a coaforului.

Fac o paranteză: când aud de coafor, nu mă pot opri să nu mă gândesc la sarmale de nuntă şi coafuri din alea, de te îmbătrânesc subit cu douăzeci de ani, pentru simplul motiv că cică aşa trebuie să arăţi la nuntă, şi multe persoane se duc "la coafat" doar la ocazii din astea. Aşa că evit să spun că mă duc la coafor; prefer să spun că mă tund, punct.

Şi m-am dus eu, bun bazată că scap uşor, şi lejer, şi rapid. Când am intrat, să-mi stea pulsul şi altceva nimic. Pe bune dacă nu era exact ca-n joculeţele mele. Multe femei, multe. Mai mici, mai mari, mai pătrate sau mai rotunde. Ici-colo vreo 2 de "ei", veniţi pentru suport moral, cu feţe plictisite şi chinuite, cu un zâmbet forţat pe faţă, încercând să răspundă la întrebări de genul: ce nuanţă să aleg? Şaten sau şaten auriu? Crezi că e de ajuns de buclat, sau îi mai trebuie încă o buclişoară? Să-i spun să-mi mai pilească puţin unghia asta înainte de a o da cu ojă?

M-am scărpinat româneşte-n cap, mi s-a ridicat sprânceana şi cu lăbuţa pe inimă spun că m-a debusolat total imaginea de ansamblu. Într-o parte huţa voia sarmale şi nu era mulţumită de mărimea lor. Dincolo, vreo două cu pungi în cap, aşteptând să expire termenul, pentru a vedea noua vopsea. O tanti pe papuci, mergând în stil de schi, pentru că tocmai îi fusese terminată pedichiura, zumzet, zgomot, morfoteală. Imagine pe fast-forward. Parcă eram în stup. Zgomot de foarfece, ici-colo câte un foen, niscaiva pufuri de fixativ, frate, eram în raiul lor, şi-n iadul meu...

Mi s-a decalat programarea; nu ar fi fost mare problemă dacă asta n-ar fi adus cu sine mai mult zgomot. Şi lumea tot intra. Pe bune că au intrat mult mai mulţi decât au ieşit. Adică a ieşit un nene care voia să vândă ciocolată. În rest, parcă eram într-o gaură neagră. Tot intrau, dar de ieşit, canci! Mă-ntreb acum, oare au mai ieşit vreodată, sau veneau doar spre a se oferi drept jertfă zeului cosmeticii? Oare în spate, acolo unde dispăreau cele mai multe, era vreun altar, pe care le legau şi le sacrificau pentru a fi sâmbăta viitoare mai profitabilă, mai plină de programări, mai roditoare?

Frate, am zis că nu mă mai aventurez sâmbăta la tuns. E prea mult pentru neuronii mei. Aventura aventurilor. Ce sporturi extreme! Ce urcat pe munte, bunjee-jumping sau spălat de geamuri la zgârie-nori...Pui mici pe lângă femei multe, adunate la coafor. Unele erau atât de nervoase că mai au de făcut şi alte chestii după ce ies din mâinile coafezei, că la un moment dat mi-a fost teamă să nu se ia la bătaie. Ar fi fost un spectacol demn de văzut; da' nu ştiu dacă m-aş risca să văd una din asta. E posibil să fie mai mult sânge decât aş putea suporta.

Una peste alta, m-am tuns. Adică, am fost tunsă. Şi da, a fost una dintre experienţele extreme...

Ne place, da, ne place - p.35

O doză de romantism n-a omorât pe nimeni :D

Dimineaţa cu ea

N-aş putea trăi fără ea. Dacă n-ar exista, aş fi nevoită s-o inventez; să-mi chinui creierii pentru a recrea-o. Îmi place cum miroase; îmi place gustul ei dimineaţa, la prima oră şi-mi place s-o simt, fierbinte între palmele mele. Fără ea, eu n-aş mai fi eu şi ziua ar fi ca un film în reluare; înceată, cenuşie, somnoroasă. Şi da, bineînţeles că vorbesc despre cafea. Cafeaua mea din fiecare dimineaţă - mă rog, dimineaţa mea care, de obicei, e prânzul celorlalţi.

Şi pe bune că am o adevărată relaţie cu cafeaua. O relaţie veche, durabilă, o relaţie din aia de ştii că nu se va sfârşi niciodată. Să mă explic: Dimineaţa n-am explozii de fericire, şi nu zburd ca un ied prin casă. Departe de mine imaginea asta. Mai mult mă târăsc. Mă scurg din pat, mă mut în halat şi mă târăsc până-n bucătărie. Ştiu că idealul ar fi "cu săpun mă spăl şi cu apă rece", da' chiar nu înţeleg cine a fost maniacul care a decretat că trebuie să te speli cu apă rece pe faţă într-o dimineaţă de aproape iarnă. Eu nu ştiu cum să aştept mai cu spor apa aia clocotită, şi el îmi şopteşte-n ureche despre ace de gheaţă peste moaca mea deja îngheţată...

Nici nu sunt veselia întruchipată, nici nu vreau să văd veselia întruchipată dimineaţa. După cum spuneam, mă târăsc. Pân' la ibric şi la borcanul cu cafea. Nu, în nici un caz nu funcţionez în parametri normali. Poţi vorbi cu mine, nu zic nu, da' asta doar dacă ai chef să mai spui o dată, ceva mai târziu, povestea de mi-ai spus-o cât făceam cafeaua. Pentru că da, aud că spui ceva cu pasiune şi frenezie, da' cu greu reţin câteva vorbe. Nici alea destul de importante sau de clincăitoare încât să mă facă să-ţi dau mare atenţie. Şi fierbe cafeaua mea. Mă-ndoiesc de faptul că am o privire tocmai inteligentă în momentul ăla. Sau că-mi sclipesc ochii gândindu-mă la cine ştie ce subiect mirobolant. Neee...cuvintele mari apar de-abia după. Ce zic eu cuvinte mari? Orice cuvânt apare de-abia după. Pentru că da, de-abia după ce beau juma' de cană de cafea încep să-mi scârţâie neuronii. Şi de-abia atunci are loc transformarea. Adică, din momentul ăla poţi vorbi cu mine.

Nu, în nici un caz nu mă limitez la o cafea pe zi. Asta ar fi crunt, cu toate că am o cană mare, pentru că doar din cană se bea cafeaua, acasă cel puţin. La serviciu, automatul să trăiască; nu se ridică la înălţimea cafelei la ibric, dar merge; mai ales când ai nevoie de un imbold cu cofeină. Adorm? Pac, cafeaua! Ochii revin la forma iniţială, rotiţele încep să se învârtă mai repede. Încă o dată somn? Încă o cafea! Şi-ncă una, şi-ncă una, până când nu mai pot sta pe scaun; energia atinge cote maxime, şi-aş fi în stare să urc şi pe munte, în ciuda faptului că nu mi-s un fan al naturii. Dar ce nu face cafeua din mine... Pasionaţilor de cafea le-o recomand pe cea cu un strop de Zaraza; sau cu orice fel de "tărie"; aia deja e raiul.

Am spus că iubesc cafeaua? Ce iubit, o ador de-a dreptul! În orice formă, dar mai ales în cea lichidă. Asezonată cu măcar o ţigară. Tare, neagră, caldă. Gâdilându-mi plăcut toate simţurile. Trezindu-mă la viaţă. O dimineaţă fără cafea nu-i dimineaţă; e aşa, ca o continuare a zilei anterioare. E ca şi cum aş duce 48 de ore în spinare. E crunt. Şi da, recunosc cu lăbuţa pe inimă că nu mă pot abţine. E mai presus de mine. În orice relaţie, suntem 3: eu, tu şi cafeaua. Pentru că fără cafea n-aş mai fi eu...