Alege un nume

Nu puteam lăsa să scape "netocat" un subiect atât de controversat. Aşa că, iată-mă din nou la "muncă".

După nenumărate discuţii despre nunţi - nunţi trecute, nunţi în pregătire, nunţi fabuloase, nunţi care au lăsat de dorit, rochii de mireasă şi feţe de masă - am ajuns şi la botez. Pentru că e clar că următorul pas după nuntă e să rămâi însărcinată şi să aduci pe lume "micuţa bucurie, raza de soare, lumina ochilor", micuţul. Nu, n-o să reamintesc faptul că mă disperă copiii sau împinsul de la spate gen "tu când ne oferi un nepoţel?" Asta e deja veche.

Ieri am aflat una nouă. O ştiam de mult, dar am preferat să cred că nu se mai practică. Se pare că m-am înşelat. E vorba despre alesul numelui. Vezi tu, dragă, de chestia asta cică se ocupă naşii. Dacă nu-ţi convine numele ales de naşi, mai bagi tu încă unul, bonus. Ca să nu te trezeşti că, peste câţiva ani, când e destul de mare, copilul tău te ia la bătaie că i-ai nenorocit viaţa punându-i un nume gen "Aristel".

Recunosc, am o problemă cu prenumele. Unele nu-mi plac pentru că sunt cam "prăfuite". Vezi secolele care au trecut peste el. Altele sunt prea pompoase (vezi Armando, Roberto, sau toată suita de nume inspirate de telenovele sau de cei câţiva ani petrecuţi în Italia/Spania de către părinţi). Pe unele le asociez direct cu persoane care mi-au displăcut, deci le urăsc din start. Bineînţeles că asta n-are nimic de-a face cu ce nume alege X să-i pună copilului lui. Doar n-o să mă consulte pe mine fiecare părinte care vrea să-şi boteze moştenitorul. Decât dacă-mi deschid agenţie, ceea ce n-o să se întâmple.

Dar nu aici voiam să ajung. Ca de obicei, 2 chichiţe:

1. De ce e musai să aleagă naşul numele? Poate în ziua în care botează (sau merge cu tine să declare preafericita naştere), naşul a uitat numărul paharelor şi-şi aduce aminte de mielul la care a ţinut el nespus în copilărie, şi pe mielul ăla îl chema Ghiţă, şi te trezeşti cu un Ghiţă mic în acte. Sau poate e mândru nevoie mare de numele lui, care e Haralambie (care nu e un nume urât, dar e cam prăfuit), şi ţine morţiş să-ţi botezi copilul aşa. Iar dacă e fată, să-i spui Haralambina. Să fim serioşi! Tu îl suporţi 9 luni cât stă "în chirie", măcar 18 ani după, îi faci educaţie, îl dai la "şcoli înalte" şi eşti nevoită să îl strigi "Haralambie, vin' la mama!" Cât de ciudată e faza asta?

În afara faptului că e "părintele spiritual", nu cred că naşul ar trebui să-şi dea cu părerea în ceva atât de important ca numele. Adică e o chestie destul de intimă, o ştampilă cu care copilul ăla o să stea toată viaţa, dacă nu se satură la 18 ani şi nu-şi schimbă numele în mod oficial. Sau dacă nu adoptă o poreclă, astfel încât toată lumea să uite de numele real. Dar stai că am aflat că n-ai voie să refuzi naşul, că nu dă bine, că se poate supăra şi se hotărăşte să nu mai boteze. Ei, şi? Pagubă-n ciuperci! Îşi face cineva până la urmă milă şi pomană şi nu te lasă cu "micuţa, raza de soare, luminiţa ochilor" nebotezată. Asta dacă ţii mai mult la ea decât la tradiţie. Dacă nu, te-ai procopsit cu un Haralambie sau o Haralambina pe viaţă.

2. Naşii n-au nici o pretenţie, dar îţi vine ţie ideea genială de a-l boteza Gheorghe Vasile Ion (da, toate 3, ca să aibă de unde alege) direct în acte. Ce am împotriva celor trei nume? Teoretic nimic, pentru că la 40 de ani n-o să aibă nici o problemă. Dar la 3 ani cum îl strigi? "Gheorghe Vasile Ion, treci şi mănâncă?" Sau îl strigi diferit în funcţie de dispoziţie? Sau dacă vrei să-l lauzi sau să-l cerţi? Rişti să-l strige toată lumea Sile, şi nu e un apelativ foarte draguţ, mai ales până pe la 12 ani, când copiii sunt cruzi şi fac mişto din orice. Şi dacă te mai gândeşti câte bancuri cu "Gheorghe" sunt, mai bine nu-l chinui, şi-i găseşti alt nume.

Şi astea sunt nume ok. Dar cum îl botezi tu Stan, Cerasela, Clementina, Pastorela, Strugurel, şi lista poate continua. Păi, l-ai nenorocit pe viaţă. Tocmai acum, când există sute de nume sonore, frumoase, melodioase, tu-l botezi "Gripinel".

Mă amuză jocul "de-a alesul numelui". Pentru că eu am scăpat lejer. Şi chiar dacă atunci când eram mică îmi era ruşine cu numele meu - eram singura persoană sub 30 de ani pe care o cunoşteam cu numele ăsta - în timp am învăţat că se putea mult mai grav. Atât de grav că aş fi putut trăi toată viaţa recomandându-mă doar cu numele de familie, ca să evit zâmbete ironice pe faţă şi hohote de râs pe la spate.

Pe lângă părinţii care n-ar trebui să fie părinţi pentru că n-au grijă de copiii lor, cred că se mai adaugă o categorie: cea a celor atât de lipsiţi de inspiraţie încât pun un nume doar să fie, fără să se gândească la faptul că îi distrug toată încrederea în sine viitorului "membru al societăţii", Titişor (sau Gigel, sau Crenguţa, sau Mariţa)...

Pinguim

M-am sucit, m-am învârtit, şi am aflat ce e ăla un "ping". Şi, după cum am promis, pinguiesc:)

Un blog nou, Per aspera ad astra, pe care am ajuns din întamplare, dar care zic eu că are potenţial. Mai ales dacă se păstrează acid.

Deci, pinguim din când în când. Cică face bine în multiple feluri:D

Ia mâna de pe solniţă!

"Fată, de când încerc să-l dezvăţ pe al meu de sare!"
"Hai, fată, de ce?"
"Păi, de fiecare dată când fac mâncare, mai pune sare peste porţia lui...Nu-i sănătos să mănânce atâta sare! Eu nici nu mă pot atinge de porţia lui, atât e de sărată!"
"Păi, zi-i..."
"Păi, i-am zis, da' aşa se găteşte la ei în familie...Zice că aşa îi place. Nu ştiu ce să mai fac cu el!"
"Fată, eu am altă problemă: mănâncă cu prea mult piper! La ciorbă, la tocăniţă, la friptură, el mai pune un praf de piper! Nu ştiu cum nu-l arde pe stomac! Eu mor numai când îl văd!"
"Lasă, fată, tot e mai bine decât potroaca pe care o mănâncă al meu..."
"Da, fată, da' când o să aibă probleme cu stomacul, şi o să-l opereze, tot la mine o să se plângă. Şi-o să-i spun atunci că era bine dacă mă asculta...De-abia aştept!"

Mâncare, mâncare, mâncare. Că sunt la dietă, că nu sunt la dietă, că au fost în piaţă sau pur şi simplu au deschis frigiderul, că au trecut pe lângă o pizzerie, că au ieşit în oraş, că şi-au cumpărat apartament, că au rămas însărcinate, femeile au o manie cu mâncarea. Ce-au mâncat, ce-au făcut de mâncare, cât şi cum au mâncat. E leit-motivul, puntea care le uneşte, subiectul comun de care nu se vor sătura niciodată. Vorbesc, bineînţeles, despre femeile cu aspiraţii de mamă eroină şi soţie desăvârşită.

Când se întâlnea cu o amică de cafea, bunica mea avea aceeaşi manie. Adică făcea schimb de politeţuri, şi apoi treceau rapid la "partea fierbinte" a discuţiei: "Ce-ai mai gătit? Că eu nu mai ştiu ce să fac de mâncare!" Dar bunica mea avea 65 de ani, trecuse prin foametea din şi de după război, avea copii şi nepoţi şi clar nu mai putea să vorbească despre rochia fabuloasă pe care şi-a cumpărat-o sau despre noua colecţie Channel. Deci avea o scuză.

Dar revenind la partea cu "prea multă sare/piper". Care e faza până la urmă? De ce să impui cuiva modul tău de a mânca, doar pentru că ţi se pare că e cel mai sănătos, cel mai gustos, cel mai cel? Poate că aşa cum mănânci tu e insipid, total fără gust, cumplit de nesărat. Poate că nu celălalt mănâncă prea sărat, poate pui tu prea puţină sare...Poate chiar nu suntem toţi la fel, şi ăsta nu e un lucru rău. De ce să încerci să aliniezi toată lumea la aceleaşi standarde culinare, când clar unuia îi place dulce şi altuia sărat? Cât de mult vrei să depersonalizezi o persoană dacă încerci să-i iei până şi identitatea gastronomică?

Revistele pentru femei militează pentru "în timp, cu răbdare, vei reuşi să-ţi schimbi partenerul". Ce nu înţeleg eu e de ce să încerci să-l schimbi? Nu cred că te-a atras pentru că era exact ca tine, ci pentru că era, măcar în anumite privinţe, diferit. Pentru că avea o personalitate de sine stătătoare, pentru că mânca cu stânga sau asorta ciudat culorile. Dacă tot încerci să-l schimbi pentru a-l aduce mai aproape de standardele tale, s-ar putea să te trezeşti că dormi cu tine însăţi în pat. Şi nici nu mai e nevoie să te uiţi în oglindă, te uiţi la persoana de lângă tine, şi te vezi acolo, în mărime naturală.

Realitate: pe măsură ce trece timpul, realizez că înţeleg prea puţin femeile. Sunt, într-adevăr, de nedesluşit...

Ce le naşte unora mintea

M-am trezit la o oră mult prea matinală pentru mine. În timp ce-mi făceam cafeaua am auzit ceva ce m-a făcut să-mi ciulesc antenele. De menţionat că nu sunt nici foarte receptivă, nici foarte vioaie imediat după ce mă dau jos din pat - vreo trei ore după, adică - deci clar era ceva important. Din seria lucrurilor care mă calcă pe ficaţi, mă termină, mă transformă.

Cică Măria Sa, prefectul capitalei, a înaintat o propunere care, dacă este aprobată, va duce la eutanasierea câinilor vagabonzi, atât timp cât nu se găseşte nimeni să-i revendice. Cu alte cuvinte, după ce ne-am bătut cu pumnul în piept şi am pus - măcar cu numele - pe picioare o "poliţie a animalelor", după ce au apărut câteva asociaţii care se chinuie cum pot pentru a ajuta animalele fără stăpân, când din ce în ce mai multă lume se implică pentru a steriliza şi a stopa astfel, pe cale cât mai umană, înmulţirea câinilor fără stăpân, vine unu' din ăsta cu câte o idee care ne trage cu mulţi ani înapoi.

Adică vezi tu, dragă, a visat el aşa într-o noapte că va deveni salvatorul bieţilor oameni nevinovaţi, care suferă urgia maidanezilor, propunând eutanasierea în masă. Sincer acum, eu nu văd mare diferenţă între maidanezi şi copiii străzii - cunoscuţi de mulţi sub numele de "aurolaci" - care cerşesc sau îţi subtilizează portofelul. Tot fără stăpân sunt, tot nu produc nimic, tot pot deveni agresivi. Să-i eutanasiem şi pe ei, că tot se poartă . Ce mai contează cum scăpi de ceva ce te supără, dacă ai scăpat? Şi Hitler a mers pe acelaşi principiu, deci, Sieg Heil!

Recunosc că pe mine nu m-a ţinut să mă duc la un adăpost pentru câini. Pentru că nu ştiu cum aş pleca de acolo, şi bat la pariu că aş visa dup-aia doar boturi umede, cozi fluturătoare şi priviri bune care spun "ia-mă acasă". Nu mă ţine psihic. Repet, cu orfelinatele n-am nici o problemă, pentru că un om se descurcă altfel. Stă şi-n cap şi tot se descurcă. Iar cei care nu se descurcă, soarta...Asta e. Dar măcar, la un moment dat, li s-a oferit şansa de a încerca să se descurce. Un animal n-are cum. Decât dacă dă din coadă, sau dacă muşcă ca să se apere. Iar dacă muşcă, e considerat periculos, şi omorât. La fel, nu văd nici o diferenţă între un câine care muşcă şi un om care omoară cu sânge rece. Şi pe ei nu se oferă nimeni să-i eutanasieze. Cu toate că există riscul de omorî over and over again.

Şi mă miră faptul că un om care ar trebui să gândească - doar de asta e prefect - poate veni cu o idee atât de minimalistă. Ar putea să propună fonduri pentru sterilizare şi îngrijire, amenzi pentru cei care sunt responsabili de existenţa câinilor vagabonzi, dezvoltarea "poliţiei animalelor", dar nu! El se gândeşte că ar fi bine să omorâm tot ce nu ne convine. Cât de brută trebuie să fii? Cât de crud şi violent şi sadic? Mă-ntreb ce părere ar avea PETA despre propunerea domnului prefect, şi Brigitte Bardot, şi toţi oamenii ăia care şi-ar da braţul stâng ca să pună capăt violenţei gratuite împotriva animalelor.

Da, ştiu, unii vor spune: "Păi, ştii că nu mai poţi merge pe stradă din cauza haitelor de câini. Sar la jugulară, şi te sfâşie, şi te mănâncă de viu!" Să fim serioşi. Am trecut şi eu prin cimitir - unde sunt, într-adevăr, haite organizate -, am trecut printre gingii ridicate, şi lătrături, şi mârâileli, dar n-am păţit nimic. Şi-n plus, un câine nu atacă decât dacă îi e foame. Şi dacă îi e foame, tot vina omului este. Da, ador organizaţiile care sprijină sterilizarea, şi deparazitarea, şi îngrijirea câinilor fără adăpost. Pentru că un câine sterilizat e un câine care clar nu e violent, care nu mai poate să facă pui de-a valma, care nu mai are de aşteptat decât să moară de bătrâneţe. Şi fondurile alea care ar trebui să se ducă spre eutanasiere, ar putea la fel de bine să se ducă spre sterilizare, fără să inventezi un abator de câini. Dar poate că domnul prefect nu s-a gândit până acolo. Sau poate domnul prefect nu a gândit deloc. Poate că, în ciuda faptului că e plătit să gândească, trebuie s-o facă alţii în locul lui.

Mă gândesc aşa: dacă nu v-aţi direcţionat cei 2% - eu una încă n-am făcut-o - şi vă plac câini, pisici, grămezi de animale - vii, nu ca în visele unora -, şi n-aveţi planuri măreţe cu ei - gen Smurd - ce-ar fi să-i "donaţi" către organizaţiile care se ocupă de maidanezi? Măcar aşa ar scădea numărul "posibililor eutanasiaţi", iar cei care au asemenea idei vor fi nevoiţi să renunţe la ele, din lipsă de "subiecţi". Dacă aţi avut, sau aveţi, sau aţi vrea un animal de companie, gândiţi-vă măcar la asta. Schimbările vin din gesturi mici, dar multe. Părerea mea.

Enervaţi-vă!

Papa este acuzat că sprijină pedofilia. Papa zâmbeşte sadic şi parcă e pus mereu pe şotii. Papa pare să aibă pregătită câte o răutate în fiecare moment. Poate e doar impresia mea. Fără a fi catolică, mi-a plăcut Papa celălalt. Papa Ioan Paul al doilea. Şi l-am respectat când a zis "folosiţi prezervative". Pe bune, a fost un şoc, dar cred că avea dreptate.

Nu, n-am de gând să vorbesc despre religie.

Ieri am văzut două fetişoare - să fi avut vreo 10 ani - care aruncau cu pietre într-o alta. Pur şi simplu, în mijlocul străzii, o flancaseră şi aruncau cu pietre. Pentru că nu ştiu ce ofensă majoră le adusese. Primul gând care mi-a trecut prin cap a fost "părinţii voştri clar trebuiau să folosească prezervativul". Şi acelaşi gând îmi trece de fiecare dată când văd copii care bat din picioare în magazine, şi când văd oameni care chinuie animale, şi când aud de pedofili.

Şi mai este o situaţie din asta: atunci când aud că nu ştiu care a rămas însărcinată, a născut şi şi-a aruncat copilul la gunoi, sau l-a lăsat la orfelinat. Nu-mi plac copiii, dar mai tare îmi displac persoanele care n-au altceva mai bun de făcut decât să stea însărcinate timp de 9 luni şi apoi să se debaraseze de copil. Păi, dacă tot ştiai că n-ai de gând să-l păstrezi, de ce n-ai avortat? De ce nu te-ai protejat? De ce n-ai luat pastila de a doua zi? Nu, nu-mi spune, din cauză că religia interzice toate chestiile astea, nu? Pentru că n-ai putea păcătui atât de grav, atât de tare, şi preferi să aprovizionezi cu marfă nouă orfelinatele...

Când eram mică, îmi imaginam că orfelinatele sunt doar pentru copii cărora le-au murit părinţii, şi n-au rude care să aibă grijă de ei. Mai apoi am aflat că, de fapt, sunt pline din cauză că unele femei n-au de gând să-şi folosească capul, şi fac copii pe bandă rulantă. Cel puţin la noi.

În momentul în care s-a propus să se dea prezervative gratis în şcoli, opinia publică a fost consternată. La fel şi când s-au gândit să introducă ore de educaţie sexuală. Pentru că vezi tu, copiii sunt prea mici, prea inocenţi, prea sensibili ca să audă aşa ceva. Sunt prea fragili pentru a fi informaţi în şcoli, dar nu-s prea mici pentru a face copii la 15 ani.

Mă calcă pe ficaţi ipocrizia şi politica struţului. Dacă nu vedem, nu se întâmplă.

Şi încă ceva: persoanele alea, super religioase, care l-au descoperit pe adevăratul dumnezeu la 30 de ani, acum poartă fuste şi batic, şi fac 9 copii pentru că domnul a zis "duceţi-vă şi înmulţiţi-vă". Nu contează că trebuie să împartă o ciocolată pe lună la 9 copii, nu contează că vor creşte chinuiţi, şi ingrămădiţi, şi vor purta haine unul de la celălalt, contează doar că părinţii nu ies din cuvântul domnului. Şi când ajung acasă, după întrunirea de la biserică, se pot aştepta să afle că, în curând, vor avea şi al zecelea frate, pentru că tata nu a putut să nu sară pe mama, şi ghici ce...mama e kinder cu surpriză din nou!

Am crescut înainte şi după revoluţie. N-aveam acces la informaţie, multe le-am aflat de prin reviste gen Bravo sau Salut, înainte de a şti exact ce şi cum, dar, frate, suntem în 2010. Cred că am trecut de momentul când o discuţie sexuală se purta în şoaptă; am impresia că unele persoane mai trăiesc încă la începutul secolului trecut, crezând că pe copii îi aduce barza şi că încă mai avem nevoie de mame eroine.

Pentru că n-am de gând să continui - nu de alta, dar n-are sens, pentru că m-am făcut (sper) înţeleasă - vă las cu una dintre reclamele mele preferate. Enjoy!

Prin cafenele

Când ies să beau ceva - cafea, cocktail, ceai:)) - îmi place s-o fac în cafenele drăguţe, cât mai puţin cunoscute - pentru a nu fi nevoită să dau nas în nas cu o pereche de "cunoscuţi" - cât mai mici şi mai intime. Intime pentru mine, nu în ideea în care toţi clienţii se cunosc între ei, se ţin de mânuţe şi fredonează fericiţi "Hotel Cişmigiu". Mă simt foarte bine dacă mă cunoaşte persoana de la bar, dar nu într-atât încât să-nceapă să-mi povestească ce a mai făcut aseară. Îmi plac locurile unde se ascultă muzică bună, de preferat în surdină, unde nu există riscul de a ţipa peste masă pentru că nu te auzi de boxe, unde mă pot relaxa fericită.

Idealul meu în materie de cafenele îl reprezintă Insomnia, din Cluj. Cei care au trecut pe acolo, ştiu de ce. Să spunem că are legătură şi cu pianul aşezat în mijlocul uneia dintre încăperi, şi cu faptul că puneau destul de des Marlene Dietrich, şi cu promptitudinea cu care îţi era schimbată scrumiera (o dată la două ţigări).

Dar nu reclamă Insomniei vreau să fac azi.

1. E foarte greu să găseşti o asemenea cafenea, din câte ştiu eu cel puţin. Întotdeauna există riscul de a intra într-un local care pare drăguţ la prima vedere dar, când intri, realizezi că fumătorii stau în aceeaşi încăpere în care alţii consumă pizza. Şi puţine lucruri sunt mai nasoale decât fumul de ţigară amestecat cu mirosul de tocăniţă. Deci clar nu locuri unde se mănâncă şi se fumează în acelaşi timp.

2. Vreau să stau liniştită cu cafeaua mea, intru într-un băruleţ draguţ şi, după ce îmi primesc cafeaua, luminile se sting, stroboscopul e pus în priză, şi începe...karaoke! Mamă şi cum îi mai chinuie talentul pe unii! Sincer, ar trebui să se facă o chestie: ca să poţi participa la karaoke, să vii cu adeverinţă de la un profesor de muzică, cum că ai ureche muzicală şi, pe deasupra, şi voce. Altminteri, eşti nevoit să asculţi behăielile unora care au impresia că nu ştiu ce piesă le iese genial. Apropo de chestia asta, la o "ieşire" cu scop strict karaoke, am fost obligată - de atunci m-am învăţat minte să nu mai joc adevăr sau provocare în locuri dotate cu staţie karaoke - să cânt - a se citi behăi - Alesha Dixon, The boy does nothing. A fost cumplit. Cred că am vreo două fire albe scoase de piesa aia. Mă linişteşte gândul că cei care au avut "privilegiul" de a mă asculta, au măcar patru fire albe. Asta ca să se înveţe minte...

3. Găsesc un loc draguţ, muzică bună, cafea genială, lume ok. Cel puţin la prima vedere. Mă aşez fericită şi comand. Ghici ce! Întotdeauna se găseşte câte o persoană care să se holbeze lung. Admirativ sau nu, chiar nu-mi pasă, dar îmi stă cafeaua în gât când cineva mă măsoară din cap până în picioare, îşi suceşte gâtul să mă vadă mai bine, îşi întoarce scaunul ca să mă ţintuiască mai abitir. Nu intru în cafenea ca să-mi fac lipeala. Nu mă interesează cine se nimereşte să fie acolo, în acelaşi timp cu mine, urăsc să stea cineva să se uite la mine. Din câte ştiu eu e de-a dreptul un gest de bădăran să te holbezi la cineva, să-i măsori fiecare mişcare, să-l faci să-şi înghită cu hopuri cafeaua. Dar asta e doar ceea ce ştiu eu...

4. Dacă sus-numita privire nu e prezentă, clar există un grupuleţ de liceeni care au pus mâna pe o chitară, au învăţat trei acorduri şi acum zdrăngăne fericiţi în mijlocul cafenelei, exersându-şi talentele artistice. Sunt boemi, zdrăngăne folk sau balade rock "folk-uizate", acoperă boxa aia care cântă drăguţ, în surdină, după cum am spus deja că-mi place. Şi stau şi mă gândesc, oare s-au ocupat toate băncile din parc? Pentru că manifestaţiile de genul ar trebui date în aer liber, nu lângă mine; nu vreau decât o clipă de linişte. Dacă voiam show, mă duceam la "folk you"...

Ajung la părerea că e o adevărată luptă să găseşti un loc fain, care să întrunească toate calităţile unui băruleţ simpatic, în care să revii cu plăcere. Da, poate sunt eu prea pretenţioasă, dar mă fac eu mare şi-mi deschid cafenea. Şi pe bune dacă n-o să pun afişe cu "nu vă mai holbaţi la mesele vecine" şi "no young talents aloud". Şi-o să se intre pe bază de invitaţie, şi-o să fie doar pentru persoane la fel de stresate ca mine. Chiar dacă o să fiu propriul meu client - unicul, irepetabilul - măcar o să mă simt bine în timp ce-mi beau cafeaua.

Frica de...

Se presupune că femeile sunt mai "slabe de înger" decât bărbaţii. Că sunt mai sperioase, mai temătoare, mai neajutorate. Că le e frică de mai multe chestii, că exagerează, că tremură din orice.

Ca de obicei, există două lucruri care mă surprind şi care mă râcâie în acelaşi timp:

1. Da, bărbaţii sunt mai curajoşi, mai puternici, mai greu de speriat. Au pacheţele de muşchi, rezistenţă fizică mai mare, pot să-ţi construiască centru comercial folosind doar un băţ şi-un briceag. Dar mare parte dintre ei sunt pe punctul de a leşina dacă le arăţi o picătură de sânge, o seringă sau o operaţie proaspăt făcută. Nu, nu vorbesc despre medici (despre care oricum am auzit că măcar în anul I de facultate, au leşinat la autopsii), vorbesc despre bărbaţii care n-au contact în fiecare zi cu sângele. Poţi să-i pui să vâneze crocodilul, să prăjească mistreţul sau să jupoaie iepurele, fără nici o problemă. Dacă îi trimiţi să-şi facă analizele, sunt pe jumătate leşinaţi. Chit că e vorba despre un biet ac şi o jumătate de seringă de sânge, îi vezi livizi, traşi la faţă, moi. Ar fi în stare să plătească pe cineva să facă analizele în locul lor, numai să nu treacă prin calvarul de 5 minute, timp în care se leagă garoul, acul atinge suprafaţa pielii, intră în venă, extrage câteva picături de sânge, şi apoi iesă triumfător. Să nu mai vorbim despre bucata de vată îmbibată în spirt pe care trebuie s-o ţină peste "rană"...Face parte din tortură, dar o urăsc mai puţin, pentru că prezenţa ei semnifică şi finalul torturii.

Tata şi-a făcut analizele de vreo 2 ori în toată viaţa, şi atunci pentru că nu putea să scape de ele. Mai avea puţin şi leşina cand am vrut să-i arăt semnul de la operaţia de apendicită. Subliniez, am vrut să i-l arăt, pentru că nici acum nu ştie cum arată şi, sincer, de-abia se mai vede. Nu s-a mai uitat la mine o săptămână după ce mi-am pus pierce în nas, pentru că am vrut să-i arăt că nu mă doare, că pot scoate pierce-ul fără probleme, că nu e grav.

În faţa mea la analize era un munte de om. O matahală. Tremura literalmente când s-a aşezat pe scaun să-i fie luat sânge, nu s-a uitat, iar când a ieşit avea cămaşa udă de transpiraţie.

Un amic a rezistat cu stoicism vreo 2 săptămâni până să se ducă să-şi scoată o măsea care-l termina. A băgat pumnul de pastile, a încercat tot ce se putea doar ca să scape de stomatolog. Iar când finalmente s-a dus, n-a mai avut nevoie de anestezie, pentru că a leşinat pe scaun.

Menţionez doar în treacăt fobia bărbaţilor pentru femei la menstruaţie. Ar face orice să fie cât mai departe de sursa sângerării. Mai că ar pleca de acasă...
Asta îmi aminteşte de un banc pe care mi l-a spus un prieten, cu mult timp în urmă. "Cum să ai încredere într-o vietate care sângerează o săptămână în fiecare lună fără să moară?!"

Ce ne învaţă asta? Dacă vrei să sperii un bărbat, înţeapă-te la deget cu acul. Chiar dacă nu pică leşinat, clar vor începe să-i tremure genunchii.

2. De ce ţipă femeile când se sperie? Dacă au văzut un şoarece, un gândac, o umbră, în loc să elimine sursa fricii, încep să ţipe. Eventual se urcă pe un scaun, fără să se oprească din ţipat. Sincer, nici şoarecele, nici gândacul n-o să fugă dacă ţipi la el. N-o să priceapă că, de fapt, vrei să-l înfricoşezi cu strigăte războinice. Pur şi simplu n-o să te bage în seamă.

Dacă te furişezi pe la spatele unei femei şi-i faci "BUGABUGABU!", ghici ce...O să ţipe. La fel şi dacă trece o maşină prea aproape de ea, şi dacă o urci în montaigne rousse, şi dacă arunci pe nepregătite cu ceva în ea (fără să o loveşti, desigur).

Nu înţeleg această reacţie. Şi eu mă sperii, dar n-am ţipat niciodată. Mi se pare cam pueril. Şi, în plus, oricât de guturală ar fi vocea femeii în mod normal, când ţipă, ţipă ascuţit, acut, mai să-ţi spargă timpanul.

În plus, există femei pe care îmi face plăcere să le sperii. Dacă le povesteşti cum o prezenţă malefică aşteaptă ca ele să adoarmă, apoi să le prindă de picioare şi să le ducă far far away, clar nu mai dorm o săptămână, şi atunci doar cu lumina aprinsă. Dacă le spui că la 3 noaptea toate forţele întunericului îşi dau întâlnire sub patul lor, obţii acelaşi efect. Dacă le povesteşti că dacă se uită noaptea în oglindă e posibil să le fie furat sufletul, sigur îşi acoperă toate oglinzile în fiecare seară. Mă amuză să spun poveşti din astea. Da, ştiu, am o rotiţă lipsă, dar cât timp pot să îndure până să se obişnuiască?

Acum am un nou "experiment" în lucru: De vreo două luni încoace ţin o colegă în suspans cu oglinda, şi patul, şi ora trei noaptea. Încă se mai sperie, dar parcă nu aşa tare ca la început. Vă anunţ când îşi revine total din şoc.

Sintetizând...Fiecăruia îi e frică de ceva. De preferat ar fi să nu ştie nimeni ce te sperie, pentru că, dacă află, deja ai un punct în minus. Dar, dacă nu vă e frică de chestia asta, chiar aş fi curioasă cam care sunt temerile generale. Chit că sunteţi bărbaţi sau femei.

Ca la Moldova

Vorbesc cu "di", "pi", "ci". Pentru că aşa am învăţat să vorbesc prima dată, pentru că aşa vorbesc toţi cei din jurul meu, pentru că nu-mi imaginez că aş putea vorbi altfel. Asta sunt. De la limita Moldovei, nu am "dulcele grai moldovenesc" precum ieşenii, dar se simte în accent. Vorbesc repede, mănânc litere, dar n-aş renunţa la felul meu de a vorbi nici într-o mie de ani. Pentru că el mă defineşte, el mă creează.

Am stat doi ani în Cluj, timp în care toţi ardelenii se amuzau de stilul meu de a vorbi. Cei mai mulţi mă opreau în mijlocul frazei. "N-am înţeles nimic din ce ai spus, vorbeşti prea repede, dar îmi place să te ascult...E melodios şi cald." În doi ani cât mi i-am petrecut printre ardeleni, nu le-am preluat accentul. Singurele reminescenţe care mi-au rămas sunt "e fain" şi "nu e bai". Atât, în doi ani de zile. Când veneam acasă, toţi cunoscuţii se mirau: "Vai, dar tu nu ai deloc accent de Cluj!" De parcă ar fi fost musai să vorbesc "ardeleneşte". De parcă doi ani ar înlocui cei 20 pe care i-am petrecut acasă, printre cei asemeni mie. Nu, n-o să-mi reneg niciodată rădăcinile moldoveneşti, pentru că mi se pare maximul snobismului. Iar extremele îmi displac.

În ordinea asta de idei, prezint următoarele fapte:

1. Un prieten intră la facultatea de medicină din Tg Mureş. Bravo lui, mi-am zis. Băiat deştept. În prima vacanţă, după două luni petrecute printre ardeleni, şi-a tras băiatul un accent de ardelean de nu mai ştiam cu cine vorbesc. Să lămurim o chestie: după două luni petrecute în Ardeal, nu are cum să îţi dispară peste noapte accentul moldovenesc şi să îl capeţi pe cale naturală pe cel ardelenesc decât dacă te chinui foarte tare. Dacă te strofoci, dacă ţi-e ruşine de "di, pi, ci"-ul tău. Altminteri, e imposibil. Şi când l-am întrebat ce-i cu noua manieră de a vorbi, respectivul mi-a răspuns că a venit natural, că nu mai poate să vorbească altfel, că îi este greaţă de "moldoveneasca" pe care a vorbit-o din faşă. How weird is that?

2. Am trecut prin Bucureşti, în misiune de serviciu. Şi, la firmă, cum vorbeam eu vrute şi nevrute, sunt întreruptă de o cuconiţă înţepată: "Vai, cum se cunoaşte că eşti din Galaţi! Ce accent ai, dragă!" La sprânceana mea ridicată, a continuat. "Eu sunt tot din Galaţi, dar de când sunt în Bucureşti, nu mai am cum să vorbesc ca acasă. Mi-e practic imposibil, dragă. Când mă gândesc că stâlceam cuvintele, cum faci tu acum, îmi vine să intru în pământ de ruşine. Sunt în Bucureşti de 3 luni, şi nici nu se mai simte diferenţa. Bleah, accentul moldovenesc e atât de incult!" Am rămas mască. Eu, Camelia Bucur, am rămas fără cuvinte. Şi asta mi se întâmplă atât de rar, că ar trebui să trec aceea zi în calendar. Păi, fata mea, dacă după 3 luni, tu vorbeşti "corect" ca bucureştenii, dacă noi toţi cei din Moldova suntem inculţi, poate că nu trebuia nici să te naşti, nici să mai creşti ca să spui asemenea inepţii...

Reiau. Din punctul meu de vedere, fiecare accent îşi are savoarea lui. Îl simţi pe omul care-ţi vorbeşte, îl înţelegi, ţi-e mai drag când scapă un "tulai, domne dragă" sau "pi vremia bunicului". Îl simţi sincer, mândru de ceea ce este, aproape de tine. Mă-ntreb câte măşti are un om care îşi schimbă accentul peste noapte şi uită că n-a zis "ce vrei acum?" ci "ci vrei, mă?" în momentul în care a primit primul brânci, şi s-a-ntors acasă, cu genunchii juliţi, plini de praf, cu urme de lacrimi amestecate cu ţărână; şi a continuat să-ntrebe, over and over again, după obiceiul copiilor: "da' ci-a avut cu mini?" Cât de mult trebuie să asude sub măştile alea? Şi, la urma urmei, di ci sî-mi bat capul? Şî când o sî mor, tot moldovineşti o sî vorbesc. Pentru cî incult îi ăla di nu vedi sub accent, nu ăla di-l foloseşti.

Vorbe de duh

Tocmai când credeam că nimic nu mă mai poate surpinde, am mai aflat câteva chestii. Chiar ieri, la muncă. Ţinând cont de faptul că nu sunt atât de egoistă pe cât mi-ar plăcea să cred, o să vi le împărtăşesc. Nu de alta, dar nu-ţi poţi da seama cât de ignorant eşti până nu vine unu' şi te trage de atenţie. Deci, să purcedem:

1. Aţi auzit de "linge-mi tocul". Este o chestie porno, folosită de când lumea. Depinde, într-adevăr de gusturi şi obiceiuri, dar nu mi-am pus niciodată problema în felul în care am auzit-o ieri.
"Fată, cum să-ţi lingă tocul? Adică tu mergi cu pantofii ăia pe stradă, sunt plini de praf şi când ajungi acasă îl pui să ţi-i lingă? Şi dacă a plouat, şi e noroi, şi vii cu tocurile imbibate de mâl, ce faci? Îi speli înainte sau nu? Şi dacă ai stat toată ziua cu pantofii în picioare, şi-ţi miros picioarele, nu faci duş înainte? Cui i-ar plăcea să-ţi lingă tocul?"
Am rămas atât de mască, încât n-am putut să explic faptul că tocurile alea, care le dau atâtea bătăi de cap, n-au nici în clin nici în mânecă cu ce poartă în fiecare zi, la muncă...

2. Cel mai comod mod de a transporta crema de faţă nu este în cutiuţa din dotare, ci în...seringă. Mai ales dacă ai mai multe creme, pleci în concediu şi nu vrei să cari toate cutiile după tine. Îţi umpli mai multe seringi cu câtă cremă ai de gand să foloseşti, şi o transporţi fără probleme.:-??

3. În momentul în care văd o femeie însărcinată, femeile care vor copii dar n-au reuşit până acum, se bat să atingă burta viitoarei mame, poate "se ia " şi la ele.
Întrebarea mea e...oare femeile alea nu ştiu cum se fac copiii? Adică, au impresia că prin simpla atingere a unei burţi se trezesc că au realizat şi ele imaculată concepţie? Şi dacă vrei să simţi cum mişcă fătul, dar nu vrei să rămâi însărcinată, ce faci? Mângâi respectiva burtă cu mănuşi? Iar dacă eşti însărcinată şi te mângâi singură pe burtă, există riscul să rămâi însărcinată a doua oară? Dar dacă te atinge un bărbat? Este posibil să nască şi el peste nouă luni?

4. Dacă vrei să faci un copil şi ai pisică, în mod clar n-ai nici o şansă să rămâi însărcinată. Pentru că simpla prezenţă a unei pisici acţionează ca o pilulă anticoncepţională, şi clar bye bye baby! Adică pisica are o relaţie malefică cu uterul tău care, în prezenţa ei se inhibă şi refuză să mai găzduiască un "micuţ". Cum ai scăpat de pisică, gata ai şi reuşit să rămâi însărcinată...

5. Sărutul franţuzesc este o chestie scârboasă şi periculoasă, pe care n-ar fi bine s-o încerci, pentru că nu se ştie cu ce sechele poţi rămâne. Dacă te sufoci cu limba celuilalt?!

N-am de gând să comentez sus-numitele afirmaţii. Vorbesc de la sine. Tot ce pot spune este că, după ziua de ieri, am mulţumit divinităţii că sunt eu. Dacă după ce citiţi totul ridicaţi o sprânceană, e bine să aduceţi aceleaşi mulţumiri. Pentru că se pare că mare e grădina domnului. Bine că am reuşit să sar gardul...

Ne place, da, ne place - p11

On ză er

Nu ascult radio decât atunci când se nimereşte să fie deschis de către altcineva. Pentru că dacă e vorba de muzică, am playlist-ul meu, pe care îl iubesc şi-l respect, iar dacă e vorba despre emisiuni, n-am răbdare să ascult până la capăt. Dar evident că-mi trece pe lângă ureche, ba în timp ce-mi fac dimineaţă cafeaua, ba în taxi, ba prin magazine. Şi da, uneori sunt chestii interesante; alteori te doare mintea de ceea ce poţi auzi.

Într-un timp, undeva pe la ora 11 seara, toţi colegii mei erau cablaţi, ascultând o emisiune de dor şi jale, de inimă albastră şi iubiri nefericite. Habar n-am postul, cert este că se lăsa deodată o linişte nefirească; nu mai respirau, nu mai auzeai decât tastaturile până când, la unison, izbucneau toţi în râs. După asta, evident, începeau comentariile. Cine ce a spus, de ce a spus-o, cum a reacţionat şi cum ar fi trebuit să reacţioneze, săracul, nefericitul, prostul. Mă rog, aţi prins ideea. O emisiune pentru persoane care n-au bani să se ducă la psiholog şi preferă să se descarce la radio...

Personal, am făcut, la un moment dat, în tinereţea mea sălbatică, o emisiune de gen. Să te sune cineva să-şi dea cu părerea despre ce ai debitat tu era tot ce ne doream. Demonstra că eşti ascultat, că eşti apreciat, că nu vorbeşti degeaba. Da, din spatele microfonului, telefoanele alea în direct sunt vitale. Şi faci tot ceea ce poţi pentru a capta interesul, pentru ca cel de acasă să simtă furnicături în vârful degetelor, să nu-şi mai găsească locul pe scaun, să-l frigă ceea ce spui tu, pentru a nu mai rezista tentaţiei, pentru a pune mâna pe telefon şi a spune două vorbe - 3 prostii - "on the air".

Până aici totul e clar. Persoana care face emisiunea se "hrăneşte" cu telefoane. Şi e normal, pentru că ăla e job-ul ei, pasiunea; telefoanele alea îi dau posibiliatea de a bea un cocktail la sfârşit de săptămână.

Eu nu pricep altceva: persoanele care sună. Nu vorbesc despre concursuri, la care se sună în speranţa de a câştiga premiul cel mare, eventual un pix cu sigla radio-ului. Vorbesc despre emisiuni gen "ce dezamăgiri ai avut în dragoste?", "cine crezi că merită să câştige alegerile şi de ce?", "câinele dumneavoastră e mai sănătos dacă mănâncă iarbă?", "se droghează tinerii din ziua de azi?", "de ce bătrânilor nu li se mai oferă locul în autobuz?" etc.

Adică, să ne înţelegem mai bine: tanti Florica stă cuminte, în fotoliul ei de acasă, aude ceva care o intrigă, care o deranjează, sau pur şi simplu se pliciseşte de moarte pentru că telenovela a fost reprogramată, aşa că pune mâna pe telefon şi-ncepe să-şi dea cu părerea. Uneori, ceea ce spune ea n-are nimic în comun cu subiectul discuţiei, dar vocea ei sună atât de frumos la radio! Nu contează că face dezacorduri, nu contează că ţipă în receptor, nu contează că a încurcat numerele de telefon, ea e "on ză er". Până săptămâna viitoare o să aibă ce discuta cu vecinele. Cum i-a pus ea la punct pe ăia de la radio şi ce le-a mai zis-o! Nimeni nu se pune cu Tanti Florica!

Făcându-mi cafeaua în fiecare dimineaţă, am observat chiar persoane care se "repetă". Care sună constant, care deja se prezintă în "stil radio", care îl trag de atenţie pe cel care întreţine discuţia. "Sunt eu, Tanti Florica...Am sunat şi ieri. Păi, vă ascult zilnic. Felicitări pentru emisiune. V-am mai spus şi ieri, dar vedeţi cât sunt de politicoasă? Nu, în legătură cu subiectul de azi n-am nimic de zis, dar îmi place să mă aud în radio. Mă ascultă şi Tanţi, de la trei. De fapt, vă ascultă pe dumneavoastră dar, mamă, ce invidioasă o să fie că eu am prins linie şi ea nu! Atât voiam să spun. Mai sun şi mâine. Şi chiar dacă nu intru "onlain" măcar să îi sune lu' Tanţi ocupat, să crape de ciudă!"

Pe bune, mă depăşeşte dependenţa de radio. Lumea a ajuns atât de plictisită, atât de singură, atât de tristă încât aşteaptă cu sufletul la gură o discuţie, fie ea şi de 30 de secunde, cu o voce oareşcare?

Am auzit persoane care sună de la muncă, persoane care sună din trafic, persoane care ţin cu o mână căruciorul copilului şi lesa câinelui, şi cu cealaltă telefonul. Nu e nimic nou, nimic vital în ceea ce zic. Dar simt nevoia să-şi dea cu părerea. E cam aceeaşi chestie ca la televizor, când în timpul emisiunii vezi mesajele telespectatorilor: "Felicitări pentru emisiune. Eşti splendidă!"; "Oamenii ăstia ar trebui arşi pe rug"; "Nişte nesimţiţi, asta sunt. Ei, şi toţi cei ca ei!".

Nu, nu-mi explic impulsul de a spune "live" o grămadă de inepţii. Nu, nu-mi explic de ce unii încă mai fac dedicaţii la radio. Nu, n-o să pricep cum unii se trezesc dimineaţa şi tot ceea ce vor e să vină emisiunea aia, să le mai zică ei vreo două. Dar, până la urmă, asta sunt eu. Persoana căreia nu-i place nici de Tanţi, nici de Tanti Florica. Dar, dacă mai sună mult la radio, sugerez să vină cu ideea unui fan club. Când îl vor pune pe picioare, pun pariu că sigla va fi "ailovtanţi" sau "aiheitflorica"...Oricum, ceva romantic. Boem ca vocea lor pe calea undelor...

Schimbări nevăzute

E deja o axiomă faptul că femeile cheltuiesc. Mult. Enorm. Pe tot felul de chestii. De la fundiţe şi clămiţe până la haine de blană şi poşete unicat. Orice le intră în raza vizuală este un potenţial lucru cumpărat. Chiar dacă nu le trebuie, chiar dacă nu e pentru ele, chiar dacă mai au încă 20 de chestii la fel acasă. Pleacă cu poşetuţa şi se întorc cu camionul de sacoşe. Şi da, sunt lucruri palpabile, "pipăibile cu mâna", pe care le vezi şi ştii că sunt acolo. Chit că iar a cumpărat mileul perfect pentru monitor, cartea lui Montignac - de care n-are nevoie, oricât de mult s-ar alinta -, sau un stilou Mont Blanc, cu toate că ea "scrie" cu tastatura.

Dar ce te faci când ea apare radiantă, cu un zâmbet până la urechi, mândră şi plină de sine, şi te anunţă triumfătoare: "Tocmai am cheltuit 20 de milioane! Nici n-o să ghiceşti pe ce!"
Şi te mobilizezi, îţi încordezi mintea, te uiţi după şirul de sacoşe care, în mod normal, ar trebui să însoţească respectivele cuvinte. Dar,...nimic. Nu, n-are nici inel, nici brăţară, nici alte bijuterii noi. Îs tot alea cu care a plecat dimineaţă de acasă. Hainele - aceleaşi. Poşetă nouă? Nici măcar.
"Tu chiar nu vezi ceva schimbat la mine?!"
De tuns, clar nu s-a tuns. Vopsit? Nu, e aceeaşi culoare. Implanturi? În nici un caz. Şi-n timp ce ridici tâmp din umeri, începe:
"M-am trezit cam demoralizată azi dimineaţă, aşa că mi-am zis să fac ceva pentru mine. Aşa că m-am dus la centrul ăla despre care am citit săptămâna trecută şi ghici ce! Chiar e aşa de fabulos pe cât se spune!"

Rezumat (nu încercaţi acasă, reţetele sunt "licenţe poetice"):
Tratament facial cu masaj şi gomaj şi raze ionizante(???); mască energizantă cu extract de pulpă de mango amestecată cu suc de palmier; saună cu esenţe de levănţică şi vanilie; masaj pentru stimularea centrilor nervoşi şi pentru eliberarea energiilor ignorate; masaj pentru relaxarea muschilor solicitaţi; pietre fierbinţi pentru înviorarea nu ştiu căror noduri energetice...
Şi, pentru toate astea, cardul e mai uşor dar ea, ea iradiază. Dacă stingi lumina, poţi s-o reperezi, pentru că după atâta energie eliberată, nu mai ai nevoie de bec.

Da, se vede o schimbare...Dar e mai mult psihică decât fizică. Din punctul ei de vedere, adică. Şi după două ore în care-ţi povesteşte cu lux de amănunte fiecare mişcare, fiecare tip de mască folosit, fiecare degeţel care s-a bucurat de mirobolantul masaj, te anunţă triumfătoare: "Ghici ce! Am făcut rezervare şi pentru luna viitoare. Aş fi făcut mai devreme, dar şi aşa de-abia am reuşit să mă strecor. Noroc că cineva a anulat în ultima clipă. Era o şansă pe care nu puteam s-o ratez!"
Claaaar...

După cum spuneam, femeile cheltuiesc mult. Enorm. Şi nu întotdeauna banii daţi sunt însoţiţi de sacoşe, sacoşele, punguţe şi punguliţe. Uneori îi cheltuiesc doar pe ele. Ca şi cum şi-ar aplica în fiecare zi masca aia despre care s-a descoperit de curând că face extraordinar de bine, din aur. Eu nu pricep. Dar cine sunt eu să mă pun între o femeie şi ora ei de înfrumuseţare? Mai ales dacă dup-aia singura ei problemă e că nu trece timpul destul de repede până la următoarea şedinţă de răsfăţ?

Şi, ca să fiu sinceră, la urma urmei, tot ce contează e că s-a simţit bine. Până la capăt:)

Se putea şi mai bine

"HA! Dacă faci cumpărături în valoare de 3 milioane, ai 10% reducere. Adică trei sute de mii, pentru că dai 3 milioane! Ce hoţi!"
"Uite şi la ăştia, ce ticăloşi...Dacă te duci cu maşina veche de spălat, ai reducere de 1 milion...Adică de ce doar un milion? Ticăloşi, dom'le!"
"Ce tâlhari. Doar să te tragă în piept! Dacă iei un produs, la al doilea ai reducere 50%. Doar ca să te facă să cheltui..."
"Da, reduceri de 75%. Ce vrăjeală! De fapt, acum le dau la preţul lor real!"
"Bine că ne-au mărit prima de Crăciun...Salariile nu puteau să le mărească!"
"Mie, la sfârşitul lunii, îmi rămân cam 300 de minute neconsumate din abonament, care nu se reportează, dar tot le plătesc. Ce escroci! Păi, să-mi dea minutele alea luna următoare, că doar sunt ale mele, nu să mă tragă în piept!"
"Şi hoţii ăştia au mărit pensiile doar cu 5%. Cum să se descurce bietul pensionar cu doar 5% în plus?"
"Decât să ne dea de la sindicat pungă de Crăciun, mai bine dădeau cinci sute de mii primă..."

Hoţi, tâlhari, escroci, mafioţi...Toţi ceilalţi. Lumea toată are un singur scop în viaţă: să te tragă în piept, să te scuture de bani, să te fraierească. Nu există strategie de marketing, nu există ideea de comerţ, nu există decât ideea că, dintre toţi, tu eşti cel înşelat. Totul e doar o conspiraţie, ca să te facă să dai bani, ca să te scuture bine, ca să-ţi fure portofelul.

Mă simt depăşită de situaţie. Nu am obiceiul să mă văd ca o victimă, nici să-mi plâng de milă. Dacă vreau ceva, plătesc cât mi se cere, fără să comentez. Dacă prind sezonul reducerilor, cheltuiesc mereu mai mult decât aveam de gând, dar asta doar pentru că nu mă pot abţine. Nu-mi bagă nimeni mâna în buzunar, nu mă obligă nimeni să scot portofelul, nu-mi pune nimeni pistolul la tâmplă ca să mă duc să profit de oferta aia de 10% gratis. Dacă mi se oferă ceva, primesc. Nu mă gândesc că da, e bine că mi-a dat, dar ar fi fost mult mai bine dacă mi-ar fi dat mai mult. "Mai mult" e o sintagmă pe care o folosesc eu, pe mine, nu în raport cu ceilalţi. Pentru că nu mi se cuvine totul. Faptul că intru în magazin nu înseamnă că trebuie să mi se ofere ceea ce vreau gratis, şi dup-aia să mai cer şi o pungă în care să pun totul.

Există aici două chestii:
1. Unii cred că sunt mereu înşelaţi. Că toată lumea vrea să profite de pe urma lor, că orice reclamă e un mijloc de a-i lăsa faliţi, că în momentul în care cumpără ceva - la preţ redus, să zicem - ei sunt cei care ies în pierdere. Şi mă amuză să văd cum se aprind, cum se înroşesc, cum mai au puţin şi le plesneşte o venă pe creier când citesc pliantele cu promoţii. Pentru că nu au de gând să cumpere nimic, dar se oftică teribil pentru că alţii ar putea să cumpere, pentru că alţii au bani - şi ei au, dar preferă să-i pună la ciorap -, pentru că, în mod clar, în momentul în care a fost tipărită oferta aia, cei care au scos-o s-au gândit la salteaua lor cu bani şi la cum să-i jecmănească mai abitir.
Nu, lumea întreagă nu se învârte în jurul vostru. Nu, în mod clar pliantul de la nu ştiu ce supermarket nu a fost tipărit cu dedicaţie. Nu, nimeni nu ia bani de la tine decât dacă îi dai din proprie iniţiativă, şi asta ştim amândoi că nu are să se întâmple. Când Sfântul Petru o să îţi dea drumul în rai, nu o să facă asta doar pentru a pune mâna pe economiile tale. Deci, relax. Eşti în siguranţă. Pentru vecie.

2. Unii au obiceiul de a se lamenta non-stop. Oricât de bine le-ar fi, oricât de avuţi ar fi, oricât de mulţumiţi, ei trebuie să se lamenteze. De parcă, dacă n-ar face chestia asta, tot universul s-ar prăbuşi. Nu le dai nimic, e de rău. De ce nu le dai nimic? Le dai ceva, e de rău. De ce nu le-ai dat mai mult? Le dai mai mult, e de rău. Nu puteai să le dai tot?
Se plâng de salarii, de chirie, de muncă, de partener, de conexiunea la net, de soartă, de sarmalele de sâmbăta trecută, de gaura aia din asfalt, de direcţia vântului, de mărimea portocalelor, de climă, de tot. Pentru că orice ar avea, parcă are gust mai bun dacă strâmbă din nas şi spun că se putea şi mai bine. Pentru că, dacă ar spune "asta e bine", cred că le-ar sta pulsul, şi ar muri pe loc.

Din câte am observat, singurul lucru de care nu se plâng sunt ei înşişi. Şi singurii care nu vor să profite de pe urma lor sunt tot ei.

Mă gândesc că ar fi un experiment interesant să-i aduni pe toţi şi să-i laşi o săptămână închişi, într-o cameră. Una din două: ori dezvoltă La Cosa Nostra în variantă autohtonă, ori îi găseşti încleştaţi de beregată, pentru că s-au tras în piept la porţiile de mâncare. Ghiciţi ce variantă prefer:P

Femeie vs playstation

Recunosc cu mâna la fundiţă că-mi place să mă joc. Pot petrece ore în şir în faţa calculatorului, cu un joc nou şi complicat. Cu cât e mai complicat, cu atât mai bine. Dacă mă fascinează teribil, nu mă las până nu-l termin. Nu, nu pierd nopţile cu el, dar un joc bun mă relaxează. Am jucat Heroes, Warcraft, Joan of Arc, Bloodrayne, Hitman, Syberia, Farm frenzy şi lista poate continua, pentru că da, am jucat multe jocuri. De asta pot înţelege mania bărbaţilor de a-şi pierde nopţile jucând Fifa sau NFS. Şi tot de asta înţeleg şi nevoia de a "pierde" 2 ore, după ce ajung de la muncă, adânciţi în Lineage sau Age of Empires.

Fiecare are nevoie de un timp de relaxare, de "evadare".Şi cred că asta exclude datul cu aspiratorul sau ştersul geamurilor.

Faza e că nu cunosc multe femei care să accepte chestia asta. Tot mai des aud lamentări de genul:
"Am ajuns aseară acasă şi ghici ce făcea al meu...Se juca!!!"
"A stat 2 ore în faţa calculatorului, în timp ce îmi făceam manichiura, şi-n loc să-şi dea cu părerea la ce ojă să folosesc, s-a jucat!"
"Pe bune, mă gândeam că e mai matur de atât. Cum poţi să te joci la 23 de ani?"
"În loc să facă ceva constructiv când vine de la muncă, îşi construieşte imperii pe calculator..."
"M-am săturat! L-am trimis să ia pâine, şi mi-a zis că se duce după ce termină nivelul!"

Am înţeles, se joacă. Aşa, şi? Nu pierde toată noaptea, stă câteva ore, cât să se relaxeze, simte nevoia să se lupte, fie doar virtual. Ar fi o problemă dacă din câte ore le petreceţi împreună, toate ar fi în faţa monitorului. Dar pentru o "pauză de joacă" nu cred că se face gaură în cer.
Oare ai prefera să stea pe net şi să se uite pe furiş la filme porno sau să invadeze site-urile de dating cu pseudominul "cocoşul fioros"? Ai prefera să conceapă programe performante, pe care să le testeze non-stop pentru a le perfecţiona, şi cu care, clar şi-ar pierde nopţile? Ai prefera să vină transpirat după un meci de fotbal, mirosind a bere, plin de praf şi să-ţi dea să-i speli tricoul? Ar fi mai masculin, mai armăsar, mai atractiv, dacă ar avea un hobby gen construcţii sau săpături arheologice?

Clar nu înţeleg femeile. Sau genul ăsta de femei. Pentru că, pe bune, mie mi se pare cam căutat nod în papură să te iei de un om pentru că se relaxează cu un playstation. Şi să faci din asta o tragedie shakespeareană mi se pare patetic. În plus, chiar nu înţeleg de ce trebuie să acaparezi totul. Să controlezi fiecare mişcare, de la locul cănilor la hobby-urile celorlalţi. Lumea nu se învârte în jurul tău decât dacă ştii din ce direcţie s-o împingi.

Şi clar, atât timp cât îţi suportă şi pasiunea pentru pantofi, şi dependenţa de shopping, şi mâncarea aia care a ieşit cam arsă, cam fără sare şi cu puţin cam mult ulei, cred că poţi să-l laşi să respire preţ de o repriză de Fifa.
Nu de alta, dar dacă pui calculatorul sub cheie, s-ar putea să te trezeşti fără el. Sigur a jucat Safecracker. Şi deja ai un punct în minus.

Mai mult "despre mine"

Dar nu prea mult, pentru că ce-i mult strică.
Cu de la Iulia citire. Se onorează, în măsura în care sunt chestii "generale":P

1. Ai o poreclă?
Nope.

2. Unde locuieşti?
Acasă.

3. Înălţime?
1,77.

4. Ai o zi onomastică?
De Florii:-??

5. Ocupaţie?
Ceceu. Sau consilier clienţi...

6. Limbi vorbite?
Română. Restul nu le vorbesc, le citesc:P

7. Colecţii?
De haine.

8. Număr la pantofi?
Depinde de pantofi.

9. Şcoli absolvite?
Toate Magna cum laudae.

10. Materia preferată?
Ora de leneveală.

11. Ce hobby-uri ai?
Hmmm...Prea personal.

12.”Bani de buzunar”?
Rezistă până în primul magazin

13. Dorinţă?
Ar fi discriminare să aleg între ele.

14. Vise?
În fiecare noapte. Uneori şi ziua, cu ochii deschişi.

15. Număr norocos?
Nu cred în cifre decât dacă sunt câştigătoare.

16. Ce ai vrea să revezi?
Filmele la care n-am adormit.

17. Ai animale de casă?
Nu, ele mă au pe mine. 3 pisici, adică.

Am mai scurtat-o puţin:)
Ştiţi faza, e pe bază de autoservire.

Om nou la muncă

Probabil că aşa este peste tot. Peste tot unde sunt mai multe persoane care lucrează laolaltă, care ajung să se cunoască cât de cât, care împart mâncarea, îşi beau cafeaua de dimineaţă împreună, care fumează în gaşcă, pentru că e trist să fumezi singur. Ajungi să ştii cam ce îi place fiecăruia, dacă are câine sau pisică, dacă e cuplat sau nu. Femeile oricum vorbesc despre manichiură, bărbaţii despre playstation. Se creează o structură, un mini-univers. Există cupluri formate la muncă, cupluri cu ani în spate, cupluri de o pauză. Totul e la fel.

Ei, liniştea micro-cosmosului e zdruncinată în momentul în care e angajată o persoană nouă. Şi aşa începe show-ul, mai ales dacă persoana respectivă e bărbat, pentru că majoritatea e formată din femei.

Din momentul în care "masculul" nou şi-a făcut apariţia, apar şi schimbările. Toate femeile se machiază; dacă nu se machiau înainte, acum încep, dacă machiatul era o obişnuinţă, acum o fac mai cu sârg. Cele care nu se spălau pe cap, au acum un motiv să o facă; sunt pufoase, şamponate şi spumate. Cele care nu fumau, se apucă acum, sau ies să-i ţină companie. Când trece EL, vezi privirile cum îl urmăresc. Îl dezbracă, îl devorează, sincer, vezi cum toate sunt cu limba scoasă, şi cu o respiraţie uşor gâfâită. A nu se înţelege greşit, nu vorbesc despre toată lumea, ci despre majoritate. Minoritatea e doar excepţia care întăreşte regula.

Vezi fuste scurte, manichiură şmecher făcută, ocheade languroase, parfumul e mai puternic, replicile mai inteligente, umorul mai acid; eşarfele flutură în vânt, persoane care nu vorbesc de obicei îi cer ajutorul, e invitat la ţigară, i se oferă cafea, îi este apreciat gustul vestimentar, capacitatea de a asculta, inteligenţa, frumuseţea, perspicacitatea, imaginaţia, felul în care foloseşte mouse-ul, şuviţa aia rebelă de pe frunte, aparenţa macho.

N-am înţeles niciodată de ce o figură nouă aprinde în mintea unora beculeţul ăla de "posibilă partidă bună". De ce fiecare persoană e privită ca un posibil partener, de ce se aruncă femeile pe toţi bărbaţii care le ies în cale, de ce bărbaţii salivează după femeia aia care de-abia s-a angajat. Înţeleg să-ţi placă o persoană după ce o cunoşti, după ce ai stat de vorbă cu ea, după ce ajungi la concluzia că aveţi puncte comune. Dar nu să te arunci pe fiecare om nou, să-l sufoci, să dai din coate pentru a ajunge mai aproape de el. Faptul că e nou venit nu-l face candidatul ideal pentru măritiş, decât dacă-l legi la ochi, îl priponeşti de stâlp şi îl pui să semneze actul cu pumnalul la beregată.

Ce e şi mai ciudat, e că nu doar persoanele single sunt călare pe nefericit. Nuuu, femeile simt nevoia să intre în competiţie chiar dacă nu au de gând nici să-şi părăsească, nici să-şi înşele partenerul. Doar de dragul competiţiei, doar pentru un compliment, doar pentru mirosul de sânge. Apropo de sânge, da, cred că femeile pe lângă un bărbat nou sunt ca o ceată de rechini care au simţit miros de sânge. Îl urmăresc, îl hăituiesc până când oboseşte, până când pică.

Pe mine, sincer, mă amuză toată situaţia asta. Nu pricep de ce trebuie să te arunci pe un om, oricât de mult ţi-ai dori să ai cu cine să vezi un film sâmbătă seară; nu pricep de ce trebuie neapărat să te combini la locul de muncă; nu pricep instinctul ăla care spune "combină-te, mărită-te, fă copii". Cred că asta e faza. Nu dau importanţă unui nou venit, pentru că nu-l privesc ca pe un "possible perfect match", pentru că măritatul şi copiii nu sunt pe lista mea, pentru că n-am probleme că mai am puţin până la 30 de ani şi o să fiu considerată "fată bătrână" pentru că n-am îmbrăcat rochia cea albă, de minuni făcătoare, de mireasă. Un nou venit mă afectează tot atât de mult ca un aparat nou de cafea; adică deloc.

Dar da, observ reacţia celorlalţi, pentru că e un spectacol pe cinste. Şi aproape că de-abia aştept să se facă angajări, pentru a vedea ce repertoriu este folosit de data asta, pentru a vedea ce se mai inventează pentru a "pune mâna pe premiu", pentru a mă bucura gratis de show.

Pe de altă parte, nu ştiu de ce simt încă impulsul de a-i spune noului venit: "Fugi, nefericitule, fugi cât mai poţi, până nu te reperează, până nu încep să te vâneze!" Dar cred că s-ar uita puţin ciudat la mine, pentru că până nu te frigi, nu ştii ce înseamnă o arsură. Aşa că tac. Data viitoare îmi cumpăr şi popcorn. Merge bine de tot şi la comedii, şi la drame.

Doamne fereşte!

Am renunţat la bătutul în lemn. A fost greu, dar am reuşit. Până la urmă, nu-mi folosea la nimic. Dacă e să mă lovească trenul, să-mi pice pianul în cap sau să-mi moară câinele, se întâmplă oricum. Chiar dacă-mi julesc eu pumnii de lemn sau nu. Garantat şi demonstrat pe deasupra. Deocamdată pot spune că-mi stăpânesc maniile, până la una nouă; dar asta e deja altă poveste...

Am trecut ieri pe lângă o biserică. Una ca toate celelalte, cu clopotniţă, şi curte, şi enoriaşi. Am mai spus că nu cred neapărat în dumnezeul ăla cu barbă şi cartea dreptăţii în mână. Nu cred că stă numai în biserici şi cruci, nu cred că le vorbeşte preoţilor. Dar alţii cred chestia asta. În ordinea asta de idei, mi-a sărit în ochi un om care, trecând pe lângă biserică, şi-a făcut o cruce largă. Apoi un altul. Şi-un altul. Dacă aş fi stat să observ, majoritatea persoanelor care trec pe lângă biserici îşi fac cruce. Unii mai largă, pompoasă, de le acoperă tot pieptul. Alţii mici, grăbite, în serii de câte trei. Unii încurcă stânga cu dreapta, alţii îşi fac cruce cu limba în gură; unii şi-o fac pe ascuns, în buzunar, alţii se fac că au treabă cu vreun nasture, şi se crucesc pe ascuns. Hmmm...Mie, una, numai a pioşenie veritabilă nu-mi sună toată treaba asta...

Adică, să înţeleg că, de fiecare dată când treci pe lângă o biserică trebuie să-ţi faci cruce? Şi dacă treci pe lângă mai multe biserici, îţi faci cruce la toate? Şi dacă treci pe lângă aceeaşi biserică de mai multe ori într-o zi, îţi faci cruce de fiecare dată? Sau eşti "scutit", pentru că e aceeaşi biserică? Şi dacă, din întâmplare, îţi faci cruce şi dup-aia vezi că era, de fapt, o biserică protestantă, ce faci? Îţi retragi crucea, sau e, în continuare, valabilă? Cum merge treaba asta? Şi, în plus, dacă nu-ţi faci cruce, ce se întâmplă? Eşti trăznit în moalele capului de singurul fulger din zonă? Îţi cade o cruce în cap? Se rupe catapeteazma bisericii în două? Mă intrigă faza asta...

La fel cum nu înţeleg de ce, în momentul în care cineva aude că, undeva, departe, peste mări şi ţări, s-a născut un copil cu două capete, îşi face în mod reflex cruce şi mai scoate şi un chinuit "doamne fereşte!" Doamne fereşte de ce? Copilul ăla deja s-a născut. Doamne fereşte să nu faci şi tu un copil la fel? Dacă e să-l faci, îl faci oricum; şi dacă n-o să aibă două capete, nu cred că o să aibă strânsă legătură cu numărul de cruci pe care îl faci pe zi. Din punctul ăsta de vedere, exemplul lui Iov ar trebui să fie de ajuns.

A picat un avion. "Doamne fereşte!". A picat deja. A fost cutremur în Chile. "Doamne fereşte!" A fost deja. A murit Papa. "Doamne fereşte!" A murit deja. A deraiat un tren. "Doamne fereşte!" A deraiat deja. A izbucnit război în Irak. "Doamne fereşte!" A izbucnit deja.

Nu, nu duc o campanie anticrucereligiebiserică. Doar mi se pare cam forţat reflexul de a simţi prezenţa divină doar când vezi o biserică sau când auzi ceva grav. E cam aceeaşi chestie cu câinele lui Pavlov. Doar că ăla era patruped. Aveam impresia că oamenii nu pot fi dresaţi la fel de uşor ca un câine. Iar dacă nu e vorba de dresaj, atunci e vorba de făţărnicie. Te îndrepţi spre cele sfinte doar când îţi crapă măseaua. Şi nici asta nu mi se pare corect.

Oricum aş da-o, tot nu e ok. Sincer, mulţumesc divinităţii că nu mai există Inchiziţie. Am scăpat - momentan - de rug. Şi...doamne fereşte să se repete istoria, pentru că nu mă văd cu ochi buni...

Ne place, da, ne place - p 10

Les chansons d'amour nu e o noutate. E din 2007, dar dacă aveţi o puţin timp liber, e bun de văzut. Dacă nu pentru acţiune, măcar pentru coloana sonoră, care e genială.
Sincer, mi s-a părut o variaţiune pe aceeaşi temă - mai puţin reuşită, ce-i drept - după The Dreamers. Pe cel din urmă nu o să încep să-l laud; spun doar că e unul dintre filmele mele preferate. Şi nu sunt eu o autoritate în domeniu, dar după ce o să-l vedeţi, sper că-mi veţi da dreptate:P

Unde stăm în taxi

Merg mult cu taxi-ul. Nu pentru că mi-e lene să merg pe jos, ci pentru că, uneori, chiar nu am timp. Ca să mai "salvez" câteva minute de somn, ca să mai "trag" de alte câteva în faţa cafelei, ca să nu pierd trenul, taxi-ul mi-e cel mai bun prieten.

Nu-mi plac maşinile decât pentru că te duc repede dintr-un loc într-altul. Îmi displace mirosul de benzină; îmi displace faptul că oricând poate intra cine ştie ce tolomac în maşina ta, făcând-o pilaf; îmi displace ideea că te pot lăsa frânele. În plus, am - de când mă ştiu - rău de maşină. Dacă şoferul ia curba mai brusc, dacă drumul e plin de gropi - bine, recunosc, şi o singură groapă e de ajuns -, dacă am ghinionul să nimeresc printr-o zonă cu serpentine, când cobor am o figură anume, puţin verde, puţin trasă, cam traumatizată. Ăsta e unul dintre motivele pentru care merg mereu pe "locul mortului". Adică da, locul de lângă şofer. Inclusiv în taxi.

Deci vă puteţi imagina ce figură am avut ieri, când am aflat - din întâmplare - că "o femeie nu stă lângă şofer în taxi", conform codului bunelor maniere. Afirmaţia a fost însoţită de o mimică de dezgust pentru femeile "alea", care nu respectă această regulă arhicunoscută. În plus, se pare că trebuie să stai în spate, în diagonală cu şoferul, şi numai bărbaţii au voie să stea în faţă. Plusez, bărbaţii au voie să stea în faţă doar dacă nu sunt însoţiţi de o femeie, sau dacă sunt turişti şi vor să vadă oraşul.

Nu mi-a venit să-mi cred urechilor. Deja am fost trasă cu mult în trecut, când o doamnă nu era doamnă dacă se aşeza pe capra lângă vizitiu, sau dacă avea tupeul să călărească altfel decât pe şa pentru femei. În trecut, când femeile clar nu aveau aceleaşi drepturi ca bărbaţii, când dacă râdeai în public erai considerată "de proaste moravuri", când "ţi-am văzut glezna" era apogeul sexului. Şi, dacă stau şi mă gândesc bine, era o vreme când o femeie singură nu putea să ia taxi-ul, pentru că doar anumite femei mergeau neînsoţite; când o femeie nu putea să oprească un taxi, pentru că bărbatul era cel care trebuia să-i facă semn, altminteri îi diminuai "bărbăţia"; când numai gândul la "taxi" era interzis oricărei femei respectabile.

Bun aşa, mi-am zis, sperând să fie doar o părere singulară. Dar ghici ce! Se pare că majoritatea colegilor mei consideră dovadă de proastă creştere să te aşezi lângă şofer. Că nu e etic, moral şi drept. Că e ciudat şi ameninţător pentru legile buneicuviinţe. Că e degradant. Că, reluăm, trebuie să fii bărbat ca să stai lângă şofer. Mă întreb dacă sexul şoferului influenţează cu ceva regula asta. Adică, dacă şoferul e o femeie, bărbaţii trebuie să stea în spate şi femeile în faţă? Până la punctul ăsta n-am mai ajuns cu discuţia...

Da, mi se pare deplasată această "regulă". Pentru că, din punctul meu de vedere, s-a născut din ideea că cel care conduce e servitor, iar stăpânii nu stau lângă servitor. Mai târziu, s-a transformat în faza aia, conform căreia, o femeie nu poate sta lângă un bărbat fără a-şi "păta onoarea", decât dacă acel bărbat e soţul, tatăl sau fratele ei. Apoi, doar curvele iau taxi-ul neînsoţite, şi aşa mai departe. Dar, sincer, credeam că am trecut de perioada aia. Credeam că suntem, totuşi, în alt secol decât cel în care a fost scris "codul bunelor maniere" - care, între noi fie vorba, ar trebui să aibă bunul simţ să fie revizuit şi up-datat. Credeam că atât timp cât femeile şi negrii au drept de vot, cât s-a obţinut egalitatea aia pentru care s-a militat atât, cât putem fi Lady Gaga, şi Marilyn Manson şi Bowie fără a fi consideraţi altfel decât foarte tari, putem trece peste locul în taxi. Se pare că progresul e, în continuare, o chestie de nuanţe.

Şi dacă a sta lângă şofer e un atribut al bărbaţilor, atât timp cât în faţă nu mi-e rău, şi am loc pentru picioare (sună ciudat, dar în spate rareori am destul loc) atunci sunt femeie până la portieră; tot drumul sunt bărbat, iar când cobor mă remetamorfozez în femeie. Asta dacă altfel nu se poate...

Doar o rochie

Revin cu noutăţi din capitolul "shopping cu femei".

În momentul în care vine vorba despre bani, o femeie - dacă e, într-adevăr, femeie, nu viitoare mamă de familie, cu şosete de spălat şi pampers de cumpărat - nu vede nici sacul de cartofi, nici setul de oale. Primul lucru care îi trece prin minte e "ROCHII". Da, cu Caps, colorate - sau nu -, cu talie empire sau spate gol, pătrată la baza gâtului, sau cu volănaşe pentru că, de, se apropie vara...

Mă intrigă gradul de atracţie exercitat de o rochie asupra unei femei, pentru că eu nu port sus-numitul articol. Pe mine mă fascinează cămăşile, tricourile sau blugii evazaţi, deci rochia e un mister pentru mine. Ştiu tot felul de rochii, mă uit prin reviste după cele mai noi creaţii, rămân gură-cască atunci când văd ce minunăţii pot crea unii, dar nu simt imboldul ăla să o cumpăr. Cel puţin nu pentru mine.

Reluăm: bani = rochie. Evident că trebuie să alergi prin zeci de magazine în căutarea Ei. Pentru că nu vorbim despre orice fel de rochie, ci despre una care să se potrivească pe posesoarea ei ca o mănuşă. Trebuie să fie deosebită ca model, să nu scoată în evidenţă părţi negative gen iepuraşi sau aripioare - unele rochii pot face asta, chiar dacă respectivele părţi nu există -, să aibă o anumită culoare ca să nu dezavantajeze tenul, să vină cu o aură de mister necesară pentru compatibilitate, să nu stea ca un sac, să nu micşoreze lungimea abdomenului, să se ia pe sâni, să aibă talia în dreptul taliei şi, nu în ultimul rând, să fie mărimea ideală. Cam multe criterii pentru o biată rochie, dar trebuie să îmi amintesc că, în momentul în care e cumpărată, nu mai e o biată rochie, ci ROCHIA.

După mult - a se citi MULT - chin, rochia e găsită. E cea mai frumoasă, cea mai porno, cea mai draguţă, cea mai comodă, cea mai cea rochie posibilă. Are toate calităţile posibile, şi nici măcar un defect. A fost croită special pentru noua ei stăpână. Parcă a aşteptat-o toată viaţa, de la ieşirea din fabrică, pe umeraş în magazin, în spatele vitrinei. Şi acum, cele două sunt finalmente reunite. Prin puterea fashion, cele două şi-au împlinit destinul. Lumea nu va mai fi la fel cu ele împreună. Deja au început să se producă schimbări pozitive în materie de climă, economie, umanitate.

Dar ghici ce! Aventura nu s-a terminat. Aventura continuă! Pentru că la rochia per-fec-tă, e nevoie neapărat de pantofii per-fecţi şi de poşeta per-fec-tă, altminteri tot universul va fi dat peste cap. Gheţarii se vor topi, pădurile ecuatoriale vor fi doar o tristă amintire, noua stăpână a rochiei va fi de-za-mă-gi-tă! Şi cum nu-mi doresc aşa ceva, goana după accesorii începe. Pentru că pantofii perfecţi şi poşeta perfectă nu-s doar un mit, ele chiar există acolo, undeva, poate pe raft, poate dosite după tejghea, poate în mâna altei femei care le-ar cumpăra, dar n-are rochia la care să le asorteze.

Ce pot să mai zic...În momentul în care o femeie vrea o rochie, citiţi printre rânduri; nu vrea doar o rochie, vrea şi pantofi, şi poşetă, şi eşarfă, eventual şi pălărie, ochelari de soare şi dresuri care să se potrivească perfect. O femeie nu vrea o rochie, vrea perfecţiunea...

Printre telenovele

Prima telenovelă care a apărut la noi - şi pe care mi-o şi amintesc - a fost Sclava Isaura. A fost aşa, ca o revelaţie după filmele româneşti de care, la 8 ani, eram sătulă, o schimbare faţă de filmele cu VanDamme şi cu Stallone, la care deja ştiam că el, personajul principal, va ieşi învingător. Cam rănit, plin de sânge, fără o ureche, dar învingător. Sclava Isaura o creat o manie; în fiecare seară când era un episod, lăsam totul, de la "ascunselea" până la "raţele şi vânătorii", şi mă instalam comod în fotoliu, ca să văd "ce se mai întâmplă". La fel făceau toţi amicii mei de joacă. Aşa se explică de ce la ora aia nu vedeai picior de om pe stradă. Toţi eram fascinaţi de povestea ciudată, a fetei obligate să trăiască între alb şi negru, între sclavie şi promisiunea libertăţii.

Următoarele soap-opera care m-au fascinat au fost Santa Barbara, Nord şi Sud şi Sunset Beach. Mărturisesc că n-am avut răbdare să văd nici una dintre ele până la sfârşit. Deja totul era mult prea previzibil, învăţasem să deosebesc un joc scenic bun de unul prost, mă stresa - încă de pe atunci - falsitatea. Aşa a început decăderea termenului "serial" în ochii mei.

Pe vremea când toată lumea era fascinată de Marimar sau de telenovelele cu Natalia Oreiro, deja nu mai suportam conceptul. Îmi venea să iau la bătaie pe toată lumea care de la ora 16 până la ştirile de la ora 20 nu se dezlipea de ecranul televizorului pentru a vedea cum săraca fată bogată se îndrăgosteşte, iubeşte în secret, descoperă că e sora fratelui ei, că are un copil pe care nu l-a conceput niciodată, că e rudă de gradul 1 cu Fidel Castro şi că, până la urmă, se căsătoreşte cu iubirea ei din copilărie, fiul grăjdarului.

Peste tot eram înconjurată de poveşti de genul ăsta. La şcoală, colegele reluau episodul trecut, îl disecau, îşi dădeau cu părerea despre ce o să se întâmple, sau cum ar fi reacţionat în locul personajului; dacă pierdeau un episod, rugau să le fie povestit, cu lux de amănunte; se visau în telenovele, trăiau în telenovele. Mă exasperau!

În timp, mania serialelor sud-americane a scăzut. Sau n-am mai dat eu importanţă. Cert este că lumea a lăsat-o mai moale cu Maria Luiza Felipa del Castandillo şi Jose Armando del Mirabal, şi a trecut pe filme mai serioase. Nu mai au timp să se uite seară de seară cum doi porumbei îşi declară dragostea într-un episod, ca în celălalt să se despartă cumplit şi iremediabil, preferă să vadă deznodământul într-o singură oră. Sau se uită la emisiuni gen "noră pentru soacră" şi "cum mi-am petrecut nunta", pentru că li se pare mai aproape de realitate.

Vă daţi seama că nu mică mi-a fost mirarea când am auzit, zilele trecute, de un serial care face furori. Lumea tremură iar de la un episod la altul. Stă cu sufletul la gură fiecare secundă din cele 60 de minute. Îşi dă cu presupusul, discută costume, emite judecăţi de valoare despre atitudini, diferenţe de rasă, cultură, continente. N-am avut nici răbdare, nici interes pentru a afla cum îl cheamă exact, dar e ceva în legătură cu un palat de jad, şi e o telenovelă...sud-coreeană!
Asta a pus capac la toate.

Să înţeleg că, de acum înainte, în loc de tradiţionalul Jose Armando îl vom avea pe Sun Tzing Li, iar Maria Celeste va fi înlocuită cu succes de Seong Yeon? Lucrul acesta întrece puterea mea de înţelegere. Mă simt depăşită de evenimente, şi mai că regret the good old Globo. Hmmm... să mă gândesc mai bine...Not!!!

Trăistuţa fermecată

Vom discuta azi despre marele mister, despre obiectul care dă bătăi de cap bărbaţilor - şi, uneori, altor femei - mai mult decât un flirt ratat, mai mult decât o avansare ratată, mai mult decât Waterloo lui Napoleon - ţineţi-vă respiraţia - POŞETA!

Da, poşeta e mai misterioasă decât Triunghiul Bermudelor, arhivele Vaticanului şi catacombele Romei la un loc. Pentru că poate conţine diverse chestii, uneori ordonate alfabetic, alteori aruncate haotic, pentru că mereu găseşti lucruri la care nu te aştepţi, pentru că miroase a parfum fără să aibă parfum în ea, pentru că dă naştere la legende.

N-am umblat niciodată în poşeta unei femei fără să mi se dea acordul în prealabil. Mi se pare un loc mult prea intim ca să-mi bag nasul, mult prea personal. Dar, fie ea poşetă plic, sac à main sau poşetă poştaş, toate conţin obligatoriu: oglindă, ruj - 1, 2, 3, poate chiar mai multe, în funcţie de stăpână - mobil, chei şi, posibil, un mascara. Astea sunt must have-urile. Urmează apoi, într-o ordine aleatorie, şerveţele nazale, perie de păr, creion de ochi, gel de duş, încărcător pentru mobil, brichetă, trusă de manichiură, drec, pix - unul sau mai multe, de obicei toate fără pastă - lac de unghii, acetonă, pensule, fard de pleoape, fard de obraz, pudră, plasturi, pliculeţe de ceai şi paracetamol. Eu, una, n-aş fi deloc mirată dacă aş vedea în poşeta unei femei o plantă, cu ghiveci cu tot. Pentru că îngrămădesc într-un spaţiu relativ mic toată casa.

Am văzut cum o poşetă poate fi transformată uşor în geantă de vacanţă, cum pot încăpea în ea şi costumul de baie, şi loţiunea de soare, şi gelul de duş, plus sus-amintitele cosmetice. Am văzut poşete care conţineau o sticlă de whisky, poşete folosite pentru transportul pisicii, poşete cu pachete de cafea şi poşete cu cutii de bomboane. Am văzut tot ceea ce poate conţine o poşetă, şi tot sunt fascinată de capacitatea stăpânelor de a înghesui în ele o parte din viaţa lor.

Ce nu pot să pricep e cum au loc să bage într-o poşetă plic numai chestii utile, de unde ştiu exact ce să ia şi la ce să renunţe în momentul în care "îşi fac poşeta", cum reuşesc să trieze atât de bine utilul de inutil. E o chestie care mă depăşeşte.

Bineînţeles că, tot în poşetă, vei găsi, dacă ai răbdare să cauţi, ambalaje de bomboane - pentru că posesoarea nu aruncă ambalaje pe stradă, nu era nici un coş prin preajmă, şi pe urmă a uitat de existenţa lor -, bonuri din magazine, prospectul de la vitaminele pe care le-a cumpărat săptămâna trecută, eticheta de la bluza pe care a luat-o drept cadou pentru mama, brelocul pe care nu-l foloseşte, dar care e atât de draguţ, că nu se îndură să-l arunce, jucăria de la oul Kinder pe care l-a luat alaltăieri şi da, cutia de Tic-Tac despre a cărei existenţă a uitat complet, pentru că nu foloseşte Tic-Tac, ci gumă, dar a atras-o în momentul ăla pentru că era portocalie şi ciudată.

În plus, mai are şi mostre de fond de ten, pliante de la agenţiile de turism, biletul de tren de vara trecută, şi câte şi mai câte.

Sincer, înţeleg fascinaţia bărbaţilor pentru poşetă, pentru că - din punctul meu de vedere - e ca o trăistuţă fermecată, în care poţi găsi tot ceea ce-ţi doreşti. Feminitatea.

Ne place, da, ne place - p 9

Zi liberă

Azi mi-am luat o zi liberă. Nu, nu am nimic special de făcut, nu, nu vreau să plec la munte sau la mare, doar n-aveam chef să ajung la muncă. Am avut chef să stau acasă şi să mă bucur de o extra zi de week-end, să muncesc doar patru zile săptămâna asta, să mă relaxez încă 24 de ore.

Fac frecvent chestia asta. Din 20 de zile lucrătoare, măcar 2 le am ca şi concediu de odihnă/concediu fără plată, pentru că nu-mi place să mă surmenez. În plus, câte un relache din când în când îmi readuce cheful de muncă. Dacă aş munci non-stop, n-aş mai da randament, m-aş sui pe pereţi, m-aş plictisi atât de tare încât aş fi tentată să-mi dau demisia. Şi ăsta n-ar fi un lucru înţelept.

În plus, de fiecare dacă când nu avem ce munci, când se iveşte ocazia de stat 2-3 ore, sunt prima care semnează cerere de concediu fără plată pe orele alea. Prefer să fac orice altceva decât să stau degeaba la muncă. Să mă duc acasă să văd un film, să beau un cocktail, să mă uit pe pereţi, dar nu să stau la birou, numărând minutele. Da, ştiu, asta se vede la salariu; da, la fiecare 8 ore de "fără plată" scade un bon, dar sincer nu-mi pasă. Prefer să-mi scadă salariul, să nu-mi fie adunate orele alea la calcularea pensiei, să rămân fără bonuri, decât să stau degeaba şi să ascult discuţii gen "nunţi, botezuri, relaţii".

Evident că nu toată lumea gândeşte ca mine. Evident că majoritatea nu pleacă atunci când se iveşte ocazia şi, până la un punct, pot înţelege lucrul ăsta. Că au rate, chirie, datorii de plătit. Ştiu situaţia financiară a fiecărui coleg, pentru că toţi se plâng. Se plâng că n-au bani, că nu le ajunge salariul, că tot ce câştigă cheltuie pe mâncare. Sincer, mă lasă rece. Pentru că, după ce plătesc facturile, tot îmi rămâne destul încât să-mi permit să cheltui fără limită. A nu se înţelege greşit; câştig la fel, dar priorităţile mele nu sunt mâncarea şi banii pentru nunta din toamnă. Prioritatea mea e să mă simt bine acum; poate până în toamnă dă acceleratul peste mine, şi-atunci am tras degeaba.

Spuneam că, până la un punct, înţeleg. Punctul ăla e reprezentat de situaţia următoare: semnez foaia de concediu, îmi iau bocceluţa şi dau să plec.
"Iar pleci? Ce salariu îţi mai iei tu luna asta?" De ce te interesează câţi bani iau eu, dacă sunt mulţumită? Dacă mie nu-mi pasă, pe tine de ce te roade grija?
"Iar pleci? Vai, ce-aş pleca şi eu...Să-ţi stea în gât orele astea!" E simplu să pleci. Semnezi o foaie şi dup-aia eşti liber să-ţi vezi de sarmalele tale. Dar nu, vezi tu, că nu are cum să plece pentru că orele alea nu se plătesc, şi-ţi mai ia şi un bon de masă pentru ele. Le crapă măseaua de durere - la propriu - şi tot nu pleacă, pentru că de, bonul ăla...
"Iar pleci? N-o să mai iei nici un bon..." Aşa, şi? Nu trăiesc pentru bonul ăla, nu-l visez noaptea şi, la urma urmei, e bonul MEU. Dacă vreau să renunţ la el, nu e treaba nimănui. Nici n-o să mă îmbogăţesc, nici n-o să ajung Bill Gates cu el. Timpul meu liber, relaxarea mea, e mult mai importantă decât o sută de bonuri.

După cum spuneam, nu mă deranjează că eu plec şi ei rămân, mă deranjează mania asta de a te băga în viaţa omului, de a-i ţine contabilitatea, de a monitoriza câte ore în minus o să aibă la sfârşit de lună. Cred că au carneţel pe care notează de câte ori am plecat, şi suma pe care o voi primi la salariu. Mă simt ca-n gimnaziu, când eu nu ştiam ce medie generală îmi iese, dar aveam o colegă care voia neapărat premiul întâi, şi ştia înaintea dirigintei ce medie finală am. Mie nu-mi păsa, dar se pare că unii nu pot trăi de răul meu...

Aşa că, după cum spuneam, azi am zi liberă. Şi-n timp ce ei or să asude muncind, mă voi bucura de o cafea tare, de nişte ore-n plus de leneveală, de un pahar de vin bun, şi o să aştept cu nerăbdare următoarea zi când n-o să am chef de muncă, şi-o să-mi donez bonul pentru câteva ore de linişte...

Companie de fiţe

Am trecut ieri pe la un pet-shop. Nu ca să cumpăr ceva, doar ca să stau, cu o faţă puţin cam tâmpă, în faţa cuştilor cu căţei, pisici şi iepuraşi. Să mă amuz când cască un căţel, când bea apă cu paiul iepurele ăla drăguţ, cu o ureche pleoştită, când se-ntinde leneş mâţa aia botoasă, cu limba roz şi pernuţe pufoase. Dacă aş putea, i-aş lua pe toţi acasă, mi-aş transforma casa în junglă şi am trăi fericiţi, pisica citindu-i papagalului şi iepurele călărind pe câine. Dar nu se poate, pentru că n-am nici spaţiu, nici destul timp pentru toţi, şi s-ar putea să trebuiască să vânăm ca să hrănim întrega "familie".

Îmi plac pet-shop-urile. Sunt curate, îmbietoare şi prietenoase. Când am văzut, în schimb, că un pui de Golden Retriever e aproape 8 milioane - lei vechi,încă nu vorbesc în lei noi - mi-a picat faţa. Mi se pare cam mult pentru un căţel care are, la fel ca oricare altul, patru labe, două urechi şi-un bot. Da, mai are şi pedigree, dar sângele albastru nu mă impresionează. Nu-mi pasă nici că e de familie bună, nici că are părinţi campioni, nici că, probabil, pricepe "aport" în mai multe limbi. Pentru mine câine e ăla care dă din coadă, latră ca prostul la lună şi se enervează teribil când vede o pisică. Şi asta fac toţi, indiferent de rasă. Nu mănâncă cu furculiţa, sare pe tine fericit că te vede, suferi cumplit când moare. Un câine e mai mult decât o "marfă" căreia să-i stabileşti preţul în funcţie de origine. Îl iei ca să-l iubeşti, nu ca să-i pui etichetă cu cât l-ai cumpărat şi câţi bani dai pe întreţinerea lui. Când adopţi un copil, nu dai bani pe el; de ce să plăteşti pentru un câine?

Există câteva adăposturi unde zeci de animăluţe aşteaptă să fie adoptate. Da, nu sunt de rasă, da, n-au pedigree, da, poate că n-au blana lucioasă pentru că n-au avut în fiecare zi de mâncare. Sunt speriate, dornice de o mângâiere, ahtiate după afecţiune. De ce să dai bani pe un câine, când poţi să-l iei gratis, şi să-l mai şi salvezi, poate, de eutanasiere? O să te iubească la fel de mult, o să te trezească cu acelaşi bot umed, o să latre pentru că are chef să latre, şi n-o să priceapă că tu vrei să dormi, nu să ieşi la plimbare.

Am ajuns la stadiul de atât de multe fiţe încât pe lângă maşină, haine şi parfumuri, până şi animalul de companie trebuie să fie "de firmă"?

Mai mult decât replica "cum să-mi iau maidanez? Eu vreau câine de rasă" mă stresează situaţia următoare. Nu, nu mă stresează, mă face să văd roşu, să vreau sânge: îţi iei un câine de rasă. Nu-l iei nici ca să-l duci la expoziţii, nici ca să păstrezi linia de sânge. Şi n-ai chef să te legi la cap cu pui, nici să-l duci la montă, nici să-l castrezi, aşa că-l laşi să-şi facă de cap cu "maidanezele". Şi-apoi te-torci frumos, în apartamentul tău mobilat, cu câinele tău de rasă, şi te doare-n fund că, din cauza ta şi a ignoranţei, şi a prostiei, şi a nesimţirii tale căţeaua aia o să facă pui, care poate or să moară de foame, sau poate or să fie înecaţi de persoane la fel de ignorante ca şi tine, sau poate or să ajungă la ecarisaj, pentru că vezi tu, dragă, maidanezii reprezintă o problemă pentru societatea civilizată în care trăim.

Şi cum poţi tu să spui că urăşti maidanezii, şi că ar trebui omorâţi, când şi din cauza ta există câini fără adăpost, şi nu faci decât să dai cu piciorul în ei pe stradă să nu-ţi îmbolnăvească "pedigree-ul", şi nu-ţi rupi din hamburger să-l hrăneşti pe ăla care nu ştie ce-i aia carne, ştie doar cum miroase şi că trebuie să fie tare bună.

Şi cum poţi să te baţi cu pumnul în piept că eşti om, pentru că ai un loc de muncă şi donezi 2 la sută la orfelinate, şi cum poţi să mai mergi pe stradă şi să spui că iubeşti animalele când îl iubeşti doar pe al tău, şi ăla doar pentru că e de viţă nobilă?

Dar clar eu sunt aia care are o problemă. O să mă uit în continuare la pet-shop-uri dar, când îmi voi lua un câine, nu o să-l iau pentru că are certificat de naştere, ci pentru că, după ce s-a născut, probabil ar fi murit de foame fără mine.

Cumpăr. Cumpăr. Cumpăr.

Cea mai tare fază mi se pare să te duci cu o femeie la cumpărături. Oriunde, după orice, oricând. E genial şi de neînţeles în acelaşi timp. Da, ştiu, şi eu sunt femeie, dar unele chestii mă depăşesc total.

Pleci să cumperi O PERECHE de pantofi; te-ntorci cu 3 perechi, bonus o poşetă, care să se asorteze la una dintre perechi. Vrei să cumperi o pereche de pantaloni, ştii exact ce fel şi de unde; te-ntorci cu perechea aia, o alta total diferită şi cu o sacoşă de cosmetice. Te duci să cumperi o sticlă de vin şi salată; te-ntorci cu o sticlă de whisky, o mască de păr şi un parfum.

Ca să nu mai spun că, dacă intri în farmacie să iei paracetamol, vede pereche aia de pantalonaşi scurţi, anticelulită, care promit remodelarea corpului în doar două săptămâni, garantează dispariţia iepuraşilor plus o fermitate de invidiat. Inutil să-ncerci să o convingi că nu are celulită, că nu are iepuraşi, că partea aia nu e în plus, ci că e normal să existe acolo, că n-are burtă şi că, oricum face 200 de abdomene pe zi, deci pantalonaşii sunt total inutili. Nu, dom'le! Că a văzut ea acolo o urmă de burtică, că nu i-ai dat atenţie, dar celulita chiar există, chiar dacă nu e vizibilă, e adânc ascunsă sub piele, şi că pantalonaşii minune se potrivesc teribil cu bustiera aia de înalţă sânii pe care şi-a cumpărat-o săptămâna trecută. Şi-n plus, nu e niciodată prea devreme să-ncepi să-ţi iei măsuri de pracauţie. Că la 30 de ani n-o să mai arate atât de bestial decât dacă îi iei acum pantalonaşii, că a mâncat prea mult în ultimul timp, şi că moralul îi va creşte instantaneu, de cum îi va avea în mână. Clar ieşi din farmacie cu paracetamol ŞI pantalonaşi...

Dacă ai intrat la cosmetice, BIG MISTAKE! Trebuia să fugi cât mai aveai timp; acum e prea târziu. Ia fiecare nuanţă de fard, de la fiecare firmă în parte, la testat. Că una e cu reflexe, că alta e satinată, că aia e pulbere şi cealaltă cu minerale. Pricepi ceva? Clar nu. Dar stai cu 3 pachete promoţionale - ruj+rimmel, ruj+ojă, ruj+creion de ochi - în mână, aşteptând să se decidă. Şi ghici ce! Până la urmă, nu vrea nici unul dintre ele, pentru că are de toate, dar a văzut nu ştiu ce poşetă pentru cosmetice, care vine cu tot cu cosmeticele în ea, şi e atât de faină, şi are multe culori, şi s-ar putea să mai aibă modelul ăla pe care l-a văzut în nu ştiu ce revistă, şi clar trebuie s-o aibă, chit că mai are câteva poşetuţe pentru cosmetice, dar asta, asta e THE ONE!

Mă amuză teribil bărbaţii aflaţi într-o asemenea situaţie. În timp ce ea scotoceşte după o anume nuanţă de vopsea de păr, el stă, încarcat de cutiile care au nenorocul să-i displacă. Faţa lui chinuită, mirată, consternată, obosită face toţi banii. Şi nu, nu scapă doar cu ţinutul cutiilor. Ea vrea să ştie dacă îi stă mai bine cu blond şaten sau cu blond închis. Sau dacă să încerce un blond alună, că s-a cam săturat de nuanţa actuală, un blond auriu. Dacă să ia şampon pentru păr sensibil, sau şampon pentru regenererea părului tracasat. Care dintre cele două fixative identice i-ar prii mai bine; unul are fixare 5, celalalt fixare 4. Oare nu o să-i stea prea teapănă coafura cu 5? Dar dacă ăla de 4 nu rezistă?

Într-un final, la casă, ea îşi dă seama că a omis să se uite la creme de faţă, pentru că actuala îi usucă tenul. Şi o ia de la capăt; să-şi ia pentru tenul sensibil sau antirid. Adică ce, vrei să spui că are nevoie de cremă antirid? Sugerezi cumva că are deja riduri? Nu o mai consideri atrăgătoare, clar. Vrei să o înlocuieşti, dar nu ştii cum să-i spui altfel decât sugerând o cremă antirid. Adică a îmbătrânit, şi nu mai e frumoasă, şi oricum, promiseseşi că o s-o iubeşti şi la 80 de ani, dar cum a apărut primul rid, îi scoţi ochii cu asta. Şi numai ca să-ţi facă în ciudă, ia 2 creme antirid, una de zi şi una de noapte, ca să scape rapid-rapid de ridul ăla pe care ea nu l-a văzut dar tu sigur da şi s-o iubeşti din nou.

Clar e o aventură să ieşi la cumpărături cu o femeie. E ca în roller coaster. Cu suişuri şi coborâşuri, adrenalina creşte cu fiecare secundă, niciodată nu poţi să ai siguranţa că nu vei avea ghinionul de a cădea. Şi când se termină, îţi cam tremură picioarele, de la prea mult efort, şi te simţi ca după o săptămână intensă la sală. Dar pentru zâmbetul ăla multumit, din spatele sacoşelor, te-ai mai urca oricând pentru o nouă tură.

Prin magazine

După cum am mai spus, ador să merg prin magazine. Fără ţintă, fără un scop bine definit. Când intru într-un magazin, nu ştiu nici ce caut, nici dacă vreau, neapărat, să cumpăr ceva. În momentul în care văd ceva ce-mi place, pentru care simt o atracţie irezistibilă, cu care simt deja înfirpându-se o idilă, cumpăr. Asta nu înseamnă că aveam nevoie de acel ceva, ci doar că mi s-a pus pata pe el. Nu, nu-mi petrec jumătate din viaţă prin magazine; dar mă relaxează "sportul" ăsta.

Aşa că, inevitabil, am intrat în contact cu o categorie aparte, "vânzătoarele".

Când eram mică, vânzătoare era o tanti de maximă importanţă care, dacă o cunoşteai, îţi punea deoparte ouă, şi zahăr, şi poate chiar şi o bucată arătoasă de carne, ca să nu mai stai la coadă şi să te alegi cu ce a rămas de la alţii. Era vitală pentru bunăstarea alimentară a familiei. N-o să uit semnul subtil din ochi pe care îl făcea tanti Lucica, casieriţa de la alimentara, când o vedea pe bunică-mea. Asta însemna "plimbaţi-vă printre rafturile goale, daţi impresia că aveţi ceva important de găsit, şi când ies din tură vă dau ce am pus deoparte, special pentru dumneavoastră". Însemna că prăjitura o să aibă lapte, cozonacul ouă, şi friptura - carne. La aprozar, la haine sau la farmacie era aceeaşi poveste. După un revoluţie, vânzătoarele au pierdut teren. Au început să fie doar persoanele cărora le dădeai banii, după ce alegeai tot ce voiai să cumperi. Ei, de la un timp încoace, vânzătoarele şi-au reînceput ascensiunea. Deja când spui "vânzătoare" e ca şi cum ai spune "secretare", "funcţionari publici", "poliţişti".

Când intru într-un magazin, mă simt urmărită. La propriu. Vreau să mă uit la bluze, nişte ochi sâcâitori îmi sfredelesc ceafa. Mă mut mai într-o parte, ochii ăia nu încetează să-mi ţintuiască ceafa. Mă afund mai tare în magazin, în încercarea disperată de a scăpa de ei, ghici ce! Vin după mine; mă ţintuiesc, mă ard, mă hărţuiesc. Ies din magazin, şi intru în altul. Aici nu mai sunt ochii dar, în momentul în care admir în linişte cine ştie ce chestie, hop îmi sare în faţă una mică, cu chef de vorbă: "vă pot ajuta cu ceva?" Păi, dacă aveam nevoie de ajutor, ceream. "Căutaţi ceva anume?" Dacă aş fi căutat, oricum sunt perfect capabilă să găsesc şi singură. "Avem şi alte culori", mă anunţă triumfătoare când mă vede cu bluza în mână. Dacă voiam altă culoare n-aş fi luat-o de pe raft, sau aş fi întrebat "alte culori aveţi?" Alt magazin, nici un ochi sferedelitor, nici o voce sâcâitoare. Găsesc ceva, vreau să probez şi, evident, vreau să mă uit în oglindă. Hmm, nu prea merge; arăta foarte bine pe manechin cămaşa aia, dar e prea feminină pentru mine; se ia pe talie, şi asta nu-mi place la o cămaşă. Când mă examinez mai cu patos, TADAAAAAM! "Vă stă foarte bine! Şi culoarea vă prinde de minune. Eu mi-aş lua-o pentru mine, dar avem doar măsuri mici. Merge la orice ocazie, puteţi să-i puneţi şi o centură, că se poartă acum...Şi cu o pereche de pantaloni negri, arătaţi foarte elegantă..." Orice şansă mi-ar fi trecut prin cap să acord cămăşii respective dispare o dată cu cuvintele "centură şi elegantă". Nu, nu voi purta niciodată o cămaşă care ar arăta superb cu o centură, pentru că nu e stilul meu; iar cuvântul "elegant" se asociază la mine cu costumele lucioase şi sarmalele pe care şi le fac unele în cap, pentru nuntă. Dacă vrei să ţină la mine, zi-mi că arăt porno, zi-mi că arăt unisex, zi-mi că se vede bine la jacheta mea aviator; în nici un caz că arăt "elegantă". Dar vânzătoarea nu mă cunoaşte, şi n-are de unde să ştie toate amănuntele astea. Corect! Dar dacă tot nu mă cunoaşte, de ce ţine cu tot dinadinsul să se bage în sufletul meu, în stilul meu, în portofelul meu, până la urmă?

Cel mai mult îmi plac vânzătoarele alea care te lasă de capul tău. Nu te bagă în seamă până nu ajungi la casă, cu braţul plin de chestii dubioase, pe care o să le amesteci după cum te taie capul, nu după gusturile ei estetice. Alea care tac, te lasă să probezi 10 perechi de pantaloni până să te decizi că-i vrei pe toţi, care nu îţi atrag atenţia că "alea-s cămăşi bărbăteşti" - ştiu şi eu asta, şi nu văd unde scrie că, dacă sunt femeie nu mă pot apropia de raionul pentru bărbaţi -, care nu-ţi fac capul mare doar pentru că eşti singurul client din ziua respectivă.

Să fim serioşi, la noi vânzătoarele n-au studii de modă; când le întrebi dacă au blugi evazaţi răspun afirmativ şi-ţi arată cei mai drepţi pantaloni făcuţi vreodată, ţinând să specifice "nu-s aşa de evazaţi ca ai dumneavoastră, dar sunt, totuşi, evazaţi"; unele dintre ele n-ar şti ce-i ăla trend nici dacă le-ar lovi Chanel cu little black dress-ul în cap.

Aşa că tot ce îmi doresc când intru într-un magazin e să nu mai dau peste persoane pline de zel şi de păreri, care să se uite la mine câş pentru că vezi tu, eu sunt doar un client, pe când ele au fost înălţate la rangul de - ţineţi-vă respiraţia şi repeteţi după mine - vân-ză-toa-re!

Pe partea nefericită a străzii

De când mă ştiu am avut o problemă să trec pe lângă grupuri mai mari de 3 persoane. Trebuie să ocoleşti, să-ţi chinui mintea dacă să treci prin stânga, prin dreapta sau prin mijloc direct; trebuie să te fereşti, să fii atent să nu loveşti pe nimeni, să te ţii de geantă să nu carecumva să se încurce în geanta altuia; să nu nimereşti din greşeală într-o ţigară aprinsă, să nu primeşti un pumn din neutralitate, să nu tragi pe nimeni de păr, din pură greşeală.

Până la urmă, dacă e vorba despre grupuri paşnice, create în mijlocul străzii pentru că aşteaptă autobuzul, sau semnalul de plecare, sau pur şi simplu cască gura la nu ştiu ce magazin, e ok. Într-un final ocoleşti, depăşeşti, uiţi de ei în secunda doi. Asta e varianta fericită.

Varianta nefericită arată în felul următor:

Merg lejer pe stradă. Nu vreau decât să ajung mai repede la ţintă, pentru că am mare nevoie de o cafea şi de o ţigară. Zâmbesc la mâţe, îmi rup gâtul după vreun căţel care de-abia învaţă să meargă, ocolesc tacticos vreo doi copii care încearcă să joace şotron. Deodată, în faţă mea, se conturează "varianta nefericită": grupul de băieţaşi adunaţi în faţa scării, la spart seminţe, în jurul unei sticle de bere la litru. N-am priceput niciodată de ce se adună în faţa scării şi nu găsesc ceva mai interesant de făcut; nici nu-mi bat prea tare capul, pentru că asta oricum mă depăşeşte. După cum spuneam, îi reperez. Nasol e că şi ei mă reperează pe mine. Se-ntorc toţi la unison. Nu, spartul de seminţe nu încetează, doar punctul de interes s-a schimbat de la bordură, la mine. Cine crede că privirile femeilor spintecă, n-a trecut prin priviri de "băieţaşi"; văd tot, de la faptul că port bocanci, până la câte pierce-uri am, de la ce port la gât, până la culoarea şosetelor.
Şi-ncep:
"De unde ţi-ai luat bocancii ăia?"
"Biserica lui Satan!"
"Auzi, băi, asta-i fată, sau băiat? Auzi, fata, ce eşti, fată sau băiat?"
"Vai, ce soare e afară...Chiar aveai nevoie de ochelari..."
"Băi, hai s-o facem poştă pe asta, poate îi trec aerele!"

Dacă îi reperezi de la distanţă şi treci pe partea cealaltă de stradă, se oftică rău de tot, şi mereu se găseşte unul care să vină, să-mi ţină calea, să mă apuce de mână - în cel mai fericit caz - ca să arate "cât e de cocoş".

De la un capăt la altul, totul durează câteva minute. După cele câteva minute, deja am vreo două fire albe în plus. Mai tânără fiind, aveam prostul obicei de a vocifera. Nu puteam să tac, le recomandam o oglindă, găseam ceva de spus; asta până când, de vreo două ori, era să fiu bătută. De atunci am învăţat să tac. Îmi muşc limba, strâng din dinţi, număr până la 10, toate chestiile alea psihologice despre care se spune că sunt menite să te calmeze. Şi reuşesc să-i las în urmă. Să scap doar cu refrenul ăla zumzăitor în creier.

Bineînţeles că nimic din toate astea nu s-ar întâmpla dacă aş avea un mascul feroce lângă mine. Dar ăsta e cu totul alt "episod"...

Nu pricep de ce nu schimbă replicile. Sunt aceleaşi, de când eram în liceu. Fără variaţiuni, fără noutăţi. Cred că ar scăpa mai uşor dacă ar înregistra pe bandă şi, când trece cineva, să apese "play", ca să nu se oprească din scuipat coji de seminţe. Să-şi continuie fericiţi maratonul, fără să se obosească.

Şi mai e o chestie care mă nedumereşte. În mod normal, dacă se repetă, chestia asta se cheamă hărţuire; adică, eu nu mai pot ieşi liniştită pe stradă, pentru că aceeaşi şmecheraşi fac aceleaşi glume răsuflate, ba chiar în timp capătă şi tupeu şi trec la atingeri. Pun pariu că nu numai mie mi se întâmplă chestia asta. De ce nu face nimeni nimic? Să se pună impozit pe spart seminţe în locuri publice, şi problema e ca şi rezolvată.

Sincer îmi doresc să se deschidă cluburi - gratuite, pentru că altfel n-ar avea căutare - de "aruncat coaja mai departe" sau "cea mai stupidă replică", unde să se adune cu toţii şi să schimbe impresii, pentru a putea, finalmente, să merg 20 de metri fără a fi nevoită să traversez.

Cadre înalte

Când eram mai mică, vedeam lumea profesorilor ca pe ceva "magic". Era ca un spaţiu miraculos, în care intrau doar cei iniţiaţi, unde toţi erau mânaţi de idealuri înalte. Mărturisesc că imaginea asta s-a conturat după ce am văzut "Domnului profesor, cu dragoste" şi "Cercul poeţilor dispăruţi" - două filme care, după părerea mea, chiar trebuie văzute; sunt un "must". Lor li s-a adăugat şi Dangerous Minds; chiar îmi doream în perioada aia să fiu aşa, ca Michelle Pfeiffer, să predau fără să-mi pese de programă, să existe doza aia de implicare necondiţionată, ce mai...Mă şi vedeam călare pe catedră combinând literatura cu filozofia şi cu exemplele din viaţa de zi cu zi ca, mai apoi, să primesc şi eu stilourile, ca John Nash în A beautiful mind.

Asta m-a ţinut chiar şi o bucată din liceu, cu toate că ştiam clar că n-o să predau - mai ales la noi, unde există cele mai multe şanse să nimereşti printre elevi care nu dau doi bani pe tine, care nu se sfiesc să te injure sau să te scuipe. Oricum, dacă ar fi fost să predau, mi-ar fi plăcut să predau la grupe mici, de persoane trecute de 17 ani, să am colegi faini şi idealişti, să schimbăm lumea.

Imaginea despre profesorii de la facultate - nu, nu universitari, pentru că parte dintre ei sunt conferenţiari, lectori, sau orice alt titlu ambiguu - s-a schimbat când am văzut că majoritatea dintre ei nu dau doi bani pe ceea ce predau, o fac doar pentru că trebuie s-o facă sau ca să le iasă numărul de ore care să justifice existenţa catedrei. Oricum, nu despre ei vreau să vorbesc, pentru că în mod clar toţi am avut profesori mai mult sau mai puţin interesaţi, mai mult sau mai puţin pregătiţi. Cei care m-au şocat au fost cei care practică "avansurile sexuale" pentru a te lăsa să treci examenul. Care mizează pe poziţie, şi pe autoritate, ca să-şi permită anumite "mutări", anumite comentarii, anumite mângâieri.

Este deja cunoscută legenda unui profesor care trecea notele "după ureche". Adică trebuia să scrii maaare, citeţ, cu aliniate şi floricele; ce scriai, conta mai puţin. Un coleg a copiat un articol din ProSport, şi a luat 6; un altul a copiat un articol dintr-o revistă pentru femei şi a trecut examenul cu 7. Până aici, nimic ieşit din comun; există şi profesori care nu citesc lucrările pentru că n-au chef. Dar, la examenul oral, după o examinare riguroasă a şefei de promoţie, îmbrăcată într-o fustă decentă, dar alăturată unor pantofi cu toc şi unui dres plasă, concluzia a fost: "Ai nouă. Îţi dădeam 10, dacă ai fi venit cu o fustă mai scurtă". Şi da, povestea e reală, şi da, încă se mai întâmplă, şi da, este vorba despre o Universitate de renume.

Al doilea exemplu e dat de un profesor despre care se ştie că-şi recrutează "asistente" în funcţie de fizic; le ţine până pică, sau până când se satură şi pleacă. Şi nu, nu le ţine pentru că ştiu să facă o cafea bună, sau pentru că au o gramatică excepţională. Ce-l salvează e că dă note pe merit. Dar, din câte ştiu eu, e împotriva regulamentului să te "combini" cu o studentă. Poate că am rămas eu în urmă cu regulamentul...

Ultimul pe listă - dintre cei cu care am avut contact zi de zi, adică nu doar din auzite - e un profesor despre care se ştia că are o preferinţă pentru băieţi; în virtutea acestui lucru, toţi băieţii din an - şi nu erau puţini - au avut note peste 8, iar fetele sub 7. Am băgat de seamă pentru că fusesem "avertizată" înainte de a da examenul, şi am vrut să mă conving. Evident că m-am convins.

Reiau - pentru că am văzut că există "şansa" de a fi înţeleasă greşit - nu generalizez. Dau doar câteva exemple de profesori care mi-au schimbat părerea despre învăţământ, despre scopul lui înalt şi da, care mi-au schimbat părerea despre oameni, în general. Pentru că nu ştiu ce căută persoane care vor "lipeală" alături de cei care vin, predau şi pleacă, fără să se uite că ai pierce-uri, sau 5 culori în păr, sau mini jupe, sau little black dress; cei care se bazează pe ceea ce ştii, nu pe cum arăţi.

De-a gânditul

Nu mă pricep la politică, nu-mi place politica, nu urmăresc jocurile politice. Ca orice persoană de genul ăsta, am simpatiile şi antipatiile mele, bazate pe cum se prezintă omul respectiv şi pe ceea ce spune, în momentul în care se nimereşte să-l aud eu. Nu ţin cu nici un partid pentru că am impresia că - la noi cel puţin - ideologiile s-au cam amestecat, şi nu se mai ţine cont decât de "cum să-i facem altuia în ciudă". N-am mers la ultima votare pentru că nu mi-a păsat dacă iese Băsescu sau Geoană; recunosc însă că aparenţa lui Geoană mă cam sperie. La fel şi Crin Antonescu. Nu ştii la ce să te aştepţi de la o persoană cu ochii ăia. Bineînţeles că aş fi prima la vot dacă lupta s-ar da între "oricine" şi Vadim Tudor, sau între "oricine" şi Gigi Becali; aş vota, în ambele situaţii, cu "oricine".

Ce mă aduce la disperare însă e atitudinea "votez cu X, pentru că mama şi tata spun că el e bun; el e drept, cinstit şi le spune". Acel "le spune" mă dă pe spate. Păi, frate, dacă vreau să-mi fac campanie, normal că şi eu "le spun". Dacă n-am destulă minte să-mi creez o campanie electorală de sine stătătoare, normal că mă apuc să-i critic pe cei care conduc acum, pentru că asta prinde la public. Şi-n plus, faptul că "le spun", nu înseamnă că o să şi acţionez în consecinţă; înseamnă doar că am chef să fac valuri, şi cel mai uşor mod de a le obţine e să-i înjur pe ceilalţi, pentru a ieşi eu cât mai "cinstit, curat şi pur".

Revin însă la votul "pentru că aşa spune mama". Se presupune că, la 22-24 de ani, deja gândeşti singur. Deja ai văzut câte ceva din viaţă, ai trăit puţin, poţi să-ţi formezi singur o părere, fără să te mai ţii de fusta mamei. Chiar nu-ţi poţi da singur seama că o persoană care ar înghesui ungurii şi rromii pe un stadion şi le-ar da foc nu e tocmai ok? Nu-ţi sună puţin ciudată afirmaţia respectivă? Nu te pune pe gânduri? Poate chiar ai colegi unguri, şi colegi rromi, care nu te-au lezat niciodată, cu care ieşi la cafea în pauză, şi despre care ai constatat că sunt mai mult decât ok; nu te-ar durea inima să-i trimiţi pe stadion?

Aveam în liceu o colegă care ţipa sus şi tare că, după ce va avea drept de vot, va vota cu Vadim. Întrebată fiind de ce, răspunsul venea invariabil: "Tata zice că le spune." Ca şi acum, n-aveam o apartenenţă politică, dar puteam să-ţi spun de ce n-aş vota eu cu cutare sau cutărescu. Şi n-avea nici o legătură cu antipatiile din familie. Pur şi simplu era o părere pe care mi-o formasem fugitiv, probabil în necunoştinţă de cauză, dar era părerea mea proprie şi personală. Nu m-a ghidat nimeni de la spate pentru a ajunge la ea.

Ştiu că nu urmează, deocamdată, nici o "votare". Ştiu că subiectul e epuizat de mult. Mai ştiu însă şi că persoanele care susţin ceva pentru că aşa au învăţat în familie vor exista întotdeauna. Şi degeaba îşi iau permis, şi doctorat, şi mai fac încă vreo 3 facultăţi dacă ajung la 40 de ani să gândească la fel cum gândeau la 16, adică după tiparele părinţilor. Mă-treb uneori, oare e atât de greu să gândeşti singur? Sau e doar mult mai comod să iei "de-a gata", ca să nu carecumva să-ţi strici câţiva neuroni gândind liber?