Umbre de femei

Mergeam eu cuminte pe stradă. Regulamentar, c-o mână pe geantă şi cu cealaltă lipită riguros de telefon, fără să deranjez pe nimeni, ocolind persoanele care se-ncăpăţânează să meargă exact pe mijlocul drumului, ignorând replicile pline de miez ale băgătorilor în seamă de serviciu. Mă rog, mergeam. Cu lăbuţa pe inimă mărturisesc că mă uit la oameni pe stradă; nu merg cu capul adânc băgat în pământ, pentru simplul motiv că există mereu câte ceva de văzut. Bun sau rău, nu contează. De văzut să fie, că paşii nu se consumă. Ei, şi cum puneam eu câte un picior în faţa celuilalt, am realizat o chestie; bine, recunosc, o ştiam de mai demult, dar acu' s-a sedimentat. Există două chestii majore care nu-mi plac la femei; cu toată stima, respectul pentru femei, nu-mi plac cele care înjură birjăreşte şi cele care fumează pe stradă.

Pentru că e nevoie de explicaţii, o s-o luăm sistematic. Cu liniuţă de la capăt, pentru a nu se înţelege că fac afirmaţii gratuite.

1. Înjuratul birjăreşte pe o femeie - da, am mai spus-o, nu-s eu cea mai feminină şi mai roz persoană din lume. N-o să mă vezi cu volănaşe, fundiţe şi clămiţe. Da, la nervi clar îmi mai scapă o vorbă de dulce dar, în principiu, nu în public. Între ăia patru pereţi de acasă poţi face ghiveci de "dulciuri", da'n public ar cam trebui să-ţi păstrezi domnia.

Să ne înţelegem: vezi o femeie. Super feminină. Super ultra diafană, emanând "feminin" prin toţi porii, în DEX, în dreptul cuvântului cu pricina, e pusă poza ei. Păi nu se duce naibii toată impresia în momentul în care deschide gura şi varsă tot repertoriul caracteristic birjarilor din Bucureştii vechi?
Nu spun că înjuratul ar trebui să fie exclusiv masculin; departe de mine gândul. Da' parcă nici pe un bărbat nu dă foarte bine să toarne tot sacul, învăţat în ani de practică, darămite pe-o femeie.

Sincer am cunoscut doar două femei pe care cuvintele de dulce nu sunau nici vulgar, nici trivial; era la fel de normal ca şi cum aş fi spus eu că vreau apă. Nu percepeai nimic urât în frazele alea, aruncate la-ntâmplare. Nu le strica imaginea, nu le afecta feminitatea, pur şi simplu aşa trebuia să fie. Da' să mă scuzaţi, ele sunt excepţiile care întăresc regula. Şi dacă am fi toţi excepţii, atunci regula s-ar inversa.

Nu, nu-mi plac femeile care-şi bagă şi-şi scot. Cu oricâtă estetică a urâtului aţi încerca să mă convingeţi. Aia merge, într-adevăr, în momentul în care vrei să creezi; în momentul în care te defineşte ca "artist", să-i spunem. Dar nu zi de zi. Nu când vorbeşti cu mine, în public, şi eu nu'ş unde să-mi îngrop capul de ruşine, pentru că nu vreau să aud feminitatea din tine transformându-se în dicţionar argotico-de cartiero-vulgar.

Poate am eu un pitic pe creier; da, ştiu, mai mulţi. Da' parcă mi se pare cam dus la extrem un limbaj garnisit cu floricele la fiecare două cuvinte. O discuţie în care nu poţi separa ideea principală de organele reprezentative, şi, mă repet, acea discuţie dusă c-o femeie. Şi da, evit pe cât pot specimene de genul. Pentru că-n dormitor e una; să muţi dormitorul în mijlocul oraşului e dizgraţios de-a dreptul.

2. Femeile care fumează pe stradă. Să ne înţelegem că afirmaţia asta vine din partea unui fumător de tradiţie. Fumez, după cum am mai spus; destul de mult. Nici o cafea, nici o pauză, nici o discuţie fără ţigară. Da' când văd femei cu tigară-n mână pe stradă, mi se pune pata.

Explică-mi, te rog, de ce nu poţi aştepta până la o bancă într-un parc, până ajungi acasă sau unde e punctul final al plimbării tale pentru a aprinde o ţigară? Sau de ce e musai să aprinzi o tigară cu 30 de secunde înainte de a intra într-o cafenea? Ca să ştie toată lumea că fumezi, şi n-ai nici o jenă în privinţa asta? Pentru că e semi-macho, semi fencitrendi să stai cu ţigara fumegândă în timp ce te chinui să-ţi scoţi haina şi s-o aşezi pe scaun? Pentru că, să fim serioşi, îţi tremurau atât de tare plămânii după o ţigară că încă 30 de secunde te-ar fi omorât? C'mon!

Gagicuţe rebele, cu jemenfoutismul de rigoare. Been there, done that. Da' o ţigară pe stradă nu te face nici mai rebelă, nici mai grozavă; te bagă-n anonimat. Te scoate din circuit prin simplul fapt că - din punctul meu de vedere - imaginea ta are de suferit.

Da, poate oi fi mai de modă veche, da' pe bune că văd fumatul - oricât de banal le-ar părea unora - ca pe un gest intim. Fumezi ca să te simţi bine. Fumezi ca să te calmezi. Fumezi pentru că îţi place. Da' e intim. E ceva ce ţine de tine, de personalitatea ta, de partea ta interioară; nu te împarţi fiecărui străin de pe stradă. Nu te dai cu ruj în public; nu te pensezi în public. De ce ai fuma pe stradă? Şi da, cred că ţigara aprinsă pe stradă, între degete de femeie, "defeminizează".

Culmea o reprezintă o femeie care fumează pe stradă şi-njură în acelaşi timp, cu ţigara-n colţul gurii. Deja a trecut de toate stadiile toleranţei mele, deja după ce o percep, n-o mai văd; nu mai există. Kaput. Pentru că da, îmi plac femeile, dar o femeie fără feminitate - oricât de mascată ar fi ea - nu face - şi scuzată-mi fie comparaţia - nici cât o ceapă degerată. Părerea mea.

Geanta miraculoasă

Leapşă de la Grapefruits, care vrea musai să afle ce-i în geanta mea. Aşa că, pentru a-i satisface curiozitatea, am sărit cu poza adiacentă. Inutil să menţionez că ar fi putut fi mult mai multe chestii, dar m-a prins la câteva zile dup ce făcusem ordine şi disciplină. Pentru nelămuriri, întrebaţi cu încredere:))

Leapşa merge la toţi cei care se încumetă să-şi pozeze conţinutul genţii, poşetei, rucsacului, sau oricărui alt "recipient" de stocare zilnică a chestiilor proprii şi personale.

Aventurile lui Cutare

Am văzut că se poartă o chestie; una nu tocmai fair-play, din punctul meu de vedere. Nici elegantă, nici inspirată, nici măcar originală. Printre bloggeri adică, pentru că în real life asta ar fi aşa, ceva gen bârfă, amestecată cu un soi de plictis şi-un n-am ce face, hai să-mi fac de treabă.

Să mă explic: se ia un oareşcare personaj cu blog; să-i zicem Cutare. Ei, şi Cutare ăsta se gândeşte că ar fi bine să-şi dea el cu părerea despre ceea ce scriu alţii. Cu citate, link, ba chiar print-screen, ca să nu creadă lumea că inventează. Şi pentru că respectivul Cutare e o "autoritate" în domeniu, face şi analiză pe text, se gândeşte cum ar fi trebuit să fie metaforele pentru a fi "valabile", ba chiar ar fi în stare să dea lecţii (contra-cost, fireşte) pentru a te învăţa cum şi ce ar trebui să scrii.

Să ne înţelegem că n-am fost pusă în situaţia cu pricina. Nu, nu sunt eu victima lui Cutare. Sunt mulţi alţii. Şi Cutare nu-i un personaj unicat. Nu, am găsit eu cu mouse-ul şi tastatura mea mai mulţi de-alde Cutare; şi-n plus, se-nmulţesc pe zi ce trece.

De ce nu mi se pare ok, de ce mi s-a zburlit codiţa, de ce dimineaţa asta este despre Cutare? Păi, s-o luăm sistematic:

1. Loc pe net este pentru toată lumea. Dacă unul vrea să scrie maşini, altul să povestească în fiecare zi ce-a visat c-o noapte-n urmă, să facă metafore cam ciudate, să se creadă Verlaine, să deseneze-n paint şi dup-aia să posteze, să fotografieze pungi, să descrie cum se desface un monitor, să-şi inventarieze colecţia de boxeri, să se creadă Nostradamus, să scrie ca la clasa 1, dar să aibă o mega impresie despre ceea ce a creat, să descrie cu lux de amănunte cum va fi când mânia cerească se va pogorî peste toţi păcătoşii, să se plângă, să se extazieze c-a primit un zar, lasă-l, frate-n plata lui. Nu-ţi fură din spaţiu, nu se bagă peste bucăţica ta, poate nici măcar nu ştie că exişti. De-asta-s blog-uri şi de-asta există blogosferă: pentru ca fiecare să facă borş în pătrăţica lui. Atât timp cât nu se ia de tine, cât nu te copiază, cât n-ai nimic palpabil de împărţit cu el, de ce să te isterizezi că nu i-au ieşit figurile de stil?

2. Fiecare scrie după cum îl taie capul. Cu sau fără greşeli, cu sau fără diacritice, cu sau fără acorduri. Unii fac poezie, alţii n-au trecut încă de romantismul de la 15 ani. Nu se isterizează Călinescu - da', ştiu că-i mort, da' nu aruncă el cu suliţe de foc în cei care maltratează limba - de inepţiile unora, şi se trezeşte Cutare că e critic literar. Băi, băi, băi, stai aşa, că nu e chiar aşa. Adică, la urma urmei, cu ce e Cutare mai sus faţă de ăl de s-a gândit că vrea să scrie şi să fie citit măcar de cei 15 prieteni pe care îi are? În momentul în care-mi vii cu diploma de Doctor Honoris Causa în ale literaturii şi-n ale blogosferei, de-abia atunci - probabil - ai avea dreptul să te pronunţi; să califici anumite chestii drept "nulităţi", ba chiar să te apuci să dai sfaturi. Până atunci, mucles.

3. Din câte ştiu eu, n-ai voie să reproduci textele (sau bucăţi din textele) altcuiva fără acordul acestuia. Chit că dai sursa, chit că-i pui link direct pe pagină. Dacă nu ţi-a dat acordul, se cheamă furt. Că vrei să-i faci un bine (sau un rău) e de ajuns să-i menţionezi adresa. N-ai voie să-l copiezi. Da', nu, frate, că vezi tu, că unii sunt aşa, cu un deget deasupra muritorilor de rând, şi pot copia, diseca, discredita în voie.

4. Ultima chestie, care m-a secat rău de tot, e în felul următor: Cutare e deschis la comentarii. Le încurajează, le aprobă, le bagă-n seamă. Atât timp cât sunt din turma de lătrăi care-s de acord cu părerea expusă. Dacă are cineva curajul, tupeul, nesimţirea să-l contrazică, e făcut cu ou şi cu oţet. Pentru că vezi tu, Cutare şi-a exprimat o părere proprie şi personală; cine eşti tu să fii Gică Contra? Şi dacă Cutare se simte autoritate, nu-şi poate permite să-şi simtă autoritatea lezată. Aşa că, ai comentat? N-ai comentat cum trebuie? Na, de-aici! Un pumn verbal, ba chiar şi-un picior, direct la ficat, să ştii de altă dată să alergi împotriva curentului!

Hmm...fiecare e stăpân pe blogul lui, e drept, dar atât timp cât îşi vede de blogul lui, fără să dea în ceilalţi. Zic eu. Tocmai d'aia n-o să dau link-ul lui Cutare. Nu de alta, dar fiecare o să dea peste un Cutare la un moment dat. Şi da, într-un fel e contra-exemplu la tot ce am scris aici, , da' pe bune acu', ori suntem toţi Cutare, ori nu sumtem nici unul. Ar fi mai bine.

Clubul ciudaţilor

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi n-ar mai povesti, o celulă. Una mică şi rea, care a mâncat tot din farfurie chiar dacă, pentru a face chestia asta trebuia să o păcăleşti cu piticii de pe fundul farfuriei cu pricina sau să-i tai frumuşel pâinea cubuleţe; care a căscat gura în stânga şi-n dreapta, a ascultat ce spuneau alţii şi a băgat la cutiuţă doar ce i-a convenit; care s-a gândit că poate gândi şi de una singură, cu toate că, din când în când, mai trebuie să-i mai şi desenezi ca să priceapă. Ei, şi ca să nu fie suspansul prea mare, ca să nu facă nimeni vreun infarct spontan pentru că moare de curiozitate să ştie despre cine-i vorba, mărturisesc - ca de obicei - cu lăbuţa pe inimă, că celula aia s-a transformat în mine. Asta de acu', care bate câmpii cu graţie şi cu tastatură.

Azi e vorba despre manii. Mai mult sau mai puţin ciudate, dezvoltate din faşă sau de-a lungul timpului, manii care presupun că erau în membrana celulară şi au crescut o dată cu celula-n sine, o dată cu mine. Mă rog, manii sau ciudăţenii, după cum le percepe fiecare...

Dintotdeauna am fost pe partea dreaptă. A drumului, atunci când merg alături de cineva. A patului, când vine vorba de somn. Locul de lângă şofer, pentru că nu mai conduc. Cred că, în tabloul ăla mare, cu bătrânelul cu barbă care are la degetul mic toate sforile din lume, aş fi de-a dreapta tatălui. Sunt dreptace. Singura mea operaţie - sper să rămână aşa - e de apendicită; pe dreapta. Mi-am făcut franjuri genunchiul drept, mi-am scrântit glezna dreaptă, dacă mă stresează ceva, mă stresează ficatul. Prima măsea de minte mi-a apărut pe dreapta. Când mă încalţ, încalţ mai întâi piciorul drept. Dacă sar, sar cu dreptul în faţă. Primul pierce mi l-am dat pe dreapta. Plătesc cu dreapta, lovesc cu dreapta, mângâi tot cu dreapta. Da, sunt dreptace, dar ăsta nu-i un motiv pentru care toate accidentele sau chestiile legate de sănătate s-ar duce tot pe dreapta, nu?

Nu pot bea cafeaua decât din cană şi berea decât din sticlă. Prefer să-mi pui aceeaşi cantitate de cafea dintr-o ceşcuţă în cană; nu e vorba de cantitate, e vorba de recipient. La fel cu berea; mi se pune pe creier s-o văd în pahar. Las-o-n sticlă, las-o-n doză, las-on plata ei, da' nu mi-o pune-n pahar, că n-o mai beau never ever.

Nu-mi place să mi se spună acelaşi lucru de două ori; dacă ai trecut deja la a treia oară, ai toate şansele să mă vezi ieşindu-mi din fire. Şi nu vrei să vezi asta. Pentru că nu mă ţine mult, da' nici bine nu-ţi e. Dacă e vorba de o ceartă, prefer s-o lămuresc pe loc, nu s-o întind pe termen nelimitat. Asta din punctul meu de vedere pentru că, evident, acest lucru nu se poate întotdeauna; unii preferă să vorbescă după ce s-au liniştit. Eu prefer să vorbesc pentru a mă linişti.

În dezordinea mea e o ordine foarte bine definită. Nu găsesc lucrurile de care am nevoie dacă e ordine la dungă; trebuie să fie măcar o urmă de dezordine pentru a mă duce direct la ţintă. Nu-mi place să ajung acasă şi să fie patul făcut; parcă aş intra în camera altcuiva; măcar nişte cute să fie acolo, de sămânţă, pentru a mă simţi ca acasă. Nu-mi plac tricourile călcate şi cerşafurile apretate. Nu suport mouse-pad-ul şi, în acelaşi timp, mă enervez când văd că biroul meu a căpătat deja o urmă de lipsă de strălucire tocmai pentru că nu folosesc sus-numitul accesoriu. Nu suport căştile care intră în ureche, folosesc doar căşti cu agăţători. Nu-mi place apa-n urechi şi-n nas şi, în eventualitate în care acest nefericit fapt se întâmplă, mai am puţin şi dau în infarct; noroc că mă redresez repede...

Nu suport bluzele pe gât pentru că am impresia că nu pot respira. Din acelaşi motiv nu suport mănuşile, şosetele strâmte şi şosetele cu degeţele.

Că asociez figurile unora cu anumite animale, că îmi fac scenarii ciudate care, ca naiba, se mai dovedesc a fi şi reale, că am aceeaşi melodie pe repeat de trei săptămâni încoace, că ţin minte replici spuse cu mult timp în urmă, că n-am nevoie de reportofon pentru a reda o discuţie, că te iert, dar de uitat nu uit, că nu vorbesc cu tine dacă nu-mi placi, astea deja sunt chestii minore. Adică, mă rog, minore în perspectiva în care sunt altele mai mari şi, poate, mai grave.

Acestea fiind spuse, mă întorc la ciudăţeniile mele. Da' tare aş fi curioasă care sunt cele mai ciudate ciudăţenii pe care le au şi alţii. Nu de alta, da' măcar să mă simt ca-n clubul ciudaţilor...

Născuţi cu copy-paste în braţe

Prima mea postare s-a numit "Viermii din cireaşă - compunere clasa a-IV-a". Nimic ieşit din comun, trecând peste faptul că nu era tocmai o compunere de clasa a-IV-a şi că a fost ceva între experiment şi senzaţia aia, când te frige palma să iei pixul şi să scrii. Pentru că da, varianta originală e scrisă cu pixul, nu cu ajutorul tastaturii din dotare; să spunem că încă mai am urme tradiţionalist-romantice în mine.

Bun, şi nu mică mi-a fost mirarea când am observat că respectiva postare chiar e găsită la căutări; căutări de genul compunere clasa (şi aici se poate completa de la a-II-a până la a-V-a), compunere despre vară, compunere despre vacanţă. Adică, cineva chiar caută chestiile astea pe almighty Google, şi mă îndoiesc că e vreo persoană extraordinar de plictisită, care are chef să-şi aducă aminte de copilărie, sau căreia i-a trecut prin cap să descopere dacă operele ei literare din clasele primare au nimerit în mod accidental şi providenţial pe net.

Concluzia logică? Copiii de 2-5 nu-şi mai scriu compunerile pe foaie albă pentru ca, mai apoi, să le treacă "pe curat". Nu-şi mai tocesc creioanele, nu-şi mai strică peniţa stiloului, nu-şi mai consumă pasta de la pix şi nu, în nici un caz nu-şi mai scormonesc creierii, tocesc neuronii, alimentează imaginaţia pentru a-şi face temele. Nope. Asta e aşa de so last year, că mi se face ruşine că mi-a putut trece prin gând. Nu, frate, ei caută direct pe net, eventual nici nu se mai obosesc să copieze pe vreun caiet de teme, scot direct la imprimantă, semnează foaia şi hip-hip-hurray! Înc-o notă rezolvată.

De ce nu mi se pare corect? Simplu. Pentru că, măcar până la liceu, ar trebui să-ţi antrenezi neuronii. Să vezi cu ce se mănâncă anumite chestii, să-ţi formezi o părere pentru ca, atunci când te hotărăşti să iei totul "de-a gata", măcar să ştii că nu iei tot felul de bălării. Să ştii să faci diferenţa între un referat bine scris, şi-un altul care e apă de ploaie; să ai deja un stil, să poţi cizela chestia aia făcută de altul, să ştii ce ar trebui scos, înlocuit, adăugat.

Nu, n-o să spun " pe vremea mea", pentru că pe atunci de-abia ştiam ce-i ăla calculator, darămite Internet. Da' totuşi n-am murit pentru că am scris cu stiloul, şi nici pentru că o compunere o făceam "din cap", fără surse de inspiraţie. Ba chiar mi-a prins bine. Nu spun nici că n-am apelat la net niciodată pentru vreo chestie pe care n-aveam timp s-o fac, sau despre care n-aveam nici cea mai vagă idee; dar deja alea erau chestii complicate, băgate printre job, cursuri şi elemente lipsă. În nici un caz pentru chestii care ţineau de mine, de cum răsare soarele sau ce am făcut în vacanţă la bunici.

Şi mă gândeam aşa: prima dată când am auzit de control parental la net, am zis că nu-i adevărat; că nu se poate, că ar trebui să încerci măcar să ai încredere în copilul ăla, căruia i-ai pus compu-n braţe înainte de a şti să meargă ca lumea şi înainte de a renunţa la suzetă, că n-are ce să facă pe net atât de ciudat încât să foloseşti controlul parental. Sincer, aş prefera să ştiu că se duce pe site-uri porno decât că învaţă de mic să dea copy-paste pentru o compunere banală. Măcar aşa aş şti că-şi lucrează imaginaţia nu capacităţile de plagiator.

În încheiere, chiar aş fi curioasă să ştiu câte învăţătoare au citit ce-am scris eu, semnat Gigel, Ionel, Marian. Şi ce notă aş lua acum în clasa a patra, ţinând cont de faptul că mare e grădina netului şi mulţi plagiatori mai sunt în ea...

Ne place, da, ne place - p.23

Ca de obicei duminica, melodie de stare; nu'ş câţi dintre voi o ştiu, şi eu am aflat despre ea de curând. Atenţie: creează obsesii:)

Păpuşarul şef

Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, mai citesc un blog, mai ascult o conversaţie, mai iau o gură de cafea, aprind încă o ţigară şi conclud: sezonul ăsta-i plin de despărţiri. De orice fel. Peste tot. Da, unii ar spune că e sezonul nunţilor. Şi, frate, am văzut nunţi cu duiumul. Mirese mici, mari, crăcănate, fandosite sau Getuţa style; multe. Fără număr, cu mirii adiacenţi şi cu maşinile din dotare. Ba chiar unele dintre ele folosind aceeaşi maşină, pentru că e la modă să se închirieze o anumită limuzină, lungă rău de tot, prin care să se atragă atenţia neofiţilor că, băi, fraiere, aici e o nuntă. Puţin respect, dă-ţi cuşma jos de pe cap, n-ai văzut tu limuzină-n viaţa ta, poate doar la televizor, da' live n-ai atins nici una; na, de-aici, limuzină. Ce contează că-i închiriată cu ora şi-o să apară-n poze la alte jdemii de nunţi, important e că acum, când treci pe lângă mine, eu-s în limuzina cu pricina, aşa că fă ochii mari, întoarce capul după mine şi ai grijă să nu te lovească bolidul, că nunţile au prioritate la fel ca o coloană prezidenţială. Deci, dă-te doi metri mai în spate, admiră-mă şi pune ban la ban, sparge puşculiţa şi închiriază-ţi şi tu limuzina dacă te ţine.

Da, după cum spuneam, sezonul nunţilor. Că cică aşa se fac nunţile, toamna; eu ştiam că toamna se numără bobocii, dar cine sunt eu să mă pun împotriva valului de nunţi? Nu spun că dacă-ncerci să treci ca omul prin centru te loveşti subit de-o nuntă; nici că mă termină psihic claxoanele obligatorii. Adică, la urma urmei, de ce trebuie să claxoneze în halul ăla? Înţeleg, sunt plini de bucurie şi de fericire, da' eu credeam că, atunci când eşti fericit, eşti mai altruist; nu încerci să omori timpanele altora cu premeditare, nici să le distrugi şi urma de auz păstrată cu sfinţenie cu claxoane interminabile. Şi parcă nici să claxonezi fără motiv în oraş n-aveai voie, da' cine mai ţine seama de reguli? Dacă-i bal, bal să fie! Că nu se leagă nici nenea de la circulaţie de claxonul lor, nici prea mulţi din ăştia d'alde mine care să se streseze în baza zgomotului nu prea sunt. Dă-i, frate, brutalizează claxonul ăla până-i iese sufletul din el, până-şi dă duhul, şi dup-aia o să trebuiască să-ţi iei trompeţică pentru a semnaliza. Atâta bai să fie...

Am mai zis, n-am nimic cu nunţile în sine. Că n-o să mă vezi nici împăiată la o nuntă, asta-i altă parte a problemei. Că nu le înţeleg nici rostul, nici utilitatea, ambele raportate la mine, iar e alta. Că mă calcă pe ficaţi întrebarea "da' tu când te măriţi" urmată dă tonul ăla plin de compasiune, siguranţă şi empatie "las' că vine şi vremea ta", asta e o certitudine. Adică, de ce? De ce să mă întrebi? Dacă aveam de gând, o făceam; dacă nu ştii, înseamnă una din două: ori nu vreau, ori am făcut-o pe ascuns şi n-am vrut să te invit. Deci, de ce să mă întrebi? Şi de ce trebuie să presupui că fericirea ta e fericire şi pentru mine? Păi, frate, să-ţi explic că mă apucă o reacţie alergică atunci când vine vorba despre căsătorie? Aia tradiţională, adică. Şi că n-am nici intenţie, nici chef, nici tragere de inimă să stau la coadă la starea civilă? Şi că nu-i de mine ideea ta despre familie? Nu în sensul ăla în care o pricepi tu, şi nu în ideea aia pe care ai fi în stare să mi-o bagi pe gât, că nici untura de peşte n-o iei de bună voie, da' vezi tu, că cică-ţi face bine?

Dar, lăsând nunţile la o parte, cică a fost şi sezonul despărţirilor. Repet, de orice fel. Că de vină sunt fazele lunii, alinierea planetelor, nu'ş ce trigon regal care tocmai s-a închis; soartă, destin, providenţă; situaţie în sine, an general, energii negative fructificate la maxim; deochi, blestem, legături nedesfăcute; vorbe, fapte, amintiri. M-am uitat şi m-am scărpinat româneşte în cap. Cu lăbuţa dusă pios, sfios şi mai ales sincer la inimă, mărturisesc că nu pricep de ce acum; de ce nu acu' două luni, de ce nu acu' 3 ani, de ce în momentul ăsta? Că cică tot în perioada asta tre' să vină şi cutremuru'; şi potopu', plusează unii. Da' ce-i, frate, cu perioada asta? S-a gândit divinitatea să creeze noi Iovi şi nu s-a sinchisit să anunţe înainte? Chestia asta n-ar fi trebuit, până la urmă, să se facă pe bază de voluntariat? Cine are ambiţii şi pretenţii de beatificare şi sanctificare, să sufere. Cine nu, să fie lăsat în plata lui. Şi de planete, şi de circumstanţe. Şi nu mă pot opri să nu fac schiţe; să nu mă gândesc la petiţii, şi la planuri de acţiune, şi la mijloace de revoltă în masă. Nu, nu vreau grevă generală pentru 25% din salariu, nu mă concernează economia naţională şi puţin îmi pasă de ce linie politică vom urma. Da', lasă-ne, frate, să ne bucurăm de viaţă; şi-n momentul în care suntem la pământ, nu mai apăsa cu călcâiul pe tâmplă. De jos te ridici într-un fel sau altul, da' dacă mai ai şi tâmpla găurită, mai greu...

Idilă la gunoi

Azi e ziua aia măreaţă, în care s-au adunat mulţi - din câte am înţeles - pentru a lupta pentru o Românie mai curată. N-am nimic împotriva iniţiativei în sine; adică, cei care cred cu adevărat că pot schimba ceva şi mai pun şi osul la treabă, au tot respectul din partea mea. Eu, una, nu sunt nici atât de implicată social, nici atât de altruistă încât să mă apuc să fac curat după alţii. Fac gunoi în perimetrul meu propriu şi personal, îl strâng dup-aia, am grijă să nu arunc hârtia pe lângă coş pe stradă, nu înmulţesc colecţia de coji de seminţe de pe aceeaşi sus-numită stradă, spiritul meu civic se reduce la a păstra eu curat, nu la a uita atât de mult de mine încât să spăl nesimţirea altora.

Da, voi menţiona în treacăt că nu cred că această curăţenie generală va dura foarte mult, pentru că cei care au făcut gunoi o dată, vor face şi a doua oară, mai ales dacă văd că sunt mulţi dispuşi să strângă după ei. E pe principiul ăla, conform căruia o persoană n-o să-şi cureţe camera, pentru că ştie sigur că, până la urmă, cineva se va sătura de mormane de gunoi şi va curăţa în locul lui.

Nu, n-am de gând nici să critic, nici să ridic în slăvi acţiunea în sine. Au fost destui care au făcut-o în locul meu. Azi va fi despre câteva motive pentru care unii - repet, unii - au aderat la măreţul şi nobilul scop, motive pe care le-am auzit în ultimele vreo două zile, şi care m-au lăsat puţin cu gura căscată, puţin cu sprânceana în poziţie ridicată, puţin perplexă, nedumerită, de-a dreptul fără replică.

Am stabilit deja că unii fac curat din convingere. Pentru că sunt mai responsabili decât mine, care stau acasă şi tastez ţinându-mă de cana de cafea şi trăgând cu sete dintr-o ţigară. Pentru că, la urma urmei, dacă n-ar fi existat şi persoane din astea, probabil femeile încă n-ar fi avut drept de vot şi avortul n-ar fi fost legalizat. După cum am zis, respect pentru ele.

Dar ce te faci când auzi că ea, persoana cu aşa-zise principii, se alătură mişcării cu pricina pentru socializare? Pentru că vrea să-şi facă lipeala şi nu se ştie niciodată de unde sare iepurele? Păi, frate, îţi spun eu de unde ar putea sări în momentul ăsta: dintre doi saci menajeri, 5 verze murate de anul trecut şi mormane de coji de cartofi. Romantismul atinge cote maxime dacă reuşeşti să te combini în timp ce te bâzâie muscă, în momentul în care ai cam avea nevoie de mască de gaze pentru că pute ca naiba, sau când ridici borcanul ăla, pe jumătate plin cu castraveţi la oţet şi dai nas în nas cu punga lui/ei, de-abia adunată din urma unora care au avut chef de camping şi, după ce s-au simţit bine pe ritm de manea, au lăsat în urmă provizii şi pentru alţii. O, Romeo, o, Julieta, mă fascinează mănuşile tale, şi băţul cu care aduni resturi menajere, şi cel mai mult te doresc atunci când ţii sacul în mâna stângă şi cu dreapta alungi musca. Ai grijă să nu calci în gol, că la un moment dat se termină drumul, şi rişti să te împiedici de gunoiul pe care ai avut intenţia şi ambiţia de a-l aduna dacă te uiţi prea mult la ochii mei înroşiţi de curent, şi de efort, şi de duhoarea înconjurătoare.

Pe bune acu'. Am auzit diverse variante de socializare: face2face, on-line, la muncă, la sală, în cafenea, în cluburi, la bibliotecă, la munte sau la mare, în tabere, ba chiar pe la înmormântări şi pomeni; da' la adunat gunoiul deja e prea modern pentru mine. Deja e un romantism extrem, pe care n-o să-l înţeleg nici cu ordinul procuraturii. Cu lăbuţa pe inimă spun: n-oi fi eu cea mai romantică persoană în viaţă, da' măcar o vagă idee am despre ce e şi ce nu e romantic. Şi mă mai gândesc aşa: dacă se cuplează, vor fi întrebaţi unde s-au cunoscut şi vor răspunde candid: la gunoi. C'mon! Înţeleg devoţiunea maximă pentru ţară şi popor, da' cuplatul printr-o grădină de gunoaie mă depăşeşte cu desăvârşire.

Al doilea motiv a fost "pentru că n-am ce face acasă". Hmmm... ai putea face curat acasă? Aşa, ca idee, că tot te plângi că n-ai timp să dai cu aspiratorul, că ai o grămadă de chestii pe care trebuie să le aşezi, să le triezi, ba chiar unele de care trebuie să scapi. Ai putea folosi timpul ăsta făcând gunoi; dă cu var, mută mobila, fă o baie de aburi, du-te la coafor, bea o bere, dormi, citeşte, vorbeşte cu amicul ăla de care ţi-e atât de dor, dar pe care n-ai avut niciodată timp să-l suni, orice. Motivul ăsta nu-l înţeleg neam, şi e din ce în ce mai des folosit; cum adică n-ai ce face acasă? Păi, fă-ţi ceva de făcut. Eşti cu moralul la pământ, nu cred că mormane de gunoaie te vor face să te simţi mai bine, mai atrăgătoare, mai fericită; o bere şi-o baie cu spumă, da. Dar, mă rog, acu' fiecare cu pasiunile lui...

Revenind. Acţiunea în sine e onorabilă. Motivele care stau în spatele ei au un miros cel puţin ciudat; dar, hei, până la urmă, e vorba despre gunoi. Nu poate mirosi a trandafiri, nu?

Ale tinereţii valuri

Mă gândeam aşa: până pe la vreo 12 ani, am jucat cam tot ce se putea juca în grup. Le-am încercat pe toate, le-am adaptat, le-am combinat. Flori, fete sau băieţi, dracul şi florile, castel 1,2,3, ascunselea, ascunselea cu mingea, ascunselea cu semne, raţele şi vânătorii, oina, prinselea, atinselea, capra, câte ouă are baba, cărţi, remi, şotron, coarda şi elasticul, mă rog, tot ce se juca în perioada cu pricina, într-o haită de plozi care de-abia aşteptau să-şi rupă genunchii, fugărindu-se prin tot cartierul, ba chiar şi prin cartierele vecine. Jocuri erau, idei şi mai multe, nu conta ce fel de vreme ar fi fost, pentru că totul putea fi transferat cu succes în scara blocului în caz de ploaie sau vijelie cumplită. Şi le-am jucat din plăcere, şi le-aş mai juca şi acu' dacă aş avea cu cine.

Dar nu despre copilăria mea glorioasă e vorba azi. Înaintăm puţin în vârstă, şi ajungem undeva pe la mijlocul adolescenţei, când jocurile erau tot din plăcerea jocului, da' mai erau şi aşa, un fel de tatonare, un fel de încercare a mării cu degetul, un fel de jocuri, da' nu prea jocuri că puteau deveni serioase, şi atunci, bye-bye forever castel 1,2,3.

Am jucat adevăr sau provocare cu pasiune, cu frenezie, cu devotament. Puteai să fii în 2, şi tot la adevăr sau provocare ajungeai. Şi-am trecut prin cele mai ciudate pedepse şi cele mai inventive întrebări, despre chestii de care, probabil, nici nu auzisem până atunci. Da' era fain să vezi până unde poate ajunge, până la ce nivel te ţine să înaintezi, cât de mult poate sau nu să-ţi pese. Am făcut chestii pe care nu credeam că le voi face vreodată şi, de cele mai multe ori, a fost doar un joc. O singură serie din măreţul joc mi-a rămas adânc întipărită-n minte; una de undeva de pe la 17 ani, şi pe bune că aş repeta-o. Cu aceeaşi persoană.

A doua pe listă era cartea următoare. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. Pentru că nu ştiai cine va trebui să se rişte, cine va trebui să răspundă, cine va fi nefericitul care va sta în cap, sau va linge peretele, sau va bea pe nerăsuflate toată sticla de bere. Era cu şustă, da' pe bune că se lăsa cu hai, cu chicoteli şi hăhăieli. Şi nici după ce terminai pachetul cartea următoare nu se termina, pentru că o luam de la capăt. Over and over again; plăci stricate, mori hodorogite, da' ce-mi păsa pe atunci că noaptea se duce? După o noapte venea alta, şi alta, şi nu-mi păsa nici de ficat, nici de plămân, şi ce se putea întâmpla ciudat, atât timp cât erai printre prieteni?

Sticla şi capacul deja erau versiuni primitive ale "jocurilor de societate". Adică da, le jucam, dar doar în situaţia în care restul opţiunilor erau deja epuizate. Când rămâneam fără idei, când rămâneam fără combustibil, sau în pauzele de dus la consignaţie, pentru reîmprospătarea proviziilor. Şi-apoi, din nou la versiunile mai complicate ale socializării.

Nu, nu era socializare cu forţa. Adică, puteai să refuzi. Dar dacă aveai de gând să refuzi, nu trebuia să te mai bagi. Stăteai pe tuşă, pentru că nimeni nu se joacă cu supărăcioşii, şi dacă tot n-ai atâta cojones, atunci stai acasă, şi nu te mai băga degeaba în jocurile ălor mai mari, şi mai înţelepţi, şi mai porniţi pe fapte mari. Şi dacă tot ai de gând să te comporţi ca la 12 ani, atunci du-te acasă, că a trecut demult ora ta de culcare, şi lasă-ne pe noi în mania noastră, şi lasă-ne să vedem cum şi ce, şi să dăm răspuns după răspuns, şi nimeni n-o să roşească, pentru că nu-i nimic ruşinos la mijloc; suntem tot noi, în versiune nocturnă, cu insomnii şi idei şi curiozităţi. Şi dacă sacul se termina pentru noaptea asta, sau dacă noaptea se sătura de noi, atunci exista mereu săptămâna următoare. Şi-aveai câteva zile bune în care să te gândeşti, să-ţi faci planuri, şi schiţe, şi liste cu întrebări, pentru ca următoarea rundă să fie mai suculentă, şi mai fascinantă, şi mai plină de sens şi de realizări decât anterioara.

Oare copiii mari mai fac nopţi albe în jurul unei sticle pentru simpla plăcere de a-şi testa limitele? Sau vorbesc din cărţi de istorie antică, din vremea când aveam 17 ani, mă chema tot Cami, dar era altă epocă, alt secol, alt mileniu de-a dreptul?

Mai cu milă

Nu mi-a plăcut niciodată termenul de "pedeapsă". Mă trimitea cu gândul direct la sentinţă, la închisoare, la scaunul electric. Deja tot ce înseamna pedeapsă mi se părea prea grav, prea mare în constrast cu greşeala săvârşită şi mai ştiam şi că, uneori, pedepsele sunt aplicate pe nedrept. Adică poţi să ţi-o iei fără să fi făcut nimic; să fii curat ca lacrima şi totuşi să fii pedepsit, pentru că una din două: ori adevărul are mai multe feţe, ori cel care aplică pedeapsa cu pricina e mai pasionat de pedeapsă decât de justeţea ei.

Pe mine n-am experimentat prea multe pedepse. Presupun că nu făceam mari tâmpenii, şi nici "gardieni" cu pedeapsa în sânge n-am avut. În schimb există două chestii care mă fac să mă simt pedepsită. Aşa a fost dintotdeauna, şi nici acum nu mi-a trecut.

În primul rând, să mi se spună "Camelia". Pentru că tot numele, aşa cum apare el în buletin, aşa cum a fost programat să fie, îmi este spus în principiu când fac ceva naşpa. Dacă aud "Camelia" în loc de "Cami", "măi", "hei, tu" sau alte variaţiuni pe aceeaşi temă, mi se ridică antenele. Clar e ceva putred în Danemarca. Clar am făcut ceva, clar urmează o discuţie serioasă şi gravă, clar se lasă cu nasoleală. Întregul nume e mult prea grav - din punctul meu de vedere - pentru o situaţie care să n-aibă nici în clin nici în mânecă cu gravitatea. Mi se zburleşte codiţa, mă fac arici, mă pregătesc pentru tot ce e mai rău. Persoanele care nu mă cunosc folosesc tot numele; inutil să spun că în primă fază nu mă prind şi-mi fac idei. Ce-am mai făcut de data asta? Ce se va întâmpla? Cu ce am greşit? Cine şi pentru ce mă va lua la rost? De-abia apoi răsuflu uşurată. Stai aşa, că nu-i tocmai aşa. Adică, persoana cu pricina nu-mi ştie mania, deci mi-a zis pe numele de pedeapsă fără nici o intenţie, fără nici un ciocan ascuns la spate cu care să-mi dea peste degete când mă aştept mai puţin, pur şi simplu nu ştie ce şi cum. Da, asta ar fi prima chestie din seria "pedepse"; propriul meu nume, întorcându-se împotriva mea.

În al doilea rând, mult mai grav şi mai nasol, e să nu mai vorbeşti cu mine. Asta e pedeapsa maximă. Prefer să mă baţi, să mă încui în beci fără apă şi fără mâncare, să mă tai şi să mă dai la câini, să mă toci mărunţel, să ţipi, să arunci cu vaza după mine; tăcerea mă omoară. Pentru că din tăcere nu ştiu nici ce am făcut nasol, nici cum pot îndrepta fără cuvinte, nici cum să-ţi explic că, de fapt, nu e aşa cum zici tu, ci doar ai înţeles greşit. Bineînţeles că asta poate fi aplicată de către persoane care contează; altminteri, venită din partea majorităţii, tăcerea e binecuvântare.

Pe astea două le cunosc personal. Există, în schimb, o întreagă suită de pedepse, aplicabile din fragedă copilărie, cu reminescenţe în prezent, pedepse care mai de care mai banale, sau debordând de inventivitate, croite după chipul şi măsura măriei sale, pedepsitul.

Nu mai ai voie afară; la 6 ani e o tragedie, pentru că nu mai poţi zburda în voie, nu mai poţi să vii seara acasă cu şosete de praf şi nici nu mai poţi călări toţi copacii, toate gardurile. La 16, tot tragedie; îţi distruge viaţa socială, te face să vrei să fugi pe geam, te "rebelizează".
Nu mai ai voie la televizor/calculator. 6 ani - desene animate; 16 - reţele sociale, noutăţi, muzică, filme.
Nu mai primeşti bani de buzunar o săptămână. 6 ani - nu tu gumă, nu tu suc, nu tu prăjituri şi îngheţată; 16 ani - fără baruri, fără ţigări, fără prieteni.
Două scatoalce că, de, unii sunt mai impulsivi. 6 ani - au, regeasca mea parte dorsală; 16 ani - mi-ai lovit demnitatea, m-ai făcut să mă simt ca un nimic, fug pe geam.
Toate combinate. 6 ani - bine că mai există scame pe covor, din care-mi pot face armate şi cazemate şi, dacă adun chiar toate scamele, poate-poate scap de pedeapsă mai uşor, că am dovedit veleităţi de gospodar; 16 ani - viaţa mea e terminată, noroc de pix şi hârtie, răvaşe ancestrale, SOS-uri aruncate pe geam.

Şi mai e o chestie apropo de pedepse: uneori poţi fi pedepsit fără ca împilatorul să ştie, de fapt, ce efect are asupra ta. Ceva gen vinovaţii fără vină, asupritorul fără pedeapsă. Cu toate că - am zis - nu-mi plac pedepsele, prefer s-o încasez pentru că am făcut ceva; orice. Să mi-o iau din neutralitate mă face să mi se strepezească dinţii mai abitir decât atunci când eram strigată "Camelia" la şcoală, pentru că aşa scria, negru pe alb, în măreţul catalog.

Vărsători şi alte povestiri

De-a lungul timpului am observat două chestii care m-au lăsat mai mult sau mai puţin cu gura căscată. Adică, da, e fain, da' de ce? Şi ca să nu întind prea mult momentul de tensiune maximă, pentru a nu vedea practic cum neuronii se lungesc gumaţi de prea multă curiozitate, o să spun despre ce e vorba. Sunt chestii minore; nu din alea care să-ţi schimbe viaţa, în nici un caz care să te transforme peste noapte într-o persoană cu puteri supranaturale, nu, nu vor declanşa niciodată al treilea război mondial şi nici nu vor face pământul să se oprească din activitate pentru a clătina nedumerit din cap. Cel mai probabil nu vor afecta pe nimeni în afara de mine, da' pe bune că trebuie să le spun. Să purcedem deci la cele două "mistere" de azi:

1. Mamele mă iubesc.
2. Toată lumea are o reacţie ciudată când aude că-s Vărsător.

Şi să le luăm metodic, aşa cum am învăţat la şcoală, pentru că e dimineaţă şi pentru că n-aş vrea să scap vreun amănunt câtuşi de neimportant pe drum.

1. Daps, am lipici la mame. Mamele altor persoane, adică. De când eram în mijlocul tinereţii mele învolburate, de când eram - probabil - în adolescenţa aia mai mult sau mai puţin tipică, de când mă ştiu. Nu, pe la trei ani nu se pune, pentru că atunci nu ştiam eu prea bine nici ce-i cu mine, nici la ce folosesc alea două picioare din dotare, nici cum şi ce trebuie să faci pentru a zâmbi frumos. Dar mai târziu; mai aşa, când începi să scoţi deja capul în lume şi să îţi dai cu părerea.
Dacă ieşeam în grup, toate mamele mă trăgeau de mânecă să am grijă de odrasla lor. Pedepsiţilor li se suspenda pedeapsa dacă mama-cerber afla că puiul trebuie neapărat, musai, total şi iremediabil să iasă cu mine. Cafenelele deveneau deja mai sigure dacă se menţiona prezenţa mea la adunare. Bine, aş exagera dacă aş spune că feţele mamelor se luminau instantaneu când venea vorba despre mine, că mă aşteptau cu pâine şi sare, că deja toată ziua era una de neuitat dacă apăream, dar pe bune că aşa mă simţeam.
N-am cunoscut mamă care să spună "brr, Camelia"; care să scuipe-n sân şi să-şi facă cruce, care să aghezmuiască după mine, care să considere că aş putea avea un efect nefast, negativ şi diabolic asupra "puiului".
Taţii în schimb erau mai mereu cu sprânceana ridicată. Ceva nu ieşea la socoteală, şi nu se prea prindeau ce. Dacă aş fi ştiut, pe bune că i-aş fi ajutat să-şi dea seama. Da' şi eu eram la fel de uimită ca şi ei de magia şi vrăjitoria pe care o făceam fără să vreau; fără intenţie, doar cu direcţie.
Da, deci, după cum spuneam, am avut tiră la mame; nu'ş de ce, nu'ş cum, nici măcar nu ştiu dacă ăsta a fost întotdeauna un lucru bun. Pentru că mamele de băieţi cel puţin deja se gândeau cum să-mi croiască rochia de mireasă, iar pentru mine asta n-a fost niciodată o opţiune; da' am scăpat cu viaţă dintre unghiuţele lor îngrijite şi "manichiurizate" şi drăgăstoase... Aşa am învăţat că nu e bine să stau prin preajma lor. În rest, despre mame numai de bine... Dilema rămâne însă.

2. Dacă mamele nu făceau "brr" când auzeau de mine, cu siguranţă toată lumea face "brr" când vine vorba despre Vărsători. Am auzit tot felul de variante: că suntem leneşi, că vorbim mult fără să facem nimic din ceea ce ne propunem, că preferăm să facem cruciade la nivel mental, dar cu practica stăm mai prost, că niciodată nu punem umărul la treabă când vine vorba despre chestii majore, că suntem egoişti, că avem impresia că universul se învârte exclusiv în jurul nostru, că nu suntem nici toleranţi, nici diplomaţi, că vrem mereu mai mult, din ce în ce mai mult, că suntem superficiali şi artificiali, că suntem alintaţi, că suntem maniaci, paranoici şi cu idei fixe, că avem un cult pentru propria persoană, că suntem reci, ni touche, imperturbabili, insensibili, că dacă propria mamă ar spune că ne iubeşte, am întreba "de ce" şi i-am cere şi 3 argumente viabile, că atunci când simţim miros de flori ne uităm în jur după înmormântare, că nu avem nici un interes şi totuşi toate interesele din lume, că tragem pe turta noastră, că suntem sadici, că nu ne mişcă nimeni şi nimic, că suntem prea sinceri, că suntem răutăcioşi, de-a dreptul caustici, că suntem acizi, că nu iertăm pe nimeni şi nimic, că lista poate continua şi tot n-aş putea termina vreodată toate chestiile negative caracteristice pentru un Vărsător.
Din câte am înţeles, se pare că ar exista şi un semn mare, mare de tot, cu faţa lui Hitler, Bau-bau şi semnul Vărsătorului.
Mărturisesc cu lăbuţa pe inimă că nu pricep. Adică da, parte din chestiile care ni se pun în cârcă sunt adevărate, dar parţial, şi-n anumite situaţii. N-o să-ncep să-nşir toate calităţile unui Vărsător, pentru că dup-aia o să se spună că da, cu certitudine suntem egocentrişti. Nici măcar n-o să pomenesc de zicala aia, care spune că există doar două zodii: Vărsătorii şi restul. Nici cu cleştele n-o să scoateţi de la mine faptul că Vărsătorii sunt total nedreptăţiţi când vine vorba despre părerea generală pe care o are lumea despre ei. Şi nu, n-o să spun că trebuie să cunoşti foarte bine un Vărsător pentru a vedea de ce e aşa cum e; nici măcar n-o să menţionez că cel mai bine Vărsător pe Vărsător se recunoaşte. Nu, în nici un caz n-o să încerc să apăr tagma noastră.
Doar că mă întreb până la urmă de ce lumea n-are aceaşi reacţie când vine vorba despre orice altă zodie; oricare. Mai sunt încă 11. Fiecare are preferinţe şi afinităţi. Vărsătorii sunt singurii împotriva cărora s-a creat aşa, un fel de coaliţie tacită, un război rece, un mit de-a dreptul. Şi ăsta nu e neapărat un lucru rău...

Dileme de dimineaţă. Welcome to my world:D

Doar în cămaşă

Am avut o perioadă, undeva pe la 5 ani, când am dormit cu cămaşa de noapte a bunică-mii. Pentru că ea era plecată, pentru că trebuia să dorm nu acasă, în patul meu, cu perna mea, în regatul meu, ci la ceilalţi bunici. Frate, i-am disperat cu cămaşa aia! Era un fel de sindrom al păturicii din filmele americane, în miniatură; sau în subdezvoltare. Nu puteam să adorm fără ea, aveam vise ciudate, în care bunică-miu mă alerga cu foarfecele pentru tablă ca să-mi taie cămaşa, îi găsisem chiar şi o ascunzătoare pentru eventualitatea în care visul ar fi devenit realitate şi bunică-miu şi-ar fi pus mintea cu mine, pentru a distruge biata cămaşă care n-avea nimic nici magic, nici special, în afara faptului că-i aparţinea bunică-mii. Aveam plan de rezervă, în care puteam fugi pe geam, din casă direct în vişinul din faţa geamului, şi-apoi bye-bye lume rea, mi-aş fi căutat norocul într-o lume mai bună, care n-ar fi avut drept unic scop distrugerea CĂMĂŞII.

Da, mi-a trecut relativ repede. Ce mi-a rămas în schimb e tendinţa de a superpersonaliza obiectele. De a le vedea ca entităţi de sine stătătoare, înzestrate cu tot felul de calităţi, sentimente, mă rog, de a le vedea mai mult decât obiecte.

Ăsta e motivul pentru care jucăriile mele de pluş n-au dispărut încă de pe şifonier. Adică, în primul rând sunt ale mele. Au fost cu mine în ultimii mulţi ani, unele au o poveste foarte complicată, îmi trezesc a amintiri, ba un zâmbet din ăla, în colţul gurii, pe care nu-l pricepe mai nimeni. În al doilea rând, să le arunc sau să le dau ar însemna să dau o parte din mine. De ce aş da cuiva o parte din mine aşa, gratuit, tam-nesam, fără nici un motiv?

La fel, motivul pentru care nu-mi pot bea cafeaua decât din cana mea, cu poveste şi istorie, adusă cu mare grijă pe tren tocmai din Cluj, transportată înapoi la Cluj, din nou la Galaţi şi aşa mai departe. Pe bune că are alt gust cafeaua din ea...

Dar, revenind la obiecte. După cămaşă a urmat Buţulache. Buţulache pe care îl aveam de la doi ani, pe care-l târnâiam mândră prin toată casa, care era mai mare decât mine pe vremea aia şi care, în mod ciudat, a rămas mic, în timp ce eu am tot crescut. O păpuşă roşie, moale, cu cap ţuguiat şi doar cu faţa din cauciuc. L-am redescoperit, l-am preţuit, l-am iubit de-a dreptul. Am auzit poveşti despre alţi Buţulache, pe care îi chema în diverse alte feluri, aruncaţi de la balcon, hrăniţi cu seringa, umflaţi cu apă şi apoi lăsaţi de izbelişte, până-şi făcea vreun părinte milă şi pomană de el, şi-l arunca direct la gunoi. Groaznică soartă pentru un prieten. Dar pe bune că eu aveam grijă de el. Cu lăbuţa pe inimă zic: lui i-am spus multe, multe chestii, pentru că ştiam că n-o să mă toarne nimănui; l-am ridicat la rangul de prieten şef, pentru că ştiam chiar şi-n vremea aia că nimeni nu poate avea mai mulţi "cei mai buni prieteni" cum tot auzeam pe la alţi copii; avea drept sarcină principală să se sufoce cu mine sub pătură în momentul în care mă camuflam noaptea, pentru că n-am avut lampă de noapte sau veioză care să mă protejeze de întuneric şi da, mult timp întunericul a fost rău. Da' el nu se supăra; nu se supăra nici că-l lăsam singur când ieşeam la plimbare, nici că nu-l hrăneam, pentru că ţinea la silueta lui, nici că, la un moment dat, după mulţi, mulţi, mulţi ani am renunţat la el... Cred că a înţeles că până şi păpuşile trebuie să moară, atunci când ai crescut deja prea mult pentru a mai crede în ele.

Da, nu mă pot abţine să nu creez câte o poveste pentru fiecare obiect în parte. Să nu mă gândesc că, în momentul în care aleg ceva de pe raft, restul chestiilor se vor simţi oareşcum ignorate. Să nu le asociez cu câte o amintire, frumoasă sau urâtă, sau să nu le privesc puţin diferit în momentul în care eu le aveam asociate cu ceva bun şi-apoi s-a-ntâmplat ceva rău şi a schimbat totul. Noroc că mă prind la timp şi nu arunc în masă chestii care-mi stârnesc amintiri, pentru că e posibil să mă trezesc într-o casă goală. Aşa că le "coafez"; nu, nu le duc la coafor. Le ajustez; le fac sertăraşe separate, mental vorbind, şi-ncerc să le privesc doar ca pe nişte obiecte; să le "depersonalizez". Pentru că sunt, cred, prea mare pentru a mai avea o "cămaşă" după mine non-stop. Cred.

Să ne jucăm de-a conversaţia - p. 2

Unele persoane au un stil ciudat de a pune problema. "Îţi mai aduci aminte când am mers împreună la cumpărături?" Mda, normal că-mi aduc aminte, s-a întâmplat tocmai, hăt, ieri. Logic că-mi aduc aminte, doar dacă nu sufăr de amnezie, caz în care degeaba mă întrebi, pentru că, oricum, nu-mi voi aduce aminte. "Mai ţii minte când mi-ai zis că-ţi plac pisicile?" Ăăă, stai să mă gândesc, ăăă, da, ţi-am zis alaltăieri, pentru că atunci te-am văzut prima dată, normal că ţin minte, n-am probleme cu memoria şi, dacă aş avea, repet, ai întreba în van, pentru că nu mi-aş aduce aminte nici că-mi plac pisicile, darămite că ţi-am zis chestia asta. Şi, apropo, cine eşti?

Da, din nou din seria chestii spuse ca să nu taci. Cu lăbuţa pe inimă recunosc: vorbesc mult. Uneori, ce-i drept, da' mult de tot. Numai că, dacă se întâmplă chestia asta, atunci ori duc o conversaţie cu cineva cu care-mi face plăcere, ori fac mişto; de mine, de alţii, de tot. Nu, frate, că vezi tu, că unii nu suportă golurile de tăcere şi trebuie să le umple cu de-a sila. N-ai chef să vorbeşti? Nu ai nimic de spus? Na de-aici, small talk cât să-ţi ajungă pentru toată luna. Nu ţi-a ajuns? Da' mai ia o porţie, nu contează că e cu de-a sila, nu contează că nu mai intră, na de-aici, să ai, să nu zici că nu-s altruist şi nu mă gândesc la bunăstarea ta morală!

1. Munceşti? Hm, stau în faţa compului, dau din mouse, n-am acces la net ca să pot să fac orice altceva în timp ce dau click după click, ba chiar cunoşti perfect cum arată baza pe care o folosesc pentru că da, tot pe aia o foloseşti şi tu, am ochelarii pe nas, o poziţie puţin incomodă, dar destul încât să mă ţină trează, nu sforăi, nu dansez pe boxe, nu vorbesc cu nimeni şi, nu, în nici un caz nu sunt în altă parte decât la muncă, deci ce zici? Muncesc? Şi chiar dacă aş fi atât de master încât să mă prefac că muncesc, ar trebui măcar să respecţi faptul că-mi dau interesul să par că fac ceva constructiv şi să nu-mi pui întrebări care mi-ar putea distruge "acoperirea".

2. Telefonul lipit de ureche. Întrebări, răspunsuri, mă rog, conversaţie în toată regula. Se vede, ba chiar se şi aude că da, folosesc în mod normal accesoriul ăla care se cheamă telefon. Că vorbesc "afaceri" sau "plăcere", asta e cu totul altceva dar, în momentul cu pricina, fac ceva important. Nu, nu dau din buze să pară că vorbesc, nu mă ţin de telefon ca să arăt că-l am, clar nu e doar o disimulare. Nu, că vezi tu că vine cineva din exterior, hai să-l numim "elementul perturbator no 1", care vrea neapărat să-mi comunice ceva de o importanţă extremă şi vitală, şi care întreabă "ai treabă?" Să mă gândesc... Toate chestiile spuse mai sus nu denotă nimic? Ar trebui să am o săgeată mare, roşie, pe care să scrie "am treabă" ca să fie evident? Ori poate nici aşa n-ar fi destul de "ţipător", şi mi-ar trebui multe săgeţi care să indice aceeaşi chestie, pentru că altminteri nu-mi dau seama ce aş mai putea face pentru a indica subtil că da, n-am cum să vorbesc cu "elementul perturbator no 1", pentru că fac altceva în momentul cu pricina.

3. "Un pachet de Virginia Slims Mentol, vă rog."
"Stai aşa... Îţi dau Vogue sau Pall Mall, că-s tot mentolate... Virginia primesc mâine."
Bun, dacă voiam un oareşcare pachet de ţigări mentolate, spuneam că vreau un pachet de ţigări slims mentol. Orice fel de slims mentol. Da' nu; am spus din prima de care. Asta înseamnă că din alea vreau. Poţi să-mi înşiri toată taraba, ba chiar să inventezi slims mentol-uri de care n-am auzit în viaţa mea, eu tot un anume fel vreau. De ce nu poţi răspunde simplu "n-am"? De ce de fiecare dată trebuie să pierd cu 30 de secunde în plus pentru că tu vrei să-mi expui opţiuni care, din punctul meu de vedere, sunt nule? Păi, dacă tot insişti să faci chestia asta, ce-ar fi să-ncep şi eu să-ţi povestesc că nu, nu pot fuma alternative de mentol pentru că, dacă aş face chestia asta, cel mai probabil aş începe să tuşesc, şi că orice altă ţigară o simt în coşul pieptului, şi plămânii mei nu se simt fericiţi dacă schimb ţigările, şi că speranţa mea majoră în privinţa fumatului e să nu dispară Virginia de pe piaţă, pentru că doar cu ele mă împac bine, bine de tot, şi că nu se poate compara, din punctul meu de vedere, cu nici o altă ţigară, pentru că nici una nu e atât de mentolată precum e asta, şi din această cauză le prefer, pentru că-mi place senzaţia de mentol excesiv şi, în plus, în cameră se simte mai puţin mirosul de tutun tocmai pentru că-s atât de mentolate. Ce-ar fi să-ţi înşir povestea asta de fiecare dată când îmi oferi ceva ce n-am cerut? Tot conversaţie gratuită s-ar chema...

4. Cineva pe care nu l-ai mai văzut de mult timp. Cu care te întâlneşti întâmplător pe stradă. "Mai trăieşti?"
Hmm... Primul impuls e să mă pipăi, să văd dacă, între momentul în care am ieşit din casă şi cel la care se întâmplă "întâlnirea" nu m-am "dematerializat". Da, sub bluză simt nişte oase, picioarele sunt acolo unde trebuie, ba chiar îmi simt şi neuronul dilatându-se, ca de fiecare dată când aud chestia asta. Păi, să ne înţelegem, dacă nu trăiam, mă îndoiesc că ai fi putut să mă vezi, ca să-mi pui ÎNTREBAREA. Nu cred că aş fi putut să merg pe stradă fără un cortegiu funerar, ori cortegiul, canci. Ăăă, vorbesc, ba chiar ai şi pus mâna pe mine într-un mod amical, care cică s-ar chema mijloc de socializare şi demonstraţie de afecţiune. Da, mi-ai simţit şi tu oasele, îmi pui întrebări după întrebări şi mă informezi cu interes despre ce şosete ai mai spălat azi, fiind în mijlocul străzii, nu văd pe nimeni trecând prin mine, ca măcar să-mi pot pune problema că vezi spirite, deci, tu ce zici, trăiesc au ba?
Pe de altă parte, dacă n-ai mai auzit de mine, şi ai avut vaga impresie că aş fi părăsit lumea fizică, n-am auzit să mă fi căutat, pentru a te asigura că mi-e bine sau rău; deci nu ţi-a trecut serios prin cap în nici un moment că aş fi putut muri. De ce simţi nevoia să mă întrebi tocmai acum, când ar trebui să ştii cu siguranţă că sunt încă prezenţă fizică?

Da, mă enervez. Asta fac eu cel mai bine. Da' pe bune acu', de ce ai vrea să spargi un balon de tăcere cu nişte chestii al naibii de banale? Dacă tot ai decis să deschizi gura, măcar zi ceva interesant; sau care să semene cu ceva interesant, sau care să mimeze ceva interesant. Nu de alta, da' dup-aia iar zici că-s sălbatică şi nepoliticoasă pentru că vin cu cine ştie ce răspuns care te loveşte ca marfaru'. Şi, să fim serioşi, nimeni nu vrea să fie lovit de marfar; măcar să fie un BMW sau un Chrysler...

Ne place, da, ne place - p. 22

Varianta oficială nu vrea să coopereze. A videoclipului adică. Pentru cei care o ştiţi, enjoy! Pentru cei care nu o ştiaţi încă, ascultaţi-o. Over and over again.



De duminică, de obsesie, de Bowie...

Salută-mă-n gând

Nu mi-a plăcut niciodată salutul ăla de convenienţă, urmat îndeaproape de eterna, veşnica, de dureri de cap dătătoarea întrebare "ce faci?" Adică da, înţeleg să te întrebe ce faci cineva care ştie ce faci de obicei, cu care ai tangenţe, cu care schimbi mai mult de două vorbe. Căruia chiar îi povesteşti chestii, care ştie ce ai făcut ieri ca să te întrebe ce faci azi. Dar "ce faci"-ul ăla, care n-are alt răspuns logic decât "bine", mă calcă pe ficaţi.

Clar o să întrebi ce fac; la fel de clar o să răspund că fac bine. Nu, răspunsul nu se schimbă peste noapte. Nu, n-o să-ţi spun că fac altceva decât bine, chiar dacă mie-mi vine să mă dau cu capul de pereţi, chiar dacă simt nevoia imperioasă de a face ceva rău, da' rău de tot, chiar dacă, în momentul în care mă întrebi asta, te vizualizez pe poante şi-n tutu. Tu ştii că eu ştiu că tu ştii că n-o să dau alt răspuns. De ce ne chinuim de fiecare dată?

Am încercat o chestie: am dat alt răspuns în afară de bine. Am zis orice. Că mă doare capul, că explodez de fericire, că-mi vine să mă arunc de la balcon, orice, doar pentru a vedea ce se întâmplă. Persoana întrebătoare şi-a continuat drumul imperturbabilă; presupun că neuronul n-a putut concepe alt răspuns decât cel cu care era obişnuită, cel pe care-l aştepta, cel pentru care pusese întrebarea. Cu alte cuvinte, ce faci e doar din politeţe. Din aia adânc înrădăcinată, de care nu scapi nici într-o mie de ani.

Mergi frumos pe stradă şi te întâlneşti cu cutare. Ce faci? Ce pot să fac în aşa stil încât să-ţi detaliez în alea 5 secunde cât trecem unul pe lângă celălalt? Aştept să-mi cumpăr ţigări. Cutare. Ce faci? Păi, ştii, am rămas fără ţigări, şi m-am gândit eu aşa să mă îmbrac rapid, să mă încalţ la fel de rapid şi să vin să-mi reîmprospătez stocul de fumigene pentru că-mi ardea plămânul, şi am nevoie de ţigări mai abitir decât de aer. A, scuze, ai trecut pe lângă mine înainte de a apuca să spun "păi"... La coadă, la schimbat de buletin. Cutare. Ce faci? Ştii, mi-am pierdut printr-o întâmplare nefericită rău de tot buletinul, şi acum am nevoie majoră de el, pentru că trebuie să-mi scot nu'ş de diplomă de la nu'ş ce facultate, şi îmi trebuie musai buletinul, aşa că m-am trezit de dimineaţă, am mâncat rapid ceva, mi-am băut cafeaua, am luat un taxi şi am ajuns aici, unde am completat nişte formulare, a, dar înainte de asta mi-am cumpărat un timbru fiscal, şi acum, stau frumos cu actele în plic pentru a-mi scoate, finalmente buletinul, pentru că e o urgenţă de neînchipuit, şi dacă ţi-aş povesti, nu m-ai crede. Hmmm... Cutare dispărut de la primele silabe.

Da, mi se pune pe creier acest "ce faci". Mi s-a spus că-s nepoliticoasă şi sălbatică pentru că nu-l folosesc decât cu persoane despre care chiar mă interesează ce fac. Că, pentru restul lumii, folosesc doar secul salut, bună, hello. Că cică nu aşa te porţi când faci parte dintr-o societate; că ar trebui măcar să salvezi aparenţele, chit că nu dau doi bani pe ce ar face persoana în cauză. Da' să mă lămurească şi pe mine cineva de ce. De ce să salvez nişte aparenţe pe care nu le-am creat, cărora nu le-am dat niciodată apă la moară, de care nu-mi pasă neam? De ce să pun o întrebare al cărei răspuns nu mă interesează? Doar aşa, de dragul de a consuma cuvinte? Nu, mersi. Aparenţele n-au decât să fie salvate de către cei cărora le pasă de ele. Şi există destui salvatori de aparenţe; toate locurile sunt ocupate, ba chiar există un exces de ofertă. Cu noi ăştia de nu vrem aparenţe stăm mai prost.

Uneori mi-ar plăcea să mă cheme Che Guevara; poate atunci aş avea vocea mai groasă şi s-ar auzi mai bine, şi poate chiar ar conta. Şi "ce faci"-ul ar fi scos în afara legii pentru toţi cei care-l folosesc de convenienţă...

Call me "Mafalda"

De mică am învăţat să gândesc logic. Să leg punctul A de punctul B prin cel mai scurt traseu cu putinţă. Să fac conexiunile corecte, pentru a ajunge la concluzia logică şi corectă. Desfăceam ceasuri de masă, din alea ruseşti, doar pentru a le asambla la loc, rotiţă cu rotiţă şi, eventual, pentru a vedea dacă am cum să le repar. Nu m-am jucat cu păpuşi de-a poveştile nemuritoare; m-am jucat cu maşinuţe pentru că puteam face garaje "reale", şi parcări laterale - care, mai apoi, în viaţa reală, nu mi-au reuşit nici dacă aş fi ţinut volanul cu trei mâini - şi accidente între maşinuţe şi piciorul patului. Am mai zis, nu cred în bătrânelul cu barbă albă şi-n îngerii ăia frumoşi, asexuaţi, care-ţi şoptesc vorbe dulci la ureche; prefer să cred în spirite, şi-n energii, şi-n chestii la fel de neexplicabile, dar puţin mai "palpabile".

Şi, totuşi, cred în semne. Bune sau rele, nu contează. Semne să fie, că interpretări se găsesc. Să mă explic:

Ţi se bate ochiul stâng, da, clar te-a tras un curent grupa mare. Ăsta nu-i semn, asta-i reacţie fizică. La fel cu câinii care urlă a pagubă; nu urlă de proşti, urlă pentru că simt ceva. Bineînţeles că, în privinţa lor, mai există şi varianta numărul doi: au văzut luna, pisica, umbra, sunt puţin răguşiţi, sau supăraţi, sau fără chef, şi vor să ştie toată lumea ce au putut vedea ei; deci, urlă. Răguşiţi, supăraţi sau fără chef fiind, le iese ceva mai tragic decât ar fi intenţionat. Deci nu, nici câinii nu se pun ca semn. Pisica neagră? Să fim serioşi! Păi, dacă pisica neagră e semn rău, atunci şi brunetele ar trebui să fie la fel; da' se pun doar alea naturale, sau şi alea vopsite? Să ardem toate brunetele pe rug, să nu mai fie semne rele!

În schimb misticul din mine se trezeşte când aude de vise. Da, ştiu, o sprânceană ridicată; până aproape de creştetul capului, înţepenită acolo. Ce poţi visa într-atât încât să fie semn? Floricele, fluturaşi şi gumiţe; coşmaruri gen viaţa de liceu, înaintea tezei la latină, sau a lucrării la mate; chestii suprarealiste, gen Gioconda cu figura ta şi zâmbetul ei, mă rog, din astea. Nope. Ce a ţinut mereu la mine, au fost câinii; da, ăia pufoşi, de-i smotocesc pe stradă, de-i hrănesc acasă, de se bat cu mâţele şi dup-aia trebuie să-i consolezi că şi-au luat bătaie. Dacă-i visez însă, se schimbă datele problemei. Pentru că de fiecare dată a fost o persoană cu care să-l asociez; şi numai de bine n-a fost. Să ne-nţelegem că nu spun acu' să nu mai ieşiţi din casă dacă visaţi câini. Departe de mine gândul; doar că la mine funcţionează cu rigurozitate de ceas.

Păsări? Ceartă, nasoleală, cuvinte spuse la nervi. Şi nu, nu mă refer la cocoşul bătăuş pe care îl vizualizez pe varză, pentru că de fiecare dată când mă vede e pus pe ceartă. Aia e între mine şi el; şi da, i-am pus gând rău. Tot la vise rămăsesem. Şoareci? Frică. Şerpi? Ploaie. Alb? Linişte. Mireasă? Moarte. Lista poate continua. Rămâne deschisă.

Cred că poţi fi cel mai sceptic om cu putinţă. Când te loveşte ceva cu viteza marfarului, începi să vezi şi altceva, dincolo de aparenţe, dincolo de explicabil şi de raţional. Râdeam de puştiul care vedea morţi în "Al şaselea simţ" pentru că, atunci când l-am văzut prima dată am zis: neaaah, poveşti de adormit copiii. Şi dacă, până la urmă, toate poveştile au o urmă de adevăr?

Sunt, paşă, neam de beduin

Poezia care mi-a marcat copilăria, care m-a făcut s-o învăţ pe de rost, s-o recit oricând, oricui, oriunde, a fost El-Zorab. Şi-avea, frate, El-Zorab ăsta un stil de a mă revolta, de mă şi vedeam în pielea arabului, în stare să-i rup capul paşei şi să mă iau la harţă cu Allah; de fiecare dată când murea El-Zorab plângeam de se scutura cămăşuţa pe mine, îmi tremurau lacrimile în barbă, mi se înodau şi formau râuri, râuri. Când o terminam, o luam de la capăt. Şi dă-i iar revoltă, şi milă, şi plânsete, de nu ştia bunică-mea ce să-mi mai facă pentru a mă linişti. Mi-a ascuns şi cartea, da' tot degeaba, că plodul o memorase pe toată-toată, şi din cap nu i-o poţi scoate, şi las-o mai bine-n plata ei, că n-ai ce-i face, că e cu capul, şi mă-ntreb dacă la-nmormântarea mea o să plângă tot aşa, că bietul cal e mort de ceva timp şi tot îl plânge...

Când terminam cu El-Zorab, continuam cu Gândăcelul; după el, venea, inevitabil, Căţeluşul Şchiop. Au urmat Puiul şi moartea lui Sufleţel din Singur pe lume. Era tragedie curată. Era mai ceva decât şi-ar fi închipuit ăi de-au scris toate astea că vor dezlănţui vreodată. Forţele naturii nu se comparau cu ce se stârnea în mine când le citeam. Îi vedeam pe toţi: chinuiţi, oropsiţi, plini de mândrie până la capăt, morţi din cauză de neglijenţă, sau dintr-o greşeală, sau pur şi simplu pentru că le venea vremea să moară, şi cum îi mai jeleam!

Dacă murea cutare erou principal uman, era cum era. Adică da, mă afecta, nu-mi convenea, da' aşa am învăţat eu că realitatea nu e aia în care binele învinge răul, ci ailaltă, în care binele şi-o ia nasol, pentru că răul e mai tare, şi mai viclean, şi mai bine înarmat. Şi era logic. Da' pentru bietele animale sufeream de-a binelea. Adică, ele nu se puteau apăra, nu făceau nimic rău nimănui, nu stăteau în calea nici unui scop măreţ, de ce trebuiau să fie chinuite de fiecare dată?

Şi varsă lacrimi amare pentru biata furnicuţă luată de apă, şi gândeşte-te de ce o fi tristă vrabia de alături, nu carecumva cineva i-a omorât cineva vreo rudă, fă planuri măreţe pentru o fermă mare, mare de tot, unde să strângi toţi căţeii şi toate pisicile alea pe care le vezi plângând pe stradă, omoară-ţi câte jumătate de zi să vezi dacă se întorc toate cele trei rândunele la cuib, şi dacă nu, gândeşte-te să te duci s-o cauţi pe a treia, şi la fiecare film, asigură-te că, de fapt, câinele care a murit, n-a murit de tot, ci doar în film, pentru că e actor, şi asta fac actorii, mor pe ecran, pentru a învia, mai apoi în viaţa reală, şi la desene animate, gândeşte-te, că de fapt, nu-s reale, sunt desenate, da' n-ai cum să te opreşti să nu te afecteze că a murit nu'ş ce căprioară şi săracul Bambi a rămas singur pe lume, şi noroc că la 6 ani ai memoria puţin mai scurtă, şi nu te ţine prea mult depresia, că altminteri nu ştiu unde ai fi ajuns, şi mulţumeşte divinităţii în fiecare zi că poţi să treci şi peste moartea căprioarei, şi peste suferinţa ariciului, şi ţii minte doar atât, că nu trebuie să răneşti animale, no matter what...

Nu ştiu acum cum sunt cărţile pentru copii. Da, alea frumos colorate, cu poveşti şi povestioare, cu personaje din ce în ce mai moderne, dar, din câte mi-au sărit în ochi, în majoritatea se evită chestiile dramatice; pentru ca "micuţii" de azi să nu sufere profund, să nu rămână marcaţi pe viaţă, să aibă impresia veşnică şi eternă că Spiderman învinge mereu şi că poţi fi Hannah Montana dacă-ţi dai puţin interesul.

Da' la noi nu s-a gândit nimeni? Dacă stau şi mă gândesc bine, toţi cei care au scris poezii şi povestioare pentru noi, au fost al naibii de sadici. Încă mă chinuie imaginea cu papagalul căruia tigrul i-a smuls toate penele din coadă; şi mai era una, cu păsările flamingo care au încetat să mai aibă picioarele albe, după ce o gaşcă de vipere le-a smuls pielea de pe picioare. C'mon, dude! Asta-i bolnav de-a dreptul! Cum să scrii aşa ceva? Şi-ncă pentru copii de 5 ani. Păi, uite cum ajungi dacă citeşti chestii din astea...

Dar, revenind. Partea bună care a ieşit din toată chestia asta a fost că pun fiecare melc pe care-l văd înapoi în iarbă, să nu-l calce nimeni. Că am învăţat că animalele sunt prietenele noastre. Da, ştiu, sună ca la clasa a doua, da' aşa este. Camelia aia de-l jelea pe El-Zorab e-n stare să te ia la bătaie dacă te vede că ai intenţia de a chinui o mâţă. Şi tot ea a învăţat că n-are rost să plângi pentru oameni; tot ce fac, fac cu bună ştiinţă. Şi tot aşa a redevenit Camelia Sfinxul de odinioară; chiar dacă încă îl mai ştie pe El-Zorab pe de rost...

Super Blog 2010

Da, m-am gândit, m-am răsclocit, na, că particip şi eu. Nu de alta, dar pare a fi fain.
Cu alte cuvinte, mă încumet să încerc să particip la Super Blog 2010.

Cât o fi de "super", om vedea. Da' blog, sigur este:)

Jurămintele femeilor sunt scrise pe nisip

-Juri tu?
-Jur...

Jur pe roşu; asta înseamnă că, dacă nu-mi respect jurământul, o să înnebunesc. Dacă juri pe mamă, te legi c-o să moară dacă nu-ţi ţii jurământul. Pe mormântul ei, înseamnă că nu-şi va găsi liniştea eternă şi veşnică niciodată. Pe Biblie, că vei fi condamnat la chinurile iadului celui fără de fund. Pe cineva la care ţii, că va muri şi că i-ai jucat sufletul la loterie. Pe sânge, că vă leagă deja totul. Pe toţi sfinţii, că te vor trăsni în moalele capului atunci când vei face sau spune altceva decât ceea ce ai jurat. Pe divinitate, că vei pica mort în secunda în care ai jurat strâmb. Pe tot ce ai mai sfânt, oricare din variantele de mai sus.

Eu, una, n-am văzut pe nimeni afectat câtuşi de puţin în momentul în care a călcat un jurământ. N-am văzut nici foc şi pucioasă, nici înnebuniri în masă, nici morţi care se zvârcolesc în mormânt. Concluzia logică şi firească e că jurămintele sunt o mare abureală. Adică da, ar trebui să însemne ceva, ar trebui să fie sacre, da' ca naiba, în momentul în care aud pe cineva jurând, îmi vine să râd. Pentru că, în mod clar, minte total şi iremediabil. Pe orice chestie ar jura. Da, a zis cineva mai deştept decât mine că jurămintele sunt făcute pentru a fi încălcate, şi mare dreptate a avut.

Aveam vreo 6 ani şi-l tot auzeam pe taică-meu că-şi dă cuvântul de onoare. Băi, frate, şi mă intriga chestia asta. Adică, ce e ăla cuvânt de onoare? Cuvânt, ştiam eu cam ce ar fi; onoare, bănuiam. Că X a făcut un lucru onorabil când şi-a dat demisia, că Y a ieşit onorabil dintr-o situaţie, că şi-a păstrat intactă onoarea, da, îmi imaginam că trebuie să fie ceva puternic şi bun. Ca un fel de magie, ceva pe care trebuie să fii foarte puternic pentru a-l avea, mă rog, ce gândeam la 6 ani în afară de dulciuri, jucării şi degete pline de gem. Şi dacă voiam ceva şi-l rugam pe taică-meu, şi-şi dădea cuvântul că aşa va fi, aşa era. Nu, nu şi-l dădea pentru chestii majore gen îţi iau bicicletă, sau o să treacă repede, sau o să ai chestia aia, pe care tu ştii sigur că e imposibil să o ai, dar eu îmi dau cuvântul. Nici vorbă de aşa ceva. Dar, dacă şi-l dădea, ştiam că o să stea şi-n cap pentru a-l respecta.

Ei, şi tot pe atunci am auzit şi de jurăminte. Şi m-a luat taică-meu deoparte, şi mi-a explicat, cum explici la proşti sau la copii de 6 ani, că singura chestie pe care o ai, şi pe care nu ţi-o poate lua nimeni, oricât de tare ar încerca, e onoarea. Că poate să te bată, să te rupă, să te termine; poate să te omoare, să te chinuie, să te încerce în fel şi-n chip. Dacă ai onoare până la capăt, mori; da' măcar mori cu capul sus. Şi cum în perioada aia aveam capul plin de piraţi onorabili, şi de aboliţionişti respectabili, şi de piei roşii, şi de Robin Hood, şi de Rob Roy, nu mi-a venit greu să pricep. Dacă ai onoare, eşti bun. Dacă nu, eşti un nimeni. Şi mi-a mai zis să nu-mi dau niciodată cuvântul de onoare dacă ştiu că mint, sau dacă ştiu că nu-l pot respecta. Pentru că, în momentul în care ai renunţat la el, nu mai ai nimic. Da, a fost o discuţie care m-a lăsat confuză; era cam alambicat pentru nişte neuroni care abia ieşiseră din ou. Şi l-am pus să mai îmi explice o dată. Şi-nc-o dată. Până când am priceput.

Nu ştiu câtă lume jură şi îşi respectă jurământul. Nu ştiu câţi mai ştiu ce-i ăla cuvânt de onoare. Uneori mă simt cam cum trebuie să se fi simţit ultimul dinozaur când a văzut că, pe lângă el, apar elefanţi, şi lei, şi foci. Nu ştiu câtă lume mai joacă după reguli; după regulile alea, care n-au nici o treabă cu religia, sau cu societatea, sau cu chestiile alea pe care ţi le doreşti teribil. Da' ştiu una şi bună: deşi sună mai bine să spui că juri, şi pare mai oficial, şi mai mistic, şi mai pompos, ca să te cred trebuie să-ţi dai cuvântul. Dacă ţi l-ai dat, ai face bine să-l respecţi. Pentru că nu, nu se vor deschide cerurile şi va coborî sfântul Petru cu carul, şi biciul, şi mânia divină; astea-s poveşti. Dar va veni un moment când vei fi singur, şi nici măcar cuvântul că vei încerca să fie bine nu vei putea să ţi-l dai, pentru că nu-l mai ai.

Origini nefolosite

Când eram mică am văzut că toţi se burzuluiesc teribil dacă le spui ceva de dulce despre mamă. Era de ajuns să le spui să se ducă la mama lor, şi îi vedeai cum se schimbă; instantaneu. Prima fază era cea cu înroşitul. De la albul imaculat al unui ten de blond, trecea la roziu, roşu, stacojiu. Ochii începeau să arunce săgeţi; ce, săgeţi e puţin spus. Aruncau suliţe de-a dreptul. Suliţe de foc, cu vârful înmuiat în otravă. Se expandau, se umflau în pene, ajungeau tripli faţă de gabaritul iniţial. Îşi pierdeau cuvintele, mai aveau puţin şi li se înodau lacrimile în barbă, vedeau roşu în faţa ochilor, deveneau taurii de la coridă. Frate, şi ce se mai ofticau! Dacă te plictiseai şi voiai show, era de ajuns să găseşti unu' din ăsta mai emotiv, şi să-i pomeneşti de mamă. Show garantat.

Am mai crescut, şi-am observat aceeaşi chestie la majoritatea adulţilor. Spun majoritatea, pentru că sunt şi unii, mai aşa, ca mine, care se amuză teribil. Adică, chestiile "de dulce" despre mamă nu sunt în carneţelul meu la chestiile care să mă afecteze teribil, care să mă termine pentru următoarele ore. Din punctul ăsta de vedere, mă amuză teribil "Yo mama". Înjurăturile despre mamă sunt atât de banale încât, dacă mi le arunci în faţă, una din două: ori mă pocneşte râsul, pentru că sunt spuse în glumă, ori mă lasă rece pentru că cel care le lansează se aşteaptă să mă expandez. E ca şi cum mi-ai oferi un pahar de apă; banal.

Ce nu pricep însă e asta: toate chestiile sunt apropo de mamă. Pasca mă-tii, paştele mă-tii, du-te-n mă-ta, morţii mă-tii, şi lista poate continua. Nimic legat de tată. Mi-am scormonit creierii cu atenţie, cu rigurozitate, ca atunci când mă pregăteam să fac ultramegareferatul, menit să dea pe spate proful din liceu. Nope, nimic. Nimic legat de tată. Nimic legat de originea patriarhală, nimic care să te trimită cu gândul la bărbatul care a cooperat la procreerea ta, de parcă taţii nici n-ar exista.

Şi mă gândesc aşa: ce a dus la excluderea totală a taţilor din repertoriul cuvintelor spuse la nervi? Ei sunt mai calmi, şi n-au vrut să se bage în jocul ăsta? Sunt mai puţin melodioşi atunci când vrei să vomiţi cuvinte? Nu au nici rimă, nici ritm? Nu pot fi scandaţi? Pentru că nu e faza doar de noi; peste tot mamele sunt subiectul expresiilor colorate.

Da, nu obişnuiesc să înjur. Nu-mi place. N-oi fi eu cea mai feminină persoană din lume, da' mi se pare de-a dreptul dizgraţios să vorbeşti ca un birjar. Da, la nervi mai îmi scapă şi mie câte una colorată. Nu foarte, de ajuns cât să mi se deblocheze compul, sau să se dezlege şiretul, sau să nu-mi mai roadă mâţa degetul de la picior în timp ce dorm liniştită. Da' atât. Cu lăbuţa pe inimă spun. Şi vreau să pricep. De ce doar de mame, şi de ce te-ai ataca când e pomenită? Adică, şi tu o pomeneşti; non-stop. Cu ce e diferită mama ta dacă o aduce în vorbă altcineva sau dacă o aduci tu? Cum funcţionează? Care sunt regulile? Există o listă cu ce poţi să spui, cu tonurile folosite, cu situaţiile în care poţi face caterincă şi alea în care vorbeşti de-a dreptul serios, cu persoanele care au voie şi cele care nu, unde-i lista asta, cu ce fel de carioci e scrisă, pe ce fel de hârtie, îi sunt alocate şi ei nişte table mari, de piatră, gen tablele legii mamelor, cine a iniţiat-o, cine o completează, cât de des, frazele învechite sunt scoase din uz, cine hotărăşte că sunt învechite, cum sunt anunţaţi toţi cei care le folosesc, primesc telefon sau sms, dacă n-au telefon, ce fac? Mă rog, întrebări din astea obişnuite pe care, presupun, şi le-a pus fiecare la un moment dat. Sau, dacă nu, aveţi la ce medita. Nu de alta, da' trece timpul mai repede, şi-n momentul ăsta, să treacă mai repede e tot ceea ce vreau.

În mod tradiţional, ar fi trebuit să închei cu o frază de dulce. Imaginaţi-vă c-am scris-o. Oricare dintre ele. Asta aşa, ca să fie mai "interactiv"...

Money, money, money

De obicei stau la muncă 8 ore. Adică, ăsta e timpul maxim pe care îl petrec fiind "clasa muncitoare". Ca oricine altcineva, la început de lună dau cu cardul. Verific, scot, dau ce am de dat şi de restul delilah. Îmi place teribil să cheltuiesc. Pe orice. Pe tot. Pe nimicuri şi pe chestii care mie mi se par esenţiale. Că nu-mi ajung întotdeauna pentru tot ce aş vrea eu să cumpăr, asta e altă parte a problemei. Dar nici nu mă plâng; e pe cât de ok poate fi, în condiţiile în care nu mă spetesc muncind şi nici nu am ideea măreaţă de a pune bani deoparte pentru chestii majore gen casă, maşină, copil.

De la ce a pornit toată faza: toată lumea vrea bani. Toată lumea e cu ochişorii lucitori, în căutarea bănuţului magic, care să le aducă alţi bănuţi magici, care să se strângă în săculeţi, şi săculeţii în stive, şi stivele în depozit, şi-apoi să-şi mai ia alt depozit, şi să fie mulţi, mulţi bani, toţi peste ei. Şi aşa am ajuns eu la 2 chestii, spre dezbaterea cărora voi purcede imediat:

1. Am stat faţă în faţă cu un job care ar fi însemnat cam dublu cât câştig în momentul de faţă. Nu m-ar fi dat pe spate cu munca, ar fi fost, probabil, mai lejer decât ceea ce fac acum, dar ar fi presupus 10 ore de muncă pe zi. De la 9 la 19, başca sâmbăta încă ceva ore. Tentant? Da, evident. Refuzat? Cu certitudine. Pentru că am stat şi m-am gândit: da, faci bani mulţi. Catralioane de milioane de gume de mestecat şi munţi de pahare de suc la dozator. Dar când ai timp să-i cheltui?
Păi, vin eu aşa, la 7 seara acasă, şi mai am chef de orice altceva decât de somn? Sau de lâncezeală tristă în faţa compului? Mai am eu chef să ies la un cocktail? Mai am chef să arunc cu banii - ăia mulţi, de-mi încarcă cardul şi-mi trag buzunarul în jos - prin magazine, în căutare de nimicuri? Nope, în mod evident nu.

Nu spun că e meserie curată să ai o groază de timp liber şi să n-ai şfanţ în buzunar. Spun doar că, atât timp cât ai niscaiva monezi, dar şi timp pentru a le cheltui, e ok. De ce să ai mai mult şi să n-ai timp să te bucuri de ei?

În ordinea asta de idei, nu i-am înţeles niciodată pe marii oameni de afaceri care îşi petrec 16-18 ore la birou, au contul atât de rotund că eu trebuie să mă uit atent, să încerc să pun punctele după zerouri ca să-mi dau seama ce sumă e aia, dar care îşi pun secretara să cumpere florile pentru soţie şi cadourile pentru copii, pentru că ei n-au timp de aşa ceva. Păi, frate, unde-i farmecul? Pentru ce îi strângi dacă nu poţi să-i cheltui? Ca să ai relaţia trofeu, casa trofeu, contul trofeu? Nu, mersi. Peste trofeu se aşează praful; prefer o ciocolată. Îmi rămâne măcar plăcerea gustului.

2. Partea a doua e mai tristă: ai bani, ai timp, da' n-ai cu cine. Nu, nu mă refer că n-ai găsi o gaşcă de amicuţe cu care să dansezi pe boxe pân' la ore târzii din noapte; astea se găsesc uşor. N-ai cu cine cu care să-ţi facă maximă plăcere să-i cheltuieşti. Căreia să-i iei tot, să-i construieşti castele, să-i iei o îngheţată de care n-a mai mâncat never ever şi să te bucuri şi că-i place, şi că i-a rămas puţină ciocolată în colţul buzelor.

Oricât de puţin ai avea, să ai cu cine să împarţi puţinul ăla şi, la sfârşit de zi, să zâmbeşti mulţumit că chifla aia a fost împărţită cu spor.

Da, aici probabil că aş putea scrie tomuri întregi. Da' nu vreau nici să mă întind, nici s-o dau în patetisme. Aţi prins ideea.

Ei, şi-n virtutea chestiilor ăstora, normal că mi se zburleşte codiţa. Cu lăbuţa dusă nervos la inimă, mărturisesc că, decât un munte de bancnote, prefer cardul meu lejer; şi, pe lângă el, timpul şi persoana cu care să-l scutur bine, bine de tot, până când ecranul bancomatului afişează ZERO. Dar, pe de altă parte, aşa sunt eu...

Înainte eram nehotărâtă; acum nu mai ştiu sigur...

Multe chestii ştiam eu despre femei: că vorbesc mult, că-s alintate, că le plac cumpărăturile şi ciocolata. Da' că sunt indecise, pe bune dacă ştiam. Nu se pot decide ce rochie să îmbrace de dimineaţă, ce fel de pastă de dinţi să cumpere, ce culoare de vopsea să încerce de data asta. Cum să se tundă, ce poşetă să aleagă, dacă să folosească fixativ sau gel, pe ce parte a patului să doarmă, dacă să-şi ia sandale sau pantofi. Alb sau negru, poezie sau proză, supă sau ciorbă, friptură sau rasol, vin sau bere, cană sau pahar, bluză sau cămaşă, fustă sau pantalon, cu maşina sau pe jos, primăvară sau toamnă, lent sau rapid, orice ar putea fi indecis, devine cu siguranţă indecis.

În magazin; acelaşi orez, acelaşi preţ, două mărci diferite. Cu câte o pungă în fiecare mână, va gândi jumătate de oră pe care s-o aleagă. După ce va fi pus una dintre ele în coş, tot se va întreba dacă a făcut alegerea corectă. De multe ori se va întoarce şi va lua şi cealaltă marcă de orez, ca să se convingă care e mai bună. Data viitoare când va face cumpărături, va avea aceeaşi dilemă.

Şi nu, nu e vorba doar despre lucruri minore. Şi-n cele mai majore chestii - dacă-mi e permis să folosesc un grad ciudat de comparaţie - aceeaşi situaţie. Probabil Eva, când i-a arătat şarpele mărul, s-a gândit juma' de oră din ce parte să muşte. Imaginaţă-vă şarpele, cu ochii mari, cu inima bătând să-i iasă din piept, dezamăgit de câteva ori consecutiv, pentru că ea nu se putea decide din care parte dintr-un măr rotund să guste prima dată.

Şi da, e cu şustă. De fiecare dată când e forţată să ia o decizie, o va suci, o va răsuci, o va întoarce pe toate părţile. Îşi va face plan mare, pe hârtie, cu posibilităţi. Va face schiţe. Va avea carioci colorate, nu de alta, dar nu se poate hotărî la una singură. Va strica zeci de foi pentru că nu e convinsă că e planul bun. Îmi imaginez aşa, zeci, mii, miliarde de circuite, fiecare ducând în altă parte, făcând jdemii de conexiuni, studiind fiecare implicaţie în parte, evitând dead end-urile, ocolind cu grijă zonele nisipoase, îngrămădite toate într-un cip minuscul, ascuns în creier de femeie.

Nu spun nu, ştiam că sunt complicate. Dar nu mi-am imaginat niciodată cât de complicate. Văd hoarde de bărbaţi bulversaţi, cu ochii cât cepele, scărpinându-se româneşte în cap şi dându-şi cuşma pe-o ureche, pentru că nu pricep foarte clar despre ce e vorba. Pentru că pentru ei e simplu. E ori una, ori alta. Nu vor sta să-şi bată creierii cu dubii majore. Şi-atunci e cam greu să priceapă care-i faza. Şi cum să nu fie aşa, când nici eu nu pricep care-i faza? Eu, în postura mea de femeie, adică.

Se poate rezolva cu un circuit în minus? Probabil. Dar clar, la cât sunt de indecise, nu se vor hotărî la care circuit să renunţe. Şi iar o luăm de la capăt.

Ne place, da, ne place - p.21

M-ai lăsat fără cuvinte.
Şi nici măcar nu-i nr. 22...

Return to innocence

Totul a început cu pufarinele. În pungi mari, mari de tot, de abia puteam ţine o pungă în braţe. Mari, colorate - cam chimic colorate, ce-i drept, dar ce-mi păsa mie de chimic atunci? - care se topeau în gură. Asta până când dădeai de una nu tocmai cooperantă, mai tare şi mai nervoasă din fire, pe care încercai s-o crănţăni; ei, crănţănitul ăla ajungea până la creier, pentru că era ca şi cum fi încercat cu toată puterea şi ambiţia să spargi un sâmbure de măslină între dinţi; şi poate şi ăla ar fi fost mai milos cu măselele tale de lapte. Asta era, îţi crănţăneai pufarina, creierii o dată cu ea, treceai mai departe; alt pumn de pufarine, alt deliciu, altă senzaţie de aproape Nirvana. Nu, evident că habar n-aveam ce-i aia Nirvana dar, dacă aş fi ştiut, aş fi spus din tot sufletul meu de ochelaristă la 4 ani că aşa trebuie să fie; că pufarinele sunt Nirvana.

Le-am regăsit mulţi ani mai târziu, ca să spun drept undeva anul acesta. Mai mici, în nişte punguţe minuscule, triste, la 50 de bani; scofâlcite, colorate sărac, majoritatea tari şi cătrănite. Nici urmă de măreţia pufarinelor aşa cum le ştiam eu, nici urmă de deliciul şi senzaţia pe care mi le ofereau atunci, departe de ele gândul că au fost, odată, number one în viaţa mea culinară.

Au urmat bomboanele Cip-Cirip. Frate, adevărată nebunie! Cutiuţa plină de promisiuni, rotundă, ascunzând în ea toate secretele fericirii. Dacă aveai o cutie de Cip, n-aveai cum să te simţi trist sau nefericit. Era de ajuns să scuturi cutiuţa, să auzi bomboanele cum se lovesc fericite între ele, şi te apuca o stare de bine. Deschideam capacul uşor, cu religiozitate aproape, mărind aşteptarea şi chinul. Le vedeam, le miroseam, le admiram. Puteam să le scriu şi-o poezie, atât de mult le iubeam! Urma apoi faza aia, în care le atingeam; uşor, cu vârful limbii, pentru a lua doar câteva, pe care să le savurez apoi în linişte. Şi aveau arome diferite, şi te înnebuneau cu cât erau de parfumate, şi nici un Skittles de azi nu le poate bate nici ca senzaţie, nici ca aromă, nici ca nimic.

Le-am regăsit şi pe ele mult timp după. Mai gri, mai dezolante, dacă se poate spune aşa ceva despre bomboane. Mai mari, mai greoaie, mai toate cu acelaşi gust. Cutia, banală. Bomboanele, şi mai banale. De parcă cineva s-a gândit să facă o glumă proastă şi, în loc de Cip, a pus drajeuri la kilogram în cutie. Da, drajeurile alea care stăteau în borcane de kilogram la Alimentara, care se mai lipeau între ele, care se decolorau pentru că nu le cumpăra nimeni, decât atunci când era cazul să facă o colivă. Da, Cip-ul meu ajunsese decoraţiune pentru înmormântări...

Batoanele de lapte, făcute după cum am găsit pe eternul net, de către ruşi, dintr-un soi de miere cu nu ştiu ce minunăţii şi cu lapte praf. Batoanele verzi, roz, galbene, ambalate în celofan care se rupea între dinţi; îl mâncam cu tot cu bucata de baton, pentru că nu dădeam importanţă la toate nimicurile; şi scârţâia celofanul o dată cu batonul, şi mamă, ce fericire când aveam câte două, trei batoane din alea. Parcă tot camionul cu lapte praf se răsturnase peste mine, şi nu, ăsta nu era coşmar; era Raiul!

Le-am căutat mult timp după; din batoanele fericite de lapte praf, singura reminescenţă o mai găseşti la cele ungureşti, cu ambalaj roşu şi-o vacă sugestiv trântită în mijloc. Da, sunt bune, mai ales cele albe, dar nu se compară nici pe departe cu ce numeam eu baton de lapte. În astea simţi laptele venit direct de la vaca mamă, simţi normele europene care le împiedică să aibă nu'ş ce aditivi şi E-uri care le dădeau savoare, sunt nişte batoane gustoase, dar deprimante. Unde-s râurile de lapte praf, gogoloaiele de făină, bucata de sfoară peste care dădeai ca din întâmplare, şi-o ignorai, şi treceai mai departe? Unde-s coloranţii ăia cancerigeni, care îţi gâdilau plăcut retina, unde-s ambalajele lipicioase, unde-s urmele de degete pe baton?

Bomboanele nu mai sunt Sidef; sunt îmbogăţite şi alintate cu aromă de unt. Se topesc fără să le simţi, fără să ţi se irite limba, fără să te tai într-un colţ sticlos. Nu se mai lipesc între ele, în aşa fel încât să fii nevoit să bagi 3 în loc de una; nu, că vezi tu, că poate fi cât de cald, ele au proprietatea asta de a rămâne intacte, de parcă-s regina Angliei, care nu transpiră nici la 50 de grade la umbră. Mai greu găseşti bomboane care să-ţi coloreze limba, fără să conţină avertismentul mare, la vedere. Mai greu bomboane umplute cu marmeladă, nu cu cel mai fin gem, făcut în cele mai bune condiţii şi ambalat cu grijă de zeci de bunicuţe iubitoare. Mai greu bomboane dungate simplu, toate au chestii încrustate, chestii decorative, chestii complicate. Bomboane Sidef, simple, canci!

Ciocolata era aia de-o desfăceai şi-o mâncai. Bună, rea, whatever! Cu ce beai, era altă chestie. Aia se chema şocolată, şi-o făcea bunica, dintr-un amestec de cacao, zahăr şi apă. Şi pe bune că era bună, şi te relaxa, şi-ţi ajungea până în măduva oaselor. Ciocolata se mânca, şocolata era de băut. Nu, că vezi tu, că acum se vinde la pliculeţ, îi spune pompos ciocolată caldă, şi are tot felul de ingrediente; parcă aş citi din cărţi când citesc ambalajul acela. Şi e din ce în ce mai fină, şi-ţi garantează senzaţii nebănuite şi de neegalat, şi-i de ajuns să torni conţinutul pliculeţului în cană, să pui apă caldă deasupra, şi ai ciocolată instant. Ok, da' şocolata unde-i? Und-i senzaţia aia că nu s-a topit toată cantitatea de cacao, şi mai şi mesteci în gol, şi-ţi rămâne cacao pe mustăţi, şi e cea mai bună şocolată din lume? Până şi asta e instant acu'? Pentru atunci când ţi-e lene să răstorni plicul de cacao, să te aventurezi în borcanul cu zahăr şi să-ţi trânteşti şocolată de casă. Trist.

Şi nu, nu mă hrănesc cu miturile de demult, nici nu vreau să am din nou 6 ani şi mustăţi de şocolată. Da' parcă zâmbeam mai des ştiind că, după masă, mă aşteaptă cutiuţa cu Cip-Cirip, şi că pufarinele le halesc fericită, cu capul băgat în pungă, şi că o să-mi sparg în mod clar măseaua dacă încerc să mestec bomboane. Parcă mă-ntorc la dulciurile din trecut pentru că-n prezent până şi dulciurile sunt alambicate.

Leapşă, premiu, de dimineaţă

Până una alta, am primit un premiu de la Miss Sunshine (căreia îi mulţumesc frumos, cu o plecăciune plină de graţie)...



Pentru că, zice-se, am un blog sexy:P
Premiul se duce la toţi cei "de dimineaţă"; consultaţi cu atenţie secţiunea, e redecorată şi reamenajată de curând.

În plus, o leapşă de la Dianna. Ce aş face dacă nu mi-ar fi frică.
Asta e greu; pentru că nu am frică, am temeri, iar temerile mele sunt puţin cam personale pentru blog. Aşa că o să rămân la eterna fază, conform căreia mi-e frică fără motiv. Da, ştiu, nu e foarte inspirată faza, dar la atât mă duce capul în momentul de faţă:)
Leapsă pe bază de autoservire, pentru cei care au cum să-şi exteriorizeze fricile...

No white flag!

Pe când eram eu mică, nu ştiu cum se făcea că parcă nu prea existau chestii nasoale; iar dacă existau, mă durea la bască de ele. N-aveai bani de suc? Maaaamaaaa, dă şi mie! Nu-ţi dădea? Un şut în fund, un pas înainte şi beai tragic un gât de apă de la canal, după care te decideai că ai văzut şi-un zarzăr care să meargă bine de tot cu apa îngurcitată iniţial, aşa că treceai rapid de la suc la zarzăre verzi. Important era ca, atunci când dădeai de-un corcoduş, nu de-un zarzăr, să ai sarea aproape. Da, ştiu, s-ar putea să sune ciudat, dar gorgoazele se mănâncă numai cu sare, la fel cum untul se mănâncă cu pâine şi ciocolata cu mâna...

Un moment de-a dreptul tragic a fost când am câştigat un concurs; frate, a fost groaznic! A fost cea mai mare sumă de bani pe care am câştigat-o vreodată şi-o programasem pentru bicicletă. Nu de alta, dar văzusem şi bicicleta perfectă, şi mă şi imaginasem în spinarea ei. Juliturile inerente? N-ar fi contat. Nici vânătăile, nici faptul că ar fi trebuit - neapărat - s-o împrumut şi altora, contra-cost desigur. Numai că, în loc de bicicletă, m-am trezit în maşină; am fost convinsă că maşina e mai utilă, că doar contribuţia mea ar fi dus la cumpărarea maşinii perfecte, că în mâna mea stătea toată puterea de a vedea volanul şi de a claxona pe drumuri de munte. Dusă a fost bicicleta; da, a fost teribil. M-a ţinut aproape 5 minute, după care am realizat eu că, într-adevăr, e mai şmecher să ai maşină şi că, până la urmă, bicicleta poţi s-o împrumuţi şi de la alţii şi, pe bune acu', aş fi coborât eu 9 etaje cu bicicleta de gât? Ei, da, de coborât le-aş fi coborât, dar de urcat? Neeeaaahhh!

Mă durea capul? Piramidonul să trăiască! Asta dacă nu uitam până la venirea piramidonului că mă doare capul, şi nu începea să mă doară măseaua. Ei, dar piramidonul era bun şi pentru măsea, şi dacă tot nu trece şi nu trece, na-ţi de-aici o frecţie cu carmol; ai şi febră? Şosete cu oţet. Durere? Care durere, că dup-o frecţie din aia, meserie, dormeai ca bolovanul şi nu mai ştiai nici de tine, darămite de ce te doare.

Ai făcut o tâmpenie, o boacănă, o boroboaţă? Nu-i nimic! Două palme dorsale, trei cuvinte moralizatoare, până să-ţi treacă năduful că ai încasat-o şi de data asta, deja ai mai spart o vază, başca două farfurii, că ai vrut să dai drumul la aragaz, ai scăpat chibritul aprins pe covor şi, în panica aceea nebună, te-ai gândit să verşi omleta din farfurie peste foc; numai că, o dată cu omleta, a alunecat şi farfuria, care s-a făcut ţăndări de singura bucăţică vizibilă de ciment, de lângă aragaz. Ei, şi după prima farfurie, a urmat a doua, pe care din grabă ai lovit-o cu cotul şi da, să spun drept, a atras în cădere şi restul chestiilor din suportul de vase de pe chiuvetă, şi-acu'-s ţăndări toate, da' ce mai contează, poate treci drept erou că ai oprit incediul...

Vrabie moartă? O, tragedie! O, destin crud! Omorâtă-n floarea vârstei de-o mâţă criminală, şi-avea atâta viitor înainte, şi atâtea de văzut şi de povestit...Merită o înmormântare în toată regula. Numai că din vrabie nu mai găseşti decât penele, şi ce rost are să mai continui procesiunea funebră pentru un pumn de pene? Şi-i plănuisem loc călduţ, lângă trandafirul maică-mii, ei, asta e, trebuie să păstrăm locul călduţ până la următoarea victimă. Şi, ooo, săracele furnici, cum sunt ele strivite de toată lumea! Un timp am mers doar uitându-mă-n jos, ca să nu kilăresc nici o furnică, pentru că de-abia citisem cartea cu furnicuţa Ciupi, şi aveam o impresie foarte bună despre furnici. Asta până când am sesizat eu că se pot apăra foarte bine, după ce m-au atacat un soi de furnici mai roşii, aşa, şi al naibii de neprietenoase, care n-au priceput că voiam doar să le ajut să-şi construiască bârlogul; şi-au dat nenorocitele atacul, şi pişcau ca naiba, şi lecuită am fost şi de furnici, şi de mila excesivă pentru ele.

Te ameninţa popa cu iadul cel fără de fund atunci când te duceai cârd, cu clasa, la împărtăşit? Da, tremurai puţin. Ba chiar îţi aduceai periodic aminte de figura lui răvăşită şi de cazanul ăla, în care cică o să te perpeleşti lângă alţi păcătoşi fără de ruşine care, aidoma ţie, au uitat să-şi spună rugăciunea şi au furat frunze de viţă din grădina lu' vecinu'. Da' trecea! Şi cum să nu treacă dacă de fiecare dată când îi făceai o vizită spunea acelaşi lucru dar la urmă te ierta, că cică aşa trebuie să fie; dacă te căieşti, eşti iertat. Şi de piatră să fi fost, şi tot te căiai de frica smolii încinse din cazan. Şi-apoi o luai de la capăt.

Dar vorbele urâte, aruncate de copii răi, fără de suflet şi fără de conştiinţă? Mă luam, mă analizam, neeaaah, n-aveau dreptate. Că în momentul ăla subiectul insultei supreme ajunsese înălţimea mea de necuprins de ochiul omenesc de la 10 ani. Adică da, pe bune că eram înaltă; dacă jucam măgarul între oi, ghici cine era măgarul! Şi, frate, ce de-a nervi aveam pe faza asta! Voiam să-i fac fărâmiţe, să-i trag de cap şi de picioare să ajungă la fel de lungi ca mine, să le dau pastile care să-i facă peste noapte să se trezească la 1.65, mă rog, din astea. Până am realizat că, hmmm, nu-i chiar aşa de rău să fii înalt. Doar eu ajungeam la raftul de sus, doar eu vedeam în zare, doar eu prindeam direct craca copacului, fără intervenţii exterioare. La un moment dat nici de hoţoaică nu mai aveam nevoie. Tragedia a intervenit când s-a trezit maică-mea că aş putea să merg mai dreaptă, şi-a încercat faza cu cărţile pe regalul meu creştet...Ei, şi chinuie-te să duci dicţionarul de neologisme fără să-l răstorni; ai reuşit? Ia încearcă şi cu ăla enciclopedic, că e mai pompos. Ei, şi acum, cu amândouă...Dar da, am văzut eu că merg mai dreaptă, parcă mai înaltă, şi mi-a crescut inima de 5 metri, cât de vreo 3 ori înălţimea adică, şi care insulte? Care copii? Nu mai existau; nu-i mai vedeam pentru că, ups, erau prea mici!

Morală, sistemul osos de învăţat pe de rost, căzături, replici maliţioase, chestii dorite şi necăpătate, orice, pe toate le-am încercat. Da, în copilărie nu prea erau chestii nasoale; şi dacă erau, nu exista nici una care să nu poate fă rezolvată cu ciocolată. Sau cu o chestie şi mai nasoală, pe care o uitai la fel de repede. Nu, n-o dau în optimism excesiv, da' poate nu exista "nasol" pentru că îl uitam în secunda doi, şi treceam mai departe. Exact ca mâţele mele care dorm una pe cealaltă cu toate că, acu' vreo 10 minute, s-au certat cumplit care din ce castron mănâncă.

Să fie căldură!

Nu-mi place, nu suport, urăsc de-a dreptul să-mi fie frig. Prefer să fie cald, să fie toată lumea cu limba de-un cot pe-afară, câinii să mişte alene doar din sprânceană, până şi muştelor să le fie prea cald să zboare. Să fie toropeală, să simţi nevoia să scoţi şi pielea de pe tine, să te ardă nările când respiri.

Unde-i cea încălzire globală? Unde-s căldurile alea de nesuportat? Mă simt minţită, dusă cu preşul, amăgită. Mă simt ca un copil căruia îi arăţi o cutie de bomboane de ciocolată şi-i dai doar una singură. Mi-e frig şi sunt nervoasă că nu mi-e cald.

Vreau zeci de pleduri de puf, zeci de mănuşi pufoase, sute de fulare, catralioane de grade afară; mă uit cu un ochi rău la mâţă, pentru că ei i-e cald, şi cică dacă nu îi e cald, găseşte ea o modalitate prin care să-i fie. Şi, bineînţeles, mi-e ciudă pe mâţă că ea rămâne acasă, cu toată căldura ei, şi eu tre' să ajung moţ la muncă, în fiecare dimineaţă, sau dup-amiază, în funcţie de necesităţi. În momentul ăsta nu mai vreau să fiu Paris Hilton; vreau să fiu mâţa mea, oricare dintre ele, să mă corcolesc lejer în pat, să torc fericită şi să mă alinte o mână caldă.

Şi da, mi-e atât de frig că nici să găsesc un motiv care să mă enerveze n-am chef; şi poate mâine coc o postare mai acătării. Da, într-o oareşcare măsură depinde şi de temperatură...

P.S. - da, ştiu, iar am uitat să pun beculeţe cum că astea sunt câteva rânduri în care mă plâng. Mea culpa.

Niiinooo, niiinooo!

Nu ştiu câtă importanţă aţi dat faptului următor: mergi frumos, ca românul pe stradă. Nu, nu alergi, nu vorbeşti tare, nu ai boxele după tine; nu arăţi de parcă ai fi prins direct de pe Siret, ai hăinuţe curate, şireturi legate, te ţii de geantă şi mergi, regulamentar. Încotro mergi tu, asta nu importă. Bun... În faţa ta, un pensionar; poate chiar doi. Dar cu mult în faţa ta, mergând agale. Ei, în momentul în care te apropii cât de cât de pensionarul cu pricina, se va opri. Nu, nu trebuie să-şi lege şiretul, nici să-şi aşeze sacoşa, nici să se asigure că nu şi-a pierdut portofelul. Pur şi simplu se opreşte. O fracţiune de secundă îngheţată, după care se întoarce. Te ţintuieşte cu o privire oţelită, te măsoară din cap până-n picioare, te inspectează suspicios; nu i se mişcă decât privirea, o dată cu capul, o dată cu tine, care-ţi vezi liniştit de drum. Te lasă să treci, aşteaptă să depăşeşti, să te depărtezi, şi de-abia apoi îşi reia traseul. Nestingherit, până la următorul personaj care va avea de gând să-l depăşesească.

Pe bune că nu înţeleg. Adică, de ce te-ai opri? De ce n-ai merge liniştit ştiind că, oricum într-un final vei fi depăşit, pentru că mergi ca melcul? Ţi-e frică de ceva? Te simţi ameninţat de fiecare trecător? Nu, nu toată lumea vrea să te lovească şi să-ţi fure portofelul. Nu, n-are nimeni nimic personal cu tine, nu, nu vei fi următoarea victimă de la ştirile de la ora 5. Şi chiar de-ai fi, faptul că te opreşti nu va schimba cu nimic acest lucru. Indubitabil fac legătura între pensionarii care se opresc şi te privesc ameninţători, cu mâţa mea care, atunci când vede un câine, se expandează instantaneu, pentru a-l speria cu mărimea ei exagerată. E cam aceeaşi chestie. Şi da, mâţa mea devine de vreo 3 ori mai mare în momentul în care se înfoaie, probabil câinele e tentat să bată în retragere, se sperie atât de cumplit că scuipă-n sân şi-şi face cruce, dar eu una nu-s speriată de pensionarii care se opresc. Sunt doar al naibii de amuzată.

În aceeaşi ordine de idei, mai e o chestie pe care n-o pricep. Mărturisesc, cu lăbuţa dusă macabru la inimă, că nu trece zi fără să aud maşina de pompieri sau ambulanţa, care trec în trombă pe lângă mine. Da, clar au fost sunaţi pentru cine ştie ce incendiu, bătaie sau cal căzut în canal; se grăbesc să ajungă la locul accidentului şi să-şi facă meseria. Toată lumea ştie cum arată o maşină de pompieri sau o ambulanţă. Sunt deja arhicunoscute; sirenele lor la fel. Dacă le auzi, ştii clar că e nevoie de ei undeva. Maşina trece, sirena bâzâie enervant, cel mai probabil te va depăşi înainte să-ţi dai seama, mă rog, chestii din astea.

Dar de ce te-ai opri şi te-ai întoarce curios, rupându-ţi literalmente gâtul, pentru a vedea cum trec pompierii? Ce poţi vedea altceva decât maşina care trece? Pe bune că n-au panou pe care să anunţe ce sau unde s-a întâmplat. N-au ecran din ăla mare, pe care să transmită live detalii morbide de la locul accidentului. Pentru numele divinităţii, e doar o maşină care trece. Atâta tot. Nu, că vezi tu, că românu-i curios, şi românul trebuie să vadă cum trece maşina aia pentru ca, mai apoi, să povestească emfatic cum a văzut el pompierii. Şi mai era şi ambulanţa după ei, deci clar, îţi dai seama ce nenorocire s-a putut întâmpla? Câte victime, probabil a fost mult sânge, râuri de sânge, şi săracii pompieri, cât trebuie că s-au chinuit să scoată rămăşiţele din carcasele zdrobite ale maşinilor... Repet, asta neştiind ce s-a întâmplat, doar pentru că au văzut maşina pompierilor. Mai apoi, dacă într-adevăr a fost ceva bombastic care apare şi la ştiri, vor mărturisi importanţi vecinilor că au văzut maşinile ducându-se spre locul accidentului. Aşa, şi? Care-i mândria şi onoarea şi faima, că ai văzut maşina aia de face mult zgomot, trecând pe stradă? Nu, n-ai fost printre cei care au dat o mână de ajutor, n-ai mişcat un deget, nici măcar n-ai început să alergi în urma maşinilor pentru a ajunge acolo unde, probabil, ar fi nevoie de ajutor, şi să te oferi voluntar să-l dai. Nu, ai stat frumuşel pe trotuar, ai observat fenomenul maşinii trecând grăbite, şi apoi te-ai transformat în Peneş Curcanul, povestind ce viteză aveau şi cât erau de roşii.

În plus, dacă se întâmplă să fie în interiorul unei clădiri, muncind drăguţ şi regulamentar alea câteva ore pe zi şi aude sirenele, ghici ce! În mod clar va lăsa tot ceea ce făcea în momentul ăla, se va duce la fereastră să se asigure că da, sunt ambulanţe alea de se aud, şi...hopa! mai e şi maşina de la descarcerări...Care-i faza, că înnebunesc! De ce fiecare sirenă acţionează ca becul lui Pavlov? Ce poţi vedea mai mult decât auzi? Da, auzi că trece ambulanţa; e ca şi cum ai vedea-o, pentru că da, clar e ea. Cu ce te ajută să beleşti ochii mari şi s-o examinezi până-n cele mai ascunse beculeţe?

Ca multe alte chestii, acest subiect mă depăşeşte total. Poate-oi fi eu aia mai insensibilă, dar la ce-mi foloseşte să şi văd ambulanţa care, în 10 secunde oricum dispare din raza mea vizuală? Ori poate, mă gândesc eu aşa, au un carneţel pe care notează numărul ambulanţelor văzute; pe o altă foaie, numărul maşinilor de pompieri. La sfârşitul zilei, trag linie şi adună, şi-şi fac idei, şi-şi dau cu părerea despre câte maşini pregătite să dea o mână de ajutor avem în total. Pentru că, de, sunt plătite din banii contribuabililor, şi contribuabilul trebuie să ştie pe ce dă banii, nu-i aşa?

Şi pentru final, mi-a venit o idee: ce-ar fi să se înfiinţeze un call-center, eventual gratuit în Romtelecom, la care să poţi suna de fiecare dată când vezi o ambulanţă, pentru a afla din sursă sigură ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, unde s-a întâmplat. Asta aşa, pentru a linişti curiozitatea unora, şi pentru a le domoli inima care le bate-n piept gata să sară, că nu ştiu exact cauza şi motivul pentru care se mişcă cu zgomot ambulanţe pe stradă...