Put a ring on it!

Încep prin a spune că există şi excepţii, dar excepţii care - ca de obicei - întăresc regula. Rog persoanele care nu fac aşa să expună şi motivele pentru care se simt excepţii; persoanele care cunosc asemenea cazuri sunt, de asemenea, rugate să dea detalii. Pentru că fenomenul se extinde şi ameninţă să devină virus general.

Să purcedem deci în a vedea care este noua boală tipic feminină, noul bau bau al prezentului.

Este mai mult vorba despre perioadă: femeia înainte şi femeia în timpul. Unei relaţii stabile adică, eventual cu perspective largi spre Nirvana cea mult aşteptată (de ele, repet, nu de mine), spre Valhalla, Paradis, Eden, şi anume, căsătoria. Pe principiul "put a ring on it", cam ăsta e punctul terminus al vieţii unei femei. Întreaga energie este canalizată pentru îndeplinirea acestui unic scop, pentru găsirea, atragerea şi legarea pentru vecie de acel unic mascul care-i va da numele, îi va dărui copiii, o va face să se simtă femeie în adevăratul sens al cuvântului. Dacă nu te căsătoreşti - cu un bărbat, adică -, dacă nu îi iei preacinstitul nume, dacă nu faci casă cu el, atunci clar ţi-ai ratat şi viaţa, şi vocaţia. Mai spun o dată, multe femei gândesc aşa, nu toate.

Bun, revenind.
Înainte de a găsi o relaţie stabilă, femeile sunt cam aşa: obsedate de shopping, discută cluburi şi new hits in town, nu gătesc, se mulţumesc cu o comandă rapidă la cea mai apropiată pizzerie, spală, dar nu le auzi plângându-se de asta. Cheltuie pe toate nimicurile posibile şi imposibile, ştiu tot ce mişcă în materie de farduri, reviste, designeri. Eventual, au abonament la sală, pe care îl folosesc din plin. Mai bagă şi câte o saună bonus, din când în când. Exfoliere, masaj, loţiuni anticelulitice, regim vegan, nopţi pierdute, ieşiri constante cu gagicile la o cafea, discuţii interminabile despre orice - de la rochiţa văzută ieri în vitrină, până la tunsul lunar al câinelui -, jurăminte de prietenie veşnică şi eternă, asigurări date sotto voce că orice s-ar întâmpla vor fi acolo una pentru cealaltă. Banii de întreţinere cheltuiţi fără remuşcări pe o poşetă pe care era imposibil să o lase pe raft. Cola zero, frişcă vegetală, fructe şi legume dimineaţa, la prânz şi seara. Dau cu aspiratorul, dar nu-şi lipesc anunţ pe uşă că au făcut chestia asta. Mai şi văruiesc din când în când, dar îşi roagă prietenele să o ajute să folosească trafaletul, îşi omoară ţânţarii singure, sau cu Raid; n-o să recunoască în ruptul capului că au avut de furcă cu spălatul aragazului; nici că au amestecat din greşeală rufele albe cu cele colorate şi acum au garderobă nouă, fără voia lor. Pun accent pe felul cum arată, cum se îmbracă, ţin la siluetă, o zi ratată e una în care nu le-a ieşit machiajul aşa cum voiau, se vopsesc măcar o dată pe lună, se pensează constant, se epilează la fel de constant.

În momentul în care au deschis ochii într-o relaţie stabilă, totul se schimbă cu 180 de grade.
Încep să discute despre ce au gătit, cât au spălat, cum s-au chinuit să cureţe pata aia de ulei pe care a făcut-o el în timp ce încerca să-şi prăjească un ou, cum e mai bine să speli şosetele, temperatura potrivită pentru spălat tricouri vs temperatura potrivită pentru cămăşi, culoarea ideală pentru dormitorul viitorului copil. Nu mai fac comandă nicăieri pentru că au descoperit că le place să gătească. Nu mai ies în oraş cu fostele prietene pentru că-s ocupate să-l bată pe el la cap să repare şifonierul, sau pentru că trebuie neapărat să ajungă la nunta vărului lui de-a şaptea spiţă, după mătuşa de unchi a bunicului său. Sală? Care sală? Nu mai au timp de sală, şi nici bani, pentru că deja au chestii mai importante la care să se gândească decât la siluetă. Cocktail? Ce-i ăla? Păi, vrei să creadă el că e alcoolică? Dietă? Doar ca să încapă în rochia de nuntă. Loţiuni anticelulită? Doar ca să dea bine în poza de nuntă. Machiaj? Doar ca să fie frumoasă în ziua nunţii.

Şi-am mai observat aşa: o dată ce se bagă într-o relaţie, femeile încep să se neglijeze. Ca şi cum tot ce ar fi făcut pentru a arăta bine avea ca unic scop găsirea unei perechi. Acum că au găsit-o, nu le mai pasă nici de kilogramele pe care le pun sistematic, nici de părul care ar trebui cât de cât renovat de-un stilist, nici de garderoba aia în care arătau bine acum 5 ani, dar ar trebui cât de cât împrospătată, pentru că te simţi mai bine cu ceva nou pe tine. Da, femeile "luate" se neglijează în stil barbar. În loc să vrea să arate bine pentru ele, au vrut să arate bine pentru cineva, şi-acum că-l au asigurat, nu le mai pasă. L-au găsit, l-au legat, asta a fost tot. De-acum înainte îşi permit să se concentreze pe alte chestii, în detrimentul lor. Nu se mai vor frumoase, aranjate, cochete, pentru că a dispărut scopul, a dispărut competiţia.

Păi, frate, eu ştiu una şi bună: dacă e să faci ceva, faci ceva pentru tine, nu pentru retina altcuiva. Dacă e să te simţi bine, te simţi bine pentru tine, nu pentru altcineva. Dacă e să fii la 4 ace şi-un bold, e ca să te bucuri tu când te uiţi în oglindă, nu ca să prinzi pe cineva în laţ. Şi dacă ai atins scopul ăla pe care l-ai urmărit toată viaţa, ăsta nu e un motiv să laşi ridurile să se vadă, o dată cu iepuraşii şi aripioarele pe care le cultivi cu graţie casnică şi cu dispreţul ăla total pe care îl afişezi când vine vorba de ieşiri extraconjugale, "ca-ntre fete".

Şi, ca idee generală, viaţa ta ca individ nu se termină o dată cu semnătura aia în faţa ofiţerului stării civile. Continuă şi după ea pentru că, la urma urmei, nu este decât un act care nu te schimbă cu absolut nimic. Nu face nici o magie, nu-ţi conferă nici o aură. N-are grijă de tine în locul tău, şi nici nu te machiază automat, pentru veşnicie. Şi nu, nu e remediul universal. E doar o fază care poate oricând să se termine. Sincer.

Superstiţia zilei

Am spus că nu mai bat în lemn. Că nu mai îmi prind urechile în chestii gen superstiţii, că nici o mâţă neagră nu-mi va mai opri drumul. Bine, recunosc, faza cu mâţa neagră n-am practicat-o niciodată, pentru că o mâţă pentru mine e chestia aia care toarce şi face colăcei, în nici un caz "mesagerul diavolului". Chiar dacă e neagră.

Revenind la superstiţii. Am crescut printre ele. Le-am pipăit, le-am gustat pe toate, am învăţat să nu mai cred în ele. Azi e zi de superstiţii, demolate în timp.

Un paiajen torcoşit pe perete, artistic, cu papucul, nu înseamnă 7 ani de păcate iertate; înseamnă doar că am scăpat de el, am evitat să mă pişte şi mi-am murdărit sistematic peretele. Asta cu paianjenul mă amuză însă. Pentru că, la un calcul simplu, e de ajuns să te transformi în vânător de paianjeni şi să-ţi ai asigurat locul în raiul cel etern. Faci ceva rău, PAC! ai găsit paianjenul, l-ai trimis spre cele veşnice, şi eşti din nou curat, ba chiar asigurat pentru următorii ani cu o porţie de suflet alb ca laptele. Un paiajen mai baban, eventual cu cruce pe spate, e ca un cont gras în bancă. Îl poţi pune în borcan, să ai grijă de el şi să-l hrăneşti, pentru că-l poţi folosi când te simţi cam îngreunat de "păcate". Se poate înfiinţa astfel, biserica celor omorâtori de paianjeni; o nouă eră, o nouă religie...

Cu pupatul mâinii preotului nu m-am împăcat niciodată. Adică toată lumea se îngrămădeşte să-i pupe dreapta, clar el nu se spală pe mâini după fiecare pupătură, nici măcar o dată la 10 pupături, şi eu să pup pupatul întregii mulţimi. C'mon! E cel puţin bizar. E ca şi cum ne-am aduna aşa, o mulţime pestriţă, şi ne-am pupa în grup, totul cu un scop nobil: e sărbătoare. Evident că neînţelegerea mea se extinde şi asupra pupatului de icoane; pe geamul lor vezi urme, urmuleţe, urmişoare de buze ale pupăcioşilor anteriori, şi ajungi să atingi ADN-ul tuturor celor care s-au perindat pe acolo. Brrr!

Dacă voiam să cos ceva, gen un nasture, fără să-mi scot textila, mi se băga direct, fără drept de apel, un capăt de aţă în gură. "Să nu-ţi coşi mintea!", zicea bunică-mea. Am gustat papiote întregi de aţă pentru scopul acesta nobil. Aţă neagră, albă, verde, toate culorile, toate grosimile, aţă mai nouă, aţă cu vechime; de nervi că mi se dădea mereu indicaţia asta, îmi venea să-mi bag papiota toată-n gură, măcar să fiu asigurată că nu-mi cos mintea în următorii 10 ani. Acu' cos de-al naibii, numai cu textila pe mine, şi fără aţă prinsă de buză. Şi tot n-am reuşit să-mi cos nici un neuron...

Când te simţeai deochiat era cu şustă. Şi trebuie să menţionez că deochiul nu l-am privit ca superstiţie, ci ca pe o realitate, ca pe o energie negativă care se leagă de tine. Nu de alta, dar mă deochi foarte rapid...Deci, dacă te deochia cineva, trebuia să fii descântat. În momentul în care nu aveai cine să te descânte, te puteai vindeca singur dacă - şi numai DACĂ - îţi puneai o lingură de cositor în brâu. Altminteri exista riscul să se dubleze efectul deochiului. Evident că n-am stat niciodată cu lingura-n brâu, dar sinceră să fiu, nici n-a fost nevoie vreodată să mă descânt eu pe mine. Oricum mi-a rămas bine întipărită imaginea bunică-mii, cu compresă pe cap şi cu lingura înfiptă-n brâu, încercâd să alunge deochiul care o prinsese pe neaşteptate.

Am auzit că dacă verşi sare e de rău; dacă spargi oglinda, ai şapte ani de ghinion; dacă spargi o cană, farfurie, pahar, ghinion din nou; să nu te întorci din drum, că-ţi merge rău; de anul nou să porţi chiloţi roşii, pentru noroc; dacă te îmbraci pe dos, se schimbă vremea; dacă te împiedici cu stângul, nu e pentru că eşti tu mai împiedicat din fire, ci pentru că-ţi va merge rău în ziua respectivă; dacă te mănâncă ochiul stâng, n-ai tras curent, ci vei vedea un om prost; dacă-ţi ţiuie urechea, nu e din cauză de răceală, ci se va întâmpla ceva rău; dacă te mânâncă talpa, vei dansa; ieşi cu dreptul din casă, altminteri ai ghinion; nu te uita în urmă, că te transformi în stană de piatră; te-a lovit un găinaţ rătăcit de la cine ştie ce vrabie, vei avea noroc la bani; n-ai fost atent şi ai călcat în rămăşiţele urât mirositoare ale câinelui vecin, la fel - noroc la bani. Fiecare gest poate fi explicat cu noroc şi ghinion, pe termen lung. Singura chestie care se repetă şi e chiar bizar, e că de fiecare dată când mă mănâncă stânga primesc bani. Dar mă-ndoiesc că palma mea simte că mi se vor face viramente în cont; doar dacă nu mi-am cusut mintea cu ceva timp în urmă, şi palma mea stângă s-a gândit să se reprofileze pe tranzacţii bancare. Sincer, nimic nu mă mai miră, nici măcar legătura dintre stânga mea, şi banii altor oameni.

În ordinea asta de idei, îmi doresc cât mai multe întâlniri cu păsări rătăcite şi nici o oglindă spartă. Nu cred în ele, dar cine ştie, poate iese vrăjeala. Iar pentru cei care credeţi în superstiţii, să vă iasă doar alea "de bine". Că de alea "de rău" oricum n-ai cum să te fereşti.

Zâmbet de dimineaţă

Ok, eu l-am primit încă de aseară, de la Twisted Chocolate, dar m-am gândit că dimineaţa e mai plină de zâmbete dacă-l arăt acum.
Mulţumesc frumos de premiu, fac o plecăciune, dau un zâmbet:)
Pentru că am văzut că se duce doar către 5 persoane, o să încerc să aleg, da' e greu...
Deci trimit zâmbete în mod centralizat către: 'zinho, dianna, Lialia, Iulia şi S.

Bac de 2010

Am auzit azi o discuţie care m-a cam pus pe gânduri. Evident că a fost iscată de începerea Bac-ului pentru că, altminteri, nu se prea gândeşte nimeni să îşi pună întrebări. Şi discuţia asta se învârtea în jurul utilităţii/inutilităţii Bac-ului.

Teoria o ştim cu toţii. Că e un examen de maturitate, că ne formează pentru experienţele viitoare, că dacă ai Bac-ul deja eşti un om făcut; ce nu poţi face cu diploma de Bac în buzunar? Şi mă gândesc eu aşa, ca un om care şi-a dat Bac-ul în prima lui variantă de test grilă, care şi-a bătut capul să înveţe sistematic, nu alandala cum a făcut timp de 12 ani, care a văzut că şi grilele pot avea răspunsuri greşite care nu s-au mai adăugat la punctajul final, care are diploma măreţului Bac nu în buzunar, ci undeva, printr-un sertar: singura chestie la care te ajută respectivul Bac e să intri la facultate. În rest e total inutil.

Nu m-am simţit nici mai deşteaptă, nici mai luminată, porţile cerului nu s-au deschis pentru a-mi da răspuns la misterele universului, nu mi-a aruncat nimeni "cheia succesului" drept în faţă, am fost tot eu, cu câteva kile în minus şi câţiva neuroni zbătându-se tragic la reanimare. Singura diferenţă între mine, care am învăţat la psihologie (ca obiect opţional) şi cei care şi-au dat opţionalul pe pista de alergări a fost că media lor generală a fost mai mare. Am mai aflat că-ţi poţi trece Bac-ul cu zece, chiar dacă eşti varză, numai pentru că ai un "renume" de artist. Am învăţat că nici măcar la Bac subiectele nu vin la fix, şi poţi aştepta până la două ore ca să-ţi dai finalmente examenul. Am mai învăţat că există facultăţi pentru care media de Bac e o fărâmiţă minusculă din media de admitere, şi că poţi intra lejer la buget, başca bursă, doar pentru că ştii literatură şi franceză. Că ăia de ne-am nimerit să dăm Bacul în 2003 am fost cam chinuiţi şi ca programă, şi ca subiecte.
Da, clar a fost un "examen de maturitate". Maturitate pentru că am realizat că tot ce se spune despre el, tot ce ţi se bagă în cap 12 ani de zile, toate miturile, şi speranţele, şi visele legate de el sunt pură vrăjeală. Vrăjeală crasă.

A nu se înţelege greşit: n-am nimic împotriva ideii de Bac, dacă ar fi exact ce ţi se spune că este. Dacă ai avea şi alt folos de pe urma lui decât să te îngropi încă 3 ani în facultate şi să realizezi că nu mai contează cu cât l-ai luat ci că, până la urmă, ai scăpat de el.

Da, cred într-o redefinire a sistemului de învăţământ. Un sistem care să îţi dea posibilitatea de a te specializa din timpul liceului pe un domeniu, pe care să-l aprofundezi pentru Bac şi de care să te ţii, în continuare, în facultate. În funcţie de veleităţi şi afinităţi. Şi-apoi, când termini şi cu facultatea, să poţi profesa în domeniul cu care ţi-ai bătut creierii 15 ani, nu să termini litere şi să lucrezi ca laborant chimist. Bineînţeles că asta e o lume ideală, şi nu prea putem avea parte de ideal în toate domeniiile...

Şi, ca să concluzionez, nu, nu văd utilitatea Bacului. La momentul actual ar putea foarte bine să se numească "teză" şi să se adune la media generală de clasa a-12-a. Măcar ar fi toţi cei care-l dau mai relaxaţi.

Gânduri de Poe

Nu sunt o persoană religioasă. Nici nu neg existenţa unei puteri superioare dar, după cum am mai spus, nu cred în reprezentările alea grafice, cu Dumnezeu în formă de bunic, cu barbă colilie şi cu porumbelul păcii aşezat strategic deasupra capului. Pentru că-mi place să cred şi-n reîncarnări, şi-n karma care te urmăreşte de-a lungul timpului, şi că forţa aia superioară se joacă cu tine în funcţie de ceea ce faci tu, nu după un plan greu de înţeles. Mă rog, asta cred eu.

În ordinea asta de idei, azi vom vorbi despre fantome, spirite, prezenţe supranaturale care-şi găsesc frumuşel locul prin camere în care, de obicei, mulţi dintre noi locuim.

Totul a pornit în momentul în care m-am gândit eu aşa că aş putea disturba somnul unor persoane cu poveşti supranaturale. A fost aşa, ca un experiment, fără altă bază decât cea a propriilor mele credinţe şi, recunosc, a unor chestii mai bizare pe care le-am trăit eu, cu persoana mea proprie şi personală.

Aşa că am povestit, cu patos şi intonaţie, aşa cum am învăţat încă de la grădiniţă, cum noaptea, în jur de ora 3, spiritele au putere maximă, cum nu e bine să te uiţi în oglindă la ora aia pentru că s-ar putea să vezi cine ştie ce spectru care s-ar putea să fie însetat de sânge; sângele tău. Cum, de fapt, în fiecare casă care nu e tocmai nou construită, există posibilitatea să dai nas în nas cu spiritul locatarului mort. Cum în casele vechi există generaţii de fantome, care nu sunt neapărat bune sau rele, ci acolo locuiesc, pentru că acolo au trăit şi-au murit. Despre cum răul stă sub pat şi aşteaptă să adormi pentru a te apuca de picioare şi a te trage în lumea lui, de unde nu mai ai scăpare. Cum nu trebuie neapărat să crezi în existenţa lor pentru a le vedea; cum mai ales cei cu o sensibilitate crescută pot vizualiza fantomele; cum zgomotele de noapte nu sunt produse de mobila veche, ci sunt paşi ai morţilor care-şi fac plimbarea nocturnă. Mă rog, o grămadă de chestii care mie mi se par normale, cu care m-am obişnuit, cu care m-am învăţat şi nu-mi mai inspiră teamă. Totul povestit undeva, pe la 11 din noapte la serviciu, înainte de a pleca acasă.

Rezultatul:
A doua zi, toţi colegii care m-au ascultat avuseseră probleme cu somnul. S-au trezit în miljocul nopţii, la ora 3; au auzit zgomote ciudate. Becul le-a pâlpâit. Au trecut cu ochii închişi prin faţa oglinzii. Cu toate că a fost foarte cald, şi-au învelit bine, bine de tot picioarele în pătură. Au auzit toate zgomotele provocate de vânt, de vecini, de mâţele în călduri. Cu alte cuvinte, m-am amuzat teribil.

Asta a fost partea întâi. Cea amuzantă.
Partea a doua, cea enervantă:
Dacă nu sunt de acord cu o persoană, şi suntem într-o discuţie, îmi expun punctul de vedere; nu încerc să conving că părerea mea e "aia bună", nu exclud faptul că s-ar putea să aibă dreptate, îmi place să cunosc mai multe puncte de vedere şi să am de unde alege, în momentul în care aleg să cred ceva sau în ceva.

După cum am spus, viziunea mea asupra vieţii şi a morţii, nu e tocmai una ortodoxă. Nu în adevăratul sens al cuvântului. Mă exasperează în schimb persoanele care încearcă să te convingă, cu pumnul în gură, că absolut tot ceea ce spune biblia e real. Că ar trebui să iau ad literam ceea ce spune acolo. Că nu există loc de interpretare. Că nu există nici cea mai mică posibilitate ca acele cuvinte să fie, de fapt, o mare culegere de parabole. Nu, dom'le, că vezi tu, trebuie să crezi fără să cercetezi. Să nu-ţi pui întrebări. Să nu gândeşti decât în cutiuţa special amenajată pentru chestia asta.

Puţin îmi pasă în ceea ce vor alţii să creadă. Mă atac în momentul în care, din cauza asta, mi se spune să tac, pentru că ceea ce expun eu nu e real şi le pângăresc urechiuşele fragile cu blasfemiile mele. E simplu, nu vrei să mă auzi, pune-ţi căşti. Eu asta fac când o discuţie ajunge să mă lezeze pe mine, sau principiile mele. Oricum n-am cum să schimb părerea cuiva, chiar dacă i-aş demonstra ştiinţific, cu pixul şi foaia, că am dreptate. Aşa că de ce să mă obosesc?

În ordinea asta de idei, de ce să tac? De ce să nu pot spune ceea ce cred, atât timp cât e o discuţie liberă, facem caterincă sau ne aducem aminte cum cine ştie ce spirit s-a gândit să-şi facă simţită prezenţa la mine în bucătărie? De ce ar trebui să mă supun unei doctrine doar pentru că e general acceptată? Am cap pe umeri şi circumvoluţiuni pe creier pentru a le folosi, nu pentru a înghiţi găluşte care nu mă satisfac. Şi da, cred cu toată fiinţa mea că am dreptul să-mi pun întrebări şi să caut răspunsuri, nu să le iau de-a gata.

Mă rog, asta a fost aşa, idee de duminică. Pentru că tot nu am voie să muncesc, dar gânditul nu cred că e considerat în nici o biblie drept muncă. Şi dacă cumva la noapte auziţi zgomote ciudate în cameră da, daţi vina pe mine. O să zâmbesc sadic în somn.

Hansel şi Gretel @2010

Pot spune, cu lăbuţa pe inimă, că am avut o copilărie fericită. Adică am avut parte de zbânţuiala caracteristică vârstei, am avut tentative de urcat în copaci şi genunchi juliţi; am avut ciocolată, şi gumă, şi dulciuri de câte ori am poftit la ele; am avut camera mea, cărţile mele, jucăriile mele pe care, din fericire, n-a trebuit să le împart cu nici un frate mai mic şi mai plângăcios; am avut alintări, mângâieri, pupăceli, chiar şi când nu le-am cerut. Am avut de toate, şi sunt mândră de asta.

Subiectul de azi: cum să faci copii cu cap.
Adică da, copiii nu sunt aduşi de barză, copiii nu vin dacă pui mâna pe burta unei femei însărcinate, copiii vin atunci când decizi tu că trebuie să vină, când crezi tu că e nevoie şi se mai şi poate.

De la un timp încoace, contrar părerii generale cum că românii nu mai fac copii, am văzut o mulţime de brideriţe. În traducere liberă, embarasada, însărcinate. De-abia însărcinate, sau deja pe punctul de a pocni. Pe lângă ele, o altă mulţime care cochetează serios cu ideea de a dărui un nou membru societăţii, de a aduce pe lume o nouă floare, de a procrea cât mai curând, înainte de a ajunge la 28 de ani, în aşa fel încât să nu capete eticheta de "mamă bătrână".

În ciuda aparenţelor, înţeleg cât de cât ideea că cineva vrea musai un micuţ. Că nu mi se aplică şi că instinctele alea materne despre care s-au scris volume întregi la mine nu se manifestă când văd o chestie mică, plângăcioasă şi cu degeţele mici şi lipicioase, asta e altă parte a problemei. Că n-am de gând să ajut la perpetuarea speciei, şi asta e, din nou, alegerea mea. Dar da, pricep că unele femei au un anumit impuls să-şi creeze un moştenitor, să fie mame tinere, să poată ieşi la o cafea cu copilul ajuns deja la un 15 ani şi să fie consideraţi frate şi soră. Înţeleg perfect.

Ce nu înţeleg, nu pricep, nu pot concepe, e să faci un copil în condiţiile în care nu prea ai ce-i oferi în afară de sentimente materne.
Să mă explic:
Ai undeva în jur de 25 de ani, stai cu chirie într-un apartament cu o cameră, ţi-ai planificat deja o rată babană la bancă, mai mult de jumătate din salariu clar, şi vrei neapărat să faci şi-un copil. Păi, să ne înţelegem; în condiţiile astea, cam cu ce vrei tu să creşti şi un copil pe lângă tine? Ce te faci când, trecut deja de vârsta gugugaga, în care nu face decât să stea în ţarc şi să bălească, o să aibă nevoie de camera lui? Când o să vrea o ciocolată pentru că ciocolata e bună, şi tu n-o să ai cu ce să i-o cumperi? O să-i dai o felie cu gem şi-un şut în fund? Asta mergea când eram noi mici, şi toţi primeam, la un moment dat lecţia asta. Acum, când toţi copiii ştiu ce e aia ciocolată mare, e cam crud să exersezi trecutul pe el. Şi ce o să faci când o să aibă vreo 7 ani, şi-o să vrea telefon mobil? Şi e normal să vrea, pentru că toţi copiii au, şi e normal să aibă, să nu stai cu inima strânsă pentru că nu ştii după ce bloc s-a dus să se joace cu cine, şi trebuie să poţi da de el, dacă nu pentru altceva, măcar ca să-l chemi la masă. Şi ce mobil o să-i iei, în condiţiile în care acum n-ai bani să-ţi iei o pereche de sandale? O să-i dai un mobil second hand, să râdă toată floarea puştimii, cu gadget-uri super şmechere de cărămida cu care l-ai înzestrat tu pentru că, pe lângă toate celelalte chestii, mai trebuie să plăteşti şi întreţinerea, şi n-ai avut cum să-i iei un gadget decent? Şi când o să vrea să invite câţiva copii cu care să se joace, cum o să fie,o să-i închizi pe balcon, pentru că în singura cameră vrei şi tu să te uiţi la un film, sau o să împărţiţi camera cu o linie imaginară, pe care n-or să aibă voie s-o treacă? Cu ce o să-i iei şi jucării, şi caiete cu coperţi colorate, şi cărţi de colorat, dacă tu acum dai tot salariul pe datorii şi nu-ţi permiţi o bluză pe lună?

Ce e mai crud, să renunţi la moftul tău egoist de a avea un moştenitor, sau să-l ai şi să n-ai cum să-i oferi mai mult decât afecţiune? Şi ce fel de afecţiune o să fie, când de fiecare dată când îţi cere ceva vei fi nevoită să ridici neputincioasă din umeri şi să spui "probabil luna viitoare"?

Asta îmi aduce aminte de încă o chestie, care are o legătură vagă cu ceea ce am spus mai sus, dar care m-a lăsat perplexă. Există persoane care susţin sus şi tare, cu pancarte, şi lozinci, şi cu puterea pumnului, dacă e nevoie, că un copil mai degrabă stă într-un orfelinat decât să fie adoptat de un cuplu gay. Că e mai bine să crească cerşind o mângâiere de la asistentele care se ocupă de tot orfelinatul, să împartă probabil camera cu alţi câţiva copii, să poarte haine de căpătat, decât să crească cu doi taţi sau două mame, cu o situaţie financiară mai mult decât bună, care-i pot oferi şi afecţiune, şi un loc cald, bun şi sigur. Nu, că vezi tu, dragă doamne, dacă ajunge gay, la rândul lui?

Am ridicat o sprânceană, în caz că nu se simte. Nu zău, e posibil să fie dresat un copil să fie gay? Pentru că toate persoanele gay au ca singur scop în viaţă convertirea planetei, şi pentru că există şi cursuri care să te înveţe cum să "faci un gay în 5 paşi simpli". Păi, dacă tot copilul e influenţat de ceea ce vede în familie, cum se explică faptul că majoritatea persoanelor gay provin din familii hetero?

Mă îndepărtez de la subiect. Revenind...Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mă gândesc aşa: dacă tot vrei un copil, gândeşte înainte dacă ţi-l permiţi. Pentru că nu e ca şi cum ţi-ai lua un animal de casă pe care, în momentul în care te plictiseşti, îl poţi da spre adopţie. Normal că nici cu chestia asta nu sunt de acord pentru că, din punctul meu de vedere, nici măcar un animăluţ nu e o "marfă" de care te poţi debasara când nu mai ai chef de el, dar se practică mai des decât "debarasatul de copii". Şi nu cred că vrei să fii tăietorul de lemne care îşi duce copii în pădure - da, de Hansel şi Gretel e vorba - pentru a se descotorosi de ei din cauză că nu mai avea cu ce să-i hrănească. Dar da, fă o listă pro şi contra înainte. Nu de alta, dar n-ai vrea ca amintirile pe care le va avea din copilărie să fie strâns legate de "am vrut aia, şi aia, şi aia, toţi copiii aveau, dar mama mi-a zis că nu ne permitem, pentru că suntem săraci lipiţi pământului, şi mai trebuie să mai plătim şi banca."

Comme d'habitude

Am văzut L word relativ târziu. Adică destul de târziu, după ce isteria se instalase deja. Am văzut L word de-abia după ce am reperat pe stradă persoane care semănau în mod ciudat una cu cealaltă, după ce netul a fost invadat de persoane identice, după ce mania Shane a transformat zeci de gagicuţe în Shane wannabe. Şi-atunci m-am uitat şi eu, să-nţeleg care e faza. Pentru că cineva clar copia, şi trebuia să văd originalul.

Aceeaşi chestie s-a întâmplat cu ani buni în urmă, pe când eram la liceu, şi toate gagicuţele cu intenţii gay şi fără prea mult stil propriu, personal, original, îl imitau pe Ville Valo. Vedeam prin tot Galaţiul Ville Vălişori în miniatură, bucle făcute rapid cu drotul, atitudine afectată, constipată, creată în doi timpi şi trei mişcări, la persoane care, iniţial, arătau ca îngeraşii renascentişti şi, în casă, când veneau mătuşile grase în vizită, se prezentau frumos, făcând o reverenţă, "Maria".

Deci "copiatul" e la putere. Copiatul de atitudine, de personalitate, de haine, stil, idei, cuvinte. E mai uşor să copiezi o chestie care-ţi place maxim, decât să te chinui să fii tu ăla care este copiat. E mai uşor să fii copia decât originalul, pentru că deja ai un model, o schiţă, un şablon. De ce să-ţi mai storci creieraşii să inventezi ceva, când poţi lua de-a gata?
Păi, nu e mai simplu să dai copy-paste, decât să te chinui să creezi? Nu e mai simplu să te foloseşti de o reţetă care are succes, decât să o iei de la zero, să o contruieşti treptat, să transpiri până-ţi iese cât de cât perfect?

În afară de copiatul pe la teze, lucrări, examene (şi asta când venea vorba de teorie şi de formule) nu mi-a plăcut să copiez. Singura formă de imitaţie pe care o accept e Imitatio Christi. Dacă te ţine să o încerci. Altminteri, fă, frate, ceva original. Ceva care să te reprezinte, care să ţipe prin toţi porii că tu eşti ăla care a făcut-o, care să emane originalitate.

Da, ştiu şi eu faza cu "nimic nou sub soare", dar oricât de veche ar fi o chestie, oricât de mulţi ar fi folosit-o înaintea ta, nu te opreşte nimeni să o personalizezi, să-i dai o bucată din tine înainte de a-i da drumul în lume. Pentru că până şi ideile pot fi cizelate, până şi cuvintele pot fi schimbate dacă te duce capul. Şi dacă te duce, dar ţi-e lene, atunci e de două ori mai grav; o dată pentru că ai copiat, şi a doua oară pentru că n-ai făcut-o cu cap.

Mă stresează să aud cuvintele mele în gura altuia, mă disperă să recunosc o anumită atitudine într-o persoană care, până acum două secunde, nici nu ştia că atitudinea aia e posibilă. Da, nu-mi place imitatul intelectual şi, pe cât posibil, mă feresc de persoane care practică sportul ăsta. Şi nu-l practic pentru că nu mi-ar mai plăcea de mine dacă l-aş practica.

Partea cea mai ciudată în toată chestia asta e că, într-un final, oricât de bine ai încerca să ascunzi sursa de inspiraţie, oricât de puţin plauzibil ar fi să-ţi fie descoperit artificiul, tot se află. Şi-atunci tu, dragă copie fidelă, rămâi cu buza umflată, pentru că tocmai ai fost expusă, în fundul gol în faţa lumii, şi toate aerele pe care ţi le dădeai, toată impresia pe care o creaseşi in jurul tău, dispare. Asta e.

Ca să nu o mai iau de la capăt cu morala despre copii şi original şi despre cum mai bine te creezi tu pe tine, nu te modelezi după alţii, vă las să meditaţi la asta. O juma' de secundă daţi jos ce nu vă apaţine, vedeţi dacă vă place de voi în varianta originală şi, dacă nu, masca la loc. N-o să ştie nimeni.

În ordinea asta de idei, trebuie să precizez că n-am absolut nimic împotriva cover-urilor. Muzical vorbind, se întâmplă de multe ori să-mi placă mai mult cover-ul decât originalul. Dar îmi place să le ascult pe amândouă înainte de a-mi da cu părerea.
Şi, ca să nu par incoerentă, precizez că de-abia aseară am aflat că o melodie care-mi place maxim, în care mă recunosc şi pe care o consider aşa, un fel de filozofie de viaţă, un fel de motto, un fel de ghid al meu, nu aparţine cui credeam eu că aparţine. Da, dragă Mab, datorită ţie "înşelătoria" a fost demascată. Meriţi un premiu pentru că ai descoperit originalul.
"My way" am crezut că e a lui Frank Sinatra. Pentru cei care ştiau sau credeau la fel, răstorn acum mitul. Nu-i aparţine. Îi aparţine unui francez, despre a cărui existenţă nu ştiam nimic până - repet - aseară.

Click pe ambele versiuni, înainte de a hotărî care vă place mai mult.

PS - nush cine a zis-o, dar se potriveşte rău de tot aici, aşa că trebuie s-o spun, chiar dacă poate sună "fiţos": te-ai născut original, nu muri o copie. Scuzele mele autorului necunoscut pentru citare.

Dacă contează cu ceva, ambele versiuni sunt cântate de câte un vărsător (orgoliul meu a simţit nevoia să fie gâdilat)
My way, în variantă Robbie Williams:


Şi originalul, Claude Francois (dacă n-aţi înţeles, el a compus varianta asta, originalul, adică):

Leapşă de dimineaţă

Leapşa, de dimineaţă (în măsura în care dimineaţa mea se întâmplă, de obicei, pe la 12, 12.30), cu de la Iulia citire.

Să purcedem, deci:
1. Zi-mi ceva despre tine. Gen cum te cheamă, câţi ani ai?
Ăăăăă, pe mine mă cheamăăă Camelia, şi aaaammm douăzecişişase de anişori:P

2. Ai porecle? Care?
Nope. Decât dacă am şi nu ştiu despre ea:-??

3. O melodie tristă, una perfectă şi 3 care îţi plac mult:
Greu, greu tare de tot...Mi se tot schimbă preferinţele în funcţie de stare...
Tristă: Ozzy Osbourne - Dreamer
Perfectă: The Cliks - Dirty King
Trei care-mi plac: The Organ - Brother, Tatiana Stepa - Şi totuşi există iubire, Rammstein - Ohne Dich

4. Ai animal de casă? Care?
Am, ba chiar 3, nu unul. Mai multe detalii, aici.

5. Dacă ai avea un serial TV cum s-ar numi?
Ghici pe cine disecăm azi.

6. Primul citat care îţi vine în minte. Nu trişa, fără Google!
Clar ceva inteligent, gen "run, Forrest, run!" Aici e mai greu decât la melodii, pentru că dimineaţa sunt plină de citate:D

7. Desenul animat preferat din copilărie.
Tom şi Jerry, clar.

8. Îti place îngheţata?
Evident. Numai de cacao să nu fie.

9. Ce alt nume ţi-ar plăcea să ai, dacă ai putea avea altul?
Vercingetorix.

10. Zi-mi un banc!
Nu. Nu-s tocmai o câmpie roz cu floricele în dimineaţa asta.

Acestea fiind zise, leapşă pe bază de autoservire, ca de obicei.

Dietă chinuită

"Fată, nu mai pot...Şi-a făcut al meu ieri cartofi prăjiţi cu ouă şi cu şunculiţă!"
"Şi ce, fată, poate îi era omului foame!?"
"Da, fată, înţeleg, dar eu sunt la dietă...Doar ştie chestia asta."
"Vai, fată, da' zi-i şi tu să mănânce când nu eşti tu acasă. Şi, oricum, nu mai ai mult până la nuntă."
"Da, fată, ştiu, asta mă gândesc şi eu. După nuntă, adio dietă!"

Da, suntem din nou la capitolul "dietă". Că, de, a venit vara, e cald, fructe şi legume din plin şi, în plus, după vară vine toamna, sezonul nunţilor, adică.
Ce învăţăm noi nou şi frumos din dialogul de mai sus? Păi, învăţăm aşa:
1. Când eşti la dietă, trebuie să ştie toată lumea - asta o ştiam deja, pentru că o dietă care se respectă trebuie anunţată în gura mare, eventual semnalată cu bannere şi fanioane.
2. Când eşti la dietă, nimeni nu trebuie să mai mănânce nimic apetisant, frumos mirositor sau îmbietor din orice punct de vedere.
3. Dieta se ţine cu un scop fix, nunta cel mai probabil, pentru că oricum după nuntă nu mai contează cum arăţi; eşti "luată".

Ce e în neregulă cu cele trei puncte sus-menţionate? Păi, să vedem...
1. Pe ăsta l-am mai discutat într-un post anterior. Da, se pare că nu poţi - fizic şi psihic vorbind - să te ţii de o dietă până nu dai sfoară-n ţară, până nu ştie toată lumea cât eşti tu de virtuoasă, cât eşti tu de plină de ambiţie şi de vise măreţe, în care arăţi ca Heidi Klum sau Kate Moss, până nu ştie şi tanti care vinde bilete de autobuz că tu ţii regim. Şi trebuie specificat şi faptul că anunţul vine triumfător, ca un sunet de trâmbiţă: "De luni, ieri adică, sunt la DIETĂ!" Frate, umflă-te în pene când ai ajuns la sfârşitul ei, nu când eşti la început. Nu de alta, dar am auzit de atâtea începuturi de regim, dietă, restricţii, că mi se face rău; de puţine ori am auzit în schimb de un sfârşit de dietă. Şi asta pentru că, de obicei, sfârşitul ăla nu există. E mai palpitant să te apuci de douăj' de mii de ori, decât chiar să te ţii de ea, să o duci la bun sfârşit, să scapi de kilogramele alea care se pare că-ţi stau pe creier.

2. E ceva malefic şi de neconceput ca ceilalţi să mănânce în perioada sacră în care tu încerci să slăbeşti. Mai ales cei care-ţi sunt apropiaţi. Vrând nevrând, trebuie să se apuce şi ei să ţină regimul drastic pe care ţi l-ai impus pentru că, altminteri, înseamnă că nici nu te respectă, nici nu te iubesc. Adică, dacă tu te-ai hotărât să mănânci doar pesmet cu apă timp de 2 luni, cel de lângă tine trebuie să se conformeze. Şi dacă vrea să mănânce altceva, n-are decât să o facă pe ascuns. Să nu gătească, pentru că mirosul se păstrează şi s-ar putea să ţi se facă poftă, să nu spună că a mâncat ceva, pentru că vizualizezi, şi ţi se face poftă, să nu gândească ceva delicios de mâncare, pentru că citeşti pe retină la ce se gândeşte, şi ţi se face poftă. Păi, dacă e aşa, retrage-te în "pustie" cât ţii dietă; nu mai ai contact cu lumea exterioară, nu te mai bate nimeni la cap şi, cel mai important, nu mai terorizezi pe nimeni cu kilometrii de dietă pe care i-ai copiat în agendă sau memorat pentru vecie.
Şi nu mai calcula caloriile pe care le îngurcitează ceilalţi în comparaţie cu tine, mititica, pentru că dacă tu ai decis să trăieşti săptămâni în şir cu 500 de calorii pe zi, asta nu înseamnă că ceilalţi trebuie să se simtă ca-n Auschwitz din solidaritate.

3. Finalmente, al treilea punct pe care nu-l pricep nici dacă-mi bate cineva un cui în cap. Pentru ce, femeia lui dumnezeu, te chinui luni întregi să scapi de nişte kilograme pentru o singură zi, cea a nunţii, când recunoşti tu, cu guriţa ta, că din ziua imediat următoare o să "lucrezi" să le pui la loc? Mi se pare logic să încerci să slăbeşti pentru că nu te simţi bine tu cu tine; pentru că, medical şi estetic vorbind, ţi-ar fi mai bine. Dar pentru o singură zi, pentru 24 de ore, te chinui de numai poţi. Şi ideea care te motivează nu e aceea că vei arăta mai bine dup-aia, ci ideea că, după nuntă, vei putea mânca din nou tot ce-ţi pofteşte inimioara, pentru a recreea kilogramele pierdute.
Sincer, dacă tot ăsta e principiul după care te ghidezi, las-o baltă. Te chinui degeaba şi, pentru o singură zi, există photoshop-ul. Nu te mai tracasezi, nu-i mai maltratezi pe alţii, şi ajungi direct la scopul final, acela de a mânca fără limite, fără restricţii.
Pentru toate femeile care şi-au propus să slăbească doar pentru a arăta mai bine la nuntă, propun o promoţie: pe baza invitaţiei, să se ofere Photoshop cu licenţă.

Şi încă ceva...Pe perioada verii, vânzările scad considerabil, tocmai pentru că femeile ţin dietă. Pentru propria nuntă, sau pentru nunta la care sunt invitate. Photoshopul gratis ar redresa economia, pentru că ar continua să cumpere, fără să se mai gândească la repercusiuni.

Acestea fiind zise, mă duc să văd ce devorez drăguţ, simpatic şi delicos din frigider. Nu sunt la dietă, nu trebuie să ajung la nici o nuntă, n-am nici o rochie în care trebuie să încap, iar când voi considera că e nevoie, voi trage pe bandă rulantă câteva sute de abdomene, fără să stresez audienţa cu lamentările mele.

Poftă bună!

Ce protestu' meu?!

Când eram mică exista o categorie aparte de persoane. Persoane mai în vârstă, undeva pe la vârsta a treia, care aveau un scop şi-un loc bine definit: banca din faţa blocului. Sau mai bine zis băncile, pentru că nu găseai bucăţică de loc unde să te aşezi, unde să te odihneşti câtuşi de puţin după kilometri alergaţi în jurul blocului, după minge, după insecte, plante, gâze, sau ce mai fugăream noi pe la 6 ani. Aşa că ne găseam o bordură pe care să ne odihnim ciolanele obosite, pentru că tot ce semăna cu o bancă era deja ocupat. Iar dacă nu era ocupat şi te-mpingea păcatul să te aşezi, în următoarele 2 minute erai dat jos şi apostrofat: "Păi, nu ţi-e ruşine? Eu, om bătrân, să stau în picioare, în timp ce tu îmi ocupi banca? Duceţi-vă şi vă jucaţi, derbedeilor, nu mai staţi în gura oamenilor mari!"

Da, era o adevărată plăcere...Dacă banca era ocupată de băieţi mai mari, care jucau remi sau cărţi, jocul le era spart clar undeva în jur de ora 4, când respectiva categorie îşi revendica banca. Şi stăteau, frate, de pe la 4 până pe la 10, ba cu o sămânţă, ba cu o vorbă, făceau şi desfăceau tot cartierul, nu cred că rămânea vreo bucătărie nedesfăcută de cuvintele lor, nici o persoană nediscutată; când terminau cartierul, treceau la cartierele vecine, la cunoştinţe sau la ce au auzit de la cunoştinţe, se extindeau din ce în ce mai mult. A doua zi, o luau de la capăt. Şi mă întrebam atunci, văzându-le pe bunicile mele care-şi găseau mereu ceva de făcut - de la dat cu aspiratorul la împletit, de la citit la inventat reţete - cum de persoanele cu banca petrec atât de mult timp lipite de scaunul de piatră? N-au ce face acasă? N-au nimic mai bun de făcut decât să pună ţara la cale fără nici o finalitate şi să ne strice nouă jocurile?

Clar nu existau nici emisiuni interesante la televizor, nici telenovelele nu apăruseră încă, dar chiar şi aşa, chiar nu era nimic mai bun de făcut decât să piardă timpul în stradă? N-am dezlegat misterul. În timp au dispărut, sau nu le-am mai dat eu importanţă.

Nu mică mi-a fost mirarea când am redescoperit categoria "n-am altceva mai bun de făcut". Şi nu oriunde, ci la televizor. Da, exact în cutia aia magică în care se ascund tot felul de chestii.

Să mă explic:
Da, am auzit şi eu că Diaconescu a fost arestat. Şi, sincer, puţin îmi pasă. Nu mă afecta că era liber - pentru că postul lui nu l-am urmărit niciodată, ba chiar m-am amuzat teribil când am aflat câtă lume urmăreşte şi învaţă pe de rost texte din emisiunile lui - nu mă afectează nici acum, că e arestat. Şi o să mă afecteze la fel puţin când va fi liber din nou. Pentru mine libertatea se aplică şi în cazul în care vrei să difuzezi sau să urmăreşti chestii care, din punctul meu de vedere se numesc "inepţii" sau "a bate apa în piuă". Deci pe el îl dăm la o parte.
Revenim la categoria sus amintită. Persoanele care s-au adunat în faţa judecătoriei pentru a protesta că a fost arestat, care au venit cu afişe şi pancarte pentru a cere să fie pus în libertate.

Frate, da' unii chiar nu au ce face acasă! Şi nu e vorba doar de data asta. De fiecare dată când se anunţă un subiect suculent, se pun pe protestat. Scot câte o poză la imprimantă, cu o lozincă şmecheră gen "salvatorul poporului", încep să dezvolte teoria conspiraţiei, ţipă până răguşesc şi, după câteva ore se duc frumuşel acasă, mulţumiţi că au făcut un scandal fain azi, că şi-au îndeplinit datoria de cetăţeni model. Evident că, pentru a sublinia chestia asta, mai lasă şi-un maldăr de foiţe, foicele, ambalaje în urmă, pentru că aşa trebuie să facă un cetăţean model.

Înţeleg protestele. Când se protestează pentru condiţii de muncă mai bune, când se protestează pentru salarii, când se protestează pentru nu ştiu ce lege care îngrădeşte libertatea individului; când se protestează cu un motiv, când există posibilitatea de a schimba ceva, când se protestează cu cap. Dar nu când se adună 10 indivizi puşi pe fapte măreţe, care dau cu ochii de cameră şi leagă 3 vorbe având impresia că au descoperit oul lui Columb; nu când protestează unii pentru că nu mai au telenovela acasă şi se gândesc să-şi facă propria telenovelă.

Şi, să fim serioşi, chiar îmi închipui cum, în cazul de faţă, stau judecătorii, în fotoliile lor de piele, cu paharul de whisky şi cu trabucul în fapt, cu hăinuţa de magistrat şi cu peruca lor simpatică, şi se gândesc aşa: "Ia uite câţi s-au adunat să protesteze pentru că l-am arestat pe Diaconescu. Dacă are susţinători, clar e nevinovat; ştiu ei ce ştiu...Hai să-i dăm drumul, că uite cum s-au deplasat săracii până aici, şi s-au chinut să-i scoată şi faţa la imprimantă, şi au şi lozincă, şi s-ar putea să înceapă şi ploaia, şi uite, ăla a aruncat şi-un pet pe jos, în semn de protest maxim, cu toate că era coşul de gunoi la 2 paşi distanţă. Hai să-i dăm drumul, că dreptatea e de partea poporului, şi ei cred în nevinovăţia lui, şi-l susţin, şi deci nu are cum să fie vinovat, şi pentru că sunt, wow, chiar 15 indivizi, majoritatea pensionari sau poate chiar şomeri care spun să-i dăm drumul, o să mai facem ceva: nici n-o să mai băgăm în seamă următoarele posibile acuze împotriva lui, pentru că poporul îi oferă imunitate...Şi uite ce fericiţi îi vom face că pot să se uite din nou la figura lui zâmbitoare pe sticlă."

Da, am deviat puţin. Pentru că ceea ce nu înţeleg e, de fapt chestia asta: există oameni chiar atât de plictisiţi, chiar atât de lipsiţi de activitate, încât să iasă în stradă de fiecare dată când se anunţă nu ştiu ce vrăjeală la televizor? N-au nimic nimic de făcut mai bun decât să îşi caute un idol "care le spune" şi să facă hau hau pe tema asta? Mai există încă persoane care nu gândesc cu neuronul lor, ci cu neuronul unui cutare care face emisiuni pe bandă rulantă?
Păi, dacă tot e aşa, propun să se strângă toţi la un loc, într-un fel de tabără, unde să stea să se uite împreună la emisiuni, să construiască tot felul de conspiraţii şi, în perimetru îngrădit, să mai pună la cale şi câte un protest. Pentru că mă simt ca în copilărie, când ni se ocupa banca: înconjurată de prea multă lene de a gândi de unul singur, de prea mult spirit de turmă, de prea puţină materie cenuşie. Atât de puţină, că aerul pare rarefiat în zona aia. Şi ar fi păcat să ne sufocăm cu toţii din cauza asta.

Două lumânări pe colivă

Zi comemorativă.
Acu' doi ani, pe vremea asta, eram printre nefericiţii care terminau facultatea. Nefericiţi din cauză de cozi, procedură, formulare. Altminteri, cred că a fost momentul care mi-a întărit convingerea că şcoala prea multă nu e de mine.

Adică da, 1-4 le-am făcut pentru că trebuia. Obligatoriu. Cu toate că ştiam să scriu şi să citesc înainte de a mă duce la grădiniţă.
5-8 au fost continuarea obligatoriului. Perioada în care cică mă formam ca membru al societăţii. În care m-am pregătit pentru fabuloasa, glorioasa, metafizica experienţă următoare, liceul.
Liceul a venit ca o urmare firească. Liceu bun, pentru geniul din mine. Mai puţin bun pentru personalitatea mea, motiv pentru care n-o să înţeleg persoanele care-şi aduc aminte cu regret şi cu burbunele de lacrimi în ochi de perioada aia. Pur şi simplu nu mi-a plăcut. Şi singurul motiv pentru care de-abia aştept întrunirea de 10 ani - dacă s-o face şi aia - e pentru a mă simţi bine că după 10 ani, unii care nu mă cunosc încă mai iau ţacă şi zic că am aproape 18; că încă mai îmi permit să port tricouri cu fluturaşi şi baskeţi; că nu am obligaţii gen spălat pamperşi, că pot cumpăra şi al treilea cocktail fără mustrări de conştiinţă, că mă simt bine în pielea mea, cu toate că în liceu au încercat să mă facă să mă simt de căcat. Doar de asta.
Şi-a urmat facultatea. Aia de la început, şi asta pe care am dus-o la bun sfârşit. La care n-am fost decât la examene şi la licenţă. Pe care am făcut-o să fie făcută, fără vreun scop măreţ. Doar pentru o diplomă care lâncezeşte într-un sertar, lângă contractul de la Internet şi lângă fişa fiscală pe anul trecut. Deci, inutilă. Un copac tăiat pentru o foaie cu moaca mea pe ea.

Şi da, azi e zi comemorativă. Pentru că acu' doi ani mi-am spart creierii să iau fişa de lichidare (măcar pentru asta n-a trebuit să alerg eu, au avut grijă colegii mei inimoşi să mi-o ştampileze şi mie; mulţumesc, colegi care aţi avut grijă de mine); am alergat după scos licenţa la imprimantă, făcut poze pentru diplomă, copertat licenţa (nu, nu cu copertă din aia şmecheră, ci cu şină şi coperţi plasticate, pentru că tot la arhivă ajunge, şi puţin îmi pasă dacă licenţa mea o să fie roasă de şoareci înainte sau după cele copertate şmecher), am dat licenţa dimineaţă şi dup-aia am mai stat 8 ore la muncă, s-a ţipat la secretariat la mine, după mine, din cauza mea, am transpirat la gândul că va trebui să vorbesc prea mult la prezentare, am terminat cu licenţa, am avut şi cipilică şi hăinuţă de sfârşit de an, nu mi-am cunoscut toţi colegii, mulţi dintre ei nici nu ştiu cum arată, cu unii încă mai vorbesc (cei datorită cărora, recunosc acum, ştiam când anume se dau examenele).

Acu' doi ani am terminat cu şcoala. Eu am scăpat de ea, şi ea de mine. Şi îi admir pe cei care au avut curajul cheful, ideea de a face şi-un master, şi-un doctorat, dar pentru mine totul s-a oprit la licenţă. Nu de alta, dar nu mai am neuroni pentru examene, pentru referate pe foaie A4, pentru umblat printre secretare şi secretari.
La mulţi ani mie, azi, de ziua mea neoficială!

Aventuri "onlain"

De o bucată de timp încoace, netul meu face nazuri. Ba că nu vrea să mă conecteze, ba că a obosit să meargă rapid, frumos şi fără opinteli, şi îşi ia o atitudine lejeră, de vacanţă. Cam în fiecare zi îşi ia pauză de masă şi mă lasă să urmăresc atent, psihotic, ledul de on line al modem-ului. Dacă ăla e stins, clar nu mai am nici o şansă să iau legătura cu lumea exterioară. Dacă ăla clipoceşte, mai există o şansă.

Unul dintre avantajele job-ului meu e faptul că deja ştiu paşii pe care trebuie să-i parcurg când îmi pică conexiunea: mai întâi mă asigur că e moartă de-a binelea. Apoi "débrancher" şi "rébrancher le modem". Aşteptat. Dacă în zece minute (maxim) nu clipocesc toate beculeţele modemului, atunci e cu problemă. Mare. Mare de tot. Pentru că există 2 opţiuni: 1. aştept frumuşel să-şi revină când binevoieşte el; 2. sun la serviciul clienţi.

Tot din experienţă ştiu că serviciul clienţi voce e aşaa, mai ciudăţel. Adică depinde peste cine dai, depinde de cât chef are persoana respectivă să te audă lamentându-te, de cât timp face chestia asta, dacă e plictisit, tracasat, înfometat, dacă de-abia aşteaptă să ajungă acasă şi puţin îi pasă că tu chiar ai nevoie de net, cu alte cuvinte, când suni la tehnic, e bine să te înarmezi cu muuuultă răbdare. Cu nervi de fier şi cuvinte de oţel.

Sâmbătă picat net. Nu pentru prima dată. L-am aşteptat vreo oră să-şi revină. L-am resuscitat cum am putut. Nici o şansă. Mititelul era în comă. Aşa că am decis să sun. Bad mistake! Huge mistake!

După tradiţionala convorbire cu robotul (pentru limba română, apasă tasta 1; pentru informaţii despre factură apasă tasta 2; pentru a comanda un consilier apasă tasta 3; tastează prefixul Romtelecom pentru judeţul în care locuieşti; ţâr, ţâr, ţâr) ajung finalmente nas în nas cu nefericitul de serviciu, tehnicianul on line de sâmbătă seara.

Normal că mă aşteptam să răspundă un gălăţean de-al meu, care în doi timpi şi trei mişcări să-mi încredinţeze formula magică pentru a-mi învia modemul şi, o dată cu el, conexiunea. Canci! Şi repet: canci! Pentru că, în loc de viteza gălăţeană, îmi răspunde deja binecunoscuta lentoare ardeleană. Şi nu, n-am absolut nimic cu ardelenii, îmi sunt dragi de mor, dar când vine vorba de rezolvat rapid ceva, e mai greu. Şi, ca să fie totul complet, politicosul meu agent relaţii clienţi s-a nimerit să fie un ardelean care nu rupe tocmai bine româneşte; adică un ardelean cu prima limbă maghiară.

Sunt răbdătoare la telefon. Îmi închipui cum e să-ţi vină cine ştie ce client care să te anunţe că nu-şi găseşte Internetul pe desktop, sau care nu ştie ce s-a întâmplat cu yahoo-ul lui, că l-a pierdut prin my documents. Aud d-astea în fiecare zi. Dar, mă gândesc eu aşa, nu fac parte tocmai din categoria asta. Adică ştiu ce s-a întâmplat cu netul meu, n-am scos din întâmplare modemul din priză şi acum am nervi fără motiv că nu mă pot conecta, da, am compul deschis când spun că n-am conexiune. Da, am făcut faza cu "débrancher - rébrancher le modem"; da, o mai fac o dată ca să verifici şi tu conexiunea; nu, în continuare n-am net; da, toate led-urile clipocesc în afară de unul; ţi-am zis deja care, dar nu mă enervez, îţi mai zic o dată; şi încă o dată, pentru că se pare că nu pricepi din prima; nici din a doua; doamne, de-abia dintr-a treia! Da, ieri am avut conexiune până la o anumită oră, când s-a gândit să pice, la fel ca azi; da, în continuare n-am net; da, aştept să mai verifici nu ştiu ce; da, vreau să vină un tehnician; cât mai repede, pentru că am ceva important de rezolvat cu netul.
Şi aici s-a rupt firul. Redau conversaţia întocmai:
"Un tehnician va veni luni la dumneavoastră."
"Adică, dacă nu-şi revine, printr-o minune, singur, eu până luni n-am net?!"
"Un tehnician va veni luni la dumneavoastră."
"Am înţeles asta, dar până luni eu n-am net?"
"Un tehnician va veni luni la dumneavoastră."
ARGHHH!
"Deci, un tehnician va veni luni la dumneavoastră. Când vă poate găsi acasă?"
"Oricând!"
"Luni, când vă poate găsi acasă?"
"ORICÂND!"
"În ce interval orar luni?"
"ORICÂND!"
"Intervalele orare sunt 8-11, 12-15.30, 16-18."
"Oricând luni, cât mai repede!"
"Trec atunci aici intervalul 12-15.30, da?"
Dezarmată, plictisită, terminată, încuviinţez. Ba chiar îi şi mulţumesc pentru ajutor, nu de alta, dar aşa mi-s eu, politicoasă. Îmi urează o zi bună.

Peste două ore, Internetul a venit cu de la sine putere. Azi aştept tehnicianul. Vreau modem nou şi agenţi relaţii clienţi gălăţeni. Sau măcar brăileni. De dragul nervilor mei şi pentru siguranţa modemului, căruia îi mai arunc priviri ucigaşe pe furiş. E în cârdăşie cu tehnicianul cu care am vorbit la telefon. Pot să bag mâna în foc pentru asta. Dacă mai stă mult pe lângă mine, presimt că impulsurile mele ucigaşe îl vor arunca direct în cadă. Cada plină cu apă. Şi sper că ultimul lui gând va fi spre agentul relaţii clienţi care n-a mişcat un deget pentru a-l salva. Sper să aibă mustrări de conştiinţă toată viaţa lui.

Premiu de luni

L-am primit, de dimineaţă, de la Dianna. Evident că am făcut ochii mari, am luat o bucată de cafea ca să mă dezmeticesc, şi-am zâmbit mulţumită. Lunea începe bine!

Mulţumesc frumos, Dianna:)

King@work

De obicei, ar trebui să emiţi pretenţii în momentul în care dai ceva în schimb. Şi să ai ştacheta ridicată, dacă ai fost învăţat cu o ştachetă ridicată. Adică nu se trezeşte "baciul cioban", venit în vizită la un prieten, să ceară saltea de puf, după ce toată viaţa lui a dormit pe piele de oaie; vorbesc despre pretenţii, nu despre dorinţe, năzuinţe, vise. Despre pretenţii emise fără o bază stabilită dinainte.

Astfel, vom discuta azi despre cum e să vrei cozonac, când tu acasă n-ai bani nici de pâine; cum vrei să fii plimbat cu ultimul răcnet de BMW, când tu conduci o Dacie din '76; despre cum e să faci figuri că nu ţi se dau chestii pe care le vezi doar prin filme, sau pe la prietenii mai "avuţi". Da, clar vorbesc despre cum e să strâmbi din nas şi să te plângi de condiţiile de la muncă, în momentul în care ţi-ai dori, într-un fel, să trăieşti la muncă. Dar e mai cool şi mai trendy să strâmbi din nas a dispreţ şi să ceri mai mult, mai mult, din ce în ce mai mult, e mai şmecher să te plângi şi să faci scandal, decât să recunoşti că, de bine, de rău, e bine.

Să purcedem, deci, cu câteva exemple simple:
1. Clar la muncă e cald. Pentru că e imposibil să stai cu multe compuri deschise, cu multe persoane lângă tine, fără să fie cald. Bun. La muncă ai aer condiţionat. La fel de bun. Aerul ăla condiţionat e făcut să meargă, pentru a face o temperatură suportabilă, plăcută, răcoritoare; în nici un caz să te simţi ca-n frigider, pentru că vezi tu, dragă doamne, unii au călduri mai mari decât restul, decât noi, muritorii de rând. Şi aerul ăla trebuie să meargă în continuu, pentru că există câţiva care se topesc, nu mai pot, mor, leşină de cald, în timp ce majoritatea stă cu pulover peste tricou.
Şi mă gândesc aşa: s-au născut cu aerul condiţionat în braţe? Când au văzut maternitatea, primul gând, primul cuvânt a fost "aercondiţionat"? În momentul în care stau în cămin, câte 4 în cameră, şi e cald, e cămin studenţesc, sunt patru persoane - pe puţin - într-o cameră minusculă, vin cu aerul condiţionat de acasă pentru că mor de cald, sau deschid geamurile, şi uşa, şi stau în curent, ba mai folosesc şi evantaie făcute din hârtie de cursuri pentru a se răcori? Când stau cu chirie, cât mai mulţi într-un apartament, pentru a plăti mai puţin pe lună, dau drumul la un aer condiţionat inexistent pentru a se răcori?
Sunt dependenţi de aer condiţionat doar la muncă, unde şi-l permit, unde există, unde probabil îşi fac rezerve în pungi de hârtie pentru a duce şi acasă.

2. Acasă fac cafea la ibric sau la filtru. Clar cafeaua făcută acasă e mai bună, pentru că ştii exact câtă cafea pui, pentru că ştii exact ce cafea cumperi, pentru că e normal să fie mai bună, mai gustoasă, mai delicioasă decât aia amărâtă de la aparatul de la muncă.
Dar aia de la muncă e gratis. Adică are calitatea direct proporţională cu preţul. Nu e nici genială, nici excepţională, e băubilă. Mai ales dacă ai chef de ceva care să te trezească cât de cât. Dacă nu-ţi place cafeaua de la automat, poţi să vii cu pliculeţul de 3 in 1 de acasă, sau cu cafeaua de acasă în termos. Nu te opreşte nimeni.
Problema e că e mişto să te plângi de cât de nasoală e cafeaua de la muncă, în timp ce aştepţi să se facă a treia, ba chiar a patra porţie pe ziua de azi. Să te plângi că e apă chioară, că n-are nici un dumnezeu, că e poşircă, dar să-ţi mai iei încă una. Pentru că e gratis. Pentru că s-ar putea s-o înghiţi cu ghionturi dacă nu te plângi bine de tot de ea înainte.
Ştiu una şi bună: nu-mi place, n-o beau. Dar nu-i fac critica frumuşel, structurat pe subcapitole, pentru ca mai apoi s-o dau pe gât şi să plescăi mulţumit. Iar atunci când aparatul e defect, sau s-a terminat apa/cafeaua să fac criză de isterie pentru că vezi tu, nimic nu merge bine, şi ai fost privat de apa aia chioară de care, când o ai, te plângi mai ceva ca de dureri provocate de gută.
Bea-o, sau n-o bea, dar nu te mai plânge. Nu ţi-o bagă nimeni pe gât, aşa că obişnuieşte-te cu ideea.

3. Acasă bei frumuşel apă de la canal. Că ai sau nu filtru, asta e problema ta. Nu bei câte o sticlă de apă minerală pe oră, pentru că te-ar costa prea mult. La muncă ai apa îmbuteliată gratis. Aşa că de ce să te plângi în momentul în care chiar s-a terminat? De ce să faci criză că eşti nevoit s-o umpli - nu, nu de la canal, ci de la un alt aparat care, prin minunile tehnologiei, dă apă plată. Nu e îmbuteliată în sticle individuale, e îmbuteliată în butoiaşe, deci e mai faină decât apa de canal. Dar hai să ne plângem de cât suntem de oropsiţi, de privaţi până şi apă, doar pentru că nu face "fâss" când o deschizi, ci trebuie să faci efortul de a o umple de la "dozator". E la modă să te plângi.

4. Din câte ştiu eu, hârtia igienică, orice culoare sau formă ar avea, are acelaşi scop predefinit. Nu contează că e roz sau gri, pentru acelaşi lucru o foloseşti. Şi dacă acasă îţi cumperi role din alea de Buzău, la muncă ai pretenţii să fii tratat cu hârtie roz, pufoasă şi, eventual, parfumată. Măi, să fie! Înţeleg să vrei scaun şmecher, să nu-ţi strici spatele, să vrei monitor şmecher să nu-ţi strici ochii, ba chiar şi tastatură şmecheră, să nu-ţi obosească degeţelele. Dar hârtia igienică şmecheră la ce te ajută, atât timp cât tu, la tine acasă, recunoşti făţiş că tot din aia gri foloseşti?
Că şerveţelele de şters pe mâini sunt din hârtie reciclată. Aşa, şi? Tot de apă te ştergi cu ele timp de 10 secunde, şi tot la gunoi le arunci dup-aia. De ce atâta fiţăraie, când o planetă întreagă strigă "reciclează! Fii responsabil?" De ce să nu fii mulţumit că ai şerveţelele alea şi nu trebuie să îţi usuci mâinile de blugi? Acasă evident foloseşti prosopul, pentru că şerveţele de hârtie sunt scumpe, se termină repede, şi clar nu mai pot fi folosite a doua oară. Aşa că de ce strâmbi din nas ca şi cum acasă ai avea o persoană care te şterge pe mâini cu şerveţele de unică folosinţă din mătase?

Nu vreau să ridic în slăvi locul unde muncesc. Departe de mine gândul pentru că, la fel ca orice alt loc de muncă, are părţile lui bune, şi părţile lui rele. Dar mă streseză cumplit persoanele care se plâng doar pentru că le place să se plângă. Care se plâng pentru că la muncă nu li se îndeplinesc nişte cerinţe pe care acasă nu le au. Care au impresia că, doar pentru simplul fapt că muncesc undeva, li se cuvine confort de 4, ba chiar 5 stele. Newsflash! Alţii muncesc în mină. Alţii trag la sapă pe câmp. Alţii ar zice "mersi" că nu trebuie să-şi cumpere apă şi cafea. Alţii ar spune "mulţumesc frumos" pentru că nu trebuie să se ducă să se spele pe mâini la furtun. Alţii toarnă beton, cu soarele care-i bate în cap în mijlocul verii. Alţii, chiar dacă lucrează la birou, n-au nici aer condiţionat, nici monitoare plate. Alţii stau în spatele catedrei, încercând să facă linişte, şi încercând să-i explice plodului de clasa a cincea că nu e frumos să vomite în clasă. Alţii, care au şi masterat şi doctorat, şi poate mai mult de o singură facultate, fac pe profesorii universitari în săliţe nevăruite, cu bănci de lemn care stau să se rupă, şi cu ferestre care nu se deschid niciodată.
Nu, nu spun nici mulţumeşte-te cu puţin. Dar dacă puţinul ăla e mai mult decât ai avut tu vreodată, de ce să-l ponegreşti? De ce să te baţi cu pumnul în piept că nu e bine şi să ceri de la muncă condiţii mai bune decât cele pe care le ai tu acasă? Pentru că, repet, e la modă să fii nemulţumit şi aşa, poate ai iluzia că faci mai mult pentru tine?

Da, vreau mai mult. Dar mai multul ăla îl voi construi eu, n-o să-l cerşesc de la muncă. Convingerea mea.

The others

Nu mă interesează viaţa celorlalţi. Nu mă interesează ce fac acasă, ce mănâncă la prânz, la ce oră se culcă sau câte credite pe la câte bănci au. Nu mă interesează în ideea în care n-aş întreba niciodată amănunte de genul ăsta, mai ales dacă relaţia dintre noi se limitează la "bună", "dă-mi, te rog, un pix", "e liber locul de lângă tine?". Că se întâmplă să aflu multe chestii fără măcar să mă gândesc că cineva ar da toate detaliile mai sus amintite unui străin, asta e altă parte a problemei. Dar, dacă nu le-aş şti, nu m-ar roade nici curiozitatea, nici nu mi-aş pune întrebări. Pentru că mă interesează doar "curtea mea". Restul pot face borş în "curtea" lor. Dacă nu mă atinge, dacă nu mă afectează, nu vreau neapărat să ştiu.

Bun, acestea fiind zise, să mă explic de la ce a pornit totul:
Ca majoritatea lumii, lucrez 8 ore pe zi, într-un mediu populat. Oameni pe care îi văd zi de zi, oameni care-mi plac, oameni care-mi displac sau, mai rău, oameni care-mi sunt de-a dreptul indiferenţi. Curiozităţile lor în legătură cu mine mă lasă rece. Într-o oarecare măsură, le accept, pentru că ne cunoaştem de 3 ani de zile. Asta nu înseamnă că le şi satisfac respectivele curiozităţi. Pur şi simplu nu mă mai zburlesc atât de tare când mă întreabă ceva. Dacă am chef să răspund, răspund; dacă nu, evit cu graţie răspunsul. Aşa sunt eu. Ei s-au obişnuit cu mine. Iar dacă nu s-au obişnuit, prea puţin îmi pasă.

Cu un etaj mai jos, lucrează alte persoane. Oameni pe care nu-i cunosc, cu care n-am nici o tangenţă în afară de câteva minute când se nimereşte să dăm unii peste alţii la ţigară. Nu socializăm, nu ne salutăm, nu ne tragem de şireturi. Pentru mine, ei nu există decât ca grupul ăla gălăgios, care-mi disturbă liniştea pauzei de ţigară. Care vorbesc tare, care nu pot spune o frază fără să apeleze la cuvinte licenţioase, pe care îi izolez după un perete imaginar de sticlă, pentru că nu vreau să am nimic de-a face cu ei. Absolut deloc.

Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că lor, de fapt, le crapă fierea de curiozitate. O colegă a fost întrebată direct, pe faţă, dacă are probleme psihice. Pentru că vezi tu, dragă doamne, e mai efervescentă. Şi e posibil ca, din cauză de problemele psihice pe care le are (din câte şi-au dat ei seama) să nu poată avea copii. Legătura e atât de evidentă încât lipseşte cu desăvârşire. Şi da, n-au avut nici o jenă, nu i-a ţinut nici o aţă să se bage cu bocancii în viaţa cuiva pe care nu-l cunosc absolut deloc. Chestia asta nu m-a afectat foarte tare. Fiecare e pe cont propriu, n-are decât să se descurce cu ei cum poate. Să-i ignore sau să-i ia la bătaie, puţin îmi pasă.

Nu la fel au stat lucrurile când am aflat că, de fapt, nu e singura vizată de curiozităţi fără fond. Se pare că mulţi dintre colegii mei (repet, ai mei, care mă ştiu de când m-am angajat, care au învăţat să mă lase în plata mea, care s-au obişnuit că sunt o serie de întrebări pe care nu e bine să mi le pună) s-au trezit chestionaţi în legătură cu mine, subsemnata. Ce fac, de ce am freza aia, mă tai, am apucături autodistructive, sunt satanistă, mă închin diavolului, ce greutate am, de ce port atâtea brăţări, ce nume am, dacă am vreo poreclă, aia e culoarea mea naturală, ce mărime port la pantofi, cine mă aşteaptă seara acasă, de ce port ochelari de soare, ce dioptrii am, ce înălţime, oare nu mi-e cald în adidaşi, port vreodată fustă, cum îmi menţin silueta, cine mi-a dat pierce-ul din nas, mai am şi alte pierce-uri, unde şi sub ce formă, de ce nu mă bag în seamă cu ei, şi câte şi mai câte. Păi, frate, nici maică-mea, care mă ştie de când m-am născut, n-are tupeul să-mi pună atâtea întrebări. Adică, ce-i spun, e bun spus. Ce nu-i spun, înseamnă că nu consider că e necesar să ştie. Şi asta-i tot. Nu stă să mă întrebe tot felul de nimicuri, care nici n-o afectează, nici n-o "concernează".

Pe principiul "nu eşti paranoic, chiar te urmăresc", apogeul a fost atins ieri, când mă duceam frumuşel să-mi cumpăr ţigări, curioşii erau în pauză şi unul dintre ei s-a trezit: "io-te, bă, asta-i aia de care-ţi ziceam..."

Mă gândesc eu aşa, faptul că ştiu mai multe despre mine îi face mai deştepţi? Nu pot dormi noaptea de grija mea? Se perpelesc în aşternuturi, cearşafurile îi frig, zgomotele nopţii sunt mai acute dacă nu ştiu ce fac eu, cine sunt eu, ce hram ţin eu? De ce ţi-ai bate capul să creezi poveşti în jurul unei persoane cu care n-ai nici în clin, nici în mânecă?

Eu zic aşa: ar fi perfect dacă fiecare şi-ar vedea de ale lui, fără să-i mai pocnească o venă pe creier că nu ştie ce e cu cutare persoană. Poate că ar avea mai multă grijă pe unde merge, şi n-ar exista pericolul să-şi rupă gâtul pe scări ca să vadă mai bine ce culoare am azi la sutien. Ar fi mai sigur, şi ar fi evitate multe accidente la locul de muncă. Dar asta e doar părerea mea. Părerea unei persoane care are chef să savureze o ţigară fără să-i stea fumul în gât pentru că alţii stau şi se holbă, să vadă dacă într-adevăr dau fumul afară, sau îl înghit, din cauză că am făcut un pact cu forţele răului, şi-n lipsă de pucioasă le hrănesc cu fum de ţigară.

Să ne jucăm de-a conversaţia

Pentru a continua seria "nu pricep, nu înţeleg, de ce?", azi va fi din nou un amalgam de situaţii, aparent fără nici o legătură între ele. Aparent, pentru că, dacă te gândeşti puţin, legătura e evidentă.
Să purcedem deci la a vedea ce se mai întâmplă nou, enervant şi ciudat prin universul vecin...

1. Tortul - prăjitură stratificată, de diverse forme (cea mai des întâlnită fiind cea rotundă, după forma blatului), cu cremă şi acoperită de frişcă/ciocolată. Se serveşte la ocazii speciale, gen aniversări, nunţi, botezuri, sărbători laice, cu pompa de rigoare şi cu lumânările adiacente. Nu poţi mânca tort de exemplu sâmbăta asta, când nu e ziua nimănui, când nu e nici o ocazie deosebită, când nu celebrează nimeni nimic. Nu poţi mânca tortul fără să ai un motiv. Ridic inevitabil o sprânceană. Nu, zău? Să mori tu că nu pot mânca eu tort din ăla fain, făcut de mama mea, bibilit şi decorat cu o grijă deosebită? Pe bune că nici nu trebuia să se gândească să piardă vreo 3 ore făcându-i planul, gândindu-se cum şi cu ce să-l orneze? Sigur nu pot să-mi tai o halcă de dimensiuni considerabile şi să-l devorez liniştită pentru că nu, nu e nici o aniversare, nici o nuntă, nici un botez?!

În spiritul "anumite mâncăruri se mănâncă doar în anumite momente ale anului", nici tortul n-ar trebui făcut şi mâncat aşa, fără să ai un motiv bun şi lumânări deasupra. Ei, uite că nici aici regulile nu mă prea impresionează. Pentru că maică-mea face torturi de când o ştiu eu. Şi mai degrabă stă şi bibileşte cu atenţie blatul, şi crema, şi frişca, decât să facă o plăcintă, sau o tartă, sau clătite. Şi, de fiecare dată când vine în discuţie desertul de ieri şi spun că am mâncat "tort", lumea mă întreabă invariabil: "a cui a fost ziua?" A nimănui; e ca şi cum ai spune că ai mâncat portocale şi ţi se răspunde triumfător: "da' nu e Crăciunul!"
Nu, nu există orar pentru mâncare. Nici calendar. Get over it!

2. Să presupunem că eşti blondă şi ai părul lung. Până aproape de mijloc. Bun. Şi te decizi într-o bună zi să faci o schimbare. Şi te vopseşti brunetă, şi te tunzi mult; până la nivelul umerilor. Şi să mai presupunem că trebuie să ajungi la muncă. Sau la şcoală. Nu mai contează unde, contează că trebuie să dai ochii cu aceleaşi persoane pe care le-ai văzut şi ieri, când încă erai blondă, şi cu părul până la mijloc.
Fapt dovedit ştiinţific: vei fi întâmpinată cu clasica întrebare "te-ai tuns? Te-ai vopsit?"
Nu, de fapt sunt tot blondă, dar ai tu o viziune mai specială asupra realităţii, şi mă vezi aşa cum ai vrea să arăt. Şi nu, în nici un caz nu am lăsat juma' de metru de păr la coafor, şi da, ştiu că asemănarea între blond şi brunet este atât de izbitoare încât e normal să fii confuză. Stai calmă, e o schimbare minusculă, care ar putea trece neobservată. Noroc de tine, şi de spiritul tău de observaţie. Ce m-aş fi făcut fără el? Clar nu mi-aş fi dat seama că s-a întâmplat ceva cu podoaba mea capilară dacă n-ai fi fost tu.
Pe bune acum, ce rost are să întrebi evidentul? Înţeleg să spui "mamă, ce bine îţi stă!", sau "îţi stă ca dracu', ce naiba a fost în capul tău de te-ai ciopârţit în halul ăsta?" sau "îmi plăcea mai mult înainte" sau "îmi va lua ceva timp până să mă obişnuiesc cu tine". Dar întrebarea "te-ai tuns" în momentul în care ai răspunsul în faţă mă depăşeşte. De ce să întrebi ceva la care deja ştii răspunsul? Dacă tot nu-ţi dai seama, poate ar fi cazul să-ţi schimbi dioptriile. Sincer.

3. Există persoane care, în momentul în care spui ceva, au o replică tip, pe care o repetă non-stop, într-o situaţie dată. De exemplu, când vine vorba despre sperat, replica tip e "speranţa moare ultima" sau "sperando, murindo...". De fiecare dată când spun "sper", ştiu deja ce-mi va răspunde o anumită persoană.
O alta are mania, de fiecare dată când spun "super tare", să concluzioneze "am luat doi!", pe şablonul cunoscutei reclame la nu ştiu ce chestie.
În aceeaşi ordine de idei, "maxim" va fi completat de "maxim, am zis!"; dacă spui "fată dragă", completarea va veni sub formă de melodie fredonată şi da, este vorba despre "megahitul" Mădălinei Manole; toate over and over again...
Deja mă gândesc să-mi inventez un vocabular propriu, care să fie ferit de orice asociere stereotip. Pentru că, în momentul în care spun un cuvânt, aud vocea persoanei care-mi va completa fraza. Şi e stresant, dureros de-a dreptul, să programezi mental următoarele 30 de secunde. Vreau să moară toate frazele stereotip. Pe eşafod cu ele!

4. Că tot veni vorba despre întrebări fără rost (vezi punctul 2), părinţii/bunicii au o manie. Ajungi frumuşel acasă, intri şi te pregăteşti să faci ce faci tu pe acolo. Inevitabil va sări întrebarea: "ai venit?"
Nuuuu, nici vorbă! De fapt, vezi proiecţia mea spirituală, care n-are nimic de-a face cu trupul meu lumesc. De fapt eu sunt la muncă, trag să termin tot ce am de făcut şi, mental, mă îndrept spre casă; aşa că ceea ce vezi, e doar reflecţia mea spirituală, e mintea mea care-şi doreşte cu tot dinadinsul să vină mai repede week-end-ul. Normal că am venit, dacă mă vezi! De ce trebuie să întăreşti chestia asta cu o întrebare? Sunt în faţa ta, e clar că am venit, nu trebuie să mă întrebi. Dacă ai îndoieli, pipăie-mă, să te convingi că vezi bine; prefer să fiu pipăită ca să-ţi dai seama că sunt chiar eu, decât să aud de fiecare dată aceeaşi chestie.

5. Tot despre întrebări inutile, de obicei puse tot de către părinţi. Stau cu nasul în farfurie. Mestec de-mi trosnesc fălcile. Sunt înconjurată de ziduri de mâncare. Am furculiţa într-o mână, lingura în cealaltă, maxilarul meu are traiectoria specifică sus-jos, semn că mă bucur de haleală; ba chiar mai şi înghit din când în când. Întrebarea mă pocneşte în creştet: "mănânci?"
În nici un caz! Stau cu mâncarea în jurul meu, dar mă prefac că mănânc. De fapt mestec în gol şi mă joc de-a "cum ar fi să mestec aer". Ba chiar duc comedia atât de departe, încât îmi şi încarc furculiţa cu salată doar pentru a da veridicitate jocului. Normal că mănânc! Vezi asta. De ce trebuie să te asiguri?

6. Am dormit buştean toată noaptea, e dimineaţă şi îmi târăsc corpul călduţ şi somnoros în bucătărie, avidă de o cafea care să mă transforme într-o fiinţă cât de cât funcţionabilă. Da, sunt eu, pe cele două picioare ale mele, care mă foiesc de aici acolo, pentru a aprinde aragazul, pentru a pune cafea şi zahăr, nu sunt somnambulă, n-am fost şi nici nu avem cazuri de somnambulism în famile. Ghici care e întreabarea. Măreaţa întrebare din fiecare dimineaţă, pe care o ştiu mai bine decât pe mine..."Te-ai trezit?" Aici e cu problemă.
Dacă m-am trezit, şi vezi că mişc, dau din mânuţe şi picioruşe, ba chiar mi s-a dezgheţat şi-un neuron în aşa fel încât să salut când intru în cameră, de ce să mă întrebi o chestie atât de evidentă încât îţi sare în ochi şi-ţi tracasează retina? Sunt eu, făcând aceeaşi chestie ca-n fiecare dimineaţă, deci da, clar m-am trezit.
Dacă nu m-am trezit, şi umblu în somn, de ce insişti să mă trezeşti cu nişte cuvinte care să-mi tracaseze timpanul, şi scăriţă, şi ciocănelul? De ce nu mă duci frumuşel înapoi în pat, ca să-mi continui somnul dulce fără să mă tragi de atenţie că umblu în somn?
Crud. O întrebare crudă şi, la fel, fără cap, coadă, sare şi piper, rost, scop, finalitate.

Concluzie: unii sunt atât de nesiguri pe ceea ce văd, trăiesc în atâtea planuri paralele, încât simt nevoia să se lămurească în ce plan au nimerit de data asta. Sau au nevoie de dioptrii noi. Sau de o formatare, pentru a uita tot şi a o lua de la capăt, cu mintea limpede, fără viruşi şi progrămele adiacente. Cred că-mi deschid afacere cu "scăpaţi de surplusul de informaţie". Măcar aşa mă asigur că "devirusarea" e completă şi ireversibilă...

Să ne dăm cu tocurile!

Când eram mică nu m-au fascinat niciodată tocurile maică-mii. Pe bune. Adică da, o vedeam cu toculeţe, fardată, cu rochiţele şi poşetuţe, foarte feminină, foarte femeie, foarte mamă. Dar nu m-au fascinat tocurile ei. Fardurile mi-au plăcut nu să le pun pe mine, ci să le folosesc la desen. Adică prindeam creionul ei de ochi, şi-l încercam pe hârtie. La fel şi cu rujul. Deci, le foloseam în scopuri mai artistice decât înfrumuseţarea mea proprie şi personală. Oja îmi plăcea cum miroase, aşa că trăgeam o dungă pe unghie, mă delectam cu mirosul, şi apoi o ştergeam rapid cu tricoul. Nu de alta, dar nu-mi plăcea să am unghiile roşii. Maniacă de mică, ce pot să spun?

Am avut, în schimb, o plăcere deosebită să stau printre cuiele, şuruburile şi piuliţele care-i aparţineau "lu' tata". Desfăceam ceasuri, găseam o bucată de lemn în care să bat cuie, îmi dădeam cu ciocanul peste degete, chestiile obişnuite.

Bun, dar mă opresc aici cu amintirile, pentru că deviez de la subiect. Am auzit ieri că, de fapt, nu e bine, ba chiar e într-un fel imoral ca puştoaicele de 4-5 ani să poarte tocuri. Sprânceana mi s-a ridicat instantaneu. Şi pe bune că era dimineaţă, când nu sunt tocmai receptivă. Dar subconştientul meu a lucrat, s-a isterizat şi fără intervenţia mea.

Se pare că nu e bine pentru fetiţe la vârste fragede să poarte tocuri, pentru că le răpeşte copilăria. Şi nici costume de baie "sexi". Pentru că, la fel, le privează de cantitatea aia de inocenţă şi puritate, că le strică de mici, că nu e bine să fie "atât de femei" înainte de a ajunge măcar la grădiniţă. Ca exemplu negativ, fetiţa lui Tom Cruise, care e fashionistă de mică. Pe bune dacă eu găsesc ceva în neregulă la copilul ăla; un copil îmbrăcat bine, fancy, trendy, cum vreţi să-i spuneţi, dar atât. Adică nu o văd încercând să seducă toată floarea masculină la câţi ani are, ci doar să fie îmbrăcată fain, fără să fie lălâie, dizgraţioasă sau provocatoare.

Bun, presupun că există pudibonzi care s-au isterizat deja. Dar pe bune dacă eu găsesc ceva în neregulă în toată chestia asta. Să le luăm în ordine logică:

1. Tocurile - dacă atunci când eram eu mică toată lumea se amuza pentru că fetele încercau tocurile mamei, le mai rupeau, le mai juleau, dar mama era mândră pentru că fata ei "vrea să-i calce pe urme", acum se trezesc câţiva care se isterizează la ideea de toc la copii. C'mon! Să fim serioşi! Clar copiii din ziua de azi sunt mai evoluaţi decât eram noi, nu se mai gândesc la vată de zahăr şi păpuşi de cârpe, ci la crème brûlée şi la Hannah Montana. Şi e normal să fie aşa, pentru că au mai multe surse de informare decât aveam noi, totul a evoluat rapid şi ei s-au născut în mijlocul evoluţiei. Nu-i mai păcăleşti cu papuci de gumă sau cu fuste croite de bunica; vor să fie "la modă", dar asta nu înseamnă că nu mai dorm încă ţinându-se de ursuleţ.
Faptul că vor şi ele tocuri şi dorinţa le e îndeplinită nu înseamnă că vor avea o lungă carieră de "cuceritoare" în faţă, ci că părinţii au evoluat şi ei. Când eram mici, o fetiţă din 10 avea pantofi cu toc. Acum procentul a crescut. Pentru că e firesc să se întâmple aşa. Avem cum, avem cu ce, de ce să nu profităm de chestia asta? Şi nu, nu e corect să spui că îl împingi direct pe scara prostituţiei, pentru că, să fim serioşi, hainele nu fac decât să ne acopere, nu să ne definească "meseria".
Ca să fie totul complet, n-am auzit pe nimeni isterizându-se acum vreo 15 ani, când venea vorba despre concursurile de dans, sau patinaj, sau muzică, unde toate fetele (care aveau cel mult 10 ani) erau machiate, tapate, cu rochiţe şi cu tocuri. Nu! Atunci era semn de emancipare. Acum e un semnal de alarmă.
Trebuie să fie foarte interesant să te dai interesat de situaţia copiilor din ziua de azi. Nu există nici o "situaţie"? Nu-i nimic, construim una, ca dup-aia să ne dăm rotunzi că ne pasă; că ne implicăm în chestii sociale, că vrem să scăpăm săracii copii de primejdia care îi pândeşte. SĂ FIM SERIOŞI! Pur şi simplu n-avem probleme, aşa că le inventăm cum şi de unde putem.
Pentru că fetele vor vrea mereu tocuri, şi asta nu înseamnă că au comportament deviant.

2. Costumele de baie "sexy" pe copii - la fel. Costumele de baie n-au cum să fie altfel. Pentru că sunt fie dintr-o bucată, fie conţin slip şi sutien. Da, sunt sexy pe o persoană sexuală. Pe un copil n-au cum să fie sexy decât dacă te gândeşti la chestia asta. De unde rezultă că nu el, ci tu ai o problemă.
Da, mi se pare normal ca un copil trecut de 3 ani să poarte costum de baie. Pe noi ne trimiteau părinţii până pe la 6 ani doar cu slipul. Pe alţii îi lăsau (sau îi lasă şi acum) până pe la aceeaşi vârstă "în costumul lui Adam". Şi nu mi se pare ok. Adică, pe bune acum, nu e tocmai igienic. Iar în ideea în care am văzut pe copil de 6 ani sâni care concurau cu ai mei ca mărime, chiar nu cred că e ok să-i refuzi un costum de baie. Decât dacă vrei să-i impui politica nudistă.
Aşa că - mă gândesc eu - nu poţi vorbi despre costume de baie "sexy" pe copii. Poţi vorbi despre copii cu costum de baie sau de copiii fără costum de baie. Şi prefer prima variantă. Dar, din nou, se pare că e la modă să credem că nu e moral să-i dai copilului costum de baie, pentru că în mod clar e ca şi cum l-ai trimite la produs. E fain să fim interesaţi de copilu' lu' cutare pe care mă-sa l-a îmbrăcat nu ştiu cum, şi să batem apa în piuă despre ce mamă naşpa e, pentru că noi nu l-am fi îmbrăcat niciodată aşa. Să ne înţelegem: dacă tu eşti "mai puritan" din fire, nu înseamnă că toată lumea trebuie să fie aşa. În stilul ăsta, hai să ne luăm toate fuste lungi şi să nu ieşim fără batic pe cap, pentru că nu se ştie ce dorinţe vom stârni cui.

Da. M-a surprins şi m-a stresat în acelaşi timp chestia asta. Pentru că şi la o vârstă pe care unii nu o concep decât ca fiind "fragedă", unii copii chiar au personalitate. Şi dacă vrea să poarte tocuri sau costum de baie, lasă-l, frate, că nu e moarte de om! Oricum dacă îi interzici va fi mult mai atrăgător gândul de a face ceva ce nu are voie. Şi s-ar putea să faci mai rău. Nici tocurile, nici machiajul nu-l vor strica. Doar îl vor face să înţeleagă că, atunci când va fi mare, va arăta mult mai bine cu ele decât acum. Şi - poate - va fi mai liber şi mai încrezător. Şi încă o chestie: ce-ar fi dacă n-am mai crea drame acolo unde nu există?

Reguli culinare

Pe principiul "omul cât trăieşte, învaţă", am mai învăţat ceva ieri. Ceva vital, ceva fără de care nu ştiu cum am trăit până acum, o nouă regulă. Viaţa mea s-a schimbat radical, am aflat motivul pentru care exista haos în univers, pentru care planetele o luau una înaintea celeilalte, pentru care începuseră să se topească gheţarii. Clar sunt un om nou, un om renăscut:))

Deci, ieri am aflat că sunt anumite feluri de mâncare pe care le mănânci doar în anumite momente ale anului: salata boeuf doar de Anul Nou, salata de ouă doar de Paşti, cozonacul doar de Crăciun/Paşti. Adică n-ai voie, în nici un caz, să încurci momentele sau, mai rău, să mănânci din felurile sus amintite în alte momente decât cele prestabilite. Presupun că pedeapsa pentru încălcarea acestei reguli trebuie să fie ceva cumplit, gen focurile cele veşnice ale iadului, damnarea pe vecie, sfântul Petru fugărindu-te, cu o mână ţinându-se de robă şi în cealaltă ţinând strâns cheile raiului, în care nu vei ajunge, pentru că ai încălcat porunca culinară. Asta îmi imaginez, pentru că pedeapsa nu a fost menţionată în discuţie. Dar, după tonul grav, cred că pe acolo se învârte pedeapsa pentru o ticăloşie atât de mare.

Să ne înţelegem: parafrazând deja multpreauzatul "eu când vreau să fluier, fluier", eu când vreau să mănânc ceva, mănânc. Adică nu mă interesează dacă e mijlocul verii şi mi s-a făcut poftă de cozonac. Mă duc, cumpăr sau, dacă nu găsesc, rog frumos o maestră a cozonacului să-mi facă unul mic, mititel, cât să-mi treacă cheful. Şi mai e o chestie: când este, când sunt sărbătorile şi toată lumea mănâncă felie după felie de cozonac, eu nu prea am chef. Cheful mă loveşte de-abia când s-au terminat proviziile. Şi atunci sunt nevoită să improvizez. Nici când eram mai mică şi făcea bunica cozonaci nu-mi era interzis să mănânc până "în ziua cu pricina"; nu mă oprea nici postul, nici tradiţia, nici nimic. Îl mâncam de cum se făcea şi, pentru cei care mai ţin minte, se făcea cu vreo două zile înainte de Crăciun/Paşti.

Salata boeuf era, într-adevăr, prin copilăria mea îndepărtată, un fel pe care-l vedeam cam rar, de obicei prin preajma Anului Nou. Dar asta se datora faptului că, înainte de Revoluţie, nu prea găseai concomitent şi ingrediente, şi timp, şi chef pentru a face o salată boeuf. Aşa că o asociam, invariabil, cu Revelionul. În timp, am realizat că nu e chiar aşa, că o faci când te pocneşte inspiraţia/pofta, şi n-are nici o legătură cu schimbarea anului. E doar mâncare.

Ouăle fierte sunt cu problemă. Pentru că, în rarele momente când mă apuc de fiert ouă, nu le mănânc ca atare. Le decorez cu piper, muştar, chestii; dacă am chef, chiar le fac salată, pentru că le ador mai mult în varianta aceea. Deci salata de ouă nu se limitează la momentul Învierii. Pentru mine, cel puţin.

Revenind la ce ai voie şi ce nu ai voie să mănânci în timpul anului. Să ne înţelegem. Mâncarea e făcută pentru a fi mâncată. Că sunt puţini care fac anumite feluri de mâncare chiar şi când tradiţia nu o cere, asta e cu totul altceva. Dar să ajungi să spui că aia nu se mănâncă pentru că există o zi anume în an când ar trebui să te bucuri de ea, mi se pare cam pueril. Da, faci anumite chestii tradiţionale cu ocazia anumitor sărbători; dar n-am văzut pe nicăieri vreo interdicţie pentru a consuma chestiile alea "tradiţionale" şi altcândva. Nici o pancartă, nici o tăbliţă care să specifice "cozonacul interzis între Paşte şi Crăciun".

Cât de tare ne întoarcem în timp dacă ne restricţionăm până şi culinar? Dacă ne apucăm să creem reguli, sau dacă le perpetuăm pe alea pe care le-am auzit la bunici, cu toate că nu prea au nici o noimă? Apropo de reguli fără noimă, bunică-mea spunea tot timpul să nu vorbim urât în faţa cozonacului pus la crescut, pentru că nu mai creşte. Ei, pe bune? Are şi cozonacul ăsta nişte principii, nişte reguli de viaţă? Ştie să distingă binele de rău şi se retrage aşa, în el, când se simte ameninţat? Păi, presupun că, dacă înţelege vocabularul de bază, în curând va vocifera că e pus în tavă şi băgat la cuptor, unde e foarte cald, şi se cam prăjeşte, iar dacă îl uiţi în cuptor, începe să ţipe, pentru că se arde, nu? Long live the cozonacul cu personalitate!

M-am abătut puţin de la subiect. Revin. După cum spuneam, am mai aflat ceva. Şi pe bune dacă ceea ce tocmai am aflat nu mă face să mi se facă poftă de o răcitură uite acum, în mijlocul lui iunie, pe focul de căldură, să moară de ciudă toţi cei care salivează cu gândul la gelatina aia răcoroasă şi delicioasă, condimentată şi apetisantă, dar pe care nu pot nici în ruptul capului s-o mănânce pentru că, de! Nu e Crăciunul încă...

Părerea mea

Niciodată, dar niciodată n-am putut să mă exprim în termeni ireverenţioşi în legătură cu gusturile altor persoane, cu atât mai mult cu cât persoanele respective puteau fi încadrate la categoria "colegi", "amici". Pentru că există posibilitatea ca omului ăluia să nu-i pice tocmai bine părerea mea. Adică, de fiecare dată când nu-mi place ceva, ţin să precizez că e "părerea mea", că "din punctul meu de vedere" sau că "mie, personal". Asta pentru că, până la urmă, de gustibus...

Aşa că vă puteţi imagina ce figură am avut ieri când am avut parte de următoarea replică: "Păi, fată, să-ţi spun eu cum e cu Rammstein ăştia...Sunt o trupă de câcat, care cântă nişte melodii de câcat!" - explicaţia oferită de o colegă altei colege, după ce, cu o secundă înainte, tocmai spusesem că mi-ar plăcea să merg să văd concertul Rammstein, pentru că mi se pare o formaţie super tare, pentru că am auzit că fac super show, pentru că mie-mi plac şi versuri, şi linie melodică, şi prezenţă scenică!

Mi-au picat plombele, mai aveam puţin şi-mi pica maxilarul cu totul. Nu de alta, dar a fost genul ăla de replică pe care nu-l poţi localiza, la care nu te aştepţi nici în ruptul capului. Pentru că domnişoara în cauză, ale cărei gusturi nu le-am criticat niciodată cu toate că n-au fost puţine cazurile în care eram în dezacord, s-a gândit să-mi desfiinţeze pif-paf preferinţele.

Păi, să ne lămurim. Din câte ştiu eu, dacă nu altceva măcar bunul-simţ te obligă să nu-l jigneşti pe ăl de lângă tine. Mai degrabă îi spui că e prost pe faţă, decât să spui că ceea ce lui îi place e "de câcat". Nu ştiu, aşa gândesc eu; să accepţi şi părerea celuilalt, chiar dacă nu eşti de acord cu ea. Să o laşi să existe, nu să-i astupi gura cu bocancul. Dacă eşti foarte şmecher, şi te ţine, poţi aduce argumente pentru care o chestie sau alta e naşpa, dar limitându-te la punctul tău de vedere. Nu vii şi decretezi pe nepusă masă că aia e naşpa, da' naşpa de tot, fără să poţi spune şi altceva decât "pentru că aşa zic eu". Păi, aşa mă pot trezi şi eu spunând că Mozart e naşpa, că Michelangelo e nasol, că Dali e naşpet, doar pentru că mie nu-mi place (şi, să ne înţelegem, cei trei aleşi drept exemplu chiar îmi plac). Fără să vin cu argumente. Fără să am o bază. Poate că nici măcar nu ştiu mare lucru despre ei şi poate tocmai faptul că nu-i ştiu mă face să-i discreditez pompos.

De ce m-am atacat? Pentru că faza de ieri nu e o chestie singulară. Am văzut, auzit, citit persoane care îşi dau cu părerea despre ceva, catalogându-l drept rău, urât, scârbos, fără să vină şi cu argumente. Mai mult, pretinzând că părerea lor e general valabilă, de necombătut. Încercând să impună ceva doar pentru că aşa vor ei. Păi, să mă scuzaţi dacă nu pot accepta un verdict doar pe ochi frumoşi. Doar pentru că gusturile tale nu se pupă cu ale mele, asta nu înseamnă că unul dintre noi e prost. Înseamnă doar că unul are o părere, şi celălalt alta. Dacă mă convingi - cu argumente viabile - că ai dreptate, atunci chapeau! Altminteri, lasă-mă în ignoranţa mea să cred că Rammstein face muzică...

Şi dacă vrei să-ţi exprimi dezacordul, fă-o puţin mai subtil. Nu de alta, dar pentru Hitler a fost uşor să-şi impună punctul de vedere, chiar dacă nu prea avea dreptate. Dar cred că am trecut demult de el. Şi nici nu cred că mai e cazul să apelăm la camere de gazare doar pentru că nu împărţim aceleaşi convingeri. Nu de alta, dar am ajunge să ne gazăm între noi.

Premii de vară

Azi dimineaţă le-am primit de la Black Angel, dar de-abia acum reuşesc să vi le şi arăt. Premii de vară, de zâmbete. Mulţumesc frumos, Black Angel:)



Şi ăsta pentru a potoli setea:)



Premiile merg la toţi cei care se bucură că a venit vara, vacanţa şi că, în curând, vor veni şi concediile. Nu vă sfiiţi să fiţi premiaţi:P

Testează-te!

Femeile, mai mici sau mai mari, căsătorite sau nu, indiferent de rasă şi religie (doar dacă acest lucru nu contravine religiei lor), plastice sau naturale, blonde, brunete, şatene, multicolore, înalte, scunde, cu sau fără forme, în fustă, pantalon sau şalvari, pantofi, tenişi sau sandale, oricare le-ar fi zodia, convingerile politice sau gradul de cultură, toate (fără excepţiile care întăresc regula, bineînţeles) adoră testele. Nu, nu testele "barza", ci quiz-urile. Întrebările alea multe, cu variante de răspuns pe care le încercuieşti în funcţie de ceea ce ţi se potriveşte cel mai bine şi apoi, în funcţie de majoritatea de a-uri, b-uri sau c-uri, ori în funcţie de punctajul final, afli verdictul. Verdictul testului, adică.

Cea mai simplă metodă de a găsi un test e prin deja tradiţionalele reviste pentru femei. Fiecare dintre ele va conţine măcar unul. Urmează apoi categoria "grea", Internetul. Găseşti mii şi milioane de teste, testuleţe, testulici care să-ţi potolească "setea de cunoaştere".

Să ne înţelegem. Poate fi vorba despre quiz-uri gen "ce zodie eşti?" şi, cu toate că ştie răspunsul de câţiva ani buni, tot şi-l va face. Ca să vadă "dacă se potriveşte". Urmează categoria "ascendentului" şi, chiar dacă i s-a făcut harta natală de către un profesionist, tot îşi va face testul, din acelaşi motiv. Zodia în zodiacul amerindian, chinezesc, mayaş, european, occidental; pe toate le va încerca, pentru a afla mai multe despre sine.

Urmează categoria legată "de viaţă". Vieţi anterioare, vieţi anterioare în formă umană, vieţi anterioare în formă de animal, ce tip de animal, ce rasă de pisică, ce culoare de cal. Viaţa prezentă: cum se descurcă în o anumită situaţie, ar fi capabilă să fie amazoană, gangster, preot catolic; cum va muri, ce va spune când va muri, la ce vârstă va muri; ce defecte şi calităţi are; care dintre cele 7 păcate capitale le posedă şi de ce; meseria potrivită pentru ea, stilul de înbrăcăminte, parfumul potrivit, tipul de ten.

Categoria "relaţii": cu ce zodii e compatibilă în casă/în pat/în prietenie; ce fel de caracter are în relaţii, cum ar reacţiona dacă e înşelată, câţi copii va avea, ce sex vor avea copiii, cum e mai bine să "gestioneze" o ceartă, ce fel de casă i se potriveşte, care e camera ei preferată, ce fel de perdele sunt în acord cu personalitatea ei, ce fel de tip/tipă o va accepta aşa cum e, unde trebuie să meargă "la agăţat", ce replică să folosească, ce gen de muzică e pe gustul ei, cu ce mână mănâncă mai bine.

Într-un cuvânt, zeci, mii, milioane de teste inutile, al căror răspuns i se potriveşte sau nu. Dacă nu găseşte răspunsul care să-i fie pe plac, caută un alt test, cu aceeaşi temă, dar întrebări diferite, poate-poate vor ieşi pe aceeaşi lungine de undă. Bine, recunosc, chiar dacă i se potriveşte răspunsul, şi-i convine, tot va căuta şi restul testelor pe aceeaşi tematică, să se asigure că a găsit răspunsul bun.

Nici dacă rezultatul arată aşa, nu se dă bătută: "Într-o viaţă anterioară ai fost o ceaşcă, cu toarta puţin ciobită. Culoarea ta favorită e roşul, sau albastrul, sau galbenul, sau negrul. Ai toate şansele să devii preot catolic, ba chiar Papă, cu puţin mai multă ambiţie. Ţi se potriveşte mâncarea de gutui şi apa băută direct din undele reci şi curate ale Dunării. O să ai trei copii pe care nu-i vei cunoaşte pentru că-i vei abandona la naştere şi un câine maidanez alături de care vei îmbătrâni şi vei muri. După moarte, câinele îţi va mânca trupul şi nu vei atinge niciodată Nirvana."

Da, femeile sunt înnebunite după teste. Pot petrece ore-n şir făcându-le, analizându-le, discutându-le. Şi dacă într-o zi o vezi cu o figură lungă, hotărâtă să alerge 5 km pe zi, chiar dacă n-are nevoie, trebuie să ştii că Testul i-a prezis că va muri din cauză de probleme de obezitate, în aproximativ 2 luni. Şi testul poate să greşească, dar de ce să-şi asume riscul?

Trafic cu agude

Acum, că am crescut, pot spune că îmi câştig singură banii. 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, merg ca adulţii la serviciu, nu-mi place teribil dar nici nu pot spune că mă epuizez fizic sau mental şi, de bine de rău, la început de lună citesc pe ecranul bancomatului cifrele magice care-mi spun cam ce "valoare" am avut cu o lună în urmă. Cu "valoarea" aia trebuie să mă împac în următoarele 30 de zile, să-mi cumpăr îngheţată, ciocolată, ţigări şi salată, să plătesc telefonul, internetul şi toate celelalte chestii cărora nu le dau prea mare importanţă, pentru că ştiu că e ceva care se cheamă factură, pe care trebuie s-o dai la casierie împreună cu banii, şi cică ai scăpat de datorii pe o lună întreagă. Cam alambicat sistemul, după părerea mea, dar cine sunt eu să mă opun sistemului?

Oricum, nu despre cum scap eu de bani vreau să "povestesc" azi. Departe de mine gândul. Mă gândeam cum făceam rost de bani când eram mici. Cum scoteam şi de unde bani de suc la dozator (care avea o culoare mult prea ciudată, te zgâria pe gât gustul de chimicale, dar care reprezenta unul dintre idealuri, pentru că venea la pahar şi, dacă proprietarul era mai şmecher, în preţ primeai şi-un pai; şi, frate, ce-l mai preţuiai dup-aia!), bani de îngheţată la dozator (care era cremoasă, şi făcea tanti vânzătoarea şi moţ la ea, şi trăgeam de ea până începea să se topească), bani de gumă de mestecat (Turbo, sau Minti, sau Kent, cam tare şi care îşi pierdea gustul după vreo 5 minute, dar continuai s-o mesteci încă vreo câteva ore, pentru că şi fără gust puteai să faci încă baloane din alea mari, de se spărgeau şi se lipeau de toată faţa, ba chiar de păr, dacă îl aveai mai lung sau nu era prins cuminte în coadă).

Existau mai multe variante:
1. Cereai părinţilor. Dar nu în orice fel. Adică nu te duceai acasă şi spuneai că vrei bani de îngheţată/suc/gumă, pentru că în mod sigur nu primeai. Am auzit şi varianta conform căreia, exasperată de încăpăţânarea cu care cereai 5 lei, respectiva mamă te trimitea cu un şut în fund şi o felie de pâine cu gem direct afară, la joacă. Deci, cerutul face to face pica, pentru că în loc de îngheţată înghiţeai cu noduri gem de anul trecut.
Aşa că se făcea apel la artileria grea: de jos, de la joacă, eventual încadrat de mai mulţi copii vecini, ţipai sus (uneori până pe la etajul 4 sau chiar 5) după bani. Evident că mai mult de ruşinea resimţită de mamă, să nu creadă vecinii că e zgârcită sau afurisită, banul multvisat era aruncat de la balcon şi pescuit literalmente de către tine, plodul pofticios. Dacă mama nu se lăsa înduplecată prea uşor, se făcea apel la coarda sensibilă: "Uite, mama, lu' Mihaela i-a dat mama ei. Dă şi mieeeee!" Dacă nici aşa nu mergea, aveai opţiunea de şantaj emoţional mai mare, având drept spectatori toţi vecinii: "Ştiam eu că nu mă iubeşti la fel de mult ca celelalte mămici. Mama lu' Mihaela o iubeşte mai mult, că i-a dat să-şi ia îngheţată şi ieri şi azi!". Dacă nici asta nu mergea, te resemnai şi luai din nou felia cu gem, în timp ce Mihaela se delecta cu delicioasa, magnifica, splendida şi multdorita, multpreafericita, mult prea de neatins îngheţată.

2. De ziua ta era exclus să primeşti bani. De fiecare dată lumea venea cu cadouri total inutile din punctul tău de vedere, gen pulovere, pijamale sau şosete. Rareori cu o jucărie sau cu dulciuri. Dar banii se materializau o dată cu venirea sărbătorilor de iarnă. Crăciunul şi Anul Nou reprezentau supremul. Pentru că se mergea pe la toţi cunoscuţii, uneori şi pe la cunoscuţi ai cunoscuţilor, cu colindul. Dacă respectivii aveau musafiri, creştea şi suma primită de la o singură uşă. Cei mai rentabili erau de obicei bunicii şi mătuşile grase, sensibile şi fără copii. Acolo era potul ăl mare. Şi făceai bani aşa: de Crăciun cu colindul, de Anul Nou cu pluguşorul, bonus a doua zi după Anul nou, când mergeai cu sorcova. Şi, frate, ce de bani! Mai mici, mai mari, puşi cap la cap pentru trilioane de gume şi catralioane de pahare de suc!

3. Din bani, cumpărai gumă. Guma avea surprize. Evident că făceai colecţie de surprize şi, la fel de evident aveai dubluri, tripluri, sau pur şi simplu surprize care nu-ţi plăceau. Un timp s-a mers pe schimbul de surprize ca să întregeşti colecţia. Apoi a apărut spiritul negustoresc... Şi-aşa nu făceai nimic cu surprizele alea pentru care unii şi-ar fi dat şi degetul mic de la mâna dreaptă. De ce să nu profiţi? Da, comerţul cu surprize era eficient. Dădeai surpriza, primeai banul şi toată lumea era fericită. Până când se trezea nu'ş ce părinte că i-ai fraierit odrasla şi i-ai luat banii de pachet pentru nişte foi de hârtie. Şi-atunci să te ţii scandal. Dacă părintele era mai fioros, te trezeai şi cu o vizită acasă, pentru că faci comerţ la negru şi prosteşti copiii. Şi dup-aia urma predica aia, cu "nu e bine să furi!" "Da' n-am furat, am vândut surprize!" Vezi tu, că nici asta nu era bine, că cică tot un fel de furt se chema, pentru că tu luai bani pentru nişte lucruri fără valoare. A cui era, totuşi, vina că acei copii voiau cu înverşunare surpriza ta, şi tu nu te-ai gândit decât la bunăstarea lor, şi ai vrut să-i faci fericiţi, şi ai primit şi tu ceva în schimb pentru chestia asta? În concluzie, de cele mai multe ori rămâneai şi fără surprize, şi fără bani.
Eu cu surprizele făceam altceva: le dădeam copiilor, ca să urce în locul meu cu liftul până la etajul 9, să ia sacoşa şi banii pentru pâine şi să mi-i aducă jos, pentru că n-aveam chef să urc 9 etaje pe scări doar ca să le cobor dup-aia, iar de lift nu mă apropiam nici să mă pici cu ceară...

4. Tot din capitolul "comerţ": se coceau cât de cât fructele. Le luai frumuşel din grădina bunicii (sau din grădinile altora, care aveau cam multe fructe, toate expuse apetisant cu crengile peste gard) şi încercai să le vinzi. De cele mai multe ori nu mergea, şi trebuia să consumi zarzăre verzi, şi goargoaze, şi agude pentru că nu le cumpăra nimeni, evident. Dar se întâmpla să mai treacă câte un om bun care-şi făcea milă de figura ta tristă şi deznădăjduită, puţin chinuită după un kil de gorgoaze cu sare, şi-ţi cumpăra producţia cu mult mai puţin decât sperai. Dar tot ban se chema că ai făcut.

5. Ultima metodă, la care se apela doar în cazuri de extremă urgenţă, era să te duci pe la vreo rudă pe care n-ai mai văzut-o demult şi pe la care, în altă situaţie, n-ai fi călcat nici mort. Dar glasul sucului de la dozator era mai puternic decât ora aia de chin şi teroare, cât erai întors pe toate părţile, tras de obraji, pus să spui ce-ai mai făcut la şcoală, eventual să reciţi ceva "aşa frumos, cum te-a învăţat doamna". Răsplata era un bănuţ strălucitor, dat din dorinţa de a te face să revii mai des. Normal că nu reveneai; până la următoarea dată când ţi se făcea poftă de chestii pe care n-aveai bani să le cumperi, epuizai toate metodele enumerate mai sus, şi aterizai din nou, cuminte, pus la patru ace, pe fotoliul rudei doritoare de companie.

Cam astea erau metodele "tradiţionale" de făcut bani. Şi mă amuz când realizez ce puţin îmi trebuia ca să zâmbesc cu toţi dinţii şi să cred cu toată convingerea că lumea e roz, şi frumoasă, şi bună, mai ales dacă implica şi o gumă sau un pahar ieftin de suc la dozator.