2012

Anul trecut cam pe vremea asta, spuneam că vreau să dispară 2010. Am așteptat 2011 cam cum îl așteaptă credincioșii pe Mesia. Cum e așteptată ploaia în deșert, cum îți aștepți iubita la gară, cum aștepți să te trezești dintr-un vis urât. Și 2011 mi-a râs în nas. Până la un punct, din multiple părți. Și-apoi m-a lăsat mai moale. M-a iertat, îmi place mie să cred.

Și dacă anul trecut spuneam că o secundă nu face diferența, pe 31 ăsta aștept secunda aia pentru a-l simți încheiat. Pentru a pune punctul măcar calendaristic, pentru a închide o ușă de tot, pentru a lăsa în urmă tot ce a fost. A fost, a trecut, e trecut.

Nu-i mai pun nume anului. De la 1, după 12 noaptea, vreau alt prezent. Prezentul în care nu mai contează decât prezentul. Doar oamenii care sunt lângă tine, zâmbetele pe care le simți în priviri, și secunda pe care o construiești în fiecare secundă.

Un pas în fața celuilalt. Ușor, ca un copil care de-abia învață să meargă. Să mă reconstruiesc am început. Să continui reconstrucția, să fiu din nou eu cum eram, să fie un an nou, cu o nouă eu. Eul meu.

Urări? Una și bună: să vă ajutați dorințele să se îndeplinească, pentru că în nici un caz nu apar gata îndeplinite. Și asta în timp ce vă păstrați karma intactă. What goes around, comes around. Deci 2012 karmatic, cu de la guru citire.

Pân` la următorul an, la bună vedere!

Guiness Book, here I come

Mă, în perioada sărbătorilor se face mai multă mâncare. Mult mai multă. Cât să hrănească o țărișoară din Africa. Cât să faci baie în câtă mâncare se face. Cât să-ți pui în cap, să-ți iei și-n sac și să donezi și unui lanț de cantine. Și faza ciudată e că numărul de persoane nu crește miraculos în perioada asta pentru ca, după 1, să revină la valoarea inițială. Nu. Același număr de persoane, de 10 ori mai multă mâncare.

Eu, una, nu mănânc de 10 ori mai mult decât de obicei doar pentru că-s sărbători. Da` mâncarea continuă să se înmulțească. Parcă face pui, pe bune. Azi îs 4 sarmale, mănânci 2, ghici ce! Mâine îs deja 8! Poimâine? O oală întreagă! Se-nmulțesc sarmalele între ele. Ba chiar fac și salată bouef, friptură la cuptor și tort. E un miracol al încrucișărilor în natură!

Și că-i mâncare multă, e una. Să fie la ei, acolo, nu mă deranjează, n-o țin în spinare. Problema intervine când lumea - a se citi în primul rând Doamna Mamă - se supără că de ce nu mănânci. Nu-ți place cum a ieșit? Îi mai trebuia ceva? Ți-e rău? Ești bine? Ei, lasă că știu eu, la alții mănânci, numai pe mine mă refuzi... Și-ncearcă să-i explici că nu ți se triplează stomacul doar pentru că-s sărbători, și nu tu mănânci puțin; mâncarea-i monstruos de multă!

Pe bune acu`, de ce face lumea atâta mâncare? Clar n-ai cum s-o mănânci pe toată, decât dacă vrei una din două: ori să bați recordul la obezitate în cel mai scurt timp, ori ai chef de o vizită subită la spital, partea de spălături stomacale. Altfel nici un om întreg la minte nu poate mânca atât. După câteva zile, sincer se strică. Tre` s-o arunci. Nu-i păcat de muncă, nervi chinuiți, chestii consumate doar de dragul datei?

10 sărmăluțe și-un tortuleț îs mai mult decât de ajuns. Hai, fă și-o bucățică de grătar, și-ai terminat povestea. Nu, frate, că vezi tu, că dacă nu-i din abundență, parcă n-au liniște. Parcă dă strechea-n toate gospodinele. Mai mult, mai mult, din ce în ce mai mult! Și-mi vine să mă refugiez undeva departe, să mă hrănesc cu pâine și cafea până trece microbul ăsta, pentru că tare mi-e c-o să mă atace toată lumea, o să mă lege de scaun și-o să-mi bage sarma după sarma după hors d'oeuvres, după plăcintă, după friptură, cu polonicul direct pe gât. Și-o să mă cheme Balon Camelia, după. Guiness Book, here I come!

Pân` la următorul fel de mâncare, la bună vedere!

Să ningă, să nu ningă

Și-au dorit zăpadă măcar de Crăciun. Că un Crăciun fără zăpadă parcă nu-i Crăciun. Ei, a fost Crăciun, n-a fost zăpadă și n-a murit nimeni. Ba chiar a fost un Crăciun frumos, cu bucăți de poveste.

Nu, că vezi tu, iarna fără zăpadă parcă nu-i iarnă. Că ei vor zăpadă, să alunece, să scârțâie sub tălpi, să fie așa alb și frumos, să pice zăpada din copaci și să fie ca la televizor, mirobolant de imaculat.

Buuun, vrei asta? Du-te, frate, la munte. Acolo-i zăpadă din plin. Să-ți pui și-n cap și să mai iei și acasă. Să te tăvălești în zăpadă, s-o mănânci, să ți-o bagi în urechi, să te-ngropi în ea și să rămâi acolo, dacă-ți place atât de mult.

Da` nu face dansuri ale ninsorii pentru locul unde stau și eu. E simplu: vrei zăpadă, te duci acolo unde este. Nu vreau zăpadă, rămân unde sunt. Echitabil. Pentru că să ningă înseamnă așa:
- mda, frumos, alb, minunat și fermecător pentru tine.
Pentru mine:
- înotat până la genunchi în chestia aia albă care e rece, și se topește, și ajung la destinație semiînghețată, semicuapacurgând din blugi, semizgribulită, semidorindu-micelmaimareuscătordepărdinlume ca să-mi usuc blugii.
- după ce trece faza cu ”vaaaai, ce frumoasă-i zăpada”, începe faza cu zăpada care nu mai e nici albă, nici pufoasă, e ceva între gheață, apă și noroi, care se lipește de bocanci, care te face să aluneci și care seamănă cu un fel de mâzgă...
- un picior rupt? Un umăr dizlocat? Un cap cu găuri? Care mai dorește, care mai poftește! Să fie din plin, că avem zăpada pe care v-ați dorit-o, Smurd-ul face 24/24, să umplem urgențele și să consumăm ghips-ul!

Iar cei care și-au dorit teribil să ningă, după 2 zile încep să se plângă că nu mai au cum să ajungă la serviciu. AAARRRGGHH!!! Păi, când ați vrut-o, n-ați gândit că nu apare așa, din senin, ține puțin și dup-aia dispare subit, lăsând totul curat și frumos? Nuuu, lăsați-o pe Camelia să fie the big bad wolf, care nu pricepe magia Crăciunului, care e antizăpad, faceți fețe-fețe și dup-aia să suferim cu toții pentru că vi s-a îndeplinit dorința negândită!

Iarnă caldă și uscată îmi doresc. Pentru zăpado-maniaci, s-a inventat muntele. Migrați fericiți!

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Momentul ăla

Știi senzația aia, când te lovești de pat sau de scaun, și dai în ele cu toată puterea, de obicei, cu degetul mic? Sau când dai cu cotul în marginea mesei, și-i exact punctul ăla, care-ți amorțește mâna pentru câteva momente? Senzația aia de durere acută, care-ți ajunge până-n creier și te paralizează. Aia.

Momentul în care-ți dai seama că ești făcut din carne și oase, oricât de mult ai fi vrut să crezi altceva. Când realizezi că trebuie să faci mai mult, mai bine, mai intens, dacă vrei să-ți iasă. Când ți se spune că nu mai ai nimic de făcut sau că nu mai depinde de tine, și refuzi să stai și să aștepți. Ăla în care îți aduni toate dezamăgirile, și refuzurile și tot, le dai la o parte și te hotărăști că lupți în continuare. Chit că e posibil să fie o luptă cu final pierdut. Finalul e când renunți, nu când scrie pe ecran ”the end”.

Picătura de apă rece care-ți pică în creștet; când te tai într-o foaie; când ți se desprinde carnea de unghie; frâna cu genunchiul pe asfalt; zgomot de unghie pe tablă; prima gură de cafea clocotită; mohair între dinți; și încă una, care nu poate fi scrisă.

Momentul în care-ți dai seama că ești om, cu toate plusurile și minusurile. Și că trebuie să elimini minusurile nu pentru a deveni mai puțin om, ci pentru a deveni mai om.

”Genunchii mi-i plec pe podele/ Cu capul mă sprijin de cer...”
Pân` la următoarele versuri, la bună vedere!

Puterea sms-ului

Știi mesajele alea stereotip de sărbători cu ”fie ca” sau ”sfânta lumină” sau ”acum, în prag de”? Da, despre alea care s-au transmis din generație în generație, sau astea mai noi, pe care le găsești lejer pe net, dacă dai o căutare cu urări. Mă, mă enervează. Pe bune. Nu pentru că n-au pic de originalitate, ci pentru că le primești în serie, de la persoane cu care n-ai nici în clin, nici în mânecă.

Din câte am înțeles, se caută mesajul și se ia agenda la puricat. Din toate numerele, majoritatea sunt Cutare. Da` cum să nu-i dai și lu` Cutare o urare? Cum să-l ignori? Dacă te consideră lipsit de bun simț și fără maniere? Așa că trimiți în lanț. Na, de-aici, să nu zici că nu te-am băgat în seamă.

Recunosc cinstit că la genul ăsta de mesaje eu nu răspund. Mie nu mi-e teamă că o să fiu considerată lipsită de bun simț și fără maniere. Pentru că nu mi se pare cinstit să răspund decât celor pe care le simt sincere și acolo doar pentru mine. Și nu, nici nu dau mesaje-n lanț. Ba chiar nu dau mesaje deloc. Dacă vreau cu adevărat să-ți urez alea-alea, te sun. Chit că-i pentru 30 de secunde, mă simți în voce și simt că te bucuri că-mi auzi vocea. Atât de simplu.

Bilanț? Am răspuns unui mesaj, am dat un telefon. Un amic și-o persoană la care țin, peste ani. Face to face, oamenii care contează și care-s lângă mine. Din multiple puncte de vedere, în multiple feluri. Și-atât.

Încă o săptămână și se termină toată agitația. Aștept calmul de după.

Pân` la următoarele mesaje, la bună vedere!

Lene

Mă-ncearcă o lene așa, ca de sfârșit de an. Ca de sfârșitul unui an care ar trebui banat din calendar. Șters, desființat, acuzat așa cum acuza Inchiziția vrăjitoarele. Dar despre an, peste câteva zile, poate. Azi e vorba de lene.

O lene din aia, de numai la mâțe o mai găsești. La ele, care dorm 18 ore pe zi, și au somnul pofticios și, oricât ar dormi, parc-ar dormi mai mult. O lene care cere concediu și lenevit total, între cearșafuri musai neapretate, cu muzică bună, și căldură de pături, țigări și-un pahar de vorbă. Lene din aia.

Pân` la următoarea lene, la bună vedere!

De bine

Nu pot să mă plâng de colindători. Anul ăsta ori n-au fost, ori au reușit să mă evite cu grație.

Nu pot să mă plâng de insistența popei care, prin intermediul țârcovnicului, de obicei bate-n poartă, încearcă clanța și, dacă ai făcut imprudența de a o lăsa deschisă, vine nepoftit peste tine. Ori n-a fost, ori a ocolit Le Chateau de Camelia.

Nu mă pot plânge nici de frig, pentru că nu-ngheață pietrele și pentru că ninsoarea aia care mă speria nu s-a întâmplat, spre disperarea unora și spre deliciul meu.

Nu mă pot plânge de colinde, pentru că m-am plâns deja de ele. Nici de spiritul umanitar la comandă, pentru că și pe ăla l-am disecat. Nici de ăia care se îmbuibă, pentru că încă n-au trecut sărbătorile.

Nici de urări insistente și tipizate, nici de goana după cadou, nici de îmbulzeală, artificii, tărăboi, teoretic nu mă pot plânge mai de nimic; și nici de faptul că n-am de ce să mă plâng nu vreau să mă plâng, pentru că asta s-a întâmplat foarte rar în ultimul timp.

Nu-i un sfârșit de an perfect, dar e sfârșitul unui an departe de a fi fost perfect. Și d`asta azi nu mă plâng. Azi mă bucur de cadouri, de mâțe torcăitoare, de zâmbete, și planuri și cuvinte frumoase, și nici nu-mi aduc aminte că mâine muncesc, și nici că poate, cumva, odată. Azi am un zâmbet tâmp pentru toate cadoaiele pufoase și mi-s de ajuns două cuvinte. Aici și acum.

Pân` la următoarea stare de bine, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.107

Fără colinde. Doar de simțit.



Enjoy!

Primul cadou

Stăteam eu cuminte seara trecută, cald țigări și muzică, gândind cadouri și surprize, mai un fum, mai dă boxa mai tare, mă rog, planuri d`astea. Când aud cum se deschide ușurel ușa pentru o clipă și-apoi se-nchide la loc. Singură. Halt! Stai să vezi că-i Moșu`! S-a apucat să-mpartă cadourile din timp și-a ajuns mai devreme. Bine, mult mai devreme, da` are o scuză, că-i bătrân și posibil senil; sau s-o fi gândit că am fost atât de cuminte că am dreptul la cadou în avanpremieră...

Și mă-ntorc încetișor, să nu-l sperii și să-i produc un șoc tot cadou, și dau nas în nas cu Cami. Postată mândră destul de aproape de mine, într-o poziție de dat cadouri, ținând gingaș ceea ce presupun că era surpriza mea before Christmas: un foarte real și foarte post infarct șoricel.

Mă uit la ea, se uită la mine, amândouă ne uităm la șoricel. Mă ridic prudent, să nu-i rănesc sentimentele și să creadă că nu-i apreciez gestul și-ncerc să gândesc rapid cum și-n ce mod iau domnul șoricel și să fac ceva ce nu se face cu nici un cadou: să-l arunc nepoliticos la gunoi.

Dacă are cineva impresia că-n momentul ăla Cami mi l-a înmânat frumos și-a așteptat mulțumiri, se-nșeală amarnic! Direct sub pat a dispărut, cu cadou cu tot. Și stau, meditez, îmi storc creierii. Cum o scot eu pe asta de sub pat, cu prietenul Șobo cu tot? Lipsă totală de idei. Și-mi vine gândul genial: Bucur! Ce mai contează că-i două din noapte când e o problemă de viață și de subpat?

Scurt îl trezesc pe Bucur, transmit telegrafic surpriza, salvator vine Bucur și-ncepe recuperarea cadoului. Când l-am văzut cu Șobo scos de sub pat, mi-a venit să-l pup. M-am abținut pentru că, într-un fel, îmi răpea my precious gift. Nu la fel de înțelegătoare a fost Cami, pe care pentru prima dată în 3 ani am auzit-o mârâind amenințător, prelung și fioros. Și năpustindu-se violent asupra lui Bucur pentru a-i smulge cadoul pângărit. Am rămas șocată pe viață și-am mulțumit divinității că pe el l-a considerat personaj negativ. Nu de alta, dar cu mine doarme și n-aș fi vrut să-mi petrec eternitatea cu frica de a nu mă trezi cu gâtul rupt a doua zi... Atât de violentă era.

Una peste alta, situația se prezintă în felul următor: primul dar l-am primit. Mulțumesc, Cami!
Data viitoare poate vine totuși cu ceva mai puțin fost viu, gen o cutie de pate sau o simplă ciocolată. Nu-s atât de pretențioasă încât să-mi doresc cadouri atât de proaspete. Dacă se încadrează în garanția înscrisă pe ambalaj, e perfect pentru mine!

Pân`la următorul cadou, la bună vedere!

Scurt

Am cunoscut un taximetrist care voia să fie veterinar. Un veterinar care vrea să fie Garfield. Un veşnic Peter Pan. Tot felul de oameni. Cunoscut în trecere, la o cafea, sau la multe pahare de vorbă. Cunoscut.

Unii vor să devină artişti, sau salvatori, sau cavaleri în armuri strălucitoare. Unii devin ce vor să devină, alţii ratează cu graţie. Unora le mulţumeşti şi treci mai departe, pentru că te-au învăţat că nu poţi fi mereu cine vrei să fii. Sau cine vor ei să fii.

În timp mi-am dat seama că unele lucruri nu se schimbă, iar pe altele nu le poţi schimba. Pe unele pur şi simplu nu vrei, altele se schimbă fără voia ta. Nu suntem cine credem că suntem, mai ales atunci când ni se dovedeşte contrariul.

Şi-n dimineaţa asta sunt eu. Pentru cine mă pricepe.

Atingeri subtile

Nu înţeleg mania unora de a-şi linge degetele când numără banii. Un, doi, trei, lins, patru, cinci, şase, lins, numărat, lins... E ca şi cum nu se pot abţine. Mai că ar vrea să-şi bage o bancnotă-ntreagă-n gură şi s-o molfăie fericiţi. Să simtă nu doar mirosul banilor, ci şi gustul lor.

Măăăă, e scârbos. Pe lângă faptul că practic lingi toate degetele care-au intrat în contact cu bancnota aia până la tine, mai lingi şi portofele, şi buzunare, şi toate chestiile care-au fost pipăite de degete înaintea banilor. Cu alte cuvinte, lingi o populaţie întreagă. Şi nu, n-o să refac traseul banilor ălora; e de ajuns să mă gândesc c-au fost pipăiţi de muuulte persoane, şi nu toate se spală din 5 în 5 minute pe mâini...

Da' ce plăceri ascunse ai, e problema ta. Devine problema mea, în momentul în care tu-mi dai banii ăia, şi mai că i-aş lua cu penseta, pentru că adn-ul tău e întins pe toată hârtia, şi n-am nici o dorinţă să-ţi pipăi adn-ul. Şi pe bune că nu pot purta mănuşi chirurgicale tot timpul, doar pentru că tu simţi imboldul nestăvilit de a-ţi mângâia papilele gustative. Şi pentru că nu-i igienic să le freci direct de bani, apelezi la varianta subtilă: mângâiat papila, mângâiat banii. Repetă acţiunea. Scabros!

Şi-a doua chestie: suflatul în pungă. La magazin, tanti vânzătoarea. Pentru că e prea complicat să desfacă punguţa, suflă-n ea şi da, pune bomboane, sau fursecuri, sau orice chestii care se vând vrac. Mi se zburlesc neuronii. Numai gândul că tanti şi-a băgat respiraţia în punga mea şi că fursecurile mele vor fi înconjurate de conţinutul plămânilor ei mă oripilează.

E ca şi cum nu poate rezista tentaţiei şi trebuie să personalizeze tot ce vinde. Ca să ia fursecurile foloseşte mănuşi, dar suflă nonşalant în pungă. Pentru mine nu-i nici o diferenţă şi nu mă-ncălzeşte cu nimic că nu le atinge cu amprenta digitală, ci cu aia respiratorie. După ce-am văzut-o făcând asta, n-am mai cumpărat decât chestii ambalate. Măcar nu văd eu cum sunt pângărite.

Mda, oamenii au plăceri ciudate...

Pân' la următoarea manie, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.106

Chef de duminică. Fără scris.



Enjoy!

Prima de Crăciun

Pentru mine, vajnic muncitor 8 ore pe zi, în decembrie e momentul primei de Crăciun. Că am muncit un an întreg, că e vremea cadourilor, că tre' să ne bucurăm şi noi, mă rog, d'astea de argumentează o primă la sfârşit de an.

Ei, şi ca să primeşti prima cu pricina, tre' să fi muncit cred că vreun an în firmă. Adică, nu te-ai angajat în noiembrie şi pac! în decembrie te premiază. Corect sau nu, astea-s regulile.
Da' nu, că vezi tu că ăştia mai mici s-au trezit că vor şi ei. Să le fie de bine. Să le dea şi lor, nu mă interesează. Până aud varianta ailaltă: căăăă, să înjumătăţească prima ăstora mai vechi, ca să fie buget să ia şi ei, că altfel nu e corect.

Pe bune? Să mori tu! Zi zău, că altfel nu te cred. Adică, eu-mi tocesc coatele pe birou un an întreg şi, la urmă, ia să fac eu act de caritate şi na, mă, ia de la mine juma' de primă că doar ai ţi-ai tocit coatele vreo 2 luni. Meriţi, mă!

Căăă, aşa e corect şi colegial. O fi, nu zic nu, da' newsflash! (clişeu) viaţa nu-i corectă. Cât despre colegial, dacă erai în locul meu, ai mai fi fost atât de colegial?

Şi dacă tot e corect să împart prima cu tine, n-o fi corect să-mpart şi salariul, că tot am eu spor de vechime, şi tu nu? Şi, stai să-mi aduc aminte, salariile diferă că, deh, facem chestii diferite, nu vrei să facem jumi-juma şi acolo? Da' eu propun o chestie: cum eu am multe concedii fără plată, hai să le-mpărţim şi pe alea: tu-ţi iei mai puţin, stând la muncă, eu - mai mult, plecând. Ce zici? Că aşa e corect şi colegial.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

În picioare

Eu nu înţeleg o chestie. Datează încă de pe vremea când mergeam cu autobuzul la şcoală. S-a mutat în maxi-taxi, am văzut-o şi-n tren şi da, încă se mai practică.

Să zicem că eşti în maxi-taxi şi e destul de gol. Ai locul tău lejer pe scaun, ba chiar sunt şi vreo 2 libere, şoferul conduce liniştit, atent şi fără manele, opreşte regulamentar în staţii, ba chiar aude foarte bine că i-ai zis că vrei să cobori la prima. Buuuun, şi tocmai a făcut o staţie, următoarea e hăăăt, departe când, deodată, o vezi cum se ridică şi se postează lipită de uşă. Spun "ea" pentru că, de obicei, e vorba de-o femeie. Şi stă acolo păzind uşa cale de ceva drum, până când maşina se opreşte şi ea poate, finalmente să coboare.

I-o fi frică să nu coboare cineva înaintea ei? O fi existând vreo superstiţie legată de primul care coboară din maxi-taxi? Care-i poanta, nu pricep. De ce să te ridici grăbit din confort, numai ca să păzeşti o uşă? Staţia e tot acolo şi dacă stai pe scaun până la ea. Nu pleacă nicăieri, şoferul nu sare peste, mai ales dacă îl anunţi, nu-i nevoie să petreci juma' de oraş în picioare ca să n-o ratezi.

Şi mai e şi categoria cealaltă:
Anunţi că vrei să cobori la prima, ai ajuns lângă uşă şi aştepţi să se oprească maşina de tot. De obicei nu am dorinţe sinucigaşe de a sări din mers. Mă, şi se-mbulzesc, şi te dau la o parte, se folosesc de coate, şi genunchi, şi genţi, tot aşa, pentru a fi primii care coboară. Băi, băi, băi, stai aşa, că uşa aia n-are limită de persoane care pot coborî în acelaşi loc. Şoferul nu va pleca până când nu cobori şi tu. Nu se dă bonus primului care coboară. De ce tre' să te-mbulzeşti? De ce nu poţi aştepta liniştit? Nu-i o tragedie dacă nu eşti primul, nu se dă nimic gratis, stai lejer că-n două secunde tot afară o să fii şi fără să-mi dai mie ghionturi strategic aplicate.

Başca faza cu trenul:
Urmează ultima staţie. Aia din care trenul nu mai pleacă. Mă, şi se ridică cu bagaje şi cu tot cu juma' de oră înainte de staţie, se postează lângă uşă, şi-aşteaptă-n picioare să se oprească trenul şi da, să fie primii care coboară.

Mă repet: o fi o nouă superstiţie de care n-am aflat încă, da' pe bune că nu e enervant, e intrigant de-a dreptul. Vreau o explicaţie logică şi plauzibilă pentru asta. Dacă o fi existând...

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

O dimineaţă perfectă - p.2

De obicei, când primesc colete, există o procedură foarte simplă: cu o zi înainte primesc mesaj că a doua zi va veni nenea cu colete. Să fiu ori eu, ori buletinul acasă. Vine, sună la poartă, lasă ce are de lăsat, mission accomplished. Fără complicaţii, fără stres.

Da' nu, că azi a fost o zi din aia. Dormeam fericită. Visam gumiţe, fluturei şi ce mai visez eu acolo; pătuc călduc, păturica moale, Camelia fericită. Şi-mi sună telefonul. Telefonul meu care e dat TARE, să-l aud şi din beci. Nu, nu sunt surdă, doar nu aud. Bun, şi sună. TARE. Cutare număr. Şi răspund. Da, cu vocea mea de dimineaţă.

Bla, bla, bla, coletul, bla, bla, bla, sunteţi acasă, blablabla.

Inutil să spun că oricum nu pricep mare lucru la ora aia. Pentru că da, era 7.17 minute. Ştiu pentru că am reţinut "colet" şi m-am uitat la ceas. Am mulţumit divinităţii că mai am câteva ore de somn, şi l-am cadorisit pe sunător cu câteva gânduri de bine. Păi, cum să suni, frate, la 7 dimineaţa? Nici pensionarii nu-s trezi la ora aia...

Mă-ntorc pe partea cealaltă, adorm instant, visez cum sunătorul de serviciu păţeşte lucruri drăguţe, gen e trezit din 5 în 5 minute de-o bazooka şiiii... Sună din nou telefonul. TARE. Cutare număr. Şi răspund. Da, cu vocea mea de dimineaţă.

Bla, bla, bla, coletul, bla, bla, bla, am ajuns, blablabla, îmi deschideţi? Infarct, şi altceva nimic! Ceasul? 9.27. Nu mai are nimeni somn? Toată lumea se trezeşte cu noaptea-n cap? Scenariile de chinuire a mesagerului nenorocos se-nmulţesc cu fiecare milisecundă. Îl văd chinuit cu picătura chinezească. Încercând să doarmă într-un pat plin de purici. Şi ploşniţe. Şi furnici. Visând că se trezeşte pentru că-i sună strident alarma. Şi chiar să-i sune. Mă rog, d'astea. Norocul lui că venea însoţit de-un colet plăcut. Altfel...

Da, am adormit la loc, da, au mai venit vreo două mesaje de la Orange şi de la Orange, da, am dormit pe bucăţele, da, am vinişoare roşii şi planuri malefice, da, vreau un concediu în care să dorm 18/24 şi-n care nu te sună decât persoane care ştiu cât de mult iubeşti somnul şi care nu te chinuie la ore indecent de mici. Care dorm la fel de mult şi care ştiu că relaţia mea cu somnul e eternă şi inviolabilă. Mai greu...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Rece şi crud

Mă urc în taxi şi mă aşez confortabil. Câteva secunde şi dezastrul se produce: din radio începe să sune MELODIA ACEEA. O melodie care e peste tot, la orice oră din zi şi din noapte, pe orice post şi-n orice playlist. Adele cu nuştiucumîizicemelodiei.
Mă uit mai atent, şoferul fredonează fericit. O matahală de om, ras în cap şi cu tendinţe nazi care e, de fapt, în adâncul sufletului, extrem de sensibil. Îmi vine să strig din toţi rărunchii "nuuu, nu MELODIA!"

Nu pricep. E lungă, lentă, boring. Genul de melodie pe care n-o poţi cânta decât dacă ai foarte multe sentimente. Toate găinile pică la melodia aia. Cum începe, le vezi că se transformă. Se topesc instantaneu. Au o privire tâmpă şi suspină îndrăgostite de prins ciarming. Găini beldisite şi cocoşi blendăi.

Şi chiar încearcă să cânte cu graţie şi durere, cum cântă ea, cu muget de căpriţă udă. Cum ridică în slăvi dragostea şi persoana ACEEA. "Oh, prietene, de ce eşti aşa timid?" Cum îi tremură glasul de emoţie pentru că n-a mai întâlnit pe nimeni aidoma lui. "Ţin minte că ai zis că, uneori iubirea durează, dar alteori ea doare." Atâta înţelepciune! Ce adevărat le spune! Inimă de piatră am...

Plus că femeia e stalker. "Urăsc să apar de niciunde, pe nepusă masă, dar nu mai puteam să stau deoparte". Pe bune? Săracul om cred că e nevoit să-i pună restricţie dacă tot apare aşa, peste tot. Spooky: să vrei să scăpi de ea, şi ea să tot apară, ca Chucky. Îl omori, şi tot există continuare, şi poţi să-i faci orice, că tot te găseşte. Dacă asta-i iubire, eu sunt E.T.

Şi cum se plimbă-n decorul alb-negru artistic, şi spumos, şi încărcat de romantism. "Vaaaaai, ce frumos!" suspină găinile-n cor. Şi mie mi se face pielea de găină. Nu de emoţie, de nervi. Timpanul meu e agresat, pentru că aia zbiară constant. Pentru că nici muzică de femei nu se poate numi, ci muzică de femei puţin frustrate, care plâng la comandă şi simt tot aşa, la comandă.

Pentru cât de tare mă enervează, le-aş aduna pe toate, le-aş închide-ntr-o cameră, şi le-aş pune melodia pe repeat câteva zile. Să se-nece în lacrimi, să transpire sentiment, să le explodeze neuronii de atâta cheesy şi melodramatic şi patetic. Da' nici aşa nu cred că le-ar trece...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Call me Grinch - p.2

Mă enervează colindele. Oriunde aş fi, dau cu capul de-un perete de colinde. Mai vesele, mai din alea de-ţi tai venele, mai în română, mai în alte limbi, başca toate cântecele siropoase de dragoste, care conţin "brad", "crăciun" şi "tu eşti singurul cadou pe care mi-l doresc". Bleah!

Toate-s puţin constipate, de parcă doar în decembrie ai voie să fii vesel, cu cadouri sau in love. Mă deprimă pentru că pun limitare pe joy, jolly, happy. Că vezi tu, doar o lună pe an e sezonul zâmbetelor. În rest, stai încruntat, că nu-i Crăciun! Plângi, şi suferă, şi zvârcoleşte-te-n chinuri groaznice. O să vină şi luna aia în care o să ai voie să te bucuri. Până atunci mori, vierme, mori!

Ies din casă, şi-o boxă-mi răsună din casa vecină, cu leru' ler; maxi-taxi, radio, 3 cântece de sezon unul după celălalt; iau taxi-ul, shalalalalalala; paznicul de la firmă flueiră vesel ceva de-o gutuie galbenă; colegii cântă-n cor "săniuţa fuge"; nu m-aş mira teribil dacă mp3-ul meu ar decide cu de la sine putere să cânte o selecţie de Crăciun... I'm doomed!

Da, mi se pare deprimant tot spiritul ăsta care-i cuprinde pe toţi; mă calcă pe ficaţi playlist-urile interminabile şi infernale; simt cum îmi apar iritaţii în urechi de-atât dragoste, fraternitate, religiozitate. E o invazie, zic eu. Ne cotropesc cu muzică şi ne ademenesc cu portocale.

Plus că le mai vezi pe unele cum ridică-n slăvi perioada asta, luminate de parc-ar avea instalaţie de brad în loc de ochi, cu declaraţii siropoase, pline de miez şi simţământ. Şi simt nevoia de a repeta: BLEAH!

Şi-mi place Crăciunul, şi-ador să fac cadouri, şi-mi place mirosul de brad; da' când mi se bagă pe gât cu polonicul, îmi vine să-mi pun mantia invizibilităţii şi să nu mă vadă decât cei cu care vreau, într-adevăr, să fiu de sărbători...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

The others - p.3

Dragă coleg al cărui nume nu-l cunosc, şi de-al cărui nume chiar nu-mi pasă,
spun "coleg" pentru că-mpărţim aceeaşi clădire, şi-n nici un caz acelaşi loc de muncă. Dragă coleg al cărui nume nu-l cunosc, mie nu-mi pasă dar se pare că ţie da. Pentru că m-aud adusă-n discuţii şi aflu c-am făcut lucruri despre care eu nu ştiu nimic. Pentru că nu te simţi băgat în seamă.

Şi-am trecut peste faza cu "satanisto", şi peste aia cu "Marilyn Manson", şi peste faptul că "punk's not dead", şi peste-nţepături, şi strigături, totul din prea marea mea mărinimie. Dar dragul coleg încă are dileme, pentru că nu-i dau atenţie atunci când ies la ţigară. Pentru că macho-ul din el s-a trezit căăă... prea nu socializez cu el, ză one, ză only, ză magnificent.

Dragă coleg, nu ţi-e frică să ieşi cu faţa aia-n lume? Nu-ţi iei amendă doar pe motiv de figură? Nu te uiţi cu inima strânsă-n oglindă, de teamă să nu faci infarct? Ţi-au dat voie să ieşi în lume fără însoţitor? S-au riscat să facă asta?

Înainte-mi erai indiferent. Un tocilar cu pretenţii de roacher. Cu părul slinos şi cu impresii. Ar fi trebuit să mă impresioneze faptul că nu te speli pe cap şi să mă bag în vorbă? Sau faptul că ascultăm - probabil - aceeaşi muzică să ne facă fraţi de sânge? Trebuia să pic găineşte în faţa pantalonilor tăi de piele? Sau pentru că ai bocanci cu ţinte să uit că nu am ce discuta cu tine şi că, mai ales, nu vreau asta?

Acum, dragă coleg, nici măcar indiferent nu-mi mai eşti. Gândacul pe care-l strivesc cu papucul îmi va inspira mai mult. Pentru că oamenii vorbesc şi dacă nu-i vezi, şi dacă nu vrei să-i cunoşti, şi dacă habar n-au cine eşti.

Dragă coleg al cărui nume nu-l cunosc, am încheiat capitolul cu tine. Erase and rewind.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.105

Altfel...


Rue Melo - "Enamorada" de djhoff

Enjoy!

Sindromul discului zgâriat

Replicile care ştiu că vor urma, încă înainte de a fi spuse, mă disperă. Alea care sunt aceleaşi într-o anumită situaţie, şi care se repetă enervant de fiecare dată când faci ceva. Şi nu mă refer la "noroc!" atunci când strănuţi.

Ai mei ştiu că fumez de când m-am apucat. Sunt mulţi ani de-atunci. Şi stau frumos în imperiul meu, cu cafeaua şi ţigara, şi fac ce fac eu pe acolo. Ei, dacă trece Bucur pe la mine, mai rar va saluta. Replica lui e mereu "ţigăroaica, ţigăroaica!". Cred c-am auzit milioane de ţigăroaice. Deja îl vizualizez în costum de ţigară, cu capul aprins, ieşindu-i fum pe urechi.

Dacă tuşesc - şi tuşesc destul de des în ultimul timp pentru că m-am împrietenit c-o răceală - tot Bucur, în înţelepciunea lui, va replica: "taci plămân, că-ţi dau tutun!" Deja nu-mi mai vine să tuşesc cât sunt prin preajma lui pentru că, de 10 ori într-o zi dac-aş tuşi, de 10 ori aş auzi faza cu plămânul şi tutunul.

Se-ntâmplă să beau un pahar de vin şi, în inocenţa mea, să afirm că-i bun? "Bun îi vinul, nu-i ca apa, nici friptura nu-i ca ceapa." Să-mi iau câmpii, şi altceva nimic. În momentul în care mă aud spunând ceva, ştiu cu siguranţă c-am făcut o greşeală, pentru că da, va urma o replică celebră, plină de miez.

De ce simte nevoia să completeze cu aceleaşi chestii? Nu s-a săturat de ele? Nu s-ar întâmpla nimic grav dacă nu le-ar spune. Ba chiar aş fi mai fericită. Da' nu, că e o nevoie imperioasă de a repeta. De parcă se sufocă dacă nu spune. De parcă viaţa lui depinde de asta.

Şi-am crezut că sindromul discului zgâriat vine odată cu o anumită vârstă. Că, după ce trec de 50 de ani, li se-nţepeneşte mintea pe anumite fraze, şi le repetă over and over again, pentru că nu mai au puterea să scoată ceva nou. Nimic mai neadevărat!

Dacă în discuţie vine vorba de speranţă, o colegă va spune impasibil: "sperando, vivindo, murindo, cacando". E vorba de vârstă, o alta va replica "bătrâneţe, creţe", lăsând spaţiul dintre necompletat. Zodii? "Există două zodii: vărsătorii şi restul." Vrei ceva bun? "Mănânci, calule, ovăz?" Facem o comandă azi? "Faci cinste?"
Şi lista poate continua. Aceleaşi replici, repetate la nesfârşit. Nu, nu ţine de vârstă pân' la urmă. Poţi avea discul zgâriat şi la 20 de ani. Singura mea problemă e că m-am săturat să ştiu ce va urma. Previzibil mă chinuie. Şi-mi simt neuronii pulsând, şi nu mai e mult până explodez. Bye-bye previzibilitate!

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.104

Zi plină, plină, plină.
O melodie care-mi place mult. Şi mult timp n-am ştiut cum o cheamă.
Şi multe idei - ca să nu zic sentimente, pentru că sună mult prea feminin.



Enjoy!

Andrea Dworkin se răsuceşte în mormânt - p.3

N-o să-nţeleg nici dacă mă pici cu ceară o anumită categorie de femei. Una aparte. În primul rând măritate, pe cale să, sau cu gândul doar la. Nici asta n-o pricep, dar o... tolerez, să spunem.
Dar aici e vorba de ceva mult mai grav: cum se-ntâlnesc, cum încep. Da, să vorbească. Şi nu, nu vorbesc dulci nimicuri drăgălaşe. Nu vorbesc despre ojă, muzică, decizii; nu-şi dau sfaturi, nu-şi fac planuri de ieşeală, nu nimic. Nu, ele au discuţii serioase!

Am fost la piaţă, şi-am lăsat toţi banii. Şi pe ce? Pe te-miri-ce. O bucăţică de carne de pui, da' mică-ţi zic, câteva sute de mii... Încă o bucăţică de carne de porc, alte sute. Zarzavat de ciorbă, nişte brânză, o bucăţică de preparat şi s-a dus tot salariul! Nici nu mai ştiu ce să gătesc în stilul ăsta...

Sprânceana mi se ridică spectaculos şi periculos. O auzeam pe bunică-mea cu d'astea. Da' ea avea între 60 şi eternitate. Plus că era bunică. Bunicile vorbesc din astea, pentru că au epuizat restul subiectelor în atâţia ani de trăit. Pe Doamna Mamă am auzit-o de curând cu aceeaşi dilemă, dar vorbea cu bunică-mea, deci se chema că-i face hatârul. Da' frate, acu', când ar trebui să gândeşti party-party, când ai jdemii de chestii de trăit şi şi mai multe de povestit, tu te-ngropi în cratiţe?

Ai sărit de la 18 direct la 60 de ani? Perioada dintre unde-i? Şi e atât de interesant să te plângi de cât de mult costă mâncarea? Păi, toată lumea ştie cât costă mâncarea. Toată lumea mănâncă la un moment dat. N-ai vrea tu să te duci la magazin, să zâmbeşti frumos şi să te-ntorci cu sacoşele pline, şi cu cardul la fel? Da' nu, nu despre preţuri e vorba, e vorba că ai sărit o bucată majoră de existenţă şi ai ajuns ACOLO. The point of no return. Mâncare, şosete şi copii.

Şi nu, nu pricep, pentru că femeile sunt frumoase, şi graţioase şi femei când vorbesc despre ele. Când îţi povestesc cum s-au fript cu cafea, cum au alergat jumătate de zi să găsească perechea ideală de pantofi, cum au stricat toată hârtia până să reuşească să-mpacheteze un cadou; când au dileme despre cum să se tundă, când te-ntreabă cum ai dormit, când îţi povestesc ce au visat, când îţi spun bucăţele din viaţa lor şi te lasă să ghiceşti restul. Nu când totul se reduce la ce să mai gătească şi la frigider-bucătărie-alimentară.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Cutare cel vestit

Mă enervează persoanele omniprezente. Alea pe care le găseşti oricând, oriunde, sub orice formă. Mă duc să iau pâine, Cutare e acolo. Beau o cafea, ghici ce, acelaşi Cutare. Ajung relaxată la mare distanţă de casă, peste cine dau? Cutare! Deja îl cunosc pe Cutare, eventual fără să fi schimbat o vorbă cu el în viaţa mea. Deja are o personalitate de sine stătătoare, fără să-i cunosc personalitatea. Deja mă salută şi parcă se şi bucură când mă vede. În curând Cutare se va băga şi-n vorbă, pentru că va considera că ne ştim de atâta timp, încât e momentul să facem şi cunoştinţă...

Sunt mulţi Cutare. Cum îl recunoşti? Întorci capul, şi e acolo. Şi nu pentru că te urmăreşte, ci pentru că aşa e el. Prietenul tuturor, un milion de cunoscuţi, imposibil să te duci undeva fără să dai de el. Concert, pahar de vorbă, sesiune de shopping, oriunde. Răsare ca din pământ; de după cutii, din spatele ghivecelor de flori...

Dragă Cutare, nu te-ai plictisit de omniprezenţă? Nu te-ai plictisit de statutul de Cutare? N-ai o casă? Nu dormi niciodată? Nu te simţi mulţumit decât dacă bifezi fiecare cafenea din oraş, şi fiecare eveniment cât de cât public? N-ar trebui să mai scurtezi traseul şi lista de cunoscuţi, ca să nu ne mai intersectăm de fiecare dată? Şi nu, nu-i musai să ne cunoaştem doar pentru că ne vedem. Socializarea fără frontiere nu-i punctul meu forte.

Şi, dragă Cutare, nu te mai gândi să mă saluţi; e în zadar... Ori nu văd, ori te ignor. Asta ca să ştii data viitoare, când îţi mai trece prin cap că am putea să ne ţinem fericiţi de mânuţe şi să cântăm Kumbaya...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Zzzz

Zddrrreelit. ZZZddrrre-lit. Şi-ncă o dată, da' mai apăsat, şi mai cu ciudă: zzdddre-lit!
Ce-i cu cuvântul ăsta? Ştii când faci fixaţie pe-un cuvânt, şi te amuză-ntr-un fel, da' te şi zzggârie aşa, pe timpan, da' rămâne adânc fixat pe neuron şi nu mai poţi scăpa de el? Ei, aşa-i cu zzddrelitul, chit că-ţi zzddrreleşti genunchii, palmele, sau doar creierii. Cine l-a inventat poate fi mândru, pentru că mi-a rămas adânc înfipt în vocabular; la fel ca o melodie enervantă, care nu-ţi place neapărat, dar care te obsedează zile-ntregi. Şi oricât ai vrea s-o înlocuieşti, nu vrea să dispară. Şi te trezeşti c-o fredonezi în gând, în public, în duş şi pe bune că nu-ţi place atât de tare.

Zzzggaibă, zzzgâtie, zurrrrliu. Altele zzggomotoase, care zzzguduie tot. Cuvinte din vechi şi dintr-o copilărie în care nu pricepeam dacă-i de bine sau de rău. Da' cică pot fi şi de bine, şi de rău. Depinde. Dacă zzddrăngăneşti dimineaţa toate cele, e de rău. Dacă-i faci să râdă, e de bine.

Nu te sssttrofoca prea mult, bllleotocăreşte mai puţin şi n-o să fii torcoşşşit. Mă, sincer, ce-i cu cuvintele astea? Recunosc, au farmec, da' rămân pe sistem. Mai mult, mai mult, din ce în ce mai mult. Perverse cuvinte. Te iau prin învăluire. Nu mai scăpi de ele. Nu mai ai nici o şansă.

Şi-n ultimul moment, mă vizualizez repetând obsesiv: zzzdddrelit!

Pân' la următoarea manie, la bună vedere!

Vecinii sunt ciudaţi

Pe vecina mea o văd mai rar dacă-i soare, frumos şi cald afară. Atât de rar că, uneori, uit că mai există. O mai aud din când în când tuşind. Da, vecina care şi-a făcut rezerve de apă pentru sfârşitul lumii. Cred că sunt câteva luni bune de când uitasem de existenţa ei.

Cum începe să plouă, cum îşi face şi ea apariţia. Dacă ninge, deja o văd mai des. Iar dacă sunt nămeţii de zăpadă, şi tre' să înoţi prin curte, mi se pare că-i eternă. Cine s-o mai înţeleagă?

Plouă? Torenţial? Acolo e de ea! Mai că am impresia că o să-nceapă un dans ciudat în mijlocul curţii; să mulţumească divinităţii că nu mai e secetă... Şi sincer am impresia că apa nu se lipeşte de ea. Oricât s-ar plimba, are capotul uscat, de parcă de-abia a ieşit din casă.
Ninge? Şi e zăpada pân' la brâu? Ghici cine dă cu patos cu lopata, şi face ture-ture prin curte. Vecina, normal! Parcă are contract cu vremea rea. Cât timp e fain afară, ea hibernează. Dup-aia revine la viaţă.

Cred c-ar fi cea mai fericită femeie în mijlocul unui uragan. Sau al unei tornade. Toată lumea ar fi murată, iar ea s-ar plimba impasibilă, în capotul ei veşnic uscat, în învelişul ei natural impermeabil, făcând incantaţii ca să ţină furtuna cât mai mult, iar inundaţiile să fie totale. Şi lumea zice că eu îs aia ciudată...

Cum azi plouă, s-a perindat de-a lungul curţii toată dimineaţa. Ce face, ce meştereşte, ea ştie. Pentru mine e un du-te-vino năucitor, fără scop şi finalitate. Dar clar e ceva dubaş la mijloc. Şi-abia acum îmi dau seama că n-a îmbătrânit deloc în ultimii 10 ani, de când o ştiu. Să-ncep să mă tem?

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Aventură vorbăreaţă - p.2

Mă, mult mai vorbesc femeile. Mult e puţin spus. Enorm. Gigant. Uriaş şi incomensurabil. Dacă s-ar face un concurs de vorbit, prevăd unul lung de tot, pentru că toate au antrenament serios, şi zic eu c-ar ţine câteva zile bune. În principiu cred că pot vorbi şi-n somn, sau nu mai au nevoie nici de somn, nici de nimic atât timp cât pot vorbi.

Şi da, vorbesc mult şi bărbaţii, şi-s unii care le pot da clasă femeilor, da' ăştia-s mai rari, aşa. Mai puţin vizibili. Şi, la un moment dat, se plictisesc şi tac. Deci ar pierde concursul.

Da' le ştii pe alea de vorbesc doar pentru a vorbi, fără să spună nimic? Doar o înşiruire de cuvinte, ca să nu tacă. Parcă-s îndrăgostite de vocea lor şi maca-maca-maca-maca, fără scop şi finalitate, doar ca să se audă zumzetul ăla pe fundal. Mă-ntreb cum de nu le doare gura, la un moment dat. Şi pe bune că, dacă nu le ascultă nimeni, vorbesc şi singure, doar ca să consume numărul ăla de cuvinte alocat unei zile. Şi numărul ăla e mare de tot.

Asta aşa, pentru că-mi făceam frumos azi dimineaţă cafeaua, fără să funcţionez, fără să pricep mare lucru, şi-un bzzz continuu încerca să mă trezească. Doamna Mamă era în dispoziţia ei cea de toate zilele, aia în care nici după atâţia ani n-a priceput că nu se poate discuta cu mine până nu-mi beau cafeaua. Şi dup-aia se-ntreabă de ce n-am făcut nu ştiu ce din ce mi-a zis ea acolo; normal că n-am făcut dacă tu vorbeşti, eu nu pricep, şi tu te aştepţi să şi ţin minte. Grav, complicat şi dureros.

Dacă se organizează vreodată concursul ăla, pe bune c-o înscriu. Dă clasă şi ia premiul ăl mare. Imposibil să vorbească cineva mai mult decât ea. Pariuri, cineva?

Pân' la următoarele cuvinte, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.103

Până când mă trezesc mâine la prânz, încă e duminică...



Enjoy!

Duminicale

Se plângea taximetristul aseară că-i scârţâie plăcuţele de frâne. Că le-a schimbat, că nu suntem în pericol de moarte, da' că scârţâie şi-l enervează. A încercat să mă asigure că nu, nu vom face accident, că e sigură maşina, da' că zgomotul e enervant. Faptul că i-am răspuns că mai grav decât să murim, nu se poate întâmpla nimic, l-a speriat. Cred. Pe bune că s-a uitat ciudat la mine, şi-a schimbat rapid subiectul. Căăăă... gps, blablabla, cum s-a rătăcit el pe autostradă nu'ş pe unde, şi a pierdut nu ştiu câte sute de kilometri, şi blablabla, din ce în ce mai tare, să nu se audă cum scârţâie plăcuţele, şi să nu-mi aduc aminte de acel foarte grav. De ce să menţionezi ceva, dacă ţi-e frică de el, şi e posibil să dai peste un client paliu, care ţi-o retează rapid?

Am văzut bere la pet, la jumătate de preţ, doar pentru că expira peste o lună. După ce expiră o dau gratis?

Niciodată, da' niciodată nu mai cumpăr fornetti. Da, alea pe care un bucureştean simandicos se încăpăţâna să le numească fornettE, doar pentru că "i"-ul cică e moldovenesc. În ultimele două dăţi erau aşa de vechi, că scria practic pe ele bacili, amibă şi poison. Deci nu.

Şi cafeaua se bea de la fierbinte-n sus. Chit că-ţi prăjeşti limba, cum fac eu de fiecare dată. Da' dacă nu-i fierbinte, degeaba-i mai zici "cafea".

Pân' la următoarea duminică, la bună vedere!

Cum să dormi pe bucăţele

Nu mă culc înainte de 3 din noapte, din principiu. Principiul conform căruia oricum n-aş adormi. După 3, cu bătaie spre 4-5-6, există şanse să adorm. Dacă nu adorm, mă-ntorc de pe o parte pe alta, număr, spun poezii, mă aşez şi-n cap, poate-poate. Mai aprind veioza, mai aprind o ţigară, perna-i prea moale, pledul prea scurt, patul prea mic, mă rog, d'astea de om care vrea s-adoarmă, da' nu poate. Şi-ntr-un final glorios, reuşesc; mai contează că se luminează afară, că s-au apucat cocoşii să cânte, că unii încep serviciul? Nu pentru că, finalmente, dorm.

Conştiincios am alarma setată, pentru că nu pot dormi o veşnicie, şi e musai s-ajung şi la muncă. Şi sună alarma. Sună ca nebuna şi-mi ia ceva timp să mă prind cine e, ce vrea şi de ce nu se opreşte. Ţi s-a-ntâmplat să răspunzi la telefon, şi de fapt să-ţi sune alarma? Mie da... Şi invers.

Un calcul simplu îmi spune că-mi permit să mai dorm 15 minute. Şi-i dau de lucru, să mai sune o dată. Cele mai profunde 15 minute de somn. Adorm instant, cu vise şi cu tot tacâmul. Şi mai sună o dată, şi-o mai amân cu 15 minute, şi tot aşa până mă prind că, dacă nu mă dau în secunda aia jos din pat, nici teleportarea nu mă mai ajută. Da' reprizele alea de somn mă fac să funcţionez, şi-mi încarcă bateriile şi mă şi obosesc, pentru că-i somn fracţionat, cu porţia.

Dilemă: de ce nu pot adormi când mă aşez în pat? Sau de ce nu pun alarma la ultima oră, aia gravă, ca să nu mă mai simt atât de masochistă, pentru că mă joc şi cu nervii, şi cu corazonul?

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Salut regulamentar

Salut persoanele cunoscute. Dacă le văd, dacă am chef, dacă nu-mi displac total şi iremediabil. Salut colegi, amici şi, indiscutabil, prieteni. O salut pe tanti de la consignaţie, pentru că-s client fidel. Pe tanti de la farmacie, din acelaşi motiv. Şi răspund la salut, chit că, pe moment, ştiu figura, dar nu ştiu de unde s-o iau.

Dar e grav dacă mă salută băieţii de fac livrări de la FullHouse şi Corso? Adică, e grav de tot? Pentru că mă salută de parcă ne cunoaştem de-o viaţă, şi spun cinstit, cu lăbuţa pe inimă, mai mult de dă comanda, ia banii, nu ne leagă nimic. Şi mă salută dacă mă văd pe stradă, ba chiar încearcă să facă şi conversaţie, şi nu pricep...
Să schimb firma de livrări, nu ţine. Îmi place mâncarea de la ei, plus că deja am fost reperată; n-ar schimba nimic cu nimic. Răspund frumos şi mă gândesc dacă n-ar trebui să mă apuc de gătit...

Dar e grav de tot dacă mă salută şi taximetriştii? Unii dintre ei, ce-i drept, da' ăia care mă salută ştiu exact şi unde să oprească, ba chiar au şi puncte de reper gen "maşina parcată pe stânga" şi "de ce n-ai mai parcat-o tot acolo?" Şi-am schimbat de câteva ori firma de taxiuri; acu' am luat-o de la capăt, da' parcă se mută şi taximetriştii odată cu schimbarea mea. Să-nvăţ să profit de carnetul ăla de şofer care stă adânc ascuns în sertar? Ar fi o idee, da' dup-aia s-ar putea să mă salute poliţiştii şi să mă cunoască drept "persoana care conduce mai încet decât bunică-mea"...

Deci da, dileme existeţiale, legate de saluturi necunoscute.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

1

Ultima nemulţumire care dă bătăi de cap unora: de ce n-au hotărât ăştia ziua naţională undeva prin mijlocul verii? Dacă tot e zi liberă, măcar să fie cald, să ieşi să te plimbi... Aşa e frig, degeaba ai liber, că tre' să te-nfofoleşti, îngheţi, nu-i mare scofală. Altfel stătea treaba dacă era vara. Frumos, acolo, un grătar la iarbă verde, mergea berea mai bine pe arşiţă, cânta casetofonul în surdină şi hora se dansează mai bine-n picioarele goale...

Mda... să schimbăm data, pentru că nu-i distracţie pe frig.

Şi să ne dăm patrioţi o zi în an, să ne felicităm că suntem români, şi-apoi să ne-apucăm de spart seminţe în timp ce-njurăm cu patos ţara de cacao în care trăim. Se practică. Să ne plângem că nu ne-am născut în altă parte, să facem planuri despre cum să plecăm mai rapid, s-aruncăm cu noroi dintr-un capăt în celălalt, să ne lamentăm că nimeni nu face nimic pentru noi în ţara asta uitată de toţi, că suntem trişti, nefericiţi şi bătuţi de soartă, da' asta numai după ce am terminat de băut pe 1, şi după ce am strigat patriot şi emfatic "la mulţi ani de ziua noastră!"

Sau mai bine-mi beau cafeaua şi mă bucur că-i 1 decembrie pentru că vine salariul, Crăciunul cu cadouri şi se termină anul. Şi poate se schimbă norocul. Al meu, pentru că de norocul comun cu al altora prea puţin îmi pasă.

Pân' la următoarea nemulţumire, la bună vedere!