Avanpremieră la 1

Nu, contrar obiceiului, n-am nimic cu 1 martie. Ba chiar, într-un fel ciudat, aş putea spune că-mi place. Aha, mie îmi place 1 martie. Nu neapărat din cauză de tradiţie, adică n-are nici o legătură cu mărţişoare şi flori, îmi place pentru că asta înseamnă că începe să se încălzească; în curând pot începe să dau jos din haine, bye-bye bocanci, adio frig.

Când eram în 1-4 se păstra faza aia cu băieţii dau mărţişoare fetelor. Bine, şi fetele dădeau mărţişoare fetelor. Se schimbau mărţişoare mai ceva ca valuta. Veneai cu punga plină; sau în cutie, dacă erai mai ordonat, şi-apoi începeai să selectezi. Ăsta mare şi pompos, pentru doamna. Ăsta frumos pentru colega de bancă, ăla cu floricică pentru fata din banca a doua, trifoiul pentru colega din stânga, mă rog, în funcţie de simpatii, şi-n funcţie de cât de mult credeai că merită persoana în cauză. Inutil să spun că aveam şorţuleţ. Da, din ăla albastru, urât, peste cămaşa pepit şi da, peste hainele normale. Cu alte cuvinte, dacă scoteai şorţuleţul, puteai pleca direct la plimbare. Da' mă îndepărtez de subiect. Ei, şi de 1 martie şorţuleţul ăla devenea aşa, ca haina eroului de război, plină de "insigne"; insigne de popularitate, adică. Cu cât aveai mai multe mărţişoare-nfipte-n piept, cu atât erai mai popular.

Şi da, era crimă şi pedeapsă să tot stai să ţi se înfigă boldul cu mărţişor în piept, mai o înţepătură, mai oleacă de sânge, da' ce conta? Frate, de-abia te puteai mişca, să nu carecumva să pice vreun mărţişor mai prost înfipt. Că fetele, femei de mici. Ferească sfântul să fi picat unul, că te bunghea instantaneu. Că de ce i-ai dat jos mărţişorul? Nu-ţi place, nu? Da' pe a lu' aia l-ai păstrat, cu toate că e mai mic, mai pricăjit şi mai urât. Aha, e bine că şi-a dat seama până la urmă din ce material eşti făcută şi nu, nu încerca să-i explici. A picat? Aha, deci n-a însemnat nimic pentru tine că şi-a dat interesul şi osteneala să găsească cel mai cel mărţişor, l-ai pierdut, şi nici măcar nu-ţi pasă... Scandal monstru, întors de spate, cu codiţele-n vânt, drama de şcoală primară. Da, dacă reuşeai să găseşti obiectul discordiei, reintrai în graţii, da' câte căutări, câte zvârcoliri, cât chin!

Buuun... şi-am ajuns în 5-8 care a fost o vagă încercare de "mărţişorire". Nu, n-a ţinut. Deja era prea mult. Da, un buchet de flori pentru profe, hai, ici colo câte un şiret alb-roşu, şi cam atât. Liceu? Ce-ai înnebunit? Aveam 5 băieţi de toţi. Să fi vrut să ia pentru toată gaşca de gagici mărţişoare, ar fi trebuit să se amaneteze cu totul. Nexam mărţişoare. Şi da, au ajuns să nu mai fie marfă de trafic, ci doar simboluri pentru persoanele la care chiar ţii. Asta după liceu zic.

Acum... cu lăbuţa pe inimă zic, frate, e greu să găseşti un mărţişor de soi. Da, poate oi fi eu mai tradiţionalistă - ha! am spus-o şi p'asta! - da' nu pot să cumpăr un mărţişor care arată ca o vază. Sau ca o varză. Tre' să fie aşaaa... chiar să spună ceva. Sincer, nu orice poate fi considerat mărţişor dacă-i pui şi-un şnur alb-roşu lângă. Pentru că am văzut de toate. Mărimile şi formele adică.

Se-ntâmplă-n felul următor: tarabă lângă tarabă. Multe, frate, cât să ai de unde alege. Numai că, din multitudinea de opţiuni, din când în când găseşti ceva fain. În rest, durere de cap asigurată. Kitsch-uri, strepezeli de dinţi, neuroni inflamaţi. Sânge pe pereţi! Unde-i coşarul ăla de se presupun că aduce noroc? Zic "se presupune", pentru că am eu un dinte împotriva lui; un coşar primit anu' trecut pe vremea asta, care a fost cam leneş. Pe bune că nu s-a ridicat la înălţimea renumelui, da' mă gândesc eu să-i mai dau o şansă; o fi fost răcit, sau ceva de genul ăsta... Unde-s gărgăriţele, şi floricelele şi, mă rog, orice altă formă care să nu strige "sunt aici doar că să fiu; da, sunt destule persoane cu prost gust, care să dea banii pe mine"? Ce s-a întâmplat cu tarabele alea de la care nu te puteai hotărî ce să alegi pentru că erau prea multe chestii care să-ţi placă? Acu' tre' să ai pile ca să găseşti un mărţişor fain. Şi pe bune, decât să iau unul care nu-mi place, mai degrabă nu iau deloc. Înlocuiesc, asezonez, combin şi iese mult mai fain.

Da' apropo de mărţişoare din trecut... Ţin minte că trebuia să iei mărţişoarele, şi separat aţa. Şi dup-aia te chinuiai cu orele să faci fundiţa, să o potriveşti ca lumea, să mai adaugi şi bold pentru a ieşi mărţişorul perfect. Cu alte cuvinte, era o poveste întreagă în spatele lui. Acu' tre' să te lupţi să recreezi magia. Şi când spun "luptă" nu, nu fabulez. E un adevărat război: caută, caută, caută şi, într-un final glorios, găseşte. Asta dacă ai noroc.

Ei, şi-n ordinea asta de idei, mă duc să mă lupt. Sfântul Graal al mărţişoarelor mă aşteaptă.

Pân' la următoarea tradiţie, la bună vedere!

P.S. - pentru cei care au uitat, reminder: mâine, 1 martie, e miting împotriva eutanasierii câinilor maidanezi. Bucureşti (Palatul Parlamentului, ora 13), Bacău (ora 14 la Casa de Cultura), Iaşi (Piata Unirii, ora 13:00), Timişoara (Piata Unirii, ora 13:00), Cluj (Piata Matias Corvin, ora 13:00). Nu argumentez, am făcut-o deja. Aşa că... pentru cei cărora le pasă, şi acre reuşesc să ajungă, respect.

Ne place, da, ne place - p.49

Pentru că-mi place:)



Enjoy!

1 Martie = miting

Nu am cerut niciodată desfiinţarea orfelinatelor. Ba chiar, în ciuda faptului că mă stresează "altruismul calendaristic", nu mi-a trecut prin cap să-l împiedic pe ăla de-l practică să strângă bani sau să se amestece. Da, recunosc, nu e vina copiilor că au ajuns acolo dar da, cred cu tărie într-o campanie permanentă cu prezervative gratis sau în ceva gen limitarea numărului de copii per familie, în funcţie de venituri. Legile actuale nu împiedică îndeajuns abandonul, da, şi orfelinatele au nevoie de atenţie, nu intră în raza mea de interes dar, repet, nu mi-a trecut niciodată prin cap ca, împreună cu restul lumii care gândeşte ca mine, să facem mare revoluţie mare pentru reducerea numărului de orfelinate. Cine vrea, n-are decât să se ocupe de ele.

În ordinea asta de idei iar am codiţa zburlită. Pentru că da, placa e aceeaşi de fiecare dată: câinii comunitari sunt răi. Câinii comunitari trebuie să moară. Câinii comunitari au sărit la jugulară. Pentru asta, să generalizăm povestea şi să-i eutanasiem. Sprânceana mi se ridică instantaneu. Atât de sus că mai că mi se dezlipeşte de cap. Şi zic aşa: trec în fiecare zi printr-o zonă cu mulţi câini. Bă, da' mulţi de tot. Pe lângă blocuri. Teritoriul lor. Unu' n-a încercat să mă agaţe. Da, sunt castraţi, da, sunt câinii blocului, da, ar putea să rupă tot, pentru că-s de talie mare, da' uite că nu fac chestia asta. Şi lumea de acolo are grijă de ei. De ce să-i eutanasiezi? Pentru că nu stau în apartament sau în curte? Hm... păi atunci zic să eutanasiem şi copiii străzii, care n-au casă şi nici nu stau la orfelinat; ăia de fug de acolo. E exact aceeaşi chestie.

S-a văzut cum au făcut primăriile sterilizările, şi cum una din două: ori le-au făcut pe viu, ori nu le-au făcut deloc. S-a văzut şi cum a fost practicată eutanasierea: ori cu sârmă ghimpată, ori direct cu otravă. Şi pentru asta au avut fonduri, nu jucărie. Da' nu-i nimic, hai să le dăm din nou ocazia să facă aceeaşi chestie, ce pana mea, doar nu sunt decât câini care mor; nu e ca şi cum ar fi oameni, nu?

Şi nu, în nici un caz nu redirecţionaţi fondurile către ONG-uri, care chiar se implică. De ce să facă chestia asta? Clar au un motiv ascuns, gen formarea unei armate de maidanezi cu care să cucerească lumea. Mai bine să-i omorâm pe toţi şi-am scăpat de problemă. Da' stai aşa că nu-i chiar aşa. Adică, nu e chiar aşa deloc. La fel cum cei care se ocupă de animale nu se bagă în gestionarea orfelinatelor, de ce trebuie să existe atâtea discuţii pentru gestionarea padocurilor? Adică, oamenii ăia chiar vor să rezolve ceva; lor chiar le pasă. Îşi rup din timp ca să ofere tratamente medicale decente, aranjează adopţii, rezolvă problema aia pe care tu, din fotoliul tău cald, ai rezolva-o prin "canicid". De ce atâta încrâncenare împotriva unui tratament uman?

Faza ciudată e în felul următor: câinii de la noi sunt adoptaţi în străinătate. Mai greu în România. De ce? Pentru că ne punem palma-n fund, ne abandonăm animalele, nu le sterilizăm când trebuie, şi ne aşteptăm ca totul să se rezolve de la sine. Ba chiar ne dăm şi indignaţi nevoie mare când mai atacă câte o haită. Păi, nu te supăra, da' haita aia e formată din câini pe care tu, sau alţii ca tine, i-au abandonat de mici. Faptul că întorci privirea nu te face mai puţin responsabil.

Şi mai e o chestie: văd oameni care se implică. Oameni care chiar vor să ajute. Da' se trezesc alţii care să le pună beţe-n roate; să-i critice, să-i ridiculizeze, pentru că, de, nu se pupă cu imaginea lor despre viaţă şi umanitate. Şi mă gândesc aşa: dacă tot nu-ţi pasă, dacă tot te râcâie pe creier că unii se duc sâmbăta să se joace cu câinii fără stăpân sau să le pună pături, pentru că-i iarnă şi-i frig, dacă tot nu faci decât să vorbeşti şi susţii eutanasierea de parcă ai fi Hitler vs evrei, oare te ţine să vezi o eutanasiere pe viu? Sau e numai gura de tine şi măreaţa soluţie te satisface atât timp cât n-are nici o legătură directă cu tine?

Mă opresc aici, pentru că da, mai sunt multe de spus, da' aş putea scrie tomuri întregi şi tot n-aş termina. Pentru cei care cred că eutanasierea în masă nu e o soluţie, pe 1 martie e miting. În Bucureşti. Şi da, poate se va dovedi că vocea mulţimii contează din când în când. În bine, adică.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Rock me

Am început lejer. Cu HIM, Theatre of Tragedy, Lacrimosa. Pe la 16 ani, adică. Până atunci ştiam deja clasicii. Nu, nu ştiam tot ce mişcă-n lumea muzicii, nici acum nu ştiu, da's într-o continuă "formare". Îmi place ceva, direct în playlist aterizează. Şi ascult tone de melodii; care pe repeat, care nu, ba chiar mi-am luat inima-n dinţi şi am trecut pe shuffle. Da, ştiu, e nebunie curată, nu ştiu de unde atâta rebeliune, uneori mă întreb cât curaj mai pot duce, dar am făcut-o şi pe asta...

Ei, şi mă plimbam eu zilele trecute - da, pe net - când îmi pică o chestie sub ochi, direct în dreptul cursorului. Mare concert mare, formaţie goth românească. Formaţie de tradiţie, cică. Auzisem de ei, nu zic nu, da' fugitiv; şi-am zis să le dau o şansă, să-i ascult, să văd cum sună. Am mai făcut încercări de genul ăsta şi am ajuns la concluzia că... dar s-o luăm metodic.

Din punctul meu de vedere, rock românesc au făcut Iris şi Cargo. Rock de-adevăratelea, adică. Şi ar mai fi vreo 2-3 nume; formaţii care şi-au construit stilul în ani, care s-au chinuit să nu scoată albume de duzină, despre care - probabil - se va spune că au ajuns clasici. În rest...

În rest sunt aşa: trupe, trupişoare, trupuliţe, multe, frate, multe de tot, care reuşesc să cânte prin cluburi de câteva ori pe an, cu concerte în oraşul natal şi cu impresii de vedete. Păi, stai aşa, că nu-i chiar aşa. Ideea e cam în felul următor: se adună 3, 4, 5 amici, fiecare cu instrumentul din dotare, şi cică fac muzică. Numai că le lipseşte o chestie esenţială pentru faza asta. Nu, nu vocea, poate că nici măcar talentul, ci originalitatea. Sânge pe pereţi! Toţi fac aceeaşi chestie: încearcă să copieze de la fraţii lor mai mari din afară. N-am auzit o chestie originală, o linie melodică proprie şi personală, un set de versuri care să nu sune câtuşi de puţin patetic.

Se ia look-ul străin, că cică e de bon ton, da' se aduce într-o realitate mult prea românească. Se cântă în engleză cu iz moldovenesc, se folosesc cuvinte măreţe gen satan, black, pain şi death, fără să se ţină cont că, dacă le iei frumuşel la puricat, ar putea la fel de bine să fie versuri de manea. Ştiu, exagerez puţin, da' pe bune că am sprânceana mai mult decât ridicată. Uite, recomand cu lăbuţa pe inimă Odissey - Valea plângerii, da' şi ei au aşa, o tonalitate puţin folk. Nu-i rock curat. Da' măcar încearcă, şi da, le iese bine.

Nu, că vezi tu, că e de ajuns să-ţi laşi pleată, să iei o atitudine de te fac te sparg, eventual o durere direct proporţională cu pleata adânc întipărită pe figură, o linie melodică ultramegafolosită, schimbăm câteva note, oricum dacă dai din cap nu se cunoaşte, şi bagă, frate. Eventual death, că acolo chiar nu mai contează ce cânţi, atât timp cât te ţin corzile vocale să putere. Şi totul sună atât de la fel... O, da, o să spună cineva, de parcă la Craddle pricepi ce spune ăla. Să ne înţelegem, nu-s fan Craddle, da' pe bune că partea lor instrumentală e rupere. I give them that.

Ei, în ordinea asta de idei, nu pot să nu fac o comparaţie. Cu un alt gen muzical, tot la noi, printre români. Hip-hop-ul. Păi, frate, şi ăştia sunt mulţi. Mulţi tare de tot. Da' nu ştiu cum se face, că scot doar chestii tari. Mai greu să semene unul cu altul. Improvizaţii, colaborări, versuri de ţi se ridică părul, combinaţii de note, mă rog, aţi prins ideea, originali. Şi da, unii nu rămân decât c-o melodie, sau nu prinde decât una singură, da' aia care prinde chiar merită ascultată.

Mă gândesc eu aşa: nu, clar nu poţi pune rockerul să hip-hop-uiască cu patos. Da' dacă tot vezi că nu, chiar n-ai ce-ţi trebuie pentru a rock-ui cu folos, de ce nu treci pe folk? Măcar acolo dai frumos din chitară, oricum nimeni nu cere ceva diferit de la chitara de folk-ist şi poţi să triluieşti fericit, fără să se prindă nimeni că te strofoci să copiezi ceva deja existent.

Şi-nc-o chestie şi mă opresc: haine ultra-mega sau aproape, pe care le-ai banghit pe site-uri străine; accesorii super şmechere, ţinte şi piele. Da, asta-i fain. Dar când se ajunge la partea aia practică, cu compusul şi cântatul de goth, death, metal şi alte animale sălbatice, ruşine mi-e să zic, da' nu prea e pentru noi. Sau nu pentru - repet - trupele, trupişoarele, trupuliţele care se vor vedete peste noapte, doar pentru că şi-au dat foarte tare interesul să semene cu messerii deja cunoscuţi. Pentru că miroşi a român de la o poştă; în felul în care ţii microfonul, în care încerci să-ţi scuturi pleata sau să arunci un evil eye. Aş vrea să pot spune că "străinii" nu-s mai buni la faza asta; da' nu pot. Mi-e aproape imposibil. Nu în virtutea scenei rock româneşti actuale.

Pân' la următoarea sprânceană ridicată, la bună vedere!

Lake of tears

Pot să plâng la comandă. Adică, zi-mi să plâng, lasă-mi două minute, şi o să crezi că a murit bunica; aia din partea mamei, care e moartă de ceva timp, da' majoritatea n-are de unde şti asta. Şi nu, n-am folosit talentul cu pricina decât pentru fun; nu de alta, da' mă pocneşte instantaneu şi râsul, deci n-aş face bani buni din actorie. În rest... da, şi eu ca omul, ba la un film super plângăcios - nu, în nici un caz Titanic, sau din seria filmelor lacrimogeno-cheesy - gen Hatchiko, ba de nervi, ba de inimă albastră, da' fără să depăşesc limita regulamentară. Limita mea, care are toleranţă scăzută la bâzâieli.

Dar nu despre "sensibilitatea" mea va fi vorba azi. Azi va fi aşa: habar n-am cum să reacţionez când plâng femeile. Bine, nu ştiu cum să reacţionez nici dacă leşină; da' acolo măcar ştiu că cică două palme reprezintă primul ajutor. Aia aş putea să fac, dar doar în cazuri de forţă majoră. Da' cum reacţionezi când plânge? Când îi tremură cămăşuţa pe ea? Când i se înoadă lacrimile-n barbă şi se-neacă, ba chiar e plâns din ăla cu hohote şi sughiţuri?

Recunosc cu lăbuţa pe inimă că mă blochez. Adică, nu ştiu ce să fac. Şi da, ai grijă, calci pe teren minat. Oricând poate să explodeze, pentru că se întâmplă cam aşa: dacă a început să plângă, şi are un motiv serios pentru chestia asta, atunci există 90% şanse să fi provocat tu chestia cu pricina. Dacă nu direct, măcar indirect. Restul de 10% e insignifiant. Dacă n-ai fost tu, sigur există o vagă legătură şi cu tine. Iar dacă nu există, atunci felul în care te blochezi va trasa legătura cu pricina.

Dacă îi spui c-o să fie bine, ghici ce! Nu, nu se va calma, ba chiar va începe să plângă mai tare, pentru că nu, nu ştii şi nu poţi înţelege toata complexitatea lucrurilor care ar trebui rezolvate pentru a fi bine. Şi da, mai e ceva: cu cât îi spui că va fi bine mai des, cu atât va crede mai puţin. Plânsul continuă.

Dacă nu o bagi în seamă... atât îţi trebuie. Vrei machiaj semipermanent, fără produse cosmetice? Sau, mai grav, vrei să vezi cum toată durerea se transformă în furie pentru că nu-ţi pasă? Nu, clar nu vrei asta. În nici un caz nu rezolvi nimic, trezeşti doar alt gen de sentimente; de data asta canalizate exclusiv pe tine.

Bun... nu, nu încerca să dai sfaturi. Orice idee strălucită îţi va veni, păstreaz-o pentru tine. E mai sigur. Nu de alta, dar s-ar putea să fie interpretat taman invers decât l-ai avut tu în intenţie; şi explicaţiile sunt greu de dat dacă plânge în continuare.

S-o iei în braţe, s-o linişteşti... da, ar fi o idee. Da' nu încerca decât dacă eşti 100% convins că nu eşti tu de vină. Altminteri s-ar putea să se lase cu sânge. Şerveţele? Mda, sunt bune de avut lângă, da' oferă-le cu graţie şi fără mesaje subliminale; n-ai vrea să creadă că are nevoie de şerveţelele sus-numite. Doar erau acolo, şi te-ai gândit, că poate, dacă vrea şi crede de cuviinţă, le-ar putea lua, doar aşa, cât să-şi tamponeze ochii, nu, nu e necesar, numai şi numai dacă vrea... O replică amuzantă? No way! Never! Păstrează chestiile inteligente pentru momentul în care va fi în dispoziţie să guste replicile amuzante, smart ass! Replici lacrimogene? Ar da rezultate dacă n-ar fi deja inundaţie.

Şi nu, nu încerca să schimbi subiectul. Sucbiectul? Care subiect? Dacă ai şti clar despre ce e vorba, poate ai putea spune ceva, da' surpriză! Ca de obicei, eşti puţin în ceaţă. Adică da, ştii în mare despre ce e vorba, da' nu ştii toată esenţa; pentru că n-ai apucat să auzi chiar tot, pentru că te-ai blocat când ai văzut că-ncepe să plângă. Da, ştiu, cerc vicios...

Reluând. Un amic spunea că, atunci când încep femeile să plângă, mai bine le laşi în pace. Întrebi dacă vor să vorbească, primul răspuns va fi clar "nu", aşa că le laşi să se calmeze şi apoi, dacă îţi vor face onoarea, vor vorbi cu tine. Problema e că nu pot face asta. Pentru simplul motiv că, dacă chiar aş avea motiv de plâns, nu mi-ar plăcea să mă simt lăsată aşa, să mă calmez cu de la mine putere. Da' pe bune că nu ştiu nici ce-ar merge ca să mă calmez... În concluzie, nici ce ar calma altă femeie nu ştiu. Rămân la partea cu blocatul. Nu, nu dă rezultate, da' măcar ştiu c-am reacţionat cum ştiu eu mai bine.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

În doar 5 minute

Cel mai mult îmi ia să mi se usuce părul. Asta pentru simplul motiv că refuz sistematic să folosesc foehn-ul. Nu, n-am nici o teamă legată de sus-numitul obiect ce se bagă-n priză şi-ţi usucă instantaneu podoaba capilară, doar că mi-e lene. Pe bune acu', de ce să mă chinui în fiecare zi să-l scot din sertar, să-i aşez frumos firul, să-l bag în priză şi să-l mai şi aud bâzâind, când pot foarte bine să apelez la metoda tradiţională, prosopul-turban? Revenind, asta îmi ia cel mai mult. În rest, în cel mult 10 minute-s gata. Îmbrăcat, cremuit, parfumat, încălţat şi ieşit în trombă pe uşă. Unul dintre motivele pentru care nu întârzii; nu de alta, da' toate ceasurile-s cu 5 minute înainte, deci niciodată nu voi şti exact cât e ceasul; dar asta e deja altă poveste.

Şi nu, nu despre Speedy Gonzales Me va fi vorba azi. Azi va fi aşa:

Dacă ai de gând să ieşi în oraş cu o femeie, cel mai important lucru pe care trebuie să-l ai în dotare e răbdarea. Nu, nu florile pompoase, nu cutia cu bomboane, nu chitara pentru seranade sub balcon şi nici măcar - după cum cred unii - cardul bine aprovizionat. În nici un caz. Pur şi simplu răbdare. E esenţială, dacă nu vrei să simţi cum îţi cresc firele albe. Pentru că, în ciuda faptului că ştie de ceva timp ora stabilită pentru întâlnire, mereu va exista acel amănunt pe care trebuie să-l aranjeze pentru că, altminteri, n-ar fi perfectă. Şi n-ai vrea să se simtă imperfectă, nu? Crede-mă pe cuvânt, n-ai vrea.

Faza e că începe pregătirile cu ore înainte. Trecând peste duşul ăla care ar rivaliza cu o baie relaxantă, ajungem la chestiile care, în mod normal, n-ar lua mai mult de 30 de minute. Ghici ce! Iau mult mai mult. Manichiură, pedichiură, o, da, unghie greşită, luat tot de la capăt, ups, iar nu s-a uscat la timp, foloseşte foehn-ul ca să le usuci sau scoate-le direct pe geam, poate-poate bate vântul ceva mai tare; până nu s-a uscat complet, oricum nu poţi face mai nimic. Doar planuri despre care va fi următoarea mişcare. Alergat cu bigudiurile dintr-o parte în cealaltă a casei, pentru că nu găseşti de nici o culoare trusa aia în care era pensuliţa magică, pe care o foloseşti pentru că e ca şi cum ar machia singură; da' nu-i. Insistă să se ascundă, aşa că scoate bigudiurile în timp ce-o cauţi. Împiedică-te de tubul cu spumă, înjură colţul patului care tocmai acum s-a găsit să stea în drum, câteva cuvinte de dulce şi pentru firul ăla pe care da, tu l-ai uitat în priză, da' nu contează, pentru că oricum ai reuşit să eviţi în ultimul moment o întâlnire de gradul 3 cu biblioteca, şi dă-i înainte cu pregătirile.

Şi, frate, multe sunt lucrurile pe care nu trebuie să le uiţi. Nu de alta, da' fiecare are o ordine şi-o disciplină, şi nu carecumva să le încurci ordinea, pentru că te-ai ars. De la capăt, şi ai grijă să nu mai sari peste nici o etapă de data asta, pentru că deja eşti în întârziere. Nu cu mult, doar vreo 5 minute, da' încă n-ai decis ce vei purta, deci extinde timpul de aşteptare la nelimitat.

Rochie, fustă, pantalon? Hmm... grea alegere. Parcă ai lua o rochie, da' e cam frig afară; înăuntru în schimb o să fie cald, aşa că n-ar fi o problemă. Da' nu-i mai bine fusta aia de-ai cumpărat-o ieri şi încă nu i-ai făcut ieşirea-n lume? Da' dacă e aia, ce bluză? Cu mânecă scurtă, sau lungă? Iar, depinde de ce fel e afară, aşa că mai scoate o dată nasul pe geam, nu de alta, dar n-ai vrea să te păcăleşti şi să-ngheţi de tot. Şi totuşi, e cam frig; pantalon ar fi o alegere potrivită. Doar că nu merg cu tocurile alea pe care le-ai visat cu o noapte în urmă, şi pe care arăţi mai mult decât bestial. Neee, pantalon is so last year. Revenim la fustă. Şi da, nu se potriveşte cu poşeta pe care deja ai asortat-o mental cu pantofii, deci clar va fi rochia. Şi la rochie ce merge? Colier sau medalion? Merg amândouă, de asta e şi mai grea decizia. Şi dacă nu vrei nici în ruptul capului să renunţi la ideea de eşarfă deja e din ce în ce mai complicat. Da' eşarfa o poţi scoate oricând, deci n-ar fi cea mare problemă, şi totuşi, colier sau medalion? Şi poşeta? Poşeta merge cu pantofii? Da, am stabilit deja că merge... Da' deasupra? Deasupra nu poţi pune orice, pentru că trebuie să se potrivească cu întregul, adică şi cu ce ai pe dedesubt, şi cu machiajul ăla pe care finalmente l-ai finalizat. Şi da, înainte de a ieşi pe uşă, exact în momentul în care ai impresia că mai mult decât perfect nu se poate... aha, ai uitat să scoţi firul ăla din priză. Deci întoarce-te, asigură-te că toate sunt la locul lor, şi parcă ai mai vrea să mai asezi câte ceva, da' hmmm... cine mai stă să numere cu cât eşti în întârziere? Noroc că există telefonae mobile pentru a sms-ui candid "întârzii puţin".

Puţin? Da, ştiu că timpul e relaiv, da' n-am să-nţeleg de ce, dacă e relativ, nu e niciodată de ajuns. Ca să nu mă întind prea mult, zic: răbdarea, frate, e sfântă. Şi da, tot timpul ăla pe care l-ai petrecut în frig - pentru că nu ştiu cum se întâmplă da' cele mai multe aşteptări sunt în frig - devine insignifiant când o vezi cum apare perfectă. Perfectă, zic, pentru emfază. Da' nu te gândi nici un moment că e perfectă special pentru tine; e perfectă pentru că aşa e ea mereu.

Pân' la următoarea aşteptare, la bună vedere!

Cred pentru c-a zis ăla

Cei care mă cunosc ştiu că limita mea de toleranţă e undeva aproape de zero. Şi a crescut considerabil în ultimii ani, pentru că a fost mult timp sub acel zero. Cu alte cuvinte nu, n-o să zâmbesc frumos dacă nu-mi placi. Nu, n-o să-ţi spun că-ţi stă bine dacă te-ai împopoţonat ca o varză; n-o să te desfiinţez, dar nu-mi cere să te laud. Nu, dacă nu-mi place ceva, apăi nu-mi place pân' la capăt. Dacă m-ai călcat o dată pe ficaţi e over. Dacă mi se pare mie că ai întrecut limita e deja kaput. Şi nu, n-am crezut niciodată în faza aia hai să ne ţinem cu toţii de mânuţe, să zâmbim fericiţi şi să ne bucurăm unul de compania celuilalt. Îmi plac anumiţi oameni - puţini ce-i drept - dar şi ăia ştiu că anumite chestii nu se fac; cu alte cuvinte, dacă eu nu folosesc anumite chestii pe tine, mă aştept ca reciproca să fie valabilă.

În ordinea asta de idei da, recunosc, toleranţă zero. Dar, ca să parafrazez pe cineva, ţine foarte bine faza cu live and let live. Atât timp cât nu te amesteci în ciorba mea, poţi sta şi-n cap pentru că, sincer, nu-mi pasă. De-abia dacă te gândeşti tu că ar fi bine să-mi schimbi ordinea şi disciplina intervine problema. Şi mă transform. Dar nu despre momentele mele de transformare va fi vorba azi. Azi va fi aşa:

Persoane care se manifestă, fără să ştie cu ce se mănâncă, sau care generalizează în baza unui singur exemplu cunoscut. Şi da, cazurile sunt multiple.

Începem cu leit-motivul rromi. Că sunt răi, hoţi, pungaşi, leneşi şi lista poate continua în aceeaşi tonalitate. Bineînţeles că imaginea e formată în baza celor douăjdemii de emisiuni pe care le urmăreşti cu sufletul la gură zi de zi saaaau, mai tare, din ce ţi-au povestit alţii. Eu, una, nu pot zice chestia asta. Pentru că majoritatea rromilor pe care i-am cunoscut erau de treabă. Da, am dat şi peste unii care erau exact descrierea telenovelistică de la televizor, dar să îi bag pe toţi în aceeaşi oală ar fi exact cum spunea gazda din Cluj că moldovencele sunt împuţite. Adică, i-ai luat tu pe toţi la puricat? I-ai verificat pe fiecare în parte pentru a vedea că se încadrează în tipar? Ai avut măcar contact cu ei, sau te bazezi aşa, că dacă teve-ul zice, aşa trebuie să fie?

Numărul doi, evreii trebuie să moară. De ce? Pentru că aşa zicea Hitler? Păi, nu te supăra, da' eşti neo-nazi de carton. N-ai cunoscut nici un evreu în viaţa ta, sau dacă ai cunoscut cel mai probabil n-ai ştiut că e, da' e şmecher să-ţi tatuezi svastica în frunte şi să declari sus şi tare că ei trebuie să moară. Ţi-au mâncat pensia? Ţi-au furat caii de la bicicletă? Ai muncit în locul lor sâmbăta? Nu. Şi-atunci? Unde-i baza aia solidă pe care-ţi întemeiezi convingerile? Unde-i chestia aia palpabilă care a declanşat faptul că vezi roşu când auzi de evrei?

Trei. Maidanezii trebuie să moară. Aici e cu şustă, pentru că se vine cu exemple lacrimogene despre persoane hăcuite de răul suprem, maidanezul doritor de sânge. Da' despre majoritatea maidanezilor, înfometaţi şi paşnici? Ăia ce vină au? Nuu, că vezi tu, că dacă unul e agresiv, mai bine-i omorâm pe toţi. Păi, pe principiul ăsta, dacă omorâm un criminal în serie, hai să-i terminăm toată familia, pentru că răul clar zace-n ei. Da, mi se ridică sprânceana, pentru că am mai spus. E de-a dreptul sublim să vezi atâta umanitate din partea unora care n-au bunul simţ şi decenţa de a-şi steriliza animalele de companie, şi care consideră firesc să lase cutia cu puii proprii şi personali în ograda altora. Dar, hei, e mai uşor să ne dăm oripilaţi de ce au putut face câinii, decât să gândim că nu, nu dispar cu de la sine putere, şi nici să-i omori de-a valma nu-i o soluţie. Ăia 2%? Dă-i la orfelinate şi plânge-te în continuare că s-au înmulţit maidanezii. În nici un caz nu te gândi că i-ai putea redirecţiona spre o sterilizare care ar rezolva problema...

Patru. Persoanele gay sunt împotriva firii. Chit că recunoşti deschis că n-ai cunoscut niciuna, sau nu ţi-ai dat seama că e. Dar dacă majoritatea spune, clar aşa trebuie să fie. Nu, nici nu încerca măcar să-ţi creeezi o părere proprie şi personală, ia de-a gata ideea, pentru că ar muri prea mulţi neuroni dacă te-ai obosi să gândeşti singur. Aici nu bat apa-n piuă, pentru că e dezbătut şi răsdezbătut subiectul. L-am prezentat doar ca leit-motiv.

Care e legătura între ideile luate de pe tavă şi toleranţă? Simplu: ţi se zburleşte părul când auzi despre o anumită categorie, fără să fi avut contact direct cu ea; intoleranţă indusă de principiile altora.

Şi da, chestia majoră legată de toleranţă e în felul următor: eşti tolerant în măsura în care toţi cei din jur zic ca tine. Dacă iese unul din tipar, zbang! I-ai luat glanda. Asta în timp ce lauzi măreţia umanităţii şi te dai cea mai tolerantă persoană din lume. Sânge pe pereţi! Şi, repet, sânge pe pereţi! Nu, nu e vorba că eu, ca fumător, n-am nimic împotriva nefumătorilor, atât timp cât mi se dă şi mie un anume loc public - a se citi "cafenea" - , unul singur, în care să pot fuma în voie. Şi nici că n-am nimic împotriva celor care nu suportă animalele, atât timp cât nu le rănesc. Nici că n-aş face lagăre pentru ascultătorii de manele atât timp cât nu mă leagă de scaun şi nu-mi lipesc de urechi căşti cu sus-numitul gen pe repeat. E aşa: n-ai cum să fii tolerant, cu anumite excepţii. Eşti sau nu. Pentru că nu există cale de mijloc. Dar măcar fii una din două bazându-te pe ce crezi tu, nu pe ce au zis alţii despre.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Gratii pentru fum

Lungi, scurte, slims sau nu, lights, roşii, ultra light, colorate, filtru bio, fără filtru pentru că era tutun autentic şi veritabil, da, le-am încercat pe toate. Da, ştiu că nu face bine; nici plămânilor, nici ficatului, nici unui alt organ şi, vorba unei colege, nici măcar portofelului. Da' asta e. Fumez şi nu mi-e ruşine s-o recunosc. Că nu-mi plac femeile care fumează pe stradă, asta e o altă parte a problemei; că-mi place teribil să te văd cum te joci cu ţigara înainte de a o aprinde, că da, mi se pare porno o femeie care ştie să fumeze cu graţie, asta e iar altă parte. Pentru că fiecare avem maniile proprii şi personale.

Am fumat în curtea şcolii, la blocurile de lângă şcoală, pe coridorul trenului, pe plajă sau la "poalele munţilor". Casa mea e casă de fumători cu tradiţie. Nici o cafea fără ţigară, nici un pahar de vorbă fără.

Ei, în ordinea asta de idei, mi s-a zburlit codiţa când am auzit că s-au trezit unii cu o idee măreaţă. Măreaţă zic? Maiestuoasă, debordând de genialitate, inegalabilă şi de-a dreptul maximă: să se interzică fumatul în locurile publice. Inclusiv în cafenele şi baruri, chit că au spaţiu special amenajat pentru fumători, sau că sunt exclusiv pentru fumători.

Sprânceana mi se ridică vizibil. Adică, cu ce drept te bagi peste plăcerea mea? Cu ce drept vrei să-mi suprimi paharul de vorbă? Înţeleg că nu e tocmai plăcut să-ncerci să devorezi o pizza şi să-ţi fie suflat fumul în nas. De asta s-au inventat locurile exclusiv pentru fumători. Pentru ăia de n-au treabă cât fum inhalează. Da' nu, că vezi tu, că sunt unii mai catolici decât papa, care-ncearcă să salveze bietul tău plămân. Păi, nu vreau să-mi fie salvat. Cine a murit şi te-a lăsat pe tine salvatorul plămânilor? Sunt majoră, sunt vaccinată, de ce simţi nevoia imperioasă de a mi te băga în viaţă? Eu ţi-am zis cum anume să speli şosete? Sau câtă sare să pui în mâncare? Nu. Şi-atunci de ce să-mi interzici să fumez într-un spaţiu public care, apropo, are aerisire şi tot ce-i trebuie pentru a fi numit "pentru fumători".

Că cică din cauză că-n discoteci şi-n cluburi se fumează, tot mai mulţi adolescenţi se apucă de fumat. Nu zău? Să mori tu? Eu m-am apucat de fumat în aer liber. Da, în aerul ăla liber unde cică, dacă trece legea, va fi voie în continuare să fumezi. Şi nu te apuci de fumat pentru că se fumează în cluburi. Te apuci pentru că, una din două, ori îţi place, ori te iei după ceilalţi. Şi după ceilalţi te poţi lua la fel de bine şi fără să se fumeze în sus-numitele locaţii. Adică, pe bune acu', dacă vrei neapărat, te apuci şi pentru că toată gaşca fumează în parc; nu e nevoie de patru pereţi şi de muzică pentru chestia asta.

Şi da, unii au vaga impresie că dacă nu mai poţi fuma decât afară, o să te laşi. Newsflash: that's bullshit! De vreo 3 ani nu mai avem spaţiu pentru fumat în interiorul clădirii la serviciu. Şi-a nins, a plouat, a fulgerat, a fost o vreme de-ţi îngheţa şi sângele în vene. M-a oprit asta să-mi fumez ţigara de pauză afară? Pe mine sau pe oricare alt fumător? În nici un caz! Cu glugă, fular, echipament de ski şi tot se iese la ţigară. Pentru că vrem. Pentru că arde plămânul, pentru că pauza e mai frumoasă când tragi din ţigară, pentru că, în timp ce unii aleg să bage-n ei ca sparţii tocăniţă după ciorbă, după alte ţâşpe feluri de mâncare, eu aleg să fumez. Şi, repet, n-am auzit pe nimeni să interzică mâncarea aia total nesănătoasă în spaţiile publice.

Că vezi tu, dragă doamne, nefumătorii sunt afectaţi de fumul din baruri. Da' dacă scrie mare "spaţiu pentru fumători", ce cauţi tu, nefumătorule, acolo? Sau, dacă tot cauţi ceva, atunci înseamnă că ştii că nu-ţi face bine, da' o faci pe barba ta. De ce să sufăr eu pentru că tu nu fumezi? Nu-ţi bag ţigara pe gât, nu te corup, nu te oblig să-mi inhalezi fumul. Vii din proprie iniţiativă, cu toate că ştii că se fumează. Deci, nu mai e problema mea.

Da' sunt unii aşa care au impresia că sunt salvatorii întregii planete. Ghici ce, postul e ocupat demult. Lasă fumătorii în plata lor; când o să se interzică alcoolul în locurile special autorizate, când hamburgerul va deveni legal doar în ograda proprie şi personală, de-abia atunci să ai măreaţa idee de a interzice şi fumatul. Dar unora poţi să le baţi un cui în cap şi tot n-or să priceapă. Pentru că, mai e o chestie: ei s-au lăsat de fumat. Aşa, şi? Bravo ţie! Înseamnă că ai mai multă voinţă şi mai multă iubire de sine decât mine. Da' nu-mi îndesa pe gât salvarea ta. Nu ţine. Dacă tu te-ai lăsat, nu înseamnă că toată planeta trebuie să-ţi urmeze exemplul. E exact ca faza aia: cei care se căsătoresc vor să-şi combine prietenii single; cei care au copii vor să ai şi tu minunea de o au ei acasă.

Din punctul meu de vedere asta e ceva de genul: eu m-am nenorocit, hai să fie şi ceilalţi aidoma mie. De ce ei să se bucure şi eu să sufăr? Da, dacă eşti fost fumător şi vrei să-i corupi şi pe ceilalţi la binele tău, pentru mine înseamnă aşa: mamă, ce-ai mai trage dintr-o ţigară, da' nu poţi, pentru că te-ai lăsat. Dar când intri-ntr-un loc public, unde ceilalţi da, fumează, parcă te prinde dorul şi pofta. Aşa că mai bine vii cu ideea de a îndepărta ispita, pentru că altminteri nu te-ai putea ţine de nonfumat. Asta e de-a dreptul patetic.

Şi-nc-o chestie şi-nchei: din câte ştiu eu, fiecare doarme după cum îşi aşterne. Dacă eu pipez la greu, e o alegere proprie şi personală. Dacă tu nu, e la fel, alegerea ta. Da' pe bune că mă faci să mă simt puţin retardat încercând să ai grijă de mine fără ca eu să-ţi fi cerut chestia asta. Şi da, sunt unii care nu mai pot de grija altora; da' mă gândesc eu aşa: nu oboseşti? Nu te plictiseşti să-ţi tot bagi nasul în chestii care nu te privesc? Nu vezi că n-avem voie de salvare, ci doar să fim lăsaţi în pace? Şi, ca să citez, "get off my back or I will attack"... Şi nu vrei asta.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.48

Zi aniversară, melodie specială. And again, story of my life...





Enjoy!

Un an

Începeam aici. Acu' exact un an pentru că da, nu pot să trec peste azi fără tort şi lumânare. Una singură, pentru că n-are decât un an. Blogul, adică.

Fără statistici, fără cifre, fără (prea mult) împăunat, zic aşa:
Evident că am avut probleme în primul rând cu locaţia şi design-ul lui; pentru că nu ştiam cu ce se mănâncă. Nici acu' nu ştiu prea bine, recunosc asta cu lăbuţa pe inimă. Da' m-am învârtit, m-am sucit, am pus cap la cap şi-a ieşit cât de cât decent. Şi nu, nu l-am creat din proprie iniţiativă; a fost aşa, mai mult o idee sugerată. Cum că mi-ar prinde bine. Cum că n-am mai scris demult, cum că aş avea un loc propriu şi personal unde să-mi dau părerea, unde să dau cu capul atunci când doare, unde să mă hlizesc dacă simt nevoia. Şi da, mi-a prins bine. Şi la fel de da, a ieşit Peşti...

Un an pe care n-am simţit neapărat nevoia să-l trăiesc. Care se încăpăţânează să nu se termine, cu toate că am schimbat calendarul.

Persoane din blog-roll care au rămas acolo de la bun început; altele care au dispărut din cauză de... să spunem idei incompatibile. Unele care au rămas din inerţie, altele care au dispărut fără motiv; palpabil. Oameni cunoscuţi virtual, oameni care da, au ajuns să-mi fie dragi, oameni pe care-i întreb din când în când de sănătate nu din obligaţie - pentru că, să ne aducem aminte, eu nu fac asta - ci din plăcere. Mulţi cu care-mi încep dimineaţa; ce-au mai făcut, ce-au mai zis, cu care dintre ei râd sau plâng azi. "Scriituri" diferite. Unii care spun că viaţa e o acadea uriaşă şi roz, alţii care mă fac să vreau să mă întind pe canapea şi să aştept să - da, recunosc - mi se deznoade venele.

Postarea din fiecare dimineaţă - dimineaţa mea care, de cele mai multe ori e prânzul altora - cu cafeaua în faţă şi ţigările alături. Aia care trebuie să iasă măcar bine. Nu pentru ceilalţi, cât pentru mine. Pentru că-n anul ăsta am spus mai multe despre mine decât în toată viaţa; cei care au ştiut să citească printre rânduri, au înţeles.

Şi da, am realizat că diferenţa dintre a scrie pe hârtie şi a pune direct "pe Internet" e una uriaşă. Pentru că hârtia nu arde. Nici memoria, de altfel. Pe când blogăreala e aşaa... să spunem uşor de copiat? Da, ştiu, mania universală. Şi nu, n-o să bat apa-n piuă pe tema asta; spun doar atât: mi s-a acrit de persoane care copiază nu ideile - pentru că astea sunt, până la urmă, general valabile - ci felul de exprimare, "ticurile" verbale, ba chiar şi modul de a pune virgula. M-am obişnuit şi cu asta, pentru că nu poţi să-i baţi un cui în cap cuiva pentru a pricepe. Show must go on...

Călcat pe ficaţi şi sânge pe pereţi. Expresiile de zi cu zi. Dar nu despre asta va fi vorba azi, cu lăbuţa pe inimă, cu sprânceana ridicată, cu căciula dată pe spate, indubitabil şi-n în ordinea asta de idei zic: săru' mâna pentru că m-ai bătut la cap să-l pun pe picioare. La un moment dat îmi trecuse prin cap după primul an să-l opresc; "suicid virtual" cică se cheamă. Şi-am îndepărtat rapid ideea. Pentru că nu scriu pentru ceilalţi, scriu pentru mine. Dacă place, de bine; dacă nu, repet, sânge pe pereţi. Şi-aşa dau drumul încă unui an. Cinic, acid, pufos, floflos, de nervi dătător, real, ireal, caustic, sângeros, hilar, mă rog, toate chestiile pe care le iubeşti sau urăşti.

Pân' la următoarea aniversare, la bună vedere!

Biblia cu dileme - p.1

Că m-a speriat Apocalipsa am recunoscut-o, şi-o susţin. Apocalipsa aia din carte, adică. Pentru că am avut şi eu, chiar dacă puţini vor crede asta, perioada mea religioasă. Aia în care credeam cu tărie în rai, şi-n iad, şi-am citit şi Biblia, şi vieţile sfinţilor, şi cărţi de rugăciuni mai vechi decât vechimea însăşi; ba chiar am avut şi-un cult pentru icoane. Frate, cu cât erau mai chinuite, cu atât îmi plăceau mai mult; şi-aş fi stat ore-n şir să le privesc, să mă gândesc ce poveste stă în spatele lor, să-mi doresc să fi trăit atunci. Şi-apoi am împlinit vreo 9 ani, şi mi-a trecut.

Bine, recunosc că mă fascinează în continuare Isus-ul lui Zeffirelli şi diavolul lui Mel Gibson - cred că am mai spus asta pe undeva - dar perioada mea maniaco-religioasă a dispărut demult. Evident că după ăia 9 ani multe chestii au început să se bată cap în cap. Şi-aşa au apărut dilemele. Şi-o luăm cu începutul:

Trecem rapid peste Adam şi Eva care cică au făcut copii în draci; atât de mulţi încât au suprapopulat planeta. Şi peste faptul că din ei au reuşit în mod miraculos să iasă şi albi, şi negri, şi piei-roşii, şi asiatici, şi o groază de alte culori, de m-am întrebat la un moment dat dacă nu carecumva cei doi iniţiali aveau culoarea curcubeului. Că de călcat strâmb nu poate fi vorba, din moment ce erau singuri singurei...

Da' cu potopu'? Cu potopu' cum a fost? Şmecher tare Noe ăla de-a proiectat ditai arca şi marinar fără pereche de a ţinut-o la suprafaţă atâta timp. Era mai ceva ca Ahab. Da' câtă răbdare, câtă ştiinţă, cât timp liber de-a reuşit să adune câte o pereche din fiecare vietate, şi să le conducă cuminţi pe arcă. Avea şi cuşti? Normal că avea! Cuşti separate, cu trocuţe cu mâncare şi apă, să se simtă oaspeţii ca acasă, ba chiar seara probabil aveau şi program artistic, spre bucuria şi încântarea puilor care, indubitabil, n-au întârziat să apară. Problema e, cum a reuşit semeţul Noe să-şi dea seama de sexul fiecărei vieţuitoare? Adică, bagă cineva mâna-n foc că a ales parte feminină şi parte masculină pentru toţi? Da' la melci cum şi-a dat seama? Şi clar la elefanţi a avut mult de lucru, nu pentru că n-ar fi putut ghici, ci pentru că elefanţii sunt mai căpoşi din fire, şi clar a avut o discuţie filozofică cu ei înainte de a-i urca pe vas. Vas spun? Păi, sincer, cred că a fost o întreagă flotă, da' Biblia nu spune nimic de alte bărci, deci clar tre' să fi fost una singură...

Şi cică dinozaurii au murit din cauza potopului sus-menţionat. Ei, acu' oi fi eu cu capul, da' nu ţin minte să fi văzut vreun dinozaur în Biblie. Asta înseamnă că Noe n-a salvat decât animalele care-i erau cunoscute; şi-atunci pinguinii cum au supravieţuit? Da' urşii polari? Şi cangurii? Ăia tre' să fi urcat clandestin în arcă, pentru că nu ştiu să fi văzut nici Noe, nici Moise şi nu, nici măcar David vreun cangur în carne şi oase. Greu, greu de tot.

Dup-aia vine faza aia conform căreia bărbat plus femeie egal exclusiv copii. Şi da, doar bărbat şi femeie; orice altă combinaţie e menită pierii din start. Adică, iadul te aşteaptă, dragă Camelia. AAAA!!! Mi se zburleşte codiţa. E în colţuri. Şi nu, nici nu mai zic nimic despre păcatul cel negru şi fără de scăpare al gay-tudinii; da' faza cu exclusiv pentru procreere? Păi, e ceva de genul ai procreat, poţi să te aşezi linişti pe canapea, să aştepţi să ţi se deznoade venele. Nu mai poţi procrea? Coliva, popa şi locul de veci. Cam asta a fost tot. Scopul şi idealul în viaţa creştină sunt minunatele mlădiţe ce vor creşte-n urma ta. Ei, nu zău? Să mori tu? Şi dacă mie nu-mi pasă de minunatele mlădiţe? Şi dacă mă doare fix doi metri mai în faţă de ce va fi peste 100 de ani? Păi, din nou, iadul te aşteaptă.

Iadul ăla în care te vei întâlni cu musulmani, şi budişti, şi atei, şi cu toţi cei care nu sunt drept creştini şi botezaţi în religia cea veşnică şi adevărată. Pe bune? Promiţi? În cazul ăsta va fi o petrecere pe cinste. Shot după shot, după narghilea, după dansuri din buric, după manevre de control al respiraţiei, ca să poţi bea mai abitir. Daps, sună bine iadul ăsta. Da fereşte-te tu, copil ce crezi în îngeraşi cu harpă, de iadul ăsta, pentru că şi se va cere la intrare permis şi cu inocenţa din dotare n-ai nici o şansă. Tre' să fii câtuşi de puţin "corupt", aşa că ia-ţi adio de la narghilea, şi de la desfătările păcătoase. Iadul nu-i de tine.

Başca faza ailaltă: ce mai tre' să se fi speriat sfinţii când l-au văzut pe Neil Armstrong trecând cu nava lui direct pe lângă norişorii lor, şi punând piciorul pe lună. Sau n-a trecut prin rai în drum? L-a ocolit cu graţie, pentru că era pământ interzis? Mă rog, nori interzişi? Oricum, nu cred că le-a picat tocmai bine, şi-au avut ce discuta săptămâni în şir la un pocal de... ce beau sfinţii. Apropo, sfinţii beau? Nuu, că ar însemna că se dedau la cele lumeşti. Deci le e sete o eterninate, nu?

Evident că nu sunt singurele dileme. Mai am destule în trăistuţa fermecată, dar le las pe altădată. Nu de alta, da' am programul încărcat cu chestii menite să mă arunce direct în iad. Iadul ăla cool.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Din obligaţie?

E ştiut faptul că-mi plac cadourile. Să le primesc, dar mai ales să le fac. Să le caut, să umblu din magazin în magazin, să mă enervez că nu găsesc exact ce vreau, să dau nas în nas cu cadoul perfect, la care nici nu mă gândisem măcar, dar da, să fie ză cadou, să le bibilesc, să le întorc pe toate părţile şi da, într-un final, să le dau. Pentru că n-am cumpărat niciodată un cadou pentru că trebuia. Nu fac nici un cadou pentru că trebuie, ci pentru că aşa simt. Pentru că persoana cu pricina e îndeajuns de specială pentru a primi un cadou de la mine. Altfel, de complezenţă, nu mă bag. Nu mă pasionează, nu mă interesează, nu, nu, voi face nimănui nici un cadou doar pentru că aşa ar trebui. De asta doar un număr foarte limitat de persoane e cadorisit de mine.

În ordinea asta de idei, n-am priceput următoarea fază:
- Fată, vine martie. Mă cheleşte de bani...
- De ce, fată?
- Păi, fată, să-ţi spun: nu ştiu cum s-a nimerit, da' în martie e aşa... Ziua femeii, deci tre' să-i iau ceva maică-mii, lu' soacră-mea, lu cumnată-mea şi lu' cumanta cealaltă. Mai e şi ziua lu' a meu; dup-aia e ziua lu' mama, ziua soacră-mii, ziua lu' tata şi, colac peste pupăză, chiar înainte de salariu mai e şi ziua bunică-mii. Vine aprilie, şi e aşa: ziua lu' naşa, lu' unchiu, lu' mătuşa, lu' vecina aia bună de-mi dă tava de prăjituri, cumnatu' fratelui soacră-mii, plus vreo trei colegi de facultate. Faliment scrie pe mine!
- Hai, fată, da' ce, le iei la toţi? Cu vecina ce-ai? Şi pe soacră-ta nu spuneai că o rezolvi cu setul ăla de l-ai primit de Crăciun? La fel şi pe cumnată-ta?
- Ei, fată, da, aşa e , că oricum nu le folosesc, da' tot e mult, fată... Lu' a meu am zis că-i iau un aftershave, că el nu e pretenţios, da' dacă stai să le aduni...

Ok, ce nu e în regulă cu toată imaginea asta? Să spunem că, în primul şi-n primul rând, se presupune că faci cadouri din plăcere, în nici un caz din obligaţie. În al doilea rând, parcă nu e fair play să te plângi cui apuci de cât de mare suflet eşti tu, şi cum te rupe financiar, în măsura în care faci cadouri primite deja; trafic cu cadouri se cheamă, pentru necunoscători. În al treilea rând, lu' al tău, n-ar trebui să-i oferi atenţie specială? Adică, se presupune că ţii la el mai mult decât la întregul clan, şi măcar din când în când merită atenţie specială. Pe bune, tu ai strâmba din nas dacă ar veni cu un buchet de flori şi-o cremă de mâini; reciproca nu e valabilă?

Mi se ridică sprânceana, am deja codiţa zburlită. Reluăm, când iei un cadou pentru cineva la care ţii cu adevărat (sau pe care-l iubeşti de-a dreptul, după caz) nu prea te uiţi la bani. Adică, ăla e amănuntul cel mai lipsit de importanţă. Pentru că, şi dacă ai face cadou în fiecare zi, tot trebuie să existe o special ocasion care să le întreacă pe toate. Da, în afară de chestiile cute prin care spui în fiecare zi "săru' mâna pentru că eşti lângă mine"; şi trecând peste faptul că fiecare cadou e special doar prin existenţă. Da' nu, nu te uiţi la bani. Pentru că n-ai cum să pui preţ pe ce simţi pentru cineva. Ori faci cadoul pentru că vrei, pentru că simţi, pentru că eşti în stare să stai şi-n cap pentru persoana cu pricina, ori nu-l mai faci deloc. Şi nu, în nici un caz nu te plângi de chestia asta. Există un motiv pentru care cadourilor li se scoate preţul, nu?

Şi, ca să nu mă mai întind, zic aşa: da, faza cu simpla ta existenţă e un cadou îndeajuns pentru mine e clasică. Da' mai şi arată chestia asta din când în când. Dacă nu pentru persoana cadorisită, măcar pentru a-ţi oferi plăcerea de a o vedea zâmbind.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Forever young - p. 2

Am început să muncesc destul de târziu. Adică, unii au carte de muncă de la 16 ani... Eu am întârziat ceva timp la capitolul ăsta. Nu pentru că n-aş fi vrut, ci pentru că, să ne aducem aminte, pe vremea mea maghiara era obligatorie dacă voiai să lucrezi undeva; oriunde, adică. Ei, şi-n ordinea asta de idei, până să reuşesc să intru în legalitate, am făcut diverse; am făcut-o pe jurnalistul, pe omul de radio, pe agentul imobiliar, ba chiar am prins şi vreo două zile de spălat pahare, până când am fost informată că respectivele pahare nu se simt curate decât dacă le vorbeşti pe limba patronului. Din nou maghiara, evident.

Şi-apoi l-am prins pe dumnezeu de-un picior. Cum se mândreau uteciştii cu carnetul lor roşu, aşa eram eu cu cartea mea de muncă. Era palpabilă, era reală, era "pipăibilă cu mâna", era a mea şi lumea toată n-avea carte de muncă mai faină. Inutil să repet că aş fi vrut să fiu avocat, arheolog, psiholog, detectiv particular sau alte chestii de genul ăsta, da' nu mi-a ieşit neam. Aşa că da, prestez în acelaşi domeniu de ceva timp încoace.

Faza e în felul următor: când eram mică, şi mă duceam cu mama la serviciu, mi se părea wow! Era aşa, un loc mare, cu lume multă, toţi făceau câte ceva, toţi păreau serioşi şi preocupaţi, toţi erau adulţi, frate, era o lumea a oamenilor maturi. Şi dacă se duceau la serviciu, clar erau responsabili, şi vizualizai povara aia ce le atârnă pe umeri, ajungeau seara acasă şi aveau discuţii pe care eu sper să nu le duc nici la 50 de ani, despre bani, şi seriozitatea vieţii, şi chestii din astea pe care nu pot să le iau în serios, pentru că nu mă ating.

Şi-mi ridic sprânceana pentru că da, muncesc, da' mă simt încă de parcă aş fi la şcoală. Cu singura diferenţă că nu pot chiuli. În rest, e cam la fel. Prind din zbor ce e de învăţat, pot primi absenţe, pot să mă învoiesc dacă e neapărată nevoie, nu, nu pot sta cu căştile în urechi, trebuie să ajung la o oră anume, număr minutele până la pauză, de ziua mea aduc bomboane, pot primi notă bună sau rea, stau la pupitru, dacă-mi dau interesul pot vorbi la persoana a doua plural cu superiorii, şi lista poate continua liniştită.

Bineînţeles că nu-mi pot motiva singură absenţele, pentru că nu e nimeni atât de distrat încât să uite catalogul în clasă; da' pot aduce scutire de la medic. Nu, nu mai poate garanta maică-mea pentru mine că mi-a fost rău, da' pot să garantez eu pentru mine. Bisericuţele există, colegii care-ţi plac şi cei care-ţi displac, başca ăia care-ţi sunt total indiferenţi, dacă e neapărat nevoie poţi fi şi ascultat, e posibil să ţi se dea şi test... Şi da, mă simt ca la şcoală. Şi nu ca la facultă, unde nu ajungeam decât în sesiune, ci ca la liceu, unde trebuia să ajung în fiecare zi. Problema e că nu mai există alea 3 luni de vacanţă de vară, că cică eşti adult, şi te odihneşti mai repede.

Şi stau eu şi mă gândesc aşa: pentru toată lumea actuală locul de muncă e o continuare a liceului? Mai există persoane care să fie serioase şi dedicate, cam cum îi vedeam eu pe-ai mei când eram mică? Toată lumea face ca mine? Merge la muncă şi dup-aia se amuză pe desene animate pentru că douăzeci şi ceva de ani ai mei sunt incomparabil mai puţini decât cei douăzeci şi ceva de ani ai părinţilor? Pentru că, să ne înţelegem, nu-mi displace situaţia. E ceva gen forever young; şi asta e de bine. Da' va fi forever young forever, sau e doar aşa, o dulce amăgire?

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Moliere şi compania

Puţină ipohondrie n-a stricat nimănui, niciodată.

Deci, dacă te doare capul, e posibil să fi răcit. Să fi tras un curent baban, care a avut nesimţirea de a se infiltra aproape de urechi. Dă-i un paracetamol, şi trece. Trece? Normal că nu trece. Oboseala tre' să fie de vină. Şi compul. Da, în mod clar statul ăla câte 12 ore în faţa monitorului îşi spune cuvântul. Bagă un somn regal, şi trece. Trece? Normal că nu. Şi-atunci, dacă nu-i nici curent, nici oboseală, ce poate fi?

Ceva-ul ăla poate fi o mulţime de ceva-uri. Şi da, normal că nu te gândeşti că e ceva banal, te duci direct spre tumoare pe creier. Aha, d'aia de creşte, şi apasă pe toate rotiţele care ar trebui să se învârtă-n mod normal şi care, într-un final destul de apropiat, o să te omoare. Şi n-ar fi asta tragedia; adică, e tragic, da' nu la fel ca toate chinurile pe care tre' să le suporţi înainte. Asta-i partea gravă. Coliva, pomana, alea-alea sunt inerente. Da' dacă ai tumoare pe creier te zvârcoleşti în chinuri groaznice înainte de marele final; şi asta-i grav. Încearcă şi alte pastile; ceva mai puternic. Şi da, adu-ţi aminte că în fiecare zi stai în curent; pentru că se nimereşte, şi pentru că-i iarna, şi iarna e frig, şi te dor urechile până ajungi la muncă, pentru că, de, n-ai fes, şi ai găsit explicaţia. Io-te, a trecut. Pân' la urmă era curent...

Da' dacă tuşeşti, ce-i? Răceală. Trece cu câteva ceaiuri. Şi nişte sirop de tuse. Trece? Nu trece. N-ai schimbat ţigările, pentru că asta ar fi explicat o tuse de granda. Ai urmat întocmai tratamentul pe care l-a recomandat cu grijă nenea medicul, ba chiar ai luat şi nişte pastile bonus, prin curtoazia "lu' tanti farmacista"; şi tot n-a trecut. Clar e ceva mai grav. Pneumonie? Hmm... asta se vindecă. Da' dacă e mai grav? Atât de grav că nici nu poţi să duci gândul pân' la capăt, pentru că da, se sfârşeşte cu tu murind în chinuri groaznice. Şi-nvârte-te de pe o parte pe alta, şi răsuceşte-te până nu mai poţi, şi adormi pentru că nu te mai ţin neuronii. O, e grav! Ai transpirat în somn! Semn rău, rău de tot! Mai bagă o pastilă şi da, calmează-te. Normal c-ai transpirat dacă ai 5 pături pe tine şi în casă e cald de poţi sta şi-n tricou fără probleme. Şi mai ia o gură de apă. Apă? Frate, rece e. Şi te mai întrebi de ce tuşeşti şi nu-ţi trece. Auzi la ea, pneumonie, sau mai grav! Răceală, frate, babană, da' o simplă răceală. Trece când vei înceta să mai bei doar apă rece, rece de tot. Până atunci, obişnuieşte-te cu gândul că nu, nu vei muri din cauză de tuse... Şi alungă coliva aia din cap; nu e pentru tine.

Ha! Da' ghici ce! Te doare cumva ficatul? Bullshit! Ficatul nu doare decât... decât în cazuri foarte, foarte, foarte grave. Şi treci pe regim; piept la grătar şi legume fierte, şi nu, în nici un caz alcool. Trece? Hmm.. a trecut cam imediat după primul semn. Da' dacă e de rău? Dacă a trecut doar ca să te apuce mai târziu, o dată şi bine, şi să nu te mai lase până când, da, până când mori. Coliva frumos ornată. Da' stai aşa, nu-ncepe regimul încă; nu carecumva ai băgat tu ceva mai multă cafea decât de obicei? Şi ai cam sărit peste somnul ăla de măcar 6 ore în ultimele zile? Recunoaşte, recunoaşte, recunoaşte! Şi ia zi tu drept: nu-i aşa că a doua zi, când te-ai trezit după alea 12 ore la foc automat, n-ai mai avut nimic? Da' nimic nimic? Deci taie de pe listă şi problema cu ficatul, şi obişnuieşte-te cu ideea că n-ai nimic. Nimic fizic adică, pentru că s-ar putea ca toate astea să fie semn că neuronii ţi-s cam obosiţi.

Neuroni obosiţi? Văleu! Încep să înnebunesc? Sânge pe pereţi! Asta tre' să fie. Cum de n-am văzut mai devreme? Şi da, ia neuronii la puricat. Par să fie intacţi. Da' dacă e doar o impresie? Un joc, ca să nu te prinzi? Dacă propria minte-ţi joacă feste? Dacă, de fapt, ce vezi tu nu e realitatea, şi e ceva de genul personalitate multiplă? Dacă eşti deja în cămăşuţa albă şi ai creat propria realitate alternativă? Dacă tu nu eşti tu, şi tastatura e una închipuită? Sau, mai tare, dacă ăia de-au făcut The Others aveau dreptate? Asta ar explica ceaţa; şi zgomotele alea din toiul nopţii. AAAAAAAAAAAAA! Deci, calmează-te, respiră adânc, ia dicţionarul la puricat, opreşte-te la "ipohondru", şi citeşte. Daps, în mod clar suferi de-o boală. Una anume. Da' nu se moare din asta. Cred...

Deci da,... am lămurit-o şi p'asta. Şi-o singură durere rămâne acolo, constantă. Da' pe aia nici un medic nu ştie încă să o vindece...

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Amintire dezgheţată

Am tremurat iarna asta destul. Nu, nu foarte tare, nu, nu ca iarna trecută, da' tot tremurat se cheamă. Fac o paranteză: habar n-am cum s-a dus timpul din februarie trecut până-n februarie prezent; a trecut un an... Închid paranteza pentru că nu zi comemorativă e azi. După cum spuneam, am tremurat. Ba din vina mea, pentru că niciodată nu mă-ndur să pun mai multe straturi care să-mi ţină de cald, ba din cauza iernii în sine, da' am simţit-o, frate, până-n măduva ultimelor celule.

Şi mă gândesc aşa: drăcoteii fiind, cine-şi mai aduce aminte să fi simţit frigul? Şi mergeam, frate, destul pe jos; aşteptam tramvaiul sau autobuzul, başca orele alea continue de joacă, prin cazemate de zăpadă; bulgări, bătăi, alergat şi frig, frig de tot. Da' simţeam? Da' ne afecta? Canci frig.

Da, recunosc cu lăbuţa pe inimă că ieşeam cam roboţel din casă. Când mă-mbrăcam, parcă punea maică-mea tot şifonierul pe mine. Două perechi de pantaloni, maieu, bluză de corp, vreo două pulovere, geacă, perechile de şosete nu mai stătea nimeni să le numere, un şut în fund şi fugi afară. Plus că era faza aia care m-a stresat mereu: căciulă, gluga deasupra şi fularul legat la spate. Deci era maxim şi chinuitor. Se întâmpla aşa: dacă erai copil, aveai musai fularul legat la spate; de-abia după o anumită vârstă începeai să-l porţi legat în faţă; cam pe acelaşi principiu cu pantalonii scurţi la băieţii de început de secol. Secolul trecut, adică.

Buuun, şi ca să fie totul complet, bonus primeai mănuşile. De obicei cu un singur deget, de nu reuşeai să ţii nimic în mână ca lumea. Da' se mulau perfect pe zăpadă. Ieşeau bulgări clasa-ntâi. Mai greu dacă voiai să te foloseşti de mâini în scopuri mai bibilite; n-aveai nici o şansă, dar pentru bulgării ăia făceai orice sacrificiu.

În plus, mai era şi căciula scafandru; sau cosmonaut, în funcţie de regiune. Aia de se trăgea pe cap, şi-ţi lăsa doar mecla afară. Cu moţ lung într-o parte. Care se-ntorcea când ţi-era lumea mai dragă, şi-ţi tăia total câmpul vizual. Ei, şi chinuie-te să-ntorci căciula buclucaşă, cu mănuşile c-un singur deget... Crimă curată! Sânge pe pereţi! Scăparea o găseai la copiii mai mari, care aveau deja mănuşi cu toate cele zece degete libere, care-şi făceau milă şi pomană de chinul tău, şi-ţi întorceau căciula, redându-ţi vederea. Şi mai făceau o chestie bună: dacă ajungea fularul atât de strâns încât să te sufoce, tot la ei te duceai să-l slăbească. Şi se făcea aşa, coadă în faţa ălora mai mari; zeci de puradei, disperaţi că li s-a-ntors căciula sau că nu mai pot respira pentru că s-au zbânţuit prea mult. Şi cred că ăia de ne ajutau tre' să fi fost aşa, ceva gen sfinţii din icoane, pentru că îmi aduc aminte măcar o dată când m-au salvat de la lipsă acută de aer... Nu mai ştiu care, da' veşnică recunoştinţă; dacă n-ar fi fost, acu' cine mai scria frumos despre asta? (observaţi modestia tipică).

Şi-n ordinea asta de idei, normal că nu simţeai frigul. La pol să fi fost, şi cu tot şifonierul în spate, cum naiba să-ţi mai fie frig? Bagă bulgăre după bulgăre, mai trage-ţi răsuflarea, mai ia un dinte de zăpadă (apropo, cine mai ţine minte că mâncam zăpadă şi ţurţuri?), mai foieşte-te de două ori şi treci în casă, că deja e târziu. Inutil să spun că ajungeam acoperită de un strat gros - da' gros tare - de zăpadă. Stăteau hainele ţepene pe mine. Ieşeau de parcă erau de tablă. Indubitabil ajungeau pe calorifer, şi-apoi direct în maşina de spălat, pentru că nu mai aveai ce face cu ele a doua oară. Burlane şi altceva nimic. Parcă eram omul de tinichea când ajungeam în casă. Partea bună e ca, ghici ce, straturile mai apropae de piele nici măcar nu erau umede. Eram uscată direct. Protecţie maximă.

Da, n-am răcit cât eram mică. N-am murit de frig şi nici nu-mi lua cu orele să mă-ncălzesc. Cu toate astea, perioada cu pricina m-a lăsat cu mari sechele: nu mai pot purta mai mult de o pereche de pantaloni, oricât ar fi de frig. Dresuri pe dedesubt? Ce-ai înnebunit? Vrei să mor înainte de vreme? Insuportabil gândul. Habar n-am cum mai arată o pereche de dresuri; pe mine, bineînţeles, pentru că dacă vorbim de dresuri pe altcineva, cu tocuri şi rochiţă... ei, dar asta e deja altă poveste. După cum spuneam, nexam dresuri, colanţi, pantalonaşi şi alte variaţiuni pe aceeaşi temă. O singură pereche de pantaloni şi da, îngheţ teribil, da' neuronii mei se simt fericiţi. Fularul îl port mereu în faţă; fără nod, doar înfăşurat liber în jurul gâtului; şi cât mai larg cu puţinţă. Căciulă? Ce-i aia? Nici măcar gluga n-o mai suport, darămite căciulă. Vrei să mi se strice freza şi să mi se încălzească urechile? Asta-i blasfemie! Cât despre mănuşi... Să spunem doar că sunt mereu întrebată dacă le-am cumpărat aşa sau dacă le-am tăiat eu degetele. Pentru că mi se pune pe creier să-mi simt degetele încuiate-n mănuşă; prefer să ajung cu ele direct îngheţate, să mă chinui să le pot folosi decât să le ştiu prizoniere. După cum spuneam, sechele pe creier.

Şi da, nu simţeam frigul în copilărie; da' am destul timp în faţă să deger liniştită, şi pot să sper în fiecare an că nu, nu va ninge şi nu, nu va fi frig. Atenţie, clişeu: am inima caldă, se pune?

Pân' la următoarea amintire, la bună vedere!

Empatia de la ora 5

Recunosc cu lăbuţa la inimă că empatia nu e punctul meu forte. Da, te înţeleg dacă e ceva grav; da, pot încerca să-ţi spun o vorbă bună, dacă eşti destul de important în lumea mea; da, probabil că voi simţi ceea ce simţi, voi pricepe ce e de priceput, da' empatia mea se limitează la persoanele importante. Pentru simplul fapt că restul lumii nu mă afectează; restul lumii nu ar face o noapte albă din cauza mea, eu de ce să fac din cauza ei?

În ordinea asta de idei, nu voi pricepe niciodată faza aia, specifică unor anumite femei, de a sta cu ochii beliţi la televizor şi de a suferi cumplit pentru că nu ştiu care s-a sinucis băgându-şi radio-ul în cadă. Că ai văzut, tu, cât de mult trebuie să fi suferit, de a apelat la soluţia asta extremă? Ce scorpie l-o fi împins să facă asta? Sau, mai bine, clar era din cauză că nu mai vedea nici o cale de ieşire, şi decât să-şi vadă copiii murind de foame, a decis că e mai bine să termine cu viaţa asta; asta e, s-a dus într-o lume mai bună... Şi, evident, discuţii cu orele pe ce ar fi putut face, ce soluţii ar fi putut aplica, cu bătaie pe politica actuală care l-a făcut să-şi pună ştreangul de gât - să ne aducem aminte că s-a electrocutat în cadă? - şi cât trebuie să fi suferit şi, mai ales, dă-ţi seama câtă durere a lăsat în urmă...

Sau: nu ştiu ce grevă; şi da, ele sunt trup şi suflet alături de "revoluţionari", cu toate că, să ne înţelegem, până a vedea la ştiri, habar n-aveau de existenţa ălora şi nu, nu le afectează nici măcar paralel, darămite direct, cerinţele şi of-urile lor. Dar, ai văzut, tu, cum erau ei în stradă, şi ce scandal mai făceau, bravo lor, da' vezi tu, că simt aşa prin toate venele cum îmi curge revolta lor, şi tre' să spun... e admirabil; păcat că stau prea departe, altminteri m-aş fi alăturat şi eu lor.

Sau: câtă nenorocire există în lumea asta; ştii cât am plâns aseară când am aflat că cutare a suferit nu'ş ce operaţie, şi n-avea decât 10 anişori, mititelul, şi da, tre' să spun că, dacă nu vedeam, habar n-aveam, da' acu', că am văzut, stai să-ţi spun, cum stătea el întins acolo, şi ce mai suferea, şi nu mai pot, mi se rupe inima de mila lui.

Da, să ne înţelegem, aceleaşi persoane care ar apăsa cu bocancul mai tare pe ficatul tău dacă ar avea ocazia, pentru că ai câştigat la şeptică săptămâna trecută, în faţa lor. Şi genul ăla de persoane care au ochii în burbunele când aud cine ştie ce subiect telenovelistic la televizor, dar care nu se sfiesc să învârtă cuţitul mai tare în rana aia pe ştiu că o ai; şi care da, spre satisfacţia lor proprie şi personală, încă mai sângerează.

Apropo de telenovele, se uita bunică-mea când eram mică la Andrea Celeste. Frate, m-a stresat plodoaica aia încă de pe atunci. M-a stresat faţa ei empatică. Pentru că suferea teribil pentru fiecare muscă lipită de muşamaua din bucătărie şi era imperios să o şi arate. Şi dacă nu sufereai cu figura aia, atunci clar erai un monstru cu chip de om. Telenovela s-a terminat, empatia continuă. Sau faţa empatică, sau masca empatică.

Păi, să-mi explice şi mie cineva cum poţi să pretinzi că eşti în bocancii cuiva pe care nu l-ai cunoscut niciodată. Nu, în nici un caz nu poţi măcar să-ţi imaginezi prin ce trece ăla de a făcut baie cu radio-ul, sau ăla de face grevă, sau cutare care se reface după operaţie. Poţi să-ncerci să-ţi imaginezi, da' e puţin cam forţat. Mai ales când ieşi aşa, şi cu emblema de "păsător" în faţă; când faci tam-tam pe faza asta; când vrei să vadă toată lumea ce suflet mare ai tu, şi ce inimă bogată, şi ce capacitate de înţelegere şi milă, şi câtă durere, şi ce tragedie, şi, pe bune acum, ce spectacol! Probabil că, dacă dădeai la teatru, Oscar scria pe tine. Da' aşa, rămâne să-ţi exersezi talentul la şueta de dimineaţă; şi la aia de la prânz; şi la aia de seară, pentru că dacă nu izbucneşte măreţ umanitatea din tine, parcă nu te simţi om.

Ia bocancii ăluia pe care-l ignori, şi care poate are mai multă nevoie de empatia aia care se scurge magnific din tine; mergi cu ei o săptămână, vezi ce fel se simte şi de-abia dup-aia poţi să-mi demonstrezi că eşti uman. Nu pentru că înţelegi fiecare ştire şi te revoltă fiecare mişcare a unor necunoscuţi. Nu pentru că empatia ta se hrăneşte cu poveştile de la ora 5.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.47

Cine ştie, cunoaşte :)



Enjoy!

Vărsătorilor, din pasiune

Cică Vărsătorii sunt puternici. Indestructibili chiar, ar plusa unii. Şi tind să dau dreptate vocilor cu pricina, ţinând cont de faptul că n-am avut niciodată capul spart, cu toate că am avut vreo două întâlniri de gradul 3 cu peretele de la casă. Da, am văzut stele verzi, pentru un moment am fost tentată să întreb cine sunt şi cum am ajuns acolo, da' mi-a trecut rapid. Nu, n-am demolat peretele cu pricina, da, încă există o anumită atracţie între el şi fruntea mea, dar măcar am rămas cu craniul intact.

În ordinea asta de idei, am reuşit, cu acelaşi cap indestructibil, să demolez un panou d'ăla, cu "trecere pietoni" pe el. Şi acum am o dilemă: era semnul prea jos, sau capul meu prea sus? Genunchiul drept - da, dreptul, pentru că partea mea dreptă e predispusă la accidente de orice fel - a ajuns mult prea repede şi mult prea aproape de pământ de câteva ori. Dacă a fost vreun cutremur, genunchiul meu l-a provocat, în cădere. Nu, n-a scris "camera de urgenţe" pe el, pentru simplul motiv că n-a păţit nimic mai grav decât o culoare cam dubaşă pentru o oareşcare bucată de timp, başca dublarea mărimii iniţiale, şi-apoi a revenit la forma şi culoarea naturală. Deci da, indestructibili.

Mă rog, acu' n-aş încerca faza cu criptonita pe un Vărsător; nu de alta, da' s-ar putea să nu aibă nici un efect. Şi nici n-aş băga mâna în foc că din contactul direct cu un tir ar ieşi neşifonaţi, dar dacă discutăm despre un tir de dimensiuni mai mici şi cu o viteză acceptabilă, încep să tremur cu gândul la ce ar putea păţi şoferul.

Că cică sunt insensibili. Şi reci. Păi, da. Sloiul ăla din Titanic e mic copil pe lângă un Vărsător căruia nu-i pasă de tine. Şi da, cu uşurinţă poate să nu-i pese. Adică, e o stare de fapt. Punctul zero e că nu-i pasă. Dacă - şi fac aici un mare DACĂ - îi atragi cu ceva atenţia, poate - POATE - te va băga în seamă. De aici până la a-i păsa de tine însă, e cale lungă. Şi da, într-o oarecare măsură, înţeleg freamătul ăla, zumzăitul prelung şi galeria care nu, nu ovaţionează, ci mai degrabă mai are puţin şi izbucneşte în lacrimi când află că faci parte din sus-numita zodie.

Că se aprind rapid şi, dacă s-au aprins, fă bine şi cheamă pompierii; toţi pompierii, pentru că se lasă cu sânge. Că dacă te-au şters de pe listă, poţi sta şi-n cap şi n-o să le mai intri în graţii. Că te vor ierta, dar clar n-or să uite că i-ai călcat pe coadă; mai ales dacă ai făcut-o în mod repetat. Că or să lovească atunci când te aştepţi mai puţin; de obicei când ieşi frumos, în capoţel, să-ţi verifici cutia poştală sau să duci gunoiul. Şi-ţi vor smulge rotula, şi-o vor transforma în port bonheur, pentru că ai ignorat avertismentele şi chiar rugămintea de a nu-i mai călca sistematic pe ficaţi. Bineînţeles că şi simpla ta prezenţă pe această planetă poate reprezenta un motiv destul de bun pentru a fi eliminat; dar nu total, doar cât să-ţi aduci aminte. Că au un stil original de a face totul. Adică da, o să recunoşti lăbuţa unuia, oricât de puţin l-ai cunoaşte. Că sunt inimitabili tocmai din acest motiv. Că aruncă nu cu pietre, ci cu cuvinte; dacă te prinzi, de bine. Dacă nu, măcar se vor fi amuzat pe seama ignoranţei tale.

Că au manii; multe, ciudate şi de nedemolat. La fel ca şi convingerile. Că nu se vor da după cum bate vântul, şi nici nu te vor peria, oricât de mult ai însemna pentru ei. Că nu vor spune ca tine doar pentru a evita o ceartă; te vor asculta, îţi vor da drepate dacă vor considera că e aşa, dar nu te aştepta să fie de acord cu tine doar pentru că eşti centrul universului lor. Şi nu, să nu crezi că te vor lua cu lugu-lugu sau că te vor cocoloşi; dacă ar face asta, ar însemna să-ţi fure din independenţă; iar independenţa e una dintre chestiile pe care le au drept ideal.

Şi nu, nu odă Vărsătorilor e asta. Cu toate că modestia e principala lor calitate. Azi e aşa, un fel de rezumat al zodiei, pentru că se apropie de sfârşit. Pentru că, în sinea lor, toţi Vărsătorii ştiu că impresia pe care o lasă e, de obicei, una de intangibili, impasibili şi da, infatuaţi. Că sunt aşa, nici urmă de-ndoială. La fel de bine ştii că pentru tine sunt opusul; opusul pe care l-ai modelat.

Pân' la următoarea confesiune, la bună vedere!

Ţoc-ţoc

Din copilărie ţin minte cucoane care, atunci când se găseau la o şuetă, se salutau ritualic cu câte o pupătură zgomotoasă pe fiecare obraz. Da, cucoane din alea care beau cafeaua cu dulceaţă alături, şi niciodată dulceaţa aia nu e mai mult de o linguriţă. Păi, ce să-ţi ajungă? Dă-mi tot borcanul, nu mă duce cu zăhărelul. Da' oricât de mult aş fi privit cu jind farfuriuţa goală - da, dulceaţa era serviţă pe farfuriuţă, cu linguriţa, şi mi se strepezesc dinţii de la atâtea diminutive - nu se umplea la loc. Niciodată. Vană amăgire. La fel ca pupăturile alea care nu, nu ofereau contact direct. Era aşa, mai mult în aer, obraz lângă obraz, cu buzele-ntr-o parte şi cu zgomotul de rigoare.

Hmm... eu ştiam una şi bună: când pupam pe cineva, şi asta se întâmpla doar dacă-mi plăcea persoana cu pricina - să ne amintim că eu şi politeţea aia de formă n-am făcut niciodată casă bună - păi îi aplicam, frate, o ştampilă să mă ţină minte. Cu patos, pasiune, mai că-mi amorţeau buzele de la atâta iubire. Ce-i aia, pupătură-n aer? Evident că dilema-mi trecea repede şi mă-ntorceam la curtatul mental al borcanului...

Dar - şi aici vine dar-ul - am mai crescut. Gestul problematic n-a dispărut. Femeile încă pupă-n aer. Există mai multe variante: aia în care da, există un anumit contact între obraji, şi să zicem că e o semiatingere, şi aia în care obrajii sunt perfect paraleli, contact zero.

Mă scarpin româneşte-n cap şi zic aşa: de unde mania femeilor de a se pupa când se văd? Înţeleg, n-ai mai văzut pe cineva demult şi vrei să-i oferi un salut mai special. Să-i arăţi că ţi-a lipsit, că ţi-a fost dor, că alea-alea. Da' atunci pe bune că nu laşi aer între voi. Îl smotoceşti până nu mai poţi pentru că, de, chiar ţi-e drag. Da' dacă te-ai văzut şi ieri, şi alaltăieri, ba chiar uneori chiar în ziua cu pricina, la ce bun pupatul ritualic? Prin liceu/facultă se făcea coadă. Pe bune. Se pupau între ele. Veneau cu juma' de oră mai devreme doar pentru a avea timp să se salute. Şi se luau la rând. Ba chiar interveneau şi replici de genul "te-am pupat? Da? Ei, nu-i nimic, te mai pup o dată!" Băăi, stai aşa, că rotiţele mele se gândesc deja la altceva. Da' îndepărtează, Camelia, gândul ăla, şi aşează-te mai bine; hai să pariem că măcar una rămâne nepupată. De ce? Din vina ei, bineînţeles: a ajuns mai târziu, şi n-a mai avut timp să facă rondul.

Şi da, dacă-s în gaşcă, se iau la pupat una pe alta. Nu, repet, nu e pupat d'ăla original şi plin de sentiment. E cam aceeaşi chestie cu bărbaţii care dau noroc de fiecare dată când se întâlnesc. Da' eu n-am văzut bărbaţi care să minemeze că dau noroc. Adică, să întindă mâna, să se oprească la o distanţă oareşcare şi să dea noroc cu aerul, la unison. Şi, ca să fie totul complet, nu e o singură pupătură. În nici un caz! De fiecare dată-s două; câte una pentru fiecare obraz. La fel se artificiale amândouă. Când se lăsa cu d'astea, mă fofilam cu graţie. Nu de alta, da' mă simţeam ca sfintele moaşte să fiu pupată în fiecare zi de persoane cu care nu prea am tangenţă.

Povestea nu se opreşte aici. Nuuu, pentru că ar fi prea simplu. S-au pupat când s-au întâlnit. Au stat la caţa-caţa, au pus ţara la cale, au despicat firul în patru, la despărţire, ghici ce! Se pupă din nou... Iar coada, iar aşteptatul, iar ţocăitul. Cred că există un curs special pentru chestia asta. Le şi vizualizez. Pasul 1, învaţă cum să se încoloneze. Regulamentar, ca la armată. Fără să se îmbulzească, fără să se calce pe bătături, fără să-şi agaţe unghiuţele una în părul celeilalte. Pasul 2, cum să păstrezi distanţa, dar să dai impresia că v-aţi atins. Şi-aici e antrenament, frate, nu jucărie. Pentru că trebuie să ai grijă. Orice milimetru în plus sau în minus strică efectul total. Încordează muşchi, fixează-te bine în pământ, să nu carecumva să aluneci, şi... execută! Pasul 3, zgomotul. Pentru a ajunge la nivelul ideal, se fac înregistrări; repetiţii după repetiţii, diferite tonalităţi în funcţie de acustica fiecărei locaţii, chestii de genul ăsta. Şi mai e o parte; cea mai importantă: capacitatea de a face chestia asta chiar dacă nu-ţi place persoana. Pentru că, de, se ivesc situaţii şi situaţii, şi trebuie păstrate aparenţele. Deci, bagă zâmbetul ăla bogat în semnificaţii ascunse, strânge din dinţi, înjură în gând şi pupă, pupă, pupă!

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.46

De stare.



Enjoy!

Mai, mai, mai

De obicei vrem mai mult decât avem. Mai sus, mai mult, mai profund, mai tare, mai repede, mai, mai, mai. Dacă te declari mulţumit cu ceea ce ai, eşti privit câş; că cică te mulţumeşti cu puţin, că n-ai pic de ambiţie, că eşti aşa, puţin cam laş pentru că nu-ţi doreşti ceea ce ai putea avea, ci zâmbeşti cu gândul la ceea ce ai deja.

Recunosc că obişnuiesc să văd partea plină a paharului; nu de alta, da' dacă aş insista s-o văd pe aia goală, aş putea la fel de bine să mă întind pe pat, să dau drumul la muzică şi să aştept să mi se deznoade venele. Aşa că da, normal că-mi fac planuri de cucerire a lumii, am tabla cu schiţe bine desenate, le mai ajustez în funcţie de vreme, da' asta nu înseamnă că strâmb dezgustată din nas, spunând că ceea ce am deocamdată e nimic pe lângă ceea ce mă aşteaptă.

Ei, da' nu, că vezi tu, că nu-i chiar aşa de simplu. Că dacă nu te plângi, dacă nu te declari nemulţumit de fiecare chestie care ţi se întâmplă, dacă nu faci din asta o mare tragedie în timp ce stai frumuşel pe scaun şi nu, n-ai de gând să faci nimic construtiv în afară de a turna plângere după plângere, tot degeaba. Că cică dacă nu te plângi, înseamnă că pleci capul în faţa sorţii; dacă te plângi, da' nu acţionezi, măcar o să ştie lumea cât de revoltat eşti şi să aştepte ca, din moment în moment, să sari ca o panteră la jugulara chestiei care te nemulţumeşte. Saltul întârzie, lamentarea continuă.

Să mă explic: să presupunem că munceşti undeva. Nu, nu-i raiul pe pământ, nu nu e totul roz şi pufos dar, de bine de rău, locul ăla există. În mod clar se putea şi mai bine, da' vezi tu că "mai bine" ăla decide că nu prea te încadrezi în tiparul pe care-l caută, şi-ţi respinge cv-ul. Aşa că rămâi în acelaşi loc. Şi să purcedem:

Ai o cafea pe zi. O singură cafea pe zi? Da' ce, suntem la stăpân? În 8 ore, cum să rezist cu o singură cafea? Ai cafea nelimitată. Da' ce, asta-i cafea? Alta nu găseau? Puteau s-o facă şi ei mai tare, mai aromată, mai gustoasă, mai cremoasă, mai mare, mai fierbinte, mai puţin dulce, mai, mai, mai. Stai prea mult degeaba; nu-i semn bun, clar or să ne dea afară. E o strategie ca să scape de noi. Muncim de ne sar capacele. Off, de când n-am mai stat degeaba. Păi, asta-i viaţă, munceşti 8 ore din 8? Nu e corect! Nu exista primă de Crăciun. Frate, da' nimic nu ne dau ăştia! Peste tot se dă aşa, măcar o atenţie de sărbători, da' nici măcar o felicitare nu ne dau... Se dă primă de Crăciun. Doar atât? Păi, măcar cât un salariu să fie, să înţelegem şi noi ceva. Mai bine nu ne-o dădeau deloc.

E cald. Foarte cald, dar nu se moare din asta. Nu se mai termină odată cu soarele ăsta? M-am săturat, nu mai suport. Transpir, nu pot să respir, mă dor ochii şi gâfâi. E frig. Nu foarte, dar îndeajuns. Mai frig nu putea să fie? Deja mi-a crăpat pielea, tre' să vin pe jos, îngheţ, mor, crăp. Nu vine odată vara? Cerc perfect.

Ajung acasă şi e trist. Casa goală, n-am cu cine schimba o vorbă, mănânc ce apuc şi somn. Wow, nu mai sunt singur! Da' parcă mă sufocă, fată. Ajung şi eu acasă, şi are chef de vorbă. Ce-am făcut, cum mi-a fost, dacă sunt ok, dacă vreau să gătească ceva, că mi-a pregătit baie pufoasă cu spumant, să mă relaxez, cum naiba să mă relaxez când nu e casa goală???

Şi, bineînţeles, mai e şi faza aia, cu căutatul nodului în papură. Nu ştiu, n-am fost niciodată atât de aproape de o papură încât să văd dacă are sau nu noduri, da' se-ntâmplă cam aşa: totul e roz, floricele, fluturaşi şi albiniţe. Ei, da' parcă ceva lipseşte, nu? Şi stai şi te gândeşti bine, bine de tot. O zi, două, o săptămână, şi-apoi te loveşte! Mai ţii minte când ai spus atunci ce ai spus, şi de fapt nu era aşa, da' m-am prins de atunci, da' atunci n-aveam chef, da' acu', dacă tot mi-am adus aminte, şi parcă merge totul prea bine, ce-ar fi să-mi aduc total aminte, şi să scot nodul ăla? Nu contează despre ce e vorba; ai insinuat că aş fi grasă, chit că mă hrănesc cu apă şi aer; ai menţionat ceva despre o schimbare de coafură, adică nu mă mai placi aşa cum sunt? Da, da, da, ştiu eu de ce te duci mereu la acelaşi magazin, pentru că e mereu aceeaşi gagică care serveşte. Schimbi magazinul, s-a mutat cumva vânzătoarea? Da' ceaiul? Cu ceaiul ce-ai avut? Ştiu că mă plângeam mereu că nu-mi place ăla verde, da' de ce l-ai schimbat? De ce l-ai luat pe ăla de ţi-am zis eu că-mi place? Ca să ai motiv să te iei de mine că de fapt ţie ăsta nu-ţi place şi era mai bun ăla de dinainte, nu?

Ca să concluzionez: am sprânceana ridicată. Pentru că nu conteză despre ce e vorba, nu contează cât de bine merge, n-are nici o importanţă faptul că nu există nimic de plâns sau de reproşat, ghici ce! Mereu se va găsi ceva. Oricât de mic, oricât de insignifiant, care să te facă să fii nemulţumit. Parcă e mai uşor să fii mereu revoltatul din turmă decât să accepţi că, uneori, chiar există chestii pe care n-ar trebui să le ajustezi, ci doar să le iei aşa cum sunt. Şi, poate, poate vei reuşi să zâmbeşti doar la gândul că există. Zâmbesc la gândul unei amintiri.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Preamărita înţelepciune

"Vorbeşti din cărţi" era o expresie pe care o folosea frate-miu de fiecare dată când nu era de acord cu ce spunea unul sau altul. Pentru că nu aduceau argumente valabile, pentru că veneau cu citate, şi maxime, şi filozofii din care nu pricepeai mare lucru, dar care se voiau a fi "wow"; să te dea pe spate, adică. Şi te abrambureau, şi-ncercau să te aburească şi da, de cele mai multe ori, erau cocalari. Cocalari nu l-am auzit în combinaţie cu piţipoance. În nici un caz. Cocalarii erau ăia care nu erau lătrăi, nici bibani, nici tramvaie. Erau versaţi, da' depindea de la caz la caz dacă sunt şi băieţi de băieţi sau nu.

Dar nu, nu despre cuvinte noi şi frumoase va fi vorba azi. Azi va fi aşa:
Prin clasa a cincea, pe vremea când nu exista internet - nu la mine acasă, cel puţin - apăruseră caietele de amintiri. Cu cât erai mai plin "de miez" cu atât erai mai apreciat. Aşa că fiecare se grăbea să vină cu câte un citat şmecher; de prin cărţi, de prin filme, ba chiar de prin desene animate. Şi, brusc, citatul cu pricina devenea filozofia de viaţă a întregii puştimi. Ştiu că m-a marcat teribil "carpe diem". Şi-am zis AHA! Ăsta-i sâmburele, asta-i esenţa, ăsta-i secretul! Da' ce carpe diem poţi face la 12 ani? Bineînţeles că, în timp, am uitat şi de citat, şi de esenţă.

Am avut un carneţel plin cu "înţelepciune". Şi pe ăla l-am rătăcit pe undeva. Le-am uitat, şi-am continuat după cum m-a tăiat capul. Şi-acum vine partea aia de nervi dătătoare: e perfect şi total explicabil să faci ochii mari şi să rămâi gură cască la câte o vrăjeală măreaţă când nu ştii foarte bine cum stă treaba, cum se-nvârt rotiţele, ce se întâmplă când dai cu capul de sus sau cu nasul de partea reală a vieţii. Aia care nu prea se găseşte nici în cărţi, nici în filme, nici în desene animate.

Da' să înghiţi judecată de valoare după judecată de valoare, şi-apoi să le expui pe bandă rulantă de parcă ar fi ale tale, proprii şi personale, manufacturate în liniştea şi întunericul camerei care te adăposteşte, deja mi se pare cam tras de păr. Ba chiar să te trezeşti, în mijlocul unei discuţii, că-ţi sare "proverbul", de parcă de-abia l-ai pritocit şi copt, văleu! Sânge pe pereţi! Nu de alta da' tu, în mod normal, gândeşti. Nici mai mult, nici mai puţin ca alţii. La o vorbă relaxată nu te dă filozofia afară din casă. Ei, da' în momentul în care a apărut subiectul şi da, mai ales audienţa, deja devii un izvor de înţelepciune. Cuvintele curg mai ceva ca apa în Fontana di Trevi, dacă n-aş şti mai bine, m-aş gândi că e însuşi Cicero cel care grăieşte prin tine, dar stai! Nu e doar Cicero. Sunt toţi oratorii care s-au adunat, s-au lipit unul de celălalt, au făcut un mix de maxime, şi-acum eşti folosit pe post mesager.

Sprânceana mi se ridică vizibil. N-ar fi mai simplu dacă ai încerca să găseşti o idee care să te reprezinte? Ceva ce, da, chiar ai gândit tu? O concluzie la care ai ajuns prin forţe proprii şi personale, nu luate de-a gata de la ăi de dinaintea ta? Sau, dacă tot te foloseşti de ei, măcar să te ţină să şi argumentezi, nu doar să arunci pastila, şi-apoi să dai atotştiutor din cap, cu figura aia "aha, v-am dat ceva la care să vă gândiţi, nu? Miraţi-vă şi preamăriţi-mă!"

Ăla de-a gândit "nimic nou sub soare" mă-ndoiesc că a avut în cap "dacă tot e deja gândit, foloseşte-l până la epuizare". Tind eu să cred că a fost mai mult "variaţiuni pe aceeaşi temă, da' cu aportul propriu şi personal".

Bineînţeles că există şi partea amuzantă la chestia asta: momentul în care judecata de valoare se potriveşte ca nuca în perete cu subiectul discutat pentru că, vezi tu, ai auzit ceva, ţi-a plăcut nespus, da' n-ai mai avut curiozitatea de a vedea ce înseamnă exact; şi ţi se pare că se potriveşte, da' de fapt eşti direct paralel, habar n-ai, da' dacă sună bine, de ce nu? Poate nu se prinde nimeni...

În ordinea asta de idei da, îmi plac multe din ideile altora; mai deştepţi sau mai luminaţi decât mine. Da' asta nu înseamnă că o să mă îmbuib cu ele şi-apoi îmi voi retrasa întreaga viaţă în funcţie de ele. Nu de alta, da' pân' la urmă, dacă mă dau cu capul de sus, prefer s-o fac pentru că am gândit eu prost, nu pentru că a gândit altul prost în locul meu.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Cei mai mari infractori

Am înţeles că nu există Moş Crăciun cred că undeva prin clasa I. Nu, n-am suferit o traumă majoră, ba chiar m-a liniştit gândul că, de acum înainte, nu voi mai scrie scrisori kilometrice, cu dorinţe care nu vor fi îndeplinite, ci voi putea strecura subtil pe la urechea alor mei cam ce mi-aş dori. Dacă iese, iese; dacă nu, ce-am avut şi ce-am pierdut? Spun drept că nu m-a speriat teribil Moş Crăciun. Ba chiar mi s-a părut simpatic, pentru un timp. Ok, recunosc, şi acu' îmi place să mă gândesc că stă înconjurat de elfi şi face jucării colorate, mai bea o duşcă de ceai, mai aruncă un ochi spre reni şi, pe 24, se apucă să distribuie cadouri; dar asta deja e altă parte a poveştii. Pentru că, imediat, îmi sare-n minte o altă imagine.

Bătrânelul ăsta blând, cu hăinuţele lui roşii şi cu barba mereu impecabil pieptănată, are o parte spooky. Văd sprâncene ridicându-se, aşa că o să mă explic: "he sees you when you're sleeping, he knows when you're awake". C'mon, dude, asta-i de-a dreptul bolnav! Adică, stă aşa şi se uită la mine când dorm; în fiecare seară... Şi dacă am chef să dorm dezbrăcată? Păi, mă spionează aşa, fără ruşine? Nu-i cam voyeurist Moş Crăciun ăsta? Adică, îi cam place să tragă cu ochiul în ograda celorlalţi? Şi ştie aşa, şi când dorm, şi când sunt trează. Cam obsedat de mine, tre' să subliniez. Şi, ca să fie complet, nici măcar nu e constant. Adică, se uită la mine, da' se mai uită şi la milioane şi catralioane de alte persoane, prin gaura cheii. Brrrrr! Şi chestia asta e ştiută, da' nimeni nu ia măsuri. Nimeni nu-l trage de barbă să-i spună că nu e tocmai frumos să spioneze lumea. Moş Crăciun ăsta e motivul pentru care s-au inventat clăpiţele pentru gaura cheii. Şi da, trag draperiile şi bag cheia în yală înainte de a mă dezbrăca; nu se ştie niciodată când îi trece prin cap să se holbe la mine...

În fiecare zi mulţumesc inspiraţiei care m-a făcut să n-am şemineu în cameră; că cică pe acolo intră. Frate, tre' să fie de-a dreptul îngrozitor să te trezeşti în toiul nopţii c-un burtos îmbrăcat în roşu şi plin de funingine, direct în mijlocul camerei. Sună la 112, dacă poţi. Adică, poţi, da' pân' să vină cineva să te salveze şi să-l aresteze pe băgăcios, e de mult plecat, că-l salvează sania cu reni. Şi-apoi, dacă spui că Moş Crăciun a intrat prin efracţie la tine-n casă, s-ar putea să te trezeşti c-un sejur gratuit la etajul 9, în hăinuţă albă, cu complimente din partea stabilimentului. Prinde moşul, scoate-i ochii dacă mai poţi...

Başca, faza cealaltă. Îi place să-i stea copiii în poală şi să-l tragă de barbă. Dude, asta-i de-a dreptul peste stângul! Fetiţe, băieţei, nu contează; toţi în poala lui... How sick is that?

Da' vezi tu, că cică Moşul e blând, şi bun, şi aduce cadouri. Total de acord; asta-i partea exploatată a lui. Da' despre partea astălaltă, de ce nu vorbeşte nimeni? De ce nu spune nimeni că-i un infractor cu preferinţe ciudate şi care, an de an, ademeneşte copiii cu jucării şi spionează pe toată lumea? Hmmm... Bănuiesc eu aşa o conspiraţie între Moş şi CIA, KGB, MI5, ba chiar şi cu Osama, dacă îi place să joace pe mai multe fronturi...

Şi mai e o chestie: lumea râde de copiii care plâng în momentul în care ajung lângă el. Eu zic că, de fapt, ăia sunt puţinii isteţi care-i văd adevărata natură. Care-l ghicesc de la o poştă; restul, sunt cei care se lasă păcăliţi de aparenţa lui de bunic...

Partea a doua pe ziua de azi, clovnii. Brrr şi, repet, BRRRRRR! O persoană cu nasul mare, roşu şi din plastic, cu pantaloni largi şi pantofi extraordinar de imenşi, căreia îi place să se machieze; şi nici măcar nu se cheamă machiat, se cheamă boit de-a dreptul. Care pică-n fund şi se schimonoseşte în fel şi chip. Şi cică la fazele alea ar trebui să râzi. De ce, mă rog? Aleargă ciudat, e puţin cam încet la minte, şi pe bune acum, eu am învăţat că nu e tocmai frumos să râzi de persoanele cu dizabilităţi. Deci, de ce e ok să râzi de clovni?

Şi mai au şi capacitatea aia ciudată de a apărea când te aştepţi mai puţin, eventual în toiul nopţii, din spate, cu o pungă pe care ţi-o sparg c-un rânjet tâmp la ureche. Sânge pe pereţi! Vrei să mă faci să-mi stea pulsul? Da, faci animale din baloane şi ştii să jonglezi cu ţâşpe obiecte; da' dacă ai face chestia asta fără peruca aia ridicolă, n-ai fi mai... uman? Cu lăbuţa pe inimă spun că, atunci când un clovn rânjeşte, mai că-i văd colţii crescându-i ca la vampiri. Şi mai am şi impresia că se hrănesc cu energia ta. Pe bune acu', după ce staţi prin preajma unui clovn, nu simţiţi o stare de oboseală? De parcă ţi-ar fi furat toată vlaga? De parcă n-ai mai fi întreg? Şi, de-odată, te simţi mai trist. Da, am văzut Harry Potter, şi pot spune că, după întâlnire cu un clovn, mă simt ca după una cu un Dementor. Ultra-mega-spooky, zic.

Ei, şi-n ordinea asta de idei, chiar nu pricep de ce sunt atât de lăudaţi. Moş Crăciun şi clovnii, adică. De-abia aştept ziua aia măreaţă când vor fi demascaţi. Când cărţile vor fi date pe faţă, şi toţi îi vor vedea aşa cum sunt: de-a dreptul periculoşi pentru sănătatea mentală a unora...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

A se folosi cu moderaţie

Femeile sunt geloase. Oricare ar spune contrarul ori minte, ori are în minte gelozia aia extremă, latino style, cu pumnul de perete şi tăiat de jugulară pentru că ai îndrăznit să te uiţi în altă parte. Şi, ca să fie totul perfect, nu-s geloase doar în legătură cu persoana pe care o iubesc; nu, departe de ele gândul. Gelozia se aplică şi pentru prieteni, şi pentru amici, şi pentru posibil viitori prieteni, deocamdată doar cunoştinţe de o bere.

Poate că recunoaşte, şi atunci îi poţi explica cu argumente logice că n-are de ce să fie geloasă. Nu, n-o să se oprească din gelozie, dar măcar ai încercat, şi ai inimă-mpăcată tu, pentru tine. Poate că nu recunoaşte, şi atunci se lasă cu cine pe cine împacă, care cui explică, zeci de argumente că n-are de ce, mii de argumente că, de fapt, vezi tu, că are. Girls love drama.

Şi nu, nu despre femei geloase va fi vorba azi. Azi va fi despre femei şi controlul excesiv; cu dusă şi venită. Aha, da, pentru că există şi persoane din astea. Nu, nu vorbesc despre chestiile alea mărunte, de genul "şi, cum a fost ziua ta azi? Ce-ai mai făcut? Hai, povesteşte-mi cum a decurs şueta, pentru că ştiu că-ţi face plăcere". În nici un caz. Eu vorbesc de persoanele care se panichează dacă nu sunt sunate de câte 15 ori pe zi, pentru că atunci clar nu mai sunt iubite.

Sprânceana mi se ridică vizibil. În primul rând înţeleg faza cu sunatul de 15 ori, în măsura în care prima dată e să te-ntrebe ce faci; urmează că şi-a uitat seria şi numărul de buletin, şi tu o ştii pe de rost; sunt în piaţă, ce spuneai că tre' să cumpăr? vezi că mă lasă telefonul, dacă în următoarea oră nu dai de mine, e moartă bateria; şi-a revenit bateria, da' n-o să am semnal pentru că a trebuit să ajung musai la munte, mă-ntorc până diseară; hei, am ajuns ok, te aştept acasă. Şi tot n-ajungem la 15 ori. Da' treacă de la mine, toate nimicurile alea dulci, care-s drăguţe, şi pufoase, şi care te fac să zâmbeşti. Da' de-aici până la 15 ori în care trebuie să descrii în ce poziţie stai pe scaun şi ce gust avea ciocolata pe care tocmai ai mâncat-o, e cale lungă. Şi da, unele se crizează în momentul în care cele 15 apeluri nu sunt respectate cu stricteţe.

Recunosc cu lăbuţa pe inimă că-mi place să fiu băgată-n seamă. Ia-mă, ciufuleşte-mă, sună-mă să vezi dacă îmi mai este rău şi stai de vorbă cu mine; te rog. Da' nu suna doar de control. Pentru că, defect din construcţie, spun tot; dacă la chestia asta adaugi control, deja e sânge pe pereţi. Nu, nu apreciez suspiciunea neîntemeiată, pentru că mă cunosc pe mine. Nu, nu gust tonul insinuant, pentru că nu e nimic de insinuat. Şi nu, nu cred că mă iubeşti mai mult dacă faci crize de gelozie având ca personaj principal pisica proprie şi personală.

Da' vezi tu, că nu-i chiar aşa uşor. Da, unele femei adoră să fie microspionate. Altele adoră să facă acest lucru. Nu-i motiv? Facem rost! Ţii minte personajul ăla care ţi-a zâmbit săptămâna trecută în magazin? Ghici ce! L-am văzut şi ieri, şi alaltăieri. Clar te caută să-ţi facă capul mare! Ştiu eu! Vară-ta? Vară-ta vrea să te combine cu prietena ei cea mai bună, bag mâna-n foc! N-ai văzut, că prea insistă ce fată bună e, şi ce calităţi, şi ce-a mai suferit! Îţi zic clar, are ceva cu mine şi vrea să ţi-o bage pe aia pe gât! Şi de ce ai salutat-o, mă rog, pe aia de la ziare? Îi faci ochi dulci pe ascuns, recunoaşte!

Păi, să ne-nţelegem. Dacă e vorba despre motive serioase, crede-mă că te vei prinde mult prea târziu că i-am zâmbit excesiv unei anumite persoane; şi nu numai zâmbit. Dacă vreau să acţionez, toată gelozia din lume nu mă va opri. Nici telefoanele din juma'n juma' de oră, nici privirea suspicioasă. Şi da, voi şti să joc în aşa fel încât să elimin acea privire. Pe de altă parte, nu mă voi gândi că, dacă nu m-ai sunat şi a ţâşpea oară, nu mă mai iubeşti; da, probabil că-mi va trece un roi de gânduri prin cap, dar le voi îndepărta la fel de rapid, pentru că prefer să cred în tine. Dacă-mi înşeli încrederea, deja e altă poveste. Dar nu, controlul nu înseamnă nici că mă vrei enorm, nici că mă iubeşti mai mult decât dacă m-ai suna o singură dată în toată ziua şi atunci mi-ai spune doar că ţi-e dor de mine.

Nu neg... un strop de gelozie face jocul mai frumos. Da' e atât de uşor să torni un strop mai mare şi să strici tot.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.45

De fiecare dată...



Enjoy!

Regina minoră

Cât am fost mică, voiam să fac o groază de chestii. Am vrut să fac gimnastică; m-au dus ai mei, am realizat că nici măcar pe bârnă nu mă puteam urca aşa cum ar fi trebuit, am zis că nu e de mine, n-au insistat. Am vrut să fac judo; eram cea mai înaltă de acolo şi, când era vorba de căzut, cădeam cam prea de sus; mi-a trecut şi asta. Am vrut să-nvăţ să-not; toţi ceilalţi se aruncau în apă, eu coboram pe scăriţă; nu mă dezlipeai de bara aia de pe marginea bazinului nici cu ordinul procuraturii, başca faptul că n-am suportat niciodată să-mi intre apă în urechi sau în nas; în concluzie, şi acum mă ţin de colacul de salvare când ajung la mare. Mi-a trecut prin cap că aş putea face tenis, până m-am prins că nu-mi place să alerg. Partea cu sporturile a fost, deci, uitată. Probabil că, dacă ai mei ar fi insistat că am talent şi chemare şi vocaţie, aş fi ajuns vreo Nadia Comăneci; chinuită toată copilăria mea, dar vedetă.

Am învăţat informatică în Basic; nu, n-am ajuns mare informatician mare. Ştiam matematică; spun "ştiam" pentru că, în timp, am uitat-o. Aş fi putut să merg pe partea "reală" a învăţământului, da' nu mi-a plăcut. În consecinţă, am ales ce-mi plăcea: umanul. Ai mei nu m-au bătut la cap, nu mi-au impus la ce liceu/profil să dau, m-au lăsat în plata mea, pe principiul "copilul ştie ce-i place". Drept urmare, sunt cine sunt, şi da, am avut o copilărie fericită; am făcut garaje în pământ, am jucat ascunselea, am alergat cât mă ţinea răsuflarea, am desenat oameni care semănau mai mult cu o mătură decât cu o persoană, şi nu, n-am fost împinsă să fiu copilul-geniu pe care-l vede orice părinte în odrasla proprie şi personală.

Ca mine, mulţi alţii. Dar azi nu va fi vorba despre noi, ăştia cu copilărie fericită. Azi va fi despre ceva care m-a făcut să mi se zburlească codiţa. Într-un mod negativ, adică. Dacă la noi erau concursurile alea de "talente" gen Tip Top Minitop şi Eurovision pentru copii, există o chestie care mi se pare forţată, puţin spooky şi da, enervantă şi de sprâncene ridicătoare. Să ne înţelegem că, în continuare, nu-mi plac copiii. Dar Child beauty pageant mi se pare de-a dreptul stresant.

Adică, se ia copilul, eventual de la o vârstă cât mai fragedă (am auzit inclusiv vârsta de 14 luni???), se machiază cât mai adult cu putinţă, se îmbătrâneşte cu mulţi ani prin sus-numitul machiaj, se îmbracă princess-like şi se trimite pe scenă, în faţa unui public format din mame la fel de mândre de progenitură. Se câştigă sau nu concursul şi aventura continuă. De la capăt.

Ce nu-i ok cu imaginea asta? Păi, mai multe chestii. În primul rând se aduce argumentul "copilul vrea". C'mon! Pe bune acu', la 2,3,5 ani de-abia ştie cum îl cheamă. Cum naiba să ştie că vrea să se zbânţuie pe scenă? Şi că, mai ales, ăsta-i drumul lui în viaţă? Vrea pentru că vrei tu. Pentru că e visul tău neîmplinit de a fi beauty pageant, nu al lui. Şi pentru că da, face tot ce poate pentru a nu te dezamăgi, nu pentru că s-a trezit într-o dimineaţă, după ce a bălit pe ursuleţ, şi-a avut aşa o revelaţie, cum că ar vrea să fie în lumina reflectoarelor. Asta-i bullshit.

În al doilea rând... Nu, n-am nimic împotriva copiilor care se joacă cu tocurile; care strică ţâşpe truse de machiaj sau care se pierd prin şifonierul mamei. Asta dacă o fac de fun, din proprie iniţiativă. Da' sa-l transformi în clovn, deja e cam mult.

O să fie voci care vor spune că n-am de unde şti de unde sare talentul. Că dacă toţi părinţii marelor talente ar fi gândit ca mine, n-ar mai fi existat mari talente. Poate că da, poate că nu. Adică, în afară de sport, unde e decizia părinţilor dacă îi chinuie sau nu, restul celor aleşi au ales singuri ce vor să facă. Şi da, partea cu sportul mi se pare cruntă; şi-aş pune limită de vârstă pentru cei care se apucă de sport de performanţă, dar asta deja e de domeniul idealului. Dar beauty pageants? E crud, e barbar, e psihotic.



Pân' la următorii nervi, la bună vedere!