Pensie for dummies

Mă enervează pensionarii care, după ce ies frumuşel la pensie, se-ngrămădesc să ocupe posturi "valabile"; adică nu se apucă de babby-sitting, nu se transformă peste noapte în paznici, nici măcar nu tricotează fulare şi mănuşi. Nuuu, departe de ei gândul! Ei vor un post fain, de preferat cel pe care-l aveau înainte de a ieşi la pensie, şi pe care-l criticau nespus. Că s-au săturat să se trezească dis-de-dimineaţă, că nu mai suportă mediul toxic în care lucrează, că-i calcă pe ficaţi colegii; că ce bine ar fi să iasă la pensie, să stea cât e ziulica de lungă, să bea cafele după cafele şi să tragă cu poftă din pipă, să-şi viziteze non-stop rudele şi prietenii şi amicuţele, şi când le termină s-o ia de la capăt, să-şi crească nepoţii sau să terorizeze nepoţii altora, să lustruiască banca din faţa blocului, să acorde mai multă atenţie pisicii din dotare sau să-şi pună câinele pensionar la mişcare. Astea erau motivele înainte de a se vedea cu decizia de pensie în mână.

După ce au pus gheara pe sus-numitul act desfăcător de uşi pentru raiul lenevelii, vezi tu că se modifică schimbarea. Că, de fapt, parcă au luat o decizie pripită, şi parcă e nasol să stea toată ziua acasă, şi parcă le lipseşte colectivitatea, şi parcă pensia pe care o primesc - chit că e aproape egală cu salariul de până acu' câteva luni - nu le ajunge nici pe un sfert de deget, şi parcă ar vrea să facă din nou ceea ce făceau ei cu patos, şi dăruire, şi nervi. Adică să-şi reia postul pe care tocmai l-au lăsat călduţ pentru alţii, şi să primească şi beneficiile unei pensii, şi pe cele ale unui salariu "de plăcere".

Să ne înţelegem de la bun început că locurile pe care se bat pensionarii nu mă "concernează". Adică nu au ocupat vreun post la care râvneam eu nespus, doar mă enervează cumplit. Pentru că am avut profi pensionari, care predau doar de dragul de a nu sta acasă, în timp ce ăştia de-abia ieşiţi de pe băncile facultăţilor făceau naveta în nu ştiu ce sat uitat de lume, şi de electricitate, şi de apă curentă. Şi nu spun că nu erau profi buni; erau. Stăpâneau materia extraordinar de bine dar, o dată cu materia aia stăpânită la perfecţie, mai aveau şi convingerile alea, vechi de juma' de secol, pe care nu reuşeai să le scoţi nici cu forcepsul. Ţin minte că am avut o dată, printr-a 12-a, tupeul să spun că Eminescu da, a fost bun, dar prea ne cramponăm de el; nu mai reuşeşte un scriitor să fie considerat "bun, greu, excepţional", din cauză că stă în umbra lui Eminescu. Şi-a ieşit un scandal frate, de-a ştiut tot liceul cât de lipsită de ruşine pot fi eu, "un limbric" (asta pentru a o cita pe doamna cu pricina), şi cât de totală lipsă de respect pot avea, când eu nu făceam decât să exprim o părere. Şi ca doamna cu pricina, au fost multe. Toate ieşite la pensie, toate reîntorcându-se să predea în loc să stea liniştite să croşeteze sifon, sau să facă orice altceva ar face un pensionar în locul lor.

Învăţământul nu e unicul exemplu. Despre medici atât de bătrâni că nu mai pot ţine bisturiul în mână, şi operează cu ajutorul asistentului, ce spuneţi? Da' despre funcţionari cărora le pică proteza peste acte pentru că refuză sistematic să stea acasă? Şi despre technicieni dentari care au nevoie de 2 perechi de ochelari ca să construiască cum trebuie nişte dinţişori? Plină e lumea de pensionari care refuză să stea acasă.

Ca să fie totul complet, o aud zilele trecute pe maică-mea că vrea, vrea şi vrea să-i fac CV on-line şi să-i caut loc de muncă. Nu orice fel de loc de muncă, ci ca laborant chimist. Ea, care ţinea morţiş să iasă la pensie, să scape de soluţii, şi chimicale, şi acid, şi tot felul de drăcii pe care le-a inhalat mai bine de 30 de ani, ea voia acum să-i găsesc loc de muncă. Că se plictiseşte, că vrea să muncească, că nu are ce face acasă. Am lăsat-o-n plata ei. Inutil să-i explic că mai greu o angajează cineva la cinzeci şi ceva de ani, că n-are rost, că mai bine stă în banca ei, şi-i lasă pe alţii să-şi ia porţia de acid pe nas, că şi alţii merită, nu numai ea.

Şi, frate, pe bune dacă înţeleg. Adică, da, la un moment dat te plictiseşti să stai acasă şi să mângâi mâţele, şi să te ţii de capul lui Bucur, pensionar şi el. Da' profită de statul ăsta. Du-te, aleargă, apucă-te de pictură sau văruieşte în fiecare zi camera în altă culoare. Orice, numai nu te plânge că stai degeaba şi că vrei job-ul ăla de care altcineva are cu siguranţă mai multă nevoie. Pentru că n-are o pensie care să-l întreţină, şi vrea şi el primul lui job, în domeniul pentru care a făcut 4 ani de facultate. Sau fă gem, pune castraveţi la murat, sau cumpără-ţi o oaie şi stai şi tunde-o. Repet, orice. Şi nici măcar nu stă la coadă la Adevărul de seară, să mă pot lua de ea...Asta-i viaţă?

Nu, nu vreau să schimb obiceiul împământenit deja de a ţine cu dinţii de un prof bun, cu toate că e expirat demult; nici să dispară toţi pensionarii de pe faţa pământului, pentru că mi-ar dispărea şi mie o sursă prolifică de nervi. Dar măcar un curs pentru pensionari, de genul "cum să te bucuri total de zilele dintre pensie şi eternitate", tot aş fi în stare să fac. Acum, înainte de a ieşi la pensie, pentru a şti ce trebuie şi ce nu trebuie să fac atunci.

Premii

M-am trezit premiată frumos de către Miss Sunshine. Nu unul, ci trei premii; regula e să spui 10 chestii care-ţi plac, să-l dai mai departe (nu spun la câte persoane, vă las să decideţi) şi să faceţi o plecăciune atunci când îl primiţi, aidoma mie;)


Primul:









Al doilea:

















Şi-al treilea:



Buuunn...10 chestii care-mi plac: pisici, dimineţile cu cafea şi ţigară, serile la un pahar de vorbă, fisticul, marea, cărţile, muzica mea, ceaiul cu scorţişoară, nopţile friguroase, zilele calde.


Şi, pentru ca leapşa să fie completă, se pare că trebuie să-l dau mai departe, la măcar 10 persoane (erau 15, da' trişez):
Alexiuss, Chocolatfollie, Grapefruits, dreamr, twistedchocolate, Liviu, dianna, Iulia Mihai, Fetiţa Junglei13 şi S.

Enjoy!

P.S. - Ba chiar l-am primit de două ori:D Când am ajuns acasă, am văzut că m-a "premiat" şi Terra Mulţumesc fruuumoooos, Terra :*

Get a room!

Cu lăbuţa dusă sfios la inimă, mărturisesc că nu sunt cea mai romantică persoană din lume. Adică, n-aş câştiga nici măcar o menţiune dacă s-ar face vreun top, pentru că ceea ce alţii consideră a fi romantic, mie mi se pare dulcegărie totală. Sau situaţie siropoasă. Astfel, dacă toate fetele oftează din adâncul plămânilor pentru că El le-a cerut în căsătorie, într-un genunchi, la o masă de la poalele Turnului Eiffel, mie mi se pare puţin cam tras de păr; da, e ok, şi romantic, şi frumos, şi e visul lor de-o viaţă, dar, să recunoaştem în cor, e cam siropos. Deja e mult prea exploatat genunchiul ăla, deja e prea folosit Turnul Eiffel, măcar de-ar fi schimbat cadrul şi-ar fi fost în costum de schi, să-l vezi că se chinuie să îngenunchieze, măcar de şi-ar fi dat interesul să vină cu inelul în dinţi şi mergând în mâini, măcar, orice altceva... Nu trebuie să repet că visul cu inelul, rochia de mireasă şi nunta ca-n poveşti nu-mi aparţine şi nu e de mine; dădeam doar un exemplu de romantism siropos.

Dar, dacă partea cu inelul se întâmplă acolo, la ei, între patru ochi, şi mă afectează doar în măsura în care o săptămână după nu se vorbeşte decât despre chestia asta, există un alt lucru pe care nu-l pricep, nu-l înţeleg, ba chiar mă disperă uneori: giugiulelile în public. Frate, alea mă derutează total...

Să mă explic: se iau el şi ea, cuplu "normal", care are voie să se manifeste în public. Şi se trânteşte (cuplul adică) într-un cadru cât mai public cu puţinţă, gen staţie de autobuz, cafenea sau supermarket. Dacă se ţin de mână şi-şi văd liniştiţi de viaţa lor, no problem. Problema intervine în momentul în care de obicei ea, se aruncă asupra lui cu o violenţă ieşită din comun, mai să-l sufoce, mai să-i mângâie amigdalele. Ieşirea e provocată de cele mai multe ori de apariţia uneia "din alea, de strică casa omului", de are tocuri şi fustă scurtă, de s-ar putea în mod clar să vrea să ţi-l fure, de s-ar da la el în doi timpi şi trei mişcări dacă nu ai semnaliza, cu lumini şi focuri de tabără, că e luat. Uşurel să nu te rupi, aş spune, dacă mi-ar fi permis. Pentru că e puţin probabil să atenteze cineva la "al tău", iar dacă ar face chestia asta, doar să-l ţii cu dinţii de amigdale ai reuşi să împiedici acţiunea.

Dar nu, că giugiuleala continuă. Mda, ştim, femeile sunt fiinţe posesive, care ţin foarte mult la bunul lor, şi n-ar renunţa la pradă nici în ruptul capului. Ok, să spunem că sus-numita reacţie e instinct de auto apărare, şi să trecem mai departe.

Da' cum se cheamă, când stai frumuşel la un pahar de vorbă, cu nişte persoane printre care se află strecurat şi-un cuplu, şi cuplul cu pricina începe o acţiune "de curtare", de-ţi vine să le oferi cheile de la casă, numai să nu se mai caţăre unul pe celălalt în public? Pe bune acu'. Eu ştiu una şi bună: vrei sweet love, de ce trebuie s-o desenezi în public? Poate că eu chiar am chef să beau cocktail-ul cu pricina şi să discut cu voi, nu să urmăresc on-line începutul activităţii de reproducere. Pentru un show din ăsta, îmi iau frumos ceva de băut acasă şi găsesc filmuleţe peste filmuleţe, pe care nu le asociez direct cu figura voastră, amicii mei. Da' vezi tu, că dacă nu-ţi demonstrezi dragostea şi afecţiunea în public, e ca şi cum n-ai fi într-o relaţie. Nuuu, trebuie să ştie tot mapamondul că tu eşti cuplat, că ai cu cine schimba ADN, că nu eşti single; altminteri, dacă nu faci chestia asta, înseamnă că relaţia ta e de carton, şi nu există, pentru că nu vrei s-o dovedeşti, cu surle şi trâmbiţe, căţărându-te o dată la 5 minute pe partener.

Nu sunt o persoană pudică din fire. Pe bune. Dar prefer să nu-mi asociez cunoştinţele cu filme porno, iar filmele porno să le văd acasă, nu pe stradă. Sunt mai de modă veche din punctul ăsta de vedere.

Reluând. De ce e musai să arăţi străzii întregi cât de mult ţii tu la Gicu sau Geta ta? Nu crezi că, dacă mie nu-mi place nici Gicu, nici Geta, îmi lezezi retina şi-mi disperi neuronii? Nu mă laşi cu sechele majore pentru întreaga mea viaţă? Nu mă chinui atât de tare încât într-o frumoasă dimineaţă de luni, în loc să-mi văd de orice altceva, eu scriu despre voi, Gicu şi Geta, de vă sărutaţi cu patos pe scaunul din faţa mea, în cafenea?

Ne place, da, ne place - p. 19

Şi spune-mi de ce-i toamnă
Şi frunza de ce pică…
(G.Bacovia)



De duminică,
Mab

Salomeea dansează

Am cumpărat ieri un pepene. Roşu, pentru că unul galben stătea deja frumuşel la rece, în frigiderul clanului. Şi, pentru că sunt copil simţit din fire, m-am gândit s-o-ntreb şi pe doamna mama dacă nu-şi doreşte cumplit şi iremediabil un pepene aidoma celui cumpărat de mine; adică, îl cumpăram, îl căram cu greu până acasă, şi i-l depuneam la picioare. N-ar mai fi trebuit decât să decarteze şi să se bucure de el. Deci, fac imprudenţa de a o suna şi de-ai prezenta propunerea. Frate, şi-unde-ncepe doamna mamă să-mi turuie în ureche, şi-n telefon, şi dacă ar fi avut o portavoce ar fi folosit-o şi p-aia, o poveste cum că vezi tu, mâine - adică azi, duminică - nu se mănâncă roşu, deci dacă am chef de pepene, să-l mănânc azi, că de nu, mâine mi-e interzis. Hmm... am zis că face mişto de mine, pentru că acest sport nu-i e deloc necunoscut, am îngânat ceva în barbă şi-am închis, mi-am cumpărat ăl mai fain pepene din grămadă şi l-am transportat acasă, să-l prezint familiei.

Acasă, aceeaşi poveste. Că duminica asta nu se mănâncă roşu. Ochii mi s-au micşorat ca la miopi, sprânceana mea a început să tragă periculos de mult înspre tavan, mai că mai aveam puţin şi-o pierdeam, buzele n-au vrut să mă mai asculte şi-au explodat într-un rictus semisadic, semiironic, semipălitînmoalelecapului. Cealaltă jumătate, a patra, era şi ea pe undeva, pe sub masă de atâta râs. Da, ştiu, o chestie nu poate avea decât două jumătătţi, dar zâmbetul meu se înjumătăţise în patru de amuzat ce era.

Adică, stai aşa puţin, şi-mi explică. Cum adică nu se mănâncă roşu? Păi, roşul e ceva de mâncare? Am trăit atâţia ani cu impresia că e doar o culoare şi-acu', la 26 de ani, îmi povesteşti că există ceva de mânacre care se cheamă roşu? Şi cum se serveşte? Sub ce formă vine? Trebuie prăjit, copt, fiert, sau îl consumi în starea lui naturală? Mai zi-mi, se serveşte şi cu garnitură, sau îl iei în furculiţă, îl mesteci îndelung şi dup-aia, în stomac cu el? De-abia după ce am terminat repertoriul despre roşul care nu se mănâncă, am trecut la chestii mai serioase. Că vezi tu, că nu roşu ad literam nu se mănâncă, ci chestii pe bune comestibile, care au culoarea roşie. Adică, dacă ai chef de roşii, nope; pepene, ardei gras roşu, zmeură, ketchup, mere roşii, grapefruit roşu, carne roşie, cireşe, vişine, rodii, nimic din toate chestiile care au o vagă aparenţă de roşu nu trebuie mestecate în această zi. Vrei să bei un pahar de vin? N-ai decât, da' ia-ţi alb, că vinul roşu iese din discuţie total. E păcat dacă bei din ăla. Vampirii au zi de post negru azi, pentru că, din nefericire pentru ei, sângele e roşu, şi n-au dezlegare la această culoare. Să moară vampirii de foame! Să bea lapte dacă nu le convine! Şi-aşa-s prea mulţi şi prea graşi! Mâţa mea care vânează şoareci e o păcătoasă de clasă, pentru că şoarecele ăla de-l ronţăie ea cu poftă are sânge, sângele e roşu, deci clar "păcat" scrie pe fruntea ei. Mă gândesc aşa, dacă din respect pentru sufletul ei nemuritor, n-ar trebui s-o duc duminica viitoare la popă, s-o spovedească şi s-o ierte de păcatul de a fi mâncat roşu într-o duminică în care chestia asta e total şi indubitabil interzisă.

Printre hohote de râs şi lacrimi de atâta amuzament, am întrebat evident şi de ce această restricţie, de care n-am mai auzit până acum. Răspunsul a venit prompt: "e sărbătoare. Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul".

Ok, cine mai vede ceva ciudat în toată povestea asta să bată indignat în tastatură. Unu, pentru că maică-mea n-a fost niciodată cea mare creştină. Adică, am vaga impresie că poate număra pe degete dăţile în care a fost la biserică, şi nu era implicat nici un botez, nici un mariaj. În al doilea rând, ea nu posteşte, nu ţine cont de cele mari sărbători, ba chiar n-o ştiam nici superstiţioasă până acu'. Da, nu spală duminica, nu calcă şi nu coase; dacă e musai în schimb, nu refuză categoric. Adică trece peste. Deci, de unde religiozitatea asta subită?

Doi, c'mon! Să nu mănânci nimic roşu pentru că e tăierea capului? Unde e logica? Care e faza? De ce i-ar păsa lui Ioan că, la 2000 de ani după ce a murit, mirenii mănâncă roşii? Nu-i ca şi cum ar pune la proţap un nou-născut şi-ar da cep la orgie. E o roşie, pentru numele divinităţii! O roşie care, conform bibliei, a fost creată de divinitate pentru oameni; deci de ce e roşia păcătoasă? Sau de ce ar fi restricţie la roşii? Mâine poate aflăm că nu e voie să mâncăm verde, pentru că în verde era îmbrăcat Petru când s-a lepădat de Isus. Sau că de Paşti n-avem voie să mâncăm rădăcinoase, pentru că rădăcinoasele sunt un fel de lemn, şi din lemn era crucea răstignirii.

Departe de partea amuzantă a poveştii, nu e puţin cam trasă de păr toată chestia? Nu vede nimeni că nu facem decât să perpetuăm basme, dar le perpetuăm atât de serios, că oameni în toată firea ajung să respecte postul de roşu? Şi pe bune dacă mă aşteptam la o replică din asta din partea maică-mii. Interzisă e puţin spus. Când am văzut că ea chiar vorbeşte serios, ochii mi s-au mărit de semănam cu anime-urile japoneze, genele au încetat să mai clipească, în capul meu s-a făcut vid. Şi mă gândesc că în momentul ăsta beau o Cola. Şi are o culoare roşiatică, iar eticheta e roşie de-a dreptul. Oare şi ăsta poate trece drept păcat? Sau se pune doar la chestiile tradiţionale, care existau acu' 2000 de ani? Da' dacă Irod bea Cola, atunci clar e păcat major ceea ce fac eu acum. Nu ştiu cum voi scăpa de această povară...

Pe bune acu': mai sunt multe chestii care pot fi trecute la categoria "păcat"? Sunt eu singura care vede partea ridicolă din toate aceste "tradiţii", sau mai sunteţi câţiva, dispersaţi prin spatele monitoarelor, care aţi făcut ochii mari şi aţi atins podeaua cu maxilarul?

Duminică faină. Roşie, fără nici o legătură comunistă:)

Elemente negative

Fumez cam de când sunt majoră. Poate chiar puţin mai târziu. Şi nu, n-am de gând să mă las, deocamdată. Adică da, mă păleşte din când în când câte un gând din ăsta sinucigaş, pe care-l îndepărtez rapid aprinzând frumuşel o fumigenă. Nu mai fumez ţigări de oameni mari, am trecut pe slims; mentol chiar, de s-a amuzat teribil cineva care îşi imagina că fumez doar Lucky.

Nu, nu odă ţigărilor va fi azi.
Totul a început cu o colegă care s-a simţit ameninţată de taximetristul care a dus-o acasă. Omul, paşnic din fire bănuiesc, n-a băgat-o în seamă tot drumul. Adică a dus-o cuminte la destinaţie, nu i-a încărcat nota de plată, nu a bătut-o la cap cu întrebări fără rost, ba chiar a vorbit la telefon tot drumul. Şi, totuşi, ea s-a simţit ameninţată. Pentru că - ţineţi-vă bine de scaun, priponiţi-vă ochii în monitor şi luaţi aminte - avea tatuaje! Wow! Pe bune? Chiar tatuaje erau alea de-i acopereau braţul? Nu se poate aşa ceva! Este de-a dreptul pur şi simplu! Deci clar avea antecedente violente şi putea oricând să se manifeste. Dacă ar fi ţipat la tine şi ar mai fi dat şi nervos cu pumnul în banchetă, chiar lângă urechea ta, mai treacă meargă; ai fi zis că are doar o zi proastă. Dar aşa, conducând liniştit şi având tatuaje, nu e nici o urmă de îndoială că omul ăla e violenţa întruchipată. Poate chiar e şi criminal în serie, şi mare noroc ai avut că ai scăpat basma curată şi n-ai apărut a doua zi pe cutiile de lapte şi la ştirile de la ora 5. Cum? N-avea tatuaj doar pe o mână, mai avea şi pe cealaltă? Frate, clar ai scăpat ca prin urechile acului de bucăţire minuţioasă şi sfârşit tragic în burta unui peşte, direct pe Dunăre. Pentru că, tatuat fiind doar pe o mână, îţi dădea una în cap şi te abandona la marginea oraşului; aşa, dacă e tatuat pe ambele mâini, pe lângă o moarte violentă, există şi garanţia că nimeni, niciodată nu-ţi va mai găsi corpul. Câte nu poţi citi pe pielea unui om!

Şi mă gândesc eu aşa: lumea are în continuare o părere prosată, da' proastă de tot, despre persoanele care fumează - femei care fumează, în speţă - şi despre persoanele tatuate. Adică femeile care fumează sunt aşa, cam dubaşe din fire, iar persoanele tatuate - indiferent de sex- clar au avut probleme cu legea şi ordinea.

Să le luăm sistematic:
1. Femeile care fumează. Nu, nu femeile care fumează pe stradă, femeile care fumează în general. Adică, dacă eşti femeie şi te asociezi cu un pachet de ţigări, clar eşti soi rău. Băi, băi, băi, stai aşa, că nu e chiar aşa. Dacă aş mesteca gumă, aş fi soi rău? Dacă aş mânca seminţe de in, aş fi soi rău? Dacă aş face orice altă chestie care nu mă afectează decât pe mine, sănătatea mea, bugetul meu, fără să mă bag în ciorba nimănui pentru a-mi întreţine o plăcere, tot soi rău aş fi? Ce treabă are o ţigară pe care o aprind eu şi-o fumez tot eu, cu statutul meu "social" şi cu definiţia caracterului meu? Că, vezi tu, dragă doamne, în principiu doar femeile de moravuri uşoare fumează. Ei, nu zău? Să mori tu? Din câte ţin eu minte, chestia asta a fost debitată cu mult, mult, mult timp în urmă, pentru că doar femeile libertine îşi permiteau să fumeze, aidoma bărbaţilor. Dar dacă pe bărbaţi ţigara era semn de masculinitate şi virilitate şi macho-manism, pe femei le discredita. Dar, să ne înţelegem, a trecut multă apă pe Dunăre de când s-a emis teoria asta. De atunci femeile au căpătat şi drept de vot, nu mai sunt privite exclusiv ca aparat de făcut copii şi maşină de spălat şosete, ba chiar există şi-n armată, şi-n politică, şi peste tot.

Nu, că tot nu e de ajuns. Dacă stai frumos pe bancă-n parc şi citeşti o revistă, eşti whatever. Dacă pe lângă revista aia îţi mai aprinzi şi-o ţigară, deja eşti "ce faci, gagica, te fac o tură?" Şi nu-nţeleg de ce ţigara aia, pe care eu o fumez cu plăcere, trebuie să fie neapărat asociată cu moravuri uşoare. Credeam că am trecut de faza în care o femeie gen George Sand era considerată rebelă şi libertină. Vezi tu, că e de-ajuns să fumezi, şi sprâncene se ridică dezaprobatoare, ba chiar mai apare şi-un zâmbet din ăla, atotcunoscător, care spune "hmmm, fumezi, ştiu eu ce faci în dormitor..."

Acest aspect mă depăşeşte.

2. Tatuajele. Îmi plac teribil, atât timp cât nu sunt sirene sau inimioare pe care scrie "te iubesc, Jana". Pentru că, din punctul meu de vedere, un tatuaj bine făcut, fie el pe o tipă sau pe un tip, dă bine. Se vede fain, parcă ai vrea să vezi dacă mai are şi altele, ba chiar unele dintre ele au şi o poveste care pe mine mă intrigă. Dar vezi că nu e bine să ai tatuaje. Pentru că, tatuat fiind, clar tatuajul ăla l-ai obţinut, mai mult ca sigur, în puşcărie, sau de la prietenii tăi, care au fost acolo. Deci, din nou, eşti soi rău.
C'mon! Faptul că unele tatuaje respectă sus-menţionatul scenariu nu înseamnă că toată lumea care e tatuată e, automat, în aceeaşi situaţie. Înseamnă doar că a avut chef să se "decoreze", şi tatuajul îl reprezintă, şi nu e nici ceva rău, nici ceva obscen, nici ceva ieşit din comun. Dar vezi tu, că dacă eşti tatuat, în mod clar ai ceva rău în tine; deja mai ai puţin şi-nchini litanii lui Satan, pentru că nimic bun nu poate ieşi de aici.
Asta îmi aduce aminte de momentul în care mi-am pus pierce în nas, iar taică-meu, vizibil dezamăgit şi total dezgustat, a afirmat strâmbând din nasul lui, nepângărit de obiecte străine: "te-ai stricat de tot!" Nu conta că eram tot eu, cu un pierce în plus, într-adevăr, dar era ceva evil în accesoriul acela; ceva care mă transforma total şi mă făcea de neiertat.
Acelaşi lucru se-ntâmplă şi cu tatuajele. Te "însemnează", te ştampilează, te parafează, te etichetează. Dacă ai plete, eşti rocker, deci satanist. Dacă ai brăţară de picior, eşti gay, deci satanist. Dacă eşti tatuat, eşti puşcăriaş, deci satanist. Dacă fumezi, eşti de moravuri uşoare, deci satanist. Oricum ai da-o, tot acolo ajungi. Şi pe bune dacă n-aş fi satanista perfectă, dacă n-aş crede că e puţin cam hilar să ridici rugi fierbinţi, pe voci tremurate, cu "Ave satani"...

Cam atât despre ţigări şi tatuaje. Şi pe bune dacă nu m-aş duce şi azi să-mi trântesc ostentativ un tatuaj; mă ţine ipohondria, pentru că n-am găsit încă un salon care să mi se pară 100% sigur. Dar şi când îl voi găsi...

De-ale gurii

Am şi eu o manie. Bine, ok, recunosc, multe manii, dar cu asta m-am trezit azi dimineaţă-n gând, şi nici nu mă sfiesc, nici nu mă ruşinez s-o disec.
N-am obiceiul să mă înverzesc la faţă când vine vorba despre câini pocniţi de tren sau şoareci ronţăiţi de pisică; n-am probleme să-mi povesteşti despre cine ştie ce operaţie complicată, care presupune înlocuire de maţe sau săpături în jurul ficatului în timp ce mănânc; creierul pané nu l-aş mânca, pentru că l-am încercat o dată şi nu mi-a plăcut, dar nici nu adopt o figură dezgustată când vine vorba despre el. Nu-mi place mie, nu-l mănânc, cei care se dau în vânt după el n-au decât să-l stăpânească fericiţi. Am auzit acu' câteva zile despre nişte chestii culinare de care nu m-aş atinge nici moartă: cap de peşte, creastă de cocoş, gheare şi capete de găină; din punctul meu de vedere, astea le mănâncă pisicile sau câinele, în nici un caz eu, dar cine aş fi să mă pun în calea fericirii culinare a altora, atât timp cât mie nu mi le bagă nimeni pe gât?

Dar nu, nu despre chestii de mâncat voiam să vorbesc azi. De fapt, încercam doar să explic faptul că n-am nici o treabă cu lucrurile obişnuite de la care alţii se trag înapoi oripilaţi. În schimb este o chestie pe care n-o s-o pricep, şi ea sună în felul următor:

Multe persoane la o masă, fără nici o altă legătură între ele decât faptul că se cunosc de ceva timp; mâncând tocăniţă, salata de vinete şi sărmăluţe. Şi aici intervine drama: schimbând furculiţele între ele, lăsând particule minuscule de sarmale în tocăniţă şi de tocăniţă în salata de vinete. Sau, mai rău, mâncând iaurt câte 5 cu aceeaşi linguriţă, din acelaşi recipient. Frate, asta e moarte curată! Eventual, lingând cu patos linguriţa, în timp ce şi-o trec de la unul la altul. Brrrr!

Schimb gratuit de anticorpi, de bucăţele de ADN şi da, de salivă. Asta n-o s-o pricep nici într-o mie de ani. De ce ai vrea să te săruţi indirect cu colega de la compul vecin? Păi, dacă o iubeşti atât de tare, sărut-o, frate, tradiţional, şi gata. Ai scăpat mai uşor, şi fără să schimbi ADN cu încă cinci persoane până a ajunge la ea. Dacă eşti mai masochist din fire însă, accepţi şi bucăţica de haleu care vine o dată cu schimbul de linguriţe.

Eu, una, nu pot folosi aceeaşi furculiţă cu nimeni. Nici măcar paharul folosit de taică-meu nu-l folosesc până nu-l spăl bine, bine de tot, darămite să împart linguriţa cu ţâşpe persoane necunoscute corpului meu. Şi nu pricep cum şi-n ce fel nu te deranjează spanacul celui de alături care poposeşte lângă pastele tale cu brânză, nici cum poţi profita nonşalant de tacâmul lins bine de altcineva înainte.

Lucrurile s-au complicat în momentul în care am observat schimb de bomboane pe băţ; adică, se ia una bucată bomboană pe băţ, se linge cu patos până ajunge cam la jumătate, şi-apoi se pasează colegului. Colegul cu care, repet, n-ai o relaţie mai strânsă sau mai personală. Pur şi simplu împărţiţi aceeaşi acadea, fără nici o problemă. Păi, frate, acadeaua cu pricina e îmbibată de saliva proprie şi personală, pe care o pasezi fără nici o problemă. Într-un fel, faceţi schimb de fluide fără măcar să aveţi o pasiune mistuitoare unul pentru celălalt. Şi da, nu sunt privită cu ochi buni când refuz constant să mănânc alături de colegii mei, sau când sprânceana mi se ridică instantaneu şi incontrolabil în momentul în care mi se oferă o acadea linsă bine pe jumătate.

Nu, nu am o listă de "does and dont's". Dar, dacă aş avea, faza cu schimbatul tacâmurilor şi amestecatul potoalelor ar fi clar pe lista respectivă. Pentru că nu vreau să văd o frunză de salată înotând fericită-n ciorba mea, nici urme străine de maxilar pe bucata mea de ciocolată. Nu de alta, dar contact cu ADN străin mie fac numai şi numai din proprie iniţiativă; altminteri, mi se pare un fel de "orgie culinară".

5 chestii importante

Leapşa cu de la Miss Sunshine citire. Cică trebuie să vă povestesc despre chestiile care contează pentru mine; alea de sunt cu adevărat importante. Neavând nici şablon, nici limită de caractere, o să purced după cum mă taie capul:

- serile la un pahar de vorbă, muzică şi fun fun fun cu cine ştie cunoaşte;)
- dimineţi cu pisici
- concediul fără plată luat proaspăt de la muncă, semnat pe foaia cu cerneala încă umedă, dar de care n-am mai beneficiat de aproape o lună de zile:(((
- cafeaua de dimineaţă şi ţigara de după
- sesiunile de shopping nebunesc, în căutare de ceva, orice, pe care să dăm banii

Cinci deja e prea mult; nu că n-ar mai fi şi altele, dar deja intrăm prea de tot în mintea Cameliei. Aşa că vă las să vă autoserviţi, punând pe tapet chestiile - hai să le reducem la 5 - care vă plac nespus, pentru care vă treziţi dimineaţa, pe care le aveţi în minte pe tot parcursul zilei.

Spor la sortat!

It's a sin!

Lucrurile sunt simple: dacă e bine, e alb; dacă e rău, e păcat. Şi nu, nu e vorba despre păcate din alea care au proprietatea de a te arunca direct în fundul iadului, lângă cazanul din stânga, unde e mai cald decât lângă cel din dreapta doar pentru că sunteţi mai mulţi, amici între voi, ci despre păcate din alea pe care le-am luat mult timp ad literam, nu de alta dar, sinceră să fiu, dădeam importanţă la toate nimicurile.


Nu ştiu de ce, dar am ajuns eu la concluzia că pâinea e cea mai păcătoasă. Nu, n-are nici o legătură cu dietele, caloriile şi nemâncatul după ora 6 seara, ci se întâmplă în felul următor:

Să spunem că ai o pâine. Una din aia faină, de-abia scoasă din cuptor, aburindă şi fierbinte, ce mai, cea mai cea pâine care a existat vreodată. Primul impuls era să-i ciugulesc din coajă. Puţin câte puţin, preţ de 9 etaje pe care le urcam pe scări. Era mai presus de mine, era nebunie curată, când vedeam pâine caldă înebuneam de-a dreptul, şi trebuia să o decojesc. Nu, nu pe toată, nu eram bătută-n cap, doar că mirosul ăla-mi gâdila plăcut stomacul şi, până acasă, pâinea rămânea în mod miraculos fără colţ. Ei, bine, chestia aia e păcat. Că nu e bine să te laşi condus de stomac, că cedezi tentaţiilor, că eşti veriga aia mai slabă, că ce te-ai fi făcut dacă ai fi fost nevoită, Camelia dragă, să posteşti în deşert? Îţi spun eu, ai fi picat testul şi, pentru că te laşi condusă de pofte şi dorinţe, vei fi ajungând direct în iad. De atunci nu-mi refuz nimic din ce înseamnă poftă şi dorinţă; nu de alta dar, dacă de la 7 ani sunt condamnată pierzaniei, de ce mi-aş mai face griji? Şi c-o poftă-n plus, şi cu una în minus, tot "cazan" scrie pe mine...

Da' vezi tu, că dacă pui pâinea în dulap şi n-ai grijă s-o aşezi cu faţa-n sus ci o laşi aşa cum a picat, eventual pe-o parte, tot păcat se cheamă. Adică trebuie să umbli cu mănuşi cu pâinea aia, că dacă se supără pe tine te poate transforma în păcătos de clasă. Dacă a aterizat cumva cu burta-n sus, frate, e de rău, că nici Iordanul nu te mai spală, şi ţi-ai pecetluit soarta, şi toate pâinile vor dansa şi vor cânta în cor la condamnarea ta. Dacă ţi-a rămas o coajă de pâine, să nu carecumva să te-mpingă păcatul s-o arunci că, ghici ce, tot păcat se cheamă. Aşa că, mort copt, ori găseşti pe cineva care să mănânce respectiva coajă, ori o faci cumva să-ncapă-n tine, că e nasol să te descotoroseşti de ea direct în coşul de gunoi. No way, pâinea nu se aruncă, şi nu din motive de economie, ci din motive religioase.

Dacă din întâmplare faci pâine, ai grijă cum vorbeşti în preajma ei, să nu carecumva să te audă că foloseşti expresii mai "colorate", că e păcat, şi se supără pe tine, şi nu mai creşte, şi-n loc de pâine mănânci turtă, şi fugi şi fă şi-un Ave Maria, şi mai spală-ţi gura aia cu săpun, că uite ce-ai făcut, ai mâniat-o pe doamna pâine, pe care eu am frământat-o cu dragoste, şi calm, şi făină clasa-ntâi, şi-ai stricat totul cu vorbele tale, păcătoasă mică ce eşti!

Păi, dacă tot ce face pâinea e să te bage în păcat, am zis eu că e mai bine să renunţ la ea; nu de alta, dar nu ne facem decât rău una alteia. Stă cam prost cu nervii, eu stau cam prost la capitolul religie, deci drumurile noastre trebui să se despartă, înainte de a se întâmpla ceva grav. Iar când simt miros de pâine caldă, o vizualizez, salivez, înghit în sec şi-mi continui drumul, pentru că eu şi pâinea nu ne prea avem la inimă.

Tot din categoria "e păcat", se mai întâmplă şi aşa:
E păcat să dai cu aspiratorul în zi de sărbătoare, chit că aia e singura zi în care ai ceva timp liber şi, pentru a face sus-numita acţiune, sacrifici cam o oră de somn; că cică divinităţii nu-i place să munceşti când ea se odihneşte. Şi eu ce vină am că ea a obosit? Ar trebui să-mi fac programul după cum binevoieşte măria sa şi să amân aspiratul cu o săptămână? Păi, dup-aia nu e păcat de mine, că-nghit praf, că-mi storc nervii să găsesc ceva în toată debandada din jur, că ar trebui să muncesc dublu peste o săptămână? Din motive obiective, aspir doar duminica.

La fel de păcat e să coşi duminica. Şi dacă îmi pică un nasture, ce-ar trebui să fac? Să aştept până luni pentru a reîntregi hainuţa? Păi, până luni, uit şi că a picat nasturele păcătos, şi unde l-am pus. Nu se poate face derogare de la regulă pentru un biet nasture? Moare cineva dacă îl cos în 30 de secunde? Şi dacă tot facem derogare pentru un nasture, n-am putea face şi pentru doi? Şi stai aşa, că mai am şi-un fermoar de băgat la geantă. C'mon, oricum tre' să primesc acatiste pentru iertare de păcat cu pâine, şi păcătuit cu aspiratorul, trece pe listă şi nasturii, că tot pe-o foaie de hârtie scrii.

Şi mai e păcat ceva: să rupi fructe necoapte. Pe bune, chit că le mănânci, pentru că îţi plac şi zarzărele, şi gorgoazele, şi vişinele verzi, tot păcat se cheamă. Ăsta ar fi aşaa, păcatul de verde, pentru că ar trebui să le laşi acolo, în copac, până când sunt coapte coapte de tot, şi le culege şi le mănâncă altcineva în locul tău. Da' pe bune acum, dacă mie-mi plac corcoduşele verzi, ce treabă are pomul cu mine? Ştie el clar că i-am şutit eu fructul verde, şi nu cine ştie ce vrabie în căutare de hrană? Are radar şi monitorizează cu atenţie păcătoşii barbari care-i halesc fructele înainte de a se coace? Nu cred...Deci, unde-i păcatul cel mare, şi grav, şi de neiertat?

Ultimul pe listă este păcatul ăla care implică fumatul. Că vezi tu că, dacă tragi frumuşel din ţigară, îl afumi pe diavol. Ei, na, pe bune? Păi trebuie să fie săracul pastramă de-acum la câtă lume îl afumă. Că vezi tu, că-n loc să arzi tămâie, arzi tutun. Păi, mie nu-mi place mirosul de tămâie; miroase a mort. Şi-n plus, nu ştiu dacă ar fi mai sănătos să fumez tămâie; şi nu cred că există tămâie nici de prizat, darămite de fumat. Şi ce treabă au raiul şi iadul cu ce bag eu direct în plămânii mei roz şi plesnind de sănătate? Da' dacă fumezi din alea aromate, tot păcat se cheamă? Că alea nu miros neapărat a tutun, ci mai mult a parfum. Să-nţeleg că ăla e un fel de semipăcat, pentru că nu presupune aceeaşi cantitate de tutun. Deci raportul ar fi cam două ţigări din alea parfumate la una normală; sau de 4 la 1? Să-mi explice careva, că stau cam nasol cu matematica religioasă. Oricum, e păcat că fumezi. Scoate ţigara aia ce-ţi atârnă între degete, pune-i capac şi jură pocăinţă veşnică, altminteri e de rău.

Am ajuns la concluzia că sunt nu numai o păcătoasă notorie, ci o dau şi-n blasfemie curată. Dacă nu mă-nchid până mâine pentru erezie, revin cu idei mai "serioase". La fel de păcătoase dar, măcar, mai pline de sens.

In nomine patris et filii et Bunica

Toată copilăria mea a stat sub semnul bunicii. Bunica aia, de stătea cu noi, căreia îi spuneam, spre diferenţiere, „mamaia”. Mamaia, adică mama mamei, pentru că pe cealaltă o denumeam pompos mamaia Didina. Nu aveam o afinitate deosebită pentru mamaia Didina, chit că săraca femeie ar fi stat şi-n cap pentru a-mi fi bine, şi-mi făcea şi brânză cu mămăliguţă, şi le făcea şi boţ, că altfel nu mâncam, şi mă fraierea constant că trebuie să termin toată ciorbiţa ca să văd piticii de pe fundul castronelului, şi-mi spunea şi poveşti cu lupul, şi hultanul, şi cum a transformat ea cratiţa strămoşeaşcă în sanie; şi despre ierni din alea vechi, cu zăpada cât casa, şi despre copii daţi peste pervaz, de suflet, şi despre un străbunic care nu zâmbea niciodată, şi despre cum dormeau câte 6 în pat. Dacă trebuia să rămân peste noapte la ea, era tragedie curată; nu voiam, şi pace bună. Şi da, eu am fost aia de i-a dat telefon pe ascuns maică-mii, implorând-o să vină să mă ia de la „ţiganii ăia”, şi tot eu l-am pus pe taică-meu pe drumuri, la 1 din noapte, să vină mort copt să mă aducă acasă, şi da, cred că şi din cauza mea i-au ieşit câteva fire de păr alb...

Dar mamaia Angela...De ea-mi plăcea nespus. Cred că latura mea masochistă s-a dezvoltat de mică, pentru că era în felul următor:

De la ea îmi luam palme peste regeasca mea poponeaţă, din diferite motive, cel mai des pentru că nu suportam copiii care-mi erau desemnaţi spre socializare.
M-a chinuit nespus cu guleraşe şi manşetuţe, peste uniforma obligatorie din clasele primare. Şi-avea, frate, un stil de a le apreta, de mai aveau puţin şi-mi tăiau beregata. Manşetuţe şi guleraşe croşetate, şmecherie curată, care stătea ţepene, care mă încurcau şi mă făceau să mă simt ca la defilare. Şi făceam tot posibilul să scap de ele; le murdăream, le boţeam, le pătam cu cerneală în speranţa că va rămâne măcar o zi în pană de guleraşe, apă, detergent sau apret; şi tocmai când zâmbeam mulţumită că, de data asta, poate sta şi-n cap şi tot n-are cum să le mai salveze, apărea, frate, cu o pereche nouă, de-abia scoasă din croşet, şi dă-i chin din nou, că mamaia te vrea gigea mâimâi, şi n-ai scăpare!
Tot ea mi-a chinuit podoaba capilară, care pe vremea aia era şi lungă, şi blondă, aşa cum ar trebui să aibă toate fetiţele respectabile, şi-mi împletea în fiecare dimineaţă codiţe două, strâns, să nu se desfacă de-a lungul celor 4 ore de şcoală, de-mi ajungeau ochii oblici, şi puteai să juri că m-a făcut mama mea cu cutare asiatic; ca să fie totul complet, mai îmi trântea şi două pampoane pompoase, în vârful capului, de-mi era milă de mine şi jenă să ies pe stradă, dar opune-te dacă ai cum forţei naturii, că cică aşa trebuie să arăţi dacă vrei cât de cât să zică lumea despre tine că nu eşti nici pescuită de pe Siret, nici copilul nimănui.
Başca toate rochiţele şi fustiţele cu volănaşe pe care trebuia neapărat să le port, că se pare că fetelor le place să facă fusta nu’ş ce fel de cerc când se învârt, dar pentru numele divinităţii, eu nu voiam nici să mă învârt, nici să facă cerc, voiam ceva care să-mi acopere în mod decent posteriorul, ceva care să nu necesite să-mi verific o dată pe minut poziţia, ceva extrem de simplu, şi de comod, şi de nepretenţios, care se chema „pantalon”. Fie, scurt dacă e nevoie, că cică e vară, şi piciorul trebuie să respire, dar pantalon, nu fustă cu volane şi volănaşe, care mă stinghereau şi mă chinuiau teribil. Când a văzut că nu prea merge cu fustiţele, a încercat altceva: mi-a împestriţat garderoba cu fuste-pantalon, şi pe bune dacă n-arătam ca o varză. Adică, e fustă sau pantalon? Între nu se poate, că nu e struţocămilă. Şi chinuie-te, Camelia, şi-mpiedică-te în fusta-pantalon, şi stoarce-ţi creierii să-ţi dai seama ce-ai putut face atât de grav şi de abominabil încât să fii nevoită să porţi hibridul uricios.

Dar mamaia Angela... O, da, era o figură. Dacă făceam ceva ce „nu se cuvine”, nu era nevoie să scoată un sunet. Făcea „faza cu ochii”. Adică era în felul următor: mă ţintuia adânc cu privirea; buzele se făceau mici, mici de tot, se subţiau până când nu le mai vedeai de loc, o bucăţică dintr-un canin apărea la suprafaţă. Orice rază de lumină ar fi apărut, s-ar fi oglindit în caninul acela. Nasul începea să fremete, nările se mişcau rapid, deja nasul bunică-mii se transforma în fluture. Piesa de rezistenţă însă erau ochii. Nişte ochi care, în mod normal, erau normali. Ei bine, nu. Ieşeau treptat din orbite, rotunzi şi căprui, de ziceai că mai aveau puţin şi părăseau craniul; dacă o priveai din profil, bat la pariu că se vedeau în relief. Şi-atunci, ştiam că e de rău. Nu, în nici un caz nu-mi luam bătaie cu nemiluita; un tras de codiţe, o palmă la fund, cam asta era limita. În schimb şocul psihologic era imens. Un minuscul „nţz, nţz, nţz” era de ajuns să mă facă să mă simt ca ultimul om, ca cel mai mare criminal în serie, ca Iuda, şi Petru şi toate personajele biblice care au făcut, la un moment dat, ceva naşpa. Şi eram în stare să-i aduc flori şi ciocolată numai pentru a căpăta măreaţa iertare.
Ca orice femeie, mă făcea să fierb în suc propriu, mă chinuia să-mi creez scenarii, gen cum ar fi să pic bolnavă pentru că, bolnavă fiind, clar nu mai are cum să stea supărată pe mine; aş fi mers şi-n mâini şi-aş fi-nvăţat să fac şi roata, şi podul, şi şpagatul numai să uite de supărare. Evident, că, într-un final, iertarea venea. Dar nu oricum, ci pompos, pentru că mamaia Angela era pompoasă din fire, şi se mândrea cu manierele de Notre Damme de Sion pe care le învăţase din fragedă pruncie, şi nu uita nici un moment că fără măreţie poţi fi orice, numai femeie nu. Deci, venea pompos. Puteam să jur că-n momentele alea, dacă ar fi avut inel pe deget, m-ar fi pus să i-l sărut; un amestec între Papă şi Il Capo di tutti Capi, cam aşa era bunică-mea.

Da, în mod clar a fost prima femeie care m-a chinuit şi din cauza căreia m-am zvârcolit în dureri groaznice; cu toate astea, canci să mă-nvăţ minte, că tot înspre femei mă trage aţa. Dar da, bunică-mea a fost o figură. Una din aia de n-o uiţi cu una cu două. Nici măcar după ani de zile.

Odă! O, da!

Ce-mi place să ies pe stradă în toiul zilei, când e lumea adunată ciorchine; că ies de la muncă, că se duc să se plimbe, că vin de la plimbare sau că au ieşit pur şi simplu să-şi dezmorţească oasele bătrâne, e o adevărată încântare să ieşi din casă şi să treci printre ei, să interacţionezi cu ei şi să interacţioneze cu tine! Ce poate fi mai minunat decât acel du-te vino uman, acel sentiment mirific, sublim şi înălţător că sunteţi legaţi de aceeaşi apartenenţă la specia umană, că sunteţi, într-un fel, ca nişte fraţi întru domnul şi întru proslăvirea universului care v-a lăsat pe amândoi cu ambele picioare pe pământ?

Nu, nu m-am lovit la cap. Nu, nu mi-a furat nimeni tastatura şi nu, nu scrie nimeni în locul meu. Nu sunt sub medicaţie, cu toate că unii dintre colegii mei au tras concluzia asta; nu sunt nici în sevraj, nici nu am trecut la vreo religie cu nume greu de pronunţat şi de reţinut. Şi totuşi, ce minune să poţi ieşi printre semenii tăi, să se şteargă razant de tine, ba chiar să-ţi dea şi amical un cot în burtă pentru că n-ai calculat bine distanţa; visele mele şi-au găsit împlinirea!

Să mă explic: ies frumuşel pe poartă. Poarta mea care, dintr-o eroare de "proiectare", se deschide fără avertisment în exterior. Drept urmare, cam de fiecare dată când deschid poarta este posibil să se lase cu măcar o victimă. Spun măcar pentru că, pe lângă victima turtită de poartă, care se prelinge uşor pe toată lăţimea gardului, mai exist şi eu, ţinta scandalului provocat de către însoţitorii victimei. Da, ştiu, mea culpa; poarta mea a lovit pe cineva, dar putea cât de cât să se uite pe unde merge, pentru că eu nu deschid sus-numita poartă cu viteza unui bolid; ai timp să te fereşti, dacă te uiţi pe unde mergi, repet.

Bun, scuze, alea alea, şi reuşesc, într-un final, să înaintez. La capăt de stradă sunt reperată. Un grup de vreo 8 ochi se benoclează la mine. Un grup de ochi care încă nu au drept de vot, încă n-au început să se bărbierească, poate au şi vocea încă în schimbare, dar care se-ntrec în cea mai şmecheră replică. Drept urmare, aflu că sunt "emo kid"; mda, nu mă deranjează major, pentru că e posibil să fi crezut că n-am mai mult de 16 ani, ceea ce nu poate decât să-mi gâdile orgoliul; ăla feminin, adică.

Şi înaintăm. Eu cu mine, în principiu. Sau eu cu geanta mea, de care mă ţin semeaţă; încă n-am reuşit să aflu ce ar trebui să faci cu mâinile pe stradă, în timp ce mergi, aşa că le agăţ şi eu de ce pot; de buzunar, de geantă, de celălalt buzunar, mă rog, aţi prins ideea.

Ceva mai încolo, eternul grup din faţa consignaţiei. Parcă-s lipiţi de consignaţia aia şi de sticla de bere, şi de bordura pe care o populează pentru că de, după câteva ore şi câteva beri, simţi nevoia să stai jos; parcă nu te trage aţa să te duci acasă, că acasă s-ar putea să trebuiască să faci câte ceva, gen reparat burlane sau întins rufe, aşa că e mult mai bine la consignaţie, că e aer curat, şi vorbă gratis, şi mai ai şi cu ce-ţi clăti privirea şi, dacă-ţi dai interesul, mai găseşti vreo două persoane cu care să lansezi păreri bombastice în legătură cu politica, şi guvernul, şi criza în care ne-am împotmolit.

De-a lungul "uliţei principale" s-a "amenajat" pistă pentru biciclişti. Două dungi portocalii, care desemnează zona celor pe două roţi. Nimic neobişnuit până acum; bine că s-a gândit cineva să le dea şi lor o bucăţică de drum, să nu-i mai vezi pocniţi de şoferi furioşi şi vitezomani. Numai că pe bune că eu n-am văzut picior sau roată de biciclist pe respectiva bucată dintre dungi. Nu, frate, se pare că pista pentru biciclişti e, de fapt, pistă pentru pensionari. Da, pensionarii ăia care stau în continuare ciorchine pe lângă cutiile de la Adevărul de seară, acei pensionari au decis că e mai fencitrendi să meargă exact printre cele două linii portocalii. Şi ţin drumul drept, fără probleme, fără să depăşească spaţiul alocat; ferească sfântul să vrea să treacă vreo bicicletă pe-acolo. Posesorul ei va fi făcut cu ou şi cu oţet, pentru că n-are grijă pe unde merge; că n-are pic de respect pentru oamenii în vârstă, că a vrut să omoare bătrâneţile adunate de-a lungul secolelor, că nu e decât o haimana şi-un huligan.


Trec mai departe pentru că da, cu mine pornisem de acasă. Nu mai pomenesc de toţi kinderii pe care trebuie să-i ocolesc, pentru că ei sunt mici, n-au direcţie, aleargă dezlegaţi şi, dacă s-ar lovi de genunchiul meu ar fi posibil să-şi spargă capul; nici de aurolacii care se lipesc de mine şi care nu vor să priceapă că nu, nu le dau nimic, nu, nu-mi place faţa lor, nu, nu-mi scot portofelul şi nu, nu-mi provoacă milă nici dacă se lamentează mai cu foc, nici dacă îmi îndrugă o poveste lacrimogenă în timp ce merg în pas cu mine; n-o să amintesc nici de specimenele care găsesc foarte amuzant să sperie mâţele care se-ntind leneş la soare, nici de cei care mai au puţin şi lovesc câinele pe care-l văd zilnic, care n-a făcut nimic nimănui, dar e câine, şi vagabond pe deasupra, şi mamă ce şmecher eşti dacă bagi frica-n el, să vadă femeia ta cât de bărbat poţi fi, şi să-ţi ridice vecinii statuie, că tu eşti ordinea şi puterea şi legea; şi nici n-o să povestesc despre cum poate fi aruncată o hârtie pe jos, în momentul în care coşul e cu doi metri mai în faţă, dar direct doi metri mai în faţă te doare pe tine de menţinerea curăţeniei, şi poţi totuşi să critici primăria că n-are grijă de oraş, că e mizerie şi sunt mormane de gunoi din doi în doi paşi. Şi de ce ţi-ar păsa, până la urmă? Că doar de-asta sunt plătiţi cei de la Ecosal; să păstreze ordinea şi disciplina. Şi dacă n-ai fi tu care să arunci ambalajele pe jos, ei clar n-ar mai avea ce munci, că dacă nu e gunoi s-a zis cu locurile lor de muncă şi, prin urmare, tu le faci un serviciu făcând gunoi, şi iar ar trebui să-ţi ridice statuie, pentru că eşti om bun şi te interesează bunăstarea lui financiară. Şi în nici un caz n-o să amintesc de faptul că pe unii îi poţi simţi literalmente după miros, pentru că de, e vară, şi apa costă, şi săpunul mai abitir, şi-n plus apa e udă şi rece, şi dacă te speli s-ar putea să-ţi pierzi din savoare şi din personalitate; şi-n plus, dacă nu ai mai mirosi, n-ai mai fi respectat, că ai văzut tu la televizor că de sconcs nu se apropie nici un prădător, deci e respectat, şi sconcsul e idealul tău în viaţă, pentru că toată viaţa ai căutat respect; deci, nu te spăla, şi lasă dâra de miros în urmă, să ştie lumea cine eşti şi că ai trecut pe acolo.

Da, mă opresc aici, pentru că am ajuns deja unde trebuia să ajung, şi rămân acolo până e momentul să plec şi să mă bucur din nou de personalitatea flamboaiantă a semenilor mei. Cum să nu fie o adevărată plăcere să treci printre ei? Şi cum să nu aduci mulţumiri cerului în fiecare seară că vă leagă aceeaşi structură genetică? Şi cum să nu te bucuri când îi vezi în habitatul lor natural? Acest lucru mă depăşeşte. Total.

Rien de rien

Locul I azi la nivel de reproşuri/lamentări îl ocupă fraza de zice aşa: "vă irosiţi tinereţea; o să ajungi la 30 de ani fată bătrână. Păcat de tine!"

Numai cât am tastat mi s-a zburlit toată codiţa. Mi s-a ridicat părul din cap, sprânceana ameninţă să-mi părăsească fruntea, ochelarii mi s-au aburit; dacă simte careva vreo urmă de cutremur, tot de la mine a pornit totul. Potop? Tot din cauza mea. Pentru că da, zilele astea cred c-a fost ceva în aer; năbădăi peste năbădăi şi persoane cu idei.

Citeam zilele trecute la Alexiuss o chestie; pentru unii poate banală, pentru alţii o fi fiind al naibii de amuzantă, da' pe bune că te poate lovi drept în moalele capului, acolo unde te doare mai tare, şi te lasă perplex, mască, cu maxilarul periculos de aproape de lipit de pământ.

Dacă stau şi mă gândesc bine, da' bine de tot, toată lumea e nemulţumită de ce are. Blondele vor să fie brunete; brunetele visează toată viaţa lor să fie blonde; alea de au părul ondulat şi-l îndreaptă şi viceversa; maică-mea are bucătărie faină da' vrea Neckermann; cine are fată vrea băiat; persoanele singure vor măritiş, cele căsătorite visează cu jind la perioada de burlăcie; cine a făcut mate-fizică regretă că n-a dat la litere; cel cu maşină va visa la motocicletă; când e cald toată lumea îşi doreşte să stea în frigider, iar când apare iarna aia nasoală, cu zăpadă şi vijelie, toţi oftează după zilele călduroase de vară. Toată lumea vrea altceva sau mai mult decât are; n-am mai văzut de mult o persoană mulţumită de ea, de restul, de tot.

Revenind la partea de început. Beau ocazional, fumez, nu vorbesc urât. Am avut nopţile mele pierdute prin baruri; acum nu mă mai ţine fizic vorbind şi, mai mult decât atât, le-am cam văzut pe toate. Muncesc frumuşel, nu mă iau la bătaie, nu zbor din floare-n floare, ba chiar am învăţat să zâmbesc politicos când spun "mulţumesc". Nu-mi plac excursiile în natură şi Revelioanele în gaşcă, tolerez cu greu persoanele de lângă mine, nu-s zâna sociabilităţii, ies când am chef, cu cine am chef. Nu cred în petrecerile alea cu cupluri multe, care joacă remi şi canastă, dar cu lăbuţa pe inimă mărturisesc că n-am bombardat nici o astfel de adunare; fiecare cu plăcerile lui, până la urmă. Nu fac scandal, nu mă caută cu drag poliţia pe acasă, încerc, pe cât posibil, să mănânc sănătos, să fac sport sănătos, să mă-ntind sănătos pe scaun, fără să-l lovesc pe ăla de la compul alăturat. CV-ul meu ar arăta sănătos dacă m-aş apuca să-l updatez pe măsură.

Da' vezi tu, dragă doamne, că nu e de ajuns. Dacă nu poţi oferi urmaşi sănătoşi, pleznind de sănătate, dacă nu oferi posibilitatea unei nunţi cu găina jucată deasupra capului şi cu chiuturile de rigoare, tot degeaba. Nu eşti, n-o să fii niciodată copilul viselor şi speranţelor şi nădejdilor. Ei, pe bune? Asta seamănă tare mult cu cordonul ombilical; pe cuvânt de cercetaş că mie mi l-au tăiat la naştere, şi nici n-a fost păstrat cu sfinţenie pe undeva prin casă, bine conservat, spre veşnica aducere aminte şi veşnica pomenire a naşterii fericite.

Şi-atunci de ce-mi pasă? Păi, nu-mi pasă, dar asta nu înseamnă că nu mă calcă pe ficaţi. Nu, nu-s cea mai darnică persoană din lume dar, pentru o zi măcar, mi-aş dori ca toată lumea să fie mulţumită cu ce are. Să nu mai vadă ce-i lipseşte, ci doar ce a avut norocul sau seminorocul să primească. Tot ce are, gratis şi fără prea multă bătaie de cap. Să nu mai vadă că n-are termopane, să vadă doar că are geamuri.

Da, ştiu, trebuia să anunţ de la bun început că e o postare în care mă plâng. Da' am zis să vedeţi că e o postare, nu că nu e una amuzantă, sau cinică, sau ironică. De luni dimineaţă.

Ne place, da, ne place - p. 18

De azi înainte melodia de duminică cade în sarcina lui Mab. Nu, nu este vreun alter-ego de-al meu, pe bune că-i o persoană în carne şi oase, cu labuţa pe inimă mărturisesc că e responsabilă de tot ce va apărea la secţiunea muzică de aici. Ba chiar se va şi semna frumuşel drept "Mab" după fiecare song publicat.

Ca să nu mai trag de firul ăl subţire, melodie de duminică, melodie de stare, alegere Mab.



Enjoy! :)

Cu dedicaţiune de la Mab.

Faceţi cunoştinţă cu biroul meu

Lepşuită fiind de către Liviu, trebuie să vă mărturisesc ca de obicei, cu lăbuţa pe inimă, ce se află în momentul ăsta la mine pe birou. O iau metodic, pentru că-s multe chestii, pe un birou relativ mic:

- modem-ul meu iubit, pe care stă frumuşel web-cam-ul şi telecomanda de la aparatul miraculos care purifică aerul;
- boxele încadrând monitorul şi mouse-ul;
- pixul extraordinar de gras, câştigat cu mari eforturi la Prizee, başca ceasul tot de la ei; :D
- 2 markere, memory stick-ul, mp3 player-ul, un tirbuşon, şi-o ruletă d'aia de măsori cu ea;
- un pachet de ţigări, 2 brichete, 3 scrumiere;
- tocul de la ochelari, vreo 2 căni, un suport pentru beţişoare parfumate şi-o duzină de post-it-uri, başca un semn de carte.

Cam atât şi mai am şi loc liber;))

Leapşa merge la toţi cei care se încumetă să-şi descrie biroul, înainte de a face ordine şi disciplină pe el.

Stai în banca ta

Dacă te uiţi în dreapta, bărbatul impozant cu şlapi şi bermude, lăsat bărbăteşte la bustul gol şi ţinându-se temeinic de-o sticlă de bere are rată la bancă. În stânga, gagicuţa pusă la patru ace şi-un bold, cu poşetuţa avangardist lansată pe-un umăr dezgolit, are şi ea o rată. Băbuţa care s-a oprit din drum şi te-a lăsat să treci - apropo, de ce persoanele în vârstă se opresc, se uită atent şi pătrunzător la tine, care vii liniştit din spate, te lasă să le depăşeşti şi de-abia apoi îşi reiau drumul? - este şi ea mândra posesoare a unei rate. Copii, părinţi, bunici, nepoţei de-abia trecuţi de 18 ani, studenţi, ingineri, medici, electricieni, piţi şi non piţi, cocalari şi non cocalari, toţi au drept de proprietate măcar asupra unei rate. Că e vorba de maşină, casă, comp, cameră foto sau mobilier, toţi au simţit nevoia imperioasă de a se duce într-o bună zi cu zâmbetul pe buze la bancă, să se aşeze pe scăunel în faţa consilierului financiar, să aştepte să iasă rând pe rând foile din imprimantă şi apoi să le semneze la fel de zâmbitori, pentru a ieşi, mai apoi, cu pieptu'n faţă şi prieteni pe vecie cu rata cea de bunăstare dătătoare.

Până aici, nimic ieşit din comun. Adică, mă rog, ai avut nevoie de "un ajutor", ai dat puţin din coate, ai pus-o la muncă pe tanti de la personal şi-ai făcut rost de banii de care aveai nevoie.

Problema intervine în momentul în care, imediat după prima rată, începe un spectacol înfiorător. Plânsete şi văcăreli, coruri întregi de "împrumutaţi" care gem la unison, blesteme aruncate cu duiumul, "hoţii, tâlharii, derbedeii", apelative care mai de care mai "colorate", show total. Adică, de ce? Pentru că vezi tu, dragă doamne, ăi de la bancă sunt aşa, nişte oameni necinstiţi, că tu ai făcut împrumut pentru o sumă şi, la sfârşitul celor câţiva ani de plată, la suma pe care ai cerut-o tu se mai adaugă încă un procent frumuşel. Cu alte cuvinte, plăteşti mai mult decât ai luat. Şi de-aici drama şi toate cuvintele de dulce la adresa băncilor.

Păi stai aşa, că nu e chiar aşa. Adică, orice chestie trebuie să aibă profit. Nimeni nu face nimic gratuit. De ce banca ar trebui să aibă statut special? Dacă iei o brichetă de la magazin, nu faci teoria conspiratiei, chit că ea îţi e vândută cu un preţ dublu celui dat de proprietarul magazinului. Dai banul, iei produsul, sănătate şi virtute. Nu faci nici calcule pentru a vedea cât scoate "mafiotul de proprietar" de pe urma ta, nu te grăbeşti să-l cataloghezi drept "cămătar", o iei, o plăteşti, mergi mai departe. De ce banca e privită altfel decât o afacere? Presupun că ar fi perfect dacă s-ar putea să iei o sumă de la bancă şi-apoi să dai înapoi mai puţin, ba chiar de loc.

Păi, să ne înţelegem. Nu te-a pus nimeni să faci împrumut. N-a venit nimeni să te forţeze să faci un împrumut. Nu te-a obligat nimeni să-ţi cumperi mobilă ultimul răcnet. Nu ţi-a pus nimeni pixul cu de-a sila în mână şi nici n-a semnat nimeni în locul tău. Dacă ai făcut rată ca-necatul e numai şi numai problema ta. Ai luat bani, trebuie să-i dai înapoi, cu tot cu dobândă. De ce e musai să te văicăreşti că vezi tu, dragă doamne, banca-şi face buzunarul gros pe spinarea ta şi sunt nişte mafioţi care ar jupui şi pielea de pe tine dacă li s-ar da ocazia?

Pe bune dacă înţeleg faza asta. Şi-n plus mai e o fază: faci o rată. Şi faci o rată cam cât tot salariul. Şi dup-aia te plângi: că nu-ţi mai ajung banii, că ţi-ai pierdut locul de muncă şi-ţi ia banca tot, că nu se mai poate aşa, că arză-i-ar focu' pe toţi cu băncile lor cu tot. Hmm... Păi nu ai fost tu ăla de s-a întins mai mult de-l ţinea plapuma? Când ai solicitat împrumutul, nu ţi-ai luat o marjă de eroare? N-ai făcut calcule frumuşel, cu pix şi hârtie în faţă, pentru a vedea dacă te ţine să şi onorezi sus-numita datorie? Vina cui e că n-ai ştiut cum să-ţi protejezi pielea?

A se înţelege: n-am nimic împotriva ratelor, n-am nimic împotriva posesorilor lor. Mă enervează în schimb lamentările gratuite, cum că ai ajuns muritor de foame din cauza băncii. Nu, banca n-are nici o vină. Ţi-ai făcut-o clar şi frumos cu mâna ta, şi ce-şi face omul cu mâna lui se cheamă de-a dreptul lucru manual, nu lucrătura altuia.

Asta aşa, pentru cei care au avut inspiraţia de a nu colabora cu banca până acum, dar care cochetează cu ideea. Până şi cel mai mic şi nevinovat flirt tot cu cap ar trebui făcut. Părerea mea.

Prima dată

Cică prima dată e cel mai greu. Adică, tocmai pentru că e prima oară, n-ar trebui să ştii ce să faci, cum să reacţionezi, în ce parte să te uiţi şi că, pe parcurs, te perfecţionezi. Capeţi experienţă, ştii ce şi cum, te descurci mai bine decât la început, devii messer. În plus, prima dată cică te marchează, nu uiţi niciodată acel prim moment, revine flash-uri flash-uri, te bântuie.

Prima dată când m-am urcat la volan, mi-a arătat nenea instructorul ce şi cum, mi-a dat vreo două indicaţii preţioase şi, în mod ciudat, de prima dată m-am descurcat bine; nu foarte bine, nu excelent, dar bine. Primele dăţi când am făcut parcări, întoarceri, porniri în pantă, mi-au ieşit bine. La examenul auto am făcut bine. Primele dăţi au fost bine. Când trebuia deja să am experienţă, să mă descurc, să dau dovadă de dexteritate şi profesionalism "volănesc", am buşit maşina; nu grav, doar bara din faţă, dar mi-a fost de-ajuns. Avea să fie "ultima oară"...

Prima dată când am aflat că "gay nu e ok", aveam vreo 7 ani, şi am conclus eu că vară-mii îi plac mai mult fetele decât băieţii; vară-mea care avea câteva luni, care trăgea la fete pentru că erau mai zâmbitoare şi pentru că, din 6 persoane, doar 2 erau bărbaţi. Şi-atunci reacţia mătuşă-mii a fost teribilă: "Doamne fereşte! Să nu mai spui asta niciodată!" Partea bizară era că eu habar n-aveam ce spusesem. Adică, mie-mi plăceau fetele şi era ok; vară-mea n-avea voie. Era ceva ciudat la mijloc. Evident că am uitat după o bucăţică de timp toată treaba, şi mi-am adus-o aminte acu', că veni vorba de prima dată.

Prima dată când a fost nevoie să formatez compul, m-am descurcat exemplar. Nu era compul meu, ştiam că trebuie să bag cd-ul şi să urmez instrucţiunile, am făcut aşa şi totul a mers de minune. A două oară, când a trebuit să repet faza pe compul meu, am stat câteva ore bune, am instalat toate programele de două ori, mi-a luat mai mult de juma' de zi; până la urmă, am scos-o la capăt. Aveam cu vreo 2 fire albe în plus, şi eram ferm convinsă că nu voi mai face chestia asta niciodată.

Prima dată când am fost la şcoală mi-a plăcut teribil. Eram în stare să stau acolo toată ziua, era pământul făgăduinţei, era locul multvisat şi multdorit. Aş fi făcut orice să mă lase ai mei mai mult la şcoală, eram entuziasmată că trebuie să învăţ şi să-mi fac lecţiile, îmi plăceau colegii mei, era o stare totală de euforie. A mai trecut un timp, şi nu ştiam cum să plec mai repede de la şcoală, cum să treacă mai repede partea cu făcutul lecţiilor, datul tezelor, bac-ul, admiterea, licenţa. Nu, n-a devenit mai bine în timp, a devenit mai bugabu, mai enervant, mai plictisitor.

Prima dată când am fumat, nu m-am înecat şi am tras direct în piept; am scos fumul, cu aer de cunoscător, direct pe nas. N-am înţeles mare lucru din fumul ăla de Monte Carlo roşu, dar n-am mai fumat ani buni de atunci. Când m-am apucat serios de fumat, m-am înecat şi-am tuşit, şi mi-a luat ceva timp până să nu mai ameţesc de la o ţigară întreagă.

Prima dată când am făcut o lucrare importantă - aka lucrarea de atestat, în clasa a-12-a - mi-am dat toată silinţa; am lucrat luni întregi la ea, ştiam tot ce mişcă în legătură cu subiectul cu pricina, mi-a plăcut teribil, m-am implicat, am bibilit-o pe toate părţile, eram în stare s-o pun în ramă ca să arate mai bine. Lucrarea de licenţă însă, am făcut-o în vreo 2 săptămâni, m-a lăsat rece, am făcut-o pentru că trebuia făcută şi nu puteam să scap de facultă fără. Nu mi-a plăcut, nu m-a pasionat, nu mi-a bântuit nopţile.

Da, mai sunt multe prime dăţi. Mă opresc aici, pentru că e prima dată când vorbesc despre prima dată, şi ce-i mult strică. Oricum e subiect lejer, de sâmbătă. Primele dăţi ale altora or fi fost diferite? Şi dacă da, celelalte dăţi au fost mai reuşite, sau au fost chix-uri totale? Tot aşa, de sâmbătă.

Say "cheese"!

Nu ştiu dacă aţi avut vreodată răbdare să studiaţi cum se uită femeile la poze.
Nu, nu vorbesc despre momentul acela când se adună câte două, trei, fericite şi puse pe şuetă, în faţa multor cutii cu poze proprii şi personale, pentru că atunci se întâmplă cam aşa: se adună toate pozele pe care le ai prin casă, asta însemnând toate pozele cu tine, mama, tata, bunici, başca vreo doi străbunici traşi şi ei în poză la vremea când era ceva să-ţi ai faţa lipită miraculos de carton; se aduce cheful de vorbă care, să nu uităm, la femei este omniprezent, mai pune alături un pahar de vin şi un pachet de ţigări, şi vizualizarea poate începe.
Se ia fiecare poză în parte, se studiază atent, se dau explicaţii despre persoana cu pricina, i se stabileşte linia genealogică, se fac legături între poza aia şi următoarea, mai vii şi cu vreo două chestii amuzante sau lacrimogene despre ea, şi seara e asigurată. Adică, timp de câteva ore femeile pot sta în aceeaşi poziţie, uitându-se la poze şi repetând istoria familiei, râzând de "ce faţă aveam la grădiniţă" şi chinuindu-se să identifice pe cutare dintr-un grup de cutari, şi să mai şi explice cine e, cum a ajuns în cutia cu fotografii de familie şi cum era să fie lovit de accident, dar l-a evitat datorită pozei următoare, care a devenit şi unica lui dragoste, veşnică şi eternă.
Nu, asta e versiunea drăguţă despre femei care se uită la poze. Versiunea paşnică, amicală, graţioasă.

Eu vorbesc despre partea aia în care dau peste pozele lu' cutare, aduse pe stick şi trântite ostentativ în dosărelul de chestii comune la serviciu. Şi-aici intră tot felul de momente; de la concedii la nunţi, de la nunţi în diferite versiuni la botezuri în aceleaşi versiuni multiple, poze din copilărie scanate cu grijă, mă rog, tot ceea ce unii doresc să împărtăşească celorlalţi. Bun, deci se iau pozele cu pricina, li se adaugă o lipsă totală de chef de muncă, başca vreo două gagici cu ochi critic, şi dosarul cu poze poate să-şi ia adio de la viaţă. Pentru că, în funcţie de simpatii/antipatii începe show-ul:

"Fată da' ce rochie are asta!"
"Da, fată, pe lângă faptul că nu pricep cum poate să poarte culoarea aia, mai are şi panglica aia care o strică total..."
"Ce-a fost în capul ei când s-a machiat aşa? Asta clar s-a machiat singură; neinspirată alegere!"
"Fată, uite-o şi pe vara nepotului cumnatei bunicii lu' a meu; hai, fată, că ţi-am zis de ea. Aia, fată, care de-abia s-a-ntors din Spania...Da' ce coc şi-a trântit!"
"Fată, păcat de ea, că-i finuţă, da' şi-a trântit varza aia pe ea, nu-mi place şi pace bună!"

Peste secundă, toate gagicile care se uită la poze devin critici avizaţi în materie de modă; şi de machiaj; şi de coafuri. Şi ştiu şi din ce material e făcută rochia în cauză, numai dacă dau zoom pe poză, şi ştiu şi cine e în poză, şi dacă nu ştiu, îşi dau cu presupusul, şi îşi mai aduc aminte şi de x-ulescu care seamănă perfect cu fratele mirelui, şi-n nici un caz nu e bună alegerea din poză. Clar ele s-ar fi îmbrăcat altfel, clar ar fi avut de partea lor tot bun-gustul din lume, nu şi-ar fi făcut părul aşa, l-ar mai fi înfoiat puţin; dacă dau peste un păr înfoiat, trebuia în mod sigur să fie mai şuviţat; faţă-n faţă cu şuviţele, constată că trebuia mai buclat; dacă e buclat, sigur trebuia plăcuit, iar dacă e plăcuit, normal că placa nu era bună, că uite se vede în poză că i-a ars părul; putea măcar să folosească o soluţie de placă sau un tratament regenerator, unde apari la nuntă cu părul ars în halul ăsta. Costumul mirelui? Hm, se putea şi mai bine, bine măcar că a ştiut să-şi asorteze cravata, dar în nici un caz n-ar fi trebuit să aleagă modelul ăla de floare, şi nu face, fată de ea, nu vezi ce faţă are, da' am înţeles că are bani fată, doar nu l-a luat pentru şarmul lui indubitabil, păcat de ea fată, că e frumuşică, dar ce-a fost în capul ei când a ales culoarea aia la feţele de masă, că estompează tot aranjamentul floral, şi putea totuşi să aibă flori mai mici, că astea acoperă toată masa, da' măcar cu invitaţiile n-a dat chix, şi-n luna de miere, ai văzut, fată, ce frumos arătau amândoi, parcă s-a mai împlinit, îi prieşte căsătoria, da' a cam pus pe ea, uite aici, la şolduri, nu că am mai văzut o dată pozele, şi-am examinat-o cu atenţie, păi, cum, trebuia să văd dacă şi-a menţinut silueta, şi fată, aici parcă e carbonizată, că a stat prea mult, fată, la solar, da' oricum, putea să folosească şi ea o loţiune autobronzantă, da' ce fain e tricoul, păcat de fustă, strică toată impresia, ei, ce să-i faci, fată, nu toată lumea are bun gust, da' dă mai departe că au adus ăştia poze noi, şi uite ce fel l-a prins pe ăsta aici, de ce ai aduce poza asta la muncă, să vadă toată lumea cât de urât te-ai bronzat, ei, oricum, fată, mai avem şi noi de cine râde...

Şi da, maca-maca-ul continuă neîntrerupt de nimeni şi de nimic. Poate doar de venirea posesorului pozelor criticate anterior, moment în care se spune cu un zâmbet larg, întins de la o ureche la cealaltă: fată, da' ce poze frumoase, şi ce rochie frumoasă, ei, aţi fost nişte frumoşi amândoi, şi te-ai bronzat aşa fain, şi fustiţa aia îţi venea grozav; fată, tu oricum poţi să-ţi pui orice, că-ţi stă super, iar bărbatu' tău tare e frumuşel, mi-ar plăcea şi mie unu' ca el...

Sprânceana mea se zbate, nu-mi pot stăpâni un rictus, iar zice lumea că-s pe medicaţie, dar e o adevărată aventură să auzi cum se uită alţii la poze. Ăsta e unul dintre motivele pentru care n-am adus şi n-o să aduc niciodată poze la muncă; la fel, unul dintre motivele pentru care nu mă las fotografiată la muncă; te mai prinde cu o figură ciudată şi dup-aia îşi pierd alţii ore-n şir să-şi dea seama ce făceai de erai atât de încruntată, privind cruciş la musca de pe birou. N-aş vrea să produc scurtcircuite mentale.

Concluzie: pentru o experienţă totală în materie de poze, alegeţi calea sigură, cu pozele lângă pat, la un pahar de vorbă. Nu de alta, dar femeile sunt cel puţin bizare când vine vorba de văzut poze in absentia.

Din dragoste

Am spus în nenumărate rânduri şi susţin în continuare că femeile sunt greu de înţeles. Nu spun exact ce vor, vorbesc mult, folosesc instrumente ciudate pentru a se face frumoase, mă rog, chestii din astea elementare.
Nu, nici bărbaţii nu-s mai uşor de înţeles...
N-o să pricep şi pace bună de ce se pocnesc bărbaţii între ei. Nu, nu atunci când se bat "pe bune", când sar stropi de sânge în stânga şi-n dreapta, când se lasă cu ambulanţe, medici şi radiografii, ci atunci când sunt cei mai buni prieteni, ies împreună la o bere, se extaziază la nu'ş ce meci, fac schimb de sfaturi despre piuliţe. Şi nu se bat prieteneşte cu palma pe umăr. Nu, frate, dau de-a binelea! Cu cât mai tare se lovesc, cu atât mai mare e gradul de prietenie. Adică, aşa am priceput eu.

Îi vezi liniştiţi, făcând ce fac ei acolo, dezmembrând un motor sau verificând calitatea uleiului şi a bujiilor, râd, par să se simtă bine şi, deodată, POC! Un pumn în spate. Şi da, la faza asta, mă aştept să se lase cu mai mulţi pumni, cu ochi umflaţi, cu picioare rupte, da' de unde. Că-ncep să râdă ca la cea mai bună poantă auzită în ultimii 100 ani. Şi mai stau, mai schimbă vreo două vorbe, şi din nou, ZBANG! Un picior în fund. Şi iar hăhăiala de pe lume. Mândră de moştenirea mea mioritică, mă scarpin nedumerită-n cap. O fi vreo nouă metodă de demonstrare a afecţiunii? Cu cât dai mare tare fără ca celălalt să se supere, cu atât sunteţi mai prieteni? Păi, şi dacă se lasă cu vânătăi, poţi să spui că-s vânătăi din dragoste?

După schimbarea ritualică de pumni în cap, picioare în burtă, urmează şi stadiul doi. Stadiul doi care presupune o nouă rundă de lovituri, numai că, de data asta, se lasă şi cu fugăreală. Da, ca atunci când aveam mult mai puţini ani şi ne fugăream "unu' cu celălalt" prin faţa blocului. Se fugăresc, se ciondănesc, se lovesc, dar par să se amuze cumplit. Adică nu par să fie supăraţi pentru loviturile primite, nu par să fie deranjaţi de loviturile pe care le dau, ba chiar fug mai abitir pentru a se pocni din nou. Şi-mi dau cuşma mai spre ceafă pentru că, în continuare, nu pricep.

Dacă de-abia s-au întâlnit, după tradiţionalul "noroc" - pe care doamne fereşte să-l rateze - se lovesc amical pe spate. Şi lovitura aia "amicală" ar fi de ajuns să dizloce omoplatul unui rinocer mai fragil, dar pe ei nu pare să-i supere. Ba chiar întorc favoarea, mulţumiţi că au găsit un prieten pe măsură. Dacă îşi aduc aminte de copilărie, clar or să vrea să joace "azi e joi"; şi ţin eu minte aşa, că loviturile care se schimbau în ziua de joi nu erau nici tocmai paşnice, nici tocmai uşoare. Îi vedeai cocoşaţi de durere, puţin crispaţi, cu figura înţepenită într-o mimică fericită; şi-o luaseră. După ce-şi reveneau din şocul iniţial, porneau din nou "la joc"; în fiecare joi, în fiecare pauză, se chirceau de durere, dar ferească sfântul să se supere unul pe altul; doar era joi, era zi de lovit...

Dacă e meci şi echipa cu care ţin tocmai a dat gol, ghici ce. Îşi dau unul celuilalt pumni cu nemiluita. Dacă echipa favorită a pierdut, aceeaşi reacţie. Dacă sunt fericiţi, se cotonogesc. Dacă vor să se încurajeze, mai puţin pun accent pe-o vorbă bună; aia e egal cu zero; fetele folosesc faza asta şi, să nu uităm, girls have cooties. Aşa că se cotonogesc din nou. N-aş putea spune dacă, la intensitate sau locaţie, cotonogeala de fericire diferă de cea de consolare, sau dacă diferă doar momentul în care este aplicată.

În plus, bărbaţii se fugăresc. Chiar că au 10 sau 50 de ani, fug unul după celălalt. Presupun că şi la 80 de ani, când merg cu ajutorul cadrului, obişnuiesc încă să se lovească amical cu bastonul şi să facă întreceri ajutaţi de cadru.

Şi încă o fază pe care n-o pricep la bărbaţi: îşi povestesc desene animate unul altuia. Adică nu desene din alea, cu intrigă şi episoade, pe care le urmăreşti cu sufletul la gură, şi care-ţi smulg reacţii sonore. Nu, departe de ei acest gând. Ei îşi povestesc Road Runner sau Tom şi Jerry. Mai pricepe dacă poţi. Bineînţeles că vor povesti chestia asta de-abia după ce au obosit de la loviturile aplicate anterior. Şi seara se va termina frumuşel, la un pahar de bere, un joc fain - de preferat Fifa sau shuttere -, iar comunicarea va fi limitată la sunete onomatopeice şi la discuţii gen bujii, gagici, Steven Seagal.

Dacă la femei sprânceana mea se ridică pentru că da, pricep reacţiile, dar nu intensitatea la care sunt aplicate, bărbaţii m-au băgat total în ceaţă. Şi mă gândesc eu aşa: cam ce faţă ar face colega cutare dacă m-aş duce la ea, şi după tradiţionalul "bună" i-aş aplica o directă în stomac, un upercut în bărbie, başca vreo trei picioare în fluierul piciorului, să simtă cât de mult ţin la ea, şi cât de profundă este afecţiunea mea sinceră şi neîntinată. Revin cu amănunte după ce scăp de la etajul 9 şi din cămăşuţa aia drăguţă, albă, care se leagă la spate.

Blogger la kilogram

Mă mişc de câteva luni prin "blogosferă". Nu, nu mă mişc mult, pentru simplul fapt că n-am destul timp la dispoziţie; iar când am timp, n-am chef. Îmi examinez cu atenţie blogroll-ul, ţin la el şi-l preţuiesc; din când în când mai comentez, din când în când mai dau peste câte un alt blog care-mi place, trimit frumuşel mesaj de link-exchange, extind blogroll-ul, citesc, examinez, compar.

Şi-aşa am ajuns eu zilele trecute pe bloguri de bloggeri mari. Da' mari, frate, că m-am speriat de cât de mari şi de importanţi erau. Şi erau atât de mari, de importanţi şi de cunoscuţi, că nu mai catacdiseau nici să răspundă la comentarii, nici să facă altceva decât să posteze propoziţie după propoziţie, în post-uri diferite; posturi de stare, sau de idee...

Şi-aici să ne-nţelegem: mi se pare normal ca cineva care deja e cunoscut, care e deja persoană publică, să fie mai citit decât cutare, din fundul unui orăşel incert; mi se pare normal să aibă parte şi de mai multă publicitate, şi de mai multă "citire", şi de mai multe reacţii din partea populaţiei. Şi da, ştiu că s-a discutat de multe ori chestia asta, dar pe mine acu' m-a lovit drept în moalele capului, de-am văzut câteva steluţe, başca vreo două privighetori care triluiau frumos. Pentru că acu' am dat atenţie "fenomenului".

După cum spuneam, mi se pare normal ca badea Ilie să vrea să vadă ce zice cutare vedetă, de-o vede el la televizor, şi care stă pe lângă personalităţi, şi care mai vine şi cu câte o idee genială, ba mai împarte şi opinii pertinente despre criză, câini maidanezi sau situaţia sistemului medical. Total de acord. Când găsesc o persoană d'asta, o citesc şi eu cu cea mai mare plăcere.

Dar, acum serios vorbind, de ce te-ai îngrămădi să citeşti idei de genul:
Ziua 1 - robinetul meu curge; trebuie să fie din vina guvernului.
Ziua 2 - mi-am observat cu atenţie robinetul. Chiar şi după ce i-am schimbat garnitura, se-ncăpăţânează să curgă.
Ziua 3 - noi amănunte despre robinetul meu: curge ca să mă tragă-n piept la apometre.

Evident, subiectul nu e real. Lungimea postărilor însă, da. Şi, în virtutea acestor propofraze publicate destul de periodic, se obţine ditai traficul, toată lumea se-ngrămădeşte să-şi dea cu părerea, toată lumea are un robinet care curge, toată lumea are ceva cu guvernul, toată lumea e nervoasă pe apometre, şi pe tanti de la întreţinere care face mişmaşuri ca să-şi tragă frumuşel banii şi să facă buzunarul gros, toată lumea dă mulţumită din coadă când vede că mai sunt şi alţii aidoma lor, şi se face megaforumul, şi traficul curge liniştit, şi-n plus cică e de bon ton să apari că i-ai comentat lu' ăla de prezinţă pe sticlă situaţia politică precară, şi pe blog face metafore cu robinetul lui drag.

Şi m-a mai surprins ceva: bloggerii de sunt intitulaţi mari nu fac link-exchange. Da, într-o oareşcare măsură înţeleg; adică, oricum eşti citit, de ce să-ţi încarci pagina cu link-uri inutile? Inutile? Păi, tocmai aici e problema. N-am căutat prea mult blog-uri; dar pe bune că există câteva bune, bune de tot, şi există şi oameni care ştiu să scrie, şi oameni care au grijă de spaţiul lor, care-l întreţin şi-l updatează regulat, şi care au condei, şi care pot bate la popoul gol de oricare cutare vedetă. Să-nţeleg că toţi bloggerii mari sunt atât de ocupaţi, şi de importanţi, şi de bine mânuitori de tastatură şi cuvinte, încât nici unul dintre cei care scriu nu le-a atras atenţia? Nici unul nu i s-a părut demn de a fi luat în seamă? Părerea nici unuia nu i-a ridicat o sprânceană? Nici o revoltă, nici o poveste, nici o chestie nu l-a atins la corazon în aşa fel încât să spună "chapeau"?

Sau pur şi simplu au ignorat total că mai sunt şi alţii care scriu, şi mai sunt şi alţii care au păreri, şi unii care chiar le-ar putea da lecţii?

Nu, nu m-am enervat. Nu, nu susţin nici o cauză de genul "lăsaţi bloggerii mari fără cititori". Nu, nici măcar nu sunt indignată. Atâta doar, că sprânceana stângă se zbate; ba se ridică, ba coboară, ba rămâne fixată undeva sus de tot, în mijlocul frunţii. Pentru că n-o să-nţeleg şi pace bună de ce te-ai băga în seamă cu persoane care ignoră total existenţa ta. Şi de ce te-ai încăpăţâna să-i citeşti, în momentul în care scriu propoziţii simple, gen "Ana are mere". Să-mi explice cineva, pentru că n-aş vrea să rămân într-o ceaţă totală. Nu de alta, dar ceaţa mă cam sufocă, şi n-o suport, şi-mi displace mai ceva ca propoziţiile simple.

Asus-ul meu

Încă de la început trebuie să specific faptul că sistemele desktop au fost prima mea iubire. Pe vremea când am aflat ce-i ăla "calculator", laptop-urile nu erau decât nişte gadget-uri pe care le vedeam prin filme. Era "wow" să ai laptop, era ceva, era ca şi cum ai fi apărut cu maşinuţă teleghidată în copilărie, în faţa blocului.

Bineînţeles că lucrurile s-au schimbat. În parte. Adică sunt în continuare fidelă sistemului meu dar, dacă ar fi să-l schimb, l-aş schimba în mod clar, şi cert, şi indubitabil pe un Asus X61SL. Da, ştiu, X61SL nu spune mare lucru decât cunoscătorilor, aşa că ataşez poză, spre exemplificare.





Ca neofit în ale laptop-urilor mărturisesc cu lăbuţa pe inimă că m-a atras în primă fază design-ul. E gri, e clasic, e subţire. Se spune că e şi rezistent, adică nu risc prea curând să-l zgârii; n-am de gând să-i testez rezistenţa cu şurubelniţa, mă încred în cuvântul producătorului. În plus, tastatura "Chocolate" oferă confort la tastare, şi ăsta e un must; dacă tastatura nu m-ar satisface, ar fi un punct pierdut din start, pentru că am obiceiul de a tasta ore în şir.

Al doilea lucru care m-a atras la Asus X61SL e faptul că vine şi cu mouse optic. Am crescut cu mouse-ul în mână, joc joculeţe în care rapiditatea cu care te mişti este esenţială şi, fără el, joculeţele mele ar fi compromise.

O problemă cu care mă confrunt aproape zilnic e lipsa de memorie; am mărit-o, am renunţat la toate aplicaţiile inutile care mi-ar fi "mâncat" din ea, dar tot "your system is running low on virtual memory" îmi spune compul. Cu Asus problema ar fi rezolvată: are DDR2 800 MHz SDRAM, 2 x SODIMM soclu de expansiune până la 4GB SDRAM, ceea ce e net superior memoriei mele de 1GB. N-aş mai primi mesaje ameninţătoare, nu mi-aş mai face probleme că trebuie iar să tai din porţia nu ştiu cărei aplicaţii, m-aş lăfăi cu cei 4GB, m-aş simţi rege peste componentele mele.

Şi, în acelaşi spirit de "spaţiu", trebuie să spun că spaţiul pe hard e de 500GB, adică aş putea să stochez fără probleme filme, jocuri, poze, tot felul de nimicuri care mă încântă, fără a fi nevoită o dată pe săptămână să-mi frământ creierii cu ce mai pun pe-un dvd. Iar dacă se va întâmpla să mă întind mai mult decât îmi permite hard-ul, apoi acest laptop vine şi cu unitate optică, Blu-Ray DVD Combo şi DVD Super Multi, adică citeşte filmele, scrie dvd-urile; mai mult nu mă interesează de la o unitate optică.

Că tot veni vorba de filme, menţionez că are ecran 16" HD (1366x768) Color-Shine, boxe şi microfon încorporate, chip Azalia compatibil, cu efect 3D și full duplex şi suportă CODEC Audio pentru Vista Premium Logo. Cu alte cuvinte, pot să mă bucur de un film bun, imaginea e mare şi clară fără să am nevoie de ochelari, nu mai trebuie să transport boxele mai aproape, de fiecare dată când mă prăbuşesc pe canapea. Trebuie doar să-ntorc laptop-ul şi să dau "play".

Pentru specialişti, ar mai trebui să spun că are procesor şi memorie cache Intel Core2 Duo Procesor P8600/ P8400/ P7450/ P7350/ T6600/ T6400/ T5900/ T5850/ T5800/ T5750 : 2.4 GHz - 2 GHz, 1066-667 MHz, 3/2 MB L2 cache (lucru care pe mine mă bagă total în ceaţă, dar unii chiar pricep ce înseamnă toată chestia asta), că are cititor de carduri 8 în 1, că are cip video dedicat ATI Mobility Radeon HD4570, că e compatibil cu fax, modem, bluetooth V2.0, că are 4 porturi usb, plus port pentru monitor extern, că are cameră web de 1.3 Mega Pixel, că vine cu Norton Internet Security 2008, Adobe Acrobat Reader 8.0 şi NERO 8 Essentials şi că e compatibil cu Windows Vista/Windows XP. Merge pe bază de adaptor, are 2 ani garanţie globală pentru hardware şi 1 an garanţie pentru baterie.

Aceste detalii mă depăşesc; sunt mult prea tehnice pentru mine. Rezumând, zic eu că Asus X61SL mi se potriveşte pentru că e frumuşel, pentru că oferă o capacitate mare de stochare, pentru că mă pot juca în voie şi pentru că filmele, zice-se, le voi percepe ca o nouă experienţă cu el în faţă.

P.S. - Cu acest post "lupt" în Blogwars.

Good girls

M-au disperat dintotdeauna fetele cuminţi. Fetele care făceau întotdeauna ce trebuiau să facă, care aveau rochiţa şi şosetuţele impecabile, cu toate că de-abia trecuseră prin ditai praful, adunat de la construcţii, fetele care spuneau "da, mami, ai dreptate, mami, tu ştii întotdeauna cum e mai bine, mami!". Frate, îmi trezeau porniri violente. Îmi venea să le murdăresc rochiţa aia perfectă, să le stric codiţele făcute la dungă, regulamentar şi, dacă aş fi avut cine ştie ce putere, aş fi făcut în aşa fel încât, în momentul în care ar fi vrut să spună "da, mami", să măcăie. Sau să orăcăie. Sau orice zgomot bizar, care le-ar fi stricat credibilitatea.

Totul a început cu colega Raluca. De la grădiniţă, pe vremea când nu i se spunea încă "grădi". Frate, şi mă enerva fetişoara aia. Pentru că, pe lângă faptul că o vedeam cam fandosită şi mâţâită, a mai făcut şi greşeala de a avea păr lung. Şi din cauza acestui fapt a fost Crăiasa Zăpezii, la ambele serbări pe care le-am prins la grădiniţă. Şi nu, nu voiam să fiu în locul ei, pentru că ar fi trebuit să port o rochie lungă, albă şi pompoasă, iar eu cu rochiile m-am înţeles mai bine nu, dar m-a călcat pe sistem. Adică, de ce era musai ca aia de-i zicea Crăiasă să aibă părul lung? Ce, n-au existat şi prinţese cu părul scurt? Sau mediu? Nu, dom'le, că vezi tu, că trebuie să aibă părul lung şi negru, că aşa zice povestea. Pe bune? Care poveste? Scrie negru pe alb? Vreau să văd dovada că n-a existat niciodată nici o prinţesă cu părul scurt şi blond. Dovada n-a venit niciodată, Raluca a continuat să mă enerveze, noroc că am terminat grădiniţa şi am avansat. Spre alte antipatii, spre alte fete cuminţi.

Bun, să ne înţelegem, nu spun că eu spărgeam cauciucurile de la maşini şi vandalizam cartierul; ba chiar am fost un copil liniştit. Da' nu mă scoteai din ale mele nici cu ordinul procuraturii. Nu mă făceai să spun "mama a zis", şi nici nu ziceam cum a zis mama. Ba chiar mi-am luat câteva palete de muşte direct peste partea dorsală pentru că m-am încăpăţânat să spun că nu o iubesc pe mama mai mult. Şi cred că aşa a început totul.

Revenind însă la fetele cuminţi. Le-am avut în vizor pe tot parcursul şcolii. Dintr-a-ntâia până-ntr-a-12-a. Şi ce colecţie de mironosiţe! Câta grupul de mici prinţese, care au ajuns la concluzia că vor să fie ca mami atunci când vor creşte, că vor face curat şi mâncare exact ca mami, că vor spăla şosetele cu stânga, pentru că mami e stângace, că vor creşte copii pentru ca mami să dea fericită din coadă, că nu vor alege pe nimeni care să nu se încadreze în tiparele de frumuseţe şi inteligenţă ale lui mami, că vor cere binecuvântarea şi încuviinţarea lui mami înainte de a bea un pahar de bere, că, eventual, o vor invita pe mami în camera alăturată în noaptea nunţii.

Care-i faza, până la urmă? Adică, la un moment dat, nu mai ai nevoie de binecuvântare. Aia ţi-o dă popa, dacă ţii cu tot dinadinsul, şi-i faci capul mare, şi-i mai împingi şi niscai bancnote pe sub patrafir. În rest, după mine potopul...

Da' vezi tu, că nu-i chiar aşa. Că mironosiţele pe bune că erau mironosiţe. Zâmbeau frumos, nu puteai să le disturbi, ferească sfântul să discuţi în contradictoriu cu ele, că-ncepeau să plângă şi veneau a doua zi cu mami la şcoală, să-ţi arate ea ţie, copil rău ce eşti, ce păţeşti dacă te pui cu puiul cel ocrotit. Fumat? Care fumat? Mami zice că nu-i bine şi, în plus, bani să dai la fondul şcolii n-ai, da' pe ţigări dai! Ete, na, că atunci mi s-a zburlit sprânceana, şi-a ieşit cu scandal. Da' tu ce-ai de gând, dragă, cu absenţele alea? Cu ambele sprâncene dizlocate major, am rămas mască. Fără replică. Şi i-am zis să-şi mute şosetuţele mai încolo, până nu rămâne fără ele.

Şi mai era o chestie la mironosiţele de şcoală. Aveau tot timpul impresia că trebuie să te aducă pe drumul cel bun. Adică, sunt într-un fel responsabile de tine că de, suntem în aceeaşi clasă, şi dacă tot insişti să mergi pe drumul ăl rău, hai să-ţi facă ele pancarte, să te-ndrepte. Poate-poate fac ceva bun pentru mântuirea bietului tău suflet. Mântuire? Aha, cu parafă de la mironosiţe. Pentru că, vezi tu, nu e bine nici să bei, nici să fumezi, nici să te închini diavolului. Şi dacă tot te închini lui, atunci clar mai abuzezi şi de droguri, şi doamna dirigintă ar trebui să ştie toate chestiile astea, şi să ia măsurile necesare, că e păcat de tine, că eşti fată tânără, şi poate ar fi bine să faci tu frumuşel un concediu la o mânăstire, să te lecuieşti de toate patimile. Deja era un scenariu bine stabilit, cu tine, păcătosul, pe post de "iartă-l, doamne, că nu ştie ce face", şi cu ele în rol de salvator. Ca să fie totul complet, nu cred că aveau idee că singurele care aveau nevoie de salvare erau ele; din imaginaţia mea, care le înfăţişa în posturi nu tocmai paşnice, nu tocmai blânde, nu tocmai creştineşti. Noroc că s-a terminat liceul înainte ca imaginaţia să devină realitate.

Dar nu s-a terminat aici. Nu, că şi la vârsta la care ar trebui să gândeşti mai în afara cutiei, încă mai există mironosite, care se încăpăţânează să se ţină de fusta mamei. Ca să nu spuneţi că exagerez, am auzit cu lux de amănunte o discuţie între o ea şi mami, în care ea îi descria ce-a făcut cu o noapte în urmă, în pat. Recunosc că nu m-a ţinut toată discuţia. Am plecat frumuşel la ţigară, pentru că deja era mult prea mult pentru mine. Şi-apoi mi-am căutat un alt loc, la o distanţă considerabilă.

Nu-mi plac fetele cuminţi. Şi, ca naiba, tocmai astea îţi rămân în memorie, ca să te enervezi de fiecare dată când îţi aduci aminte. Pentru că da, încă mai am nervi când îmi aduc aminte de Raluca, şi-ncă mai am sechele când văd păr lung, negru, pe fetiţe de grădiniţă. Clar cineva din grupa ei suferă şi-ar vrea s-o vadă bătută pentru că, în continuare, crăiasa e aia cu părul ăl mai lung. Regulă nouă, generală: toate fetiţele trebuie tunse, poate aşa se evită sindromul "da, mami". Poate.

Bilibardeală ceremonioasă

A fost ziua marinei şi nu, nu despre măreţul eveniment am de gând să fabulez azi. Pentru că, la fel ca orice alt eveniment care nu mă "concernează" în mod direct, nici acesta nu m-a afectat foarte tare. În orice caz, din câte mi-am putut da eu seama, gălăţeanul se dă în vânt după evenimente, adunări, reuniuni, mă rog, orice chestie care-i dă un impuls în plus în a ieşi din casă. Şi dacă n-are evenimentul, face evenimentul, şi dacă n-are din ce să-l facă, îl caută pe la alţii. Şi pe bune dacă în Galaţi nu sunt motive după motive. De cele mai multe ori văd mulţimea, aud muzica, habar n-am de ce şi cum, în schimb mă enervez cumplit pentru că, pentru mine, motivele lor de bucurie înseamnă aglomeraţie. Înseamnă coadă la o consignaţie care, în mod normal, e mai mult goală, înseamnă avut grijă să nu te calce cutare pe bombeu şi, doamne fereşte să nu te fereşti tu de el, că s-ar putea să te doară mai mult decât bombeul.

La adunări generale se procedează în felul următor:
Se ia el, capul familiei, purtătorul de pantaloni, bărbatul din buletin. Se îmbracă frumuşel, eventual la cămaşă albă, călcată la dungă, care în mod evident în următoarele 20 de minute va uita total că a cunoscut un fier de călcat, nu de alta, da'-i cald, şi e obositor să ai grijă de dunga impecabilă. Dacă nu-şi pune cămaşă albă şi pantalon, va apela la nu mai puţin tradiţionalii şlapi, asezonaţi cu bermude, şi la maioul care-i scoate în evidenţă atât burta de bere, cât şi virilitatea, subliniată ostentativ de părul de pe piept şi spate.
Bun, lui i se lipeşte nervos ea, mama de familie, purtătoarea de urmaşi, dăruitoarea florilor societăţii, aka soţia. Puţin înţepată, puţin nervoasă că n-a ştiut din timp de ieşeală şi n-a avut timp să-şi monteze profesional sarmalele la coafor, puţin tracasată că a trebuit să calce pe căldura asta. Ea, care va deveni păzitoarea integrităţii căminului, în momentul în care va arunca săgeţi din priviri matrahucelor care nu vor decât să-i sucească minţile lui, să i-l fure, să strice casa omului. Şi da, va fi căţărată pe el de fiecare dată când trece câte o potenţială adversară, va avea grijă să-i îndrepte tacticos atenţia lui către scenă, către câine, către păpădie, către orice altceva decât marea de fustiţe scurte care mişună prin preajmă. Rechinii!
Dacă există, se cară şi mândrii moştenitori ai tronului, făcuţi gigea-mâi-mâi, adevărate bombonele, mândria părinţilor, cadrele care, cu o seară în urmă, spărgeau tacticos seminţe la scara blocului.

Şi ei ies frumuşel la "bulivar", să vadă petrecerea, să comande nonşalant o scrumbie şi să aibă ce povesti vecinului care, dacă n-a stat în casă, în mod clar a fost în altă parte a oraşului, sau pe partea cealaltă a străzii; să facă schimb de impresii, să condamne gunoiul de pe străzi, şi primăria care nu-şi face treaba, şi matrahucele care ies boite pe stradă, şi totul, că de, e subiect nou de disecat ţinând cont că n-a mai fost demult un meci bun la televizor. Dar astea deja sunt discuţiile de a doua zi.

În ziua cu pricina se mai întâmplă multe. Adică pe bune că e înghesuială. Ai toate şansele din lume să dai peste cutare pe care nu l-ai mai văzut de ani mulţi. Ai toate şansele să fii înghesuită, pipăită, ciupită, examinată, măsurată. Şi n-ai cum să te mişti decât dacă dai din coate. Şi noroc că am coate ascuţite, şi n-am nici milă pentru coasta nefericitului care aterizează în ele.

Dar e sublim la înghesuială! Mmmm, miroase a mici; ba nu, a peşte prăjit. Ei, na, că, de fapt, miroase a un parfum pe care l-ai identificat încă din fragedă copilărie, şi care fuge, şi tu după el, şi parfumul dispare, şi nimereşti în aroma lu' nenea care a uitat să folosească antiperspirant înainte de a pleca de acasă. Dacă mai mergi puţin, poţi să vezi şi cum ăla de colo aruncă ambalajul direct pe lângă coş, şi cum bate copilul ăla din picior că mami nu i-a luat îngheţată şi vată de zahăr şi floricele, şi poţi să constaţi cu mândrie că ai la jumătate din greutatea micuţilor din ziua de azi, răsfăţaţi şi de buni, şi de tuşa, şi de tati care de-abia s-a întors "de la Italea", pentru că nu mai ştie să vorbeşte româneşte şi, la două din trei cuvinte mai bagă şi-un accent adus get-beget tot "de la Italea", şi nici că mai ştie cum se spune la aia, de o aprinzi şi tragi fum după fum din ea, aia, măi, cum îi spune, lungă şi albă, de o cumperi la pachet, şi-s douăzeci într-un pachet, şi dacă n-o aprinzi cât mai macho nici n-o să ştie lumea că tu eşti cineva, a, da, ţigară-i spune, da' eu nu mai ştie să vorbeşte româneşte după 3 luni în afară.

Şi mai poţi vedea şi pompoasele verze scoase la plimbat, că aşa cică e elegant, să arăţi ca la nunta lu' Getuţa, şi Getuţa faşion rulz, şi poţi să-l mai vezi şi pe el, înfoiat ca un curcan, în trening de la Naichi, pe lângă ea, care şi-a dat interesul să-şi ia şi rochiţa faină, şi toculeţele, şi poşetuţa, da' ce contează, că nu eşti feroc dacă nu ştii să-ţi ţii femeia în frâu, şi unde-mi dai mie pantofi pe căldura asta, şi mai vrei să-mi acopăr şi bustul, da' ce te-am pus eu să te-mbraci de parcă te-ai duce în club, nu la o simplă plimbare prin tot oraşul? Şi dacă nu-ţi convine, pot să-ţi arăt ce manierat şi plin de mine sunt, şi cum am exersat luni întregi cum să scuip cu stil pe stradă, şi ce-i ăla şerveţel nazal, că ăla-i pentru din ăia, şi doar nu vrei să zici că eu-s din ăla nu, că acum te iau şi dau şi cu tine de pământ, să-ţi arăt că eu sunt puterea şi legea şi ordinea.

Şi ieşi, Camelia, din casă, că ai avut proasta lipsă de inspiraţie de a rămâne fără ţigări, şi strecoară-te uşurel, să nu deranjezi puterea şi legea şi ordinea, şi mergi tiptil ca un şoricel, că numai de mulţime lipicioasă nu-ţi arde, şi pe bune, să te văd pe unde scoţi acu' cămaşa, că te-au înconjurat, şi trebuie să-ţi construieşti tunel pentru a ieşi dintre ei, şi nici nu te-ai gândit să-ţi iei masca de gaze după tine, şi dai nas în nas cu mirosuri care mai de care mai exotice, şi într-un fel parcă te-ai întoarce mai repede la răcoarea şi aerul curat de acasă, dar fără obiectul misiunii n-are nici un sens să dai bir cu fugiţii; şi uite, că mai e un zid de escaladat, că-n faţa ta sunt mulţi, şi-s beţi, sau lucrează din greu să ajungă la statutul ăla, şi nu'i bai, că-s vecinii de alături, care-s prietenoşi, şi-ţi fac complice cu ochiul, şi îi mai pocneşte şi-un interes subit pentru persoana ta, şi pentru a şti care-i scopul exact al misiunii şi durata vizitei, şi nici că poţi să treci de ei, că dacă li s-a pus ceva în cap nu renunţă nici cu ordinul procuraturii, şi regretă, tu, Camelie, că n-ai 1.90, 120 de kile, nu eşti nici rasă-n cap şi n-ai nici tatuaj ostentativ drept în mijlocul cheliei, că atunci ai fi trecut fără probleme. Şi, dacă tot ai pus mâna pe pachet, nu-l lasa să-ţi scape, plăteşte şi treci binişor mătăluţă acasă, că-i full oraşul, şi nu-i de tine.

Da, e de-a dreptul mirific la un motiv de sărbătoare. Oricare. Şi, contrar credinţelor şi convingerilor, mai că mi-am dorit să treacă duminica şi să se facă luni, când toţi dispar, sau revin la forma mai umană, mai puţin veselă, mai puţin petrecăreaţă, şi ieşitul pe stradă nu mai reprezintă nici o aventură, nici o provocare.

Ce frumos a fost de Ziua Marinei!

Caut job

Din tot sufletul meu de copil, cu lăbuţa pe inimă şi cu privirile fixate pe acest ţel, îmi doresc un job care să garanteze 365 de zile de concediu de odihnă pe an. Treacă de la mine anul bisect, o dată la 4 ani m-aş sacrifica şi aş munci în cea de-a 366-a zi. Promit solemn să nu muncesc duminicile, să respect cu stricteţe sărbătorile oficiale - asta însemnând în mod clar faptul că nu voi ridica un pai în acele zile -, ba chiar să am grijă în timpul săptămânii să mă trezesc mai devreme decât în week-end. La fel de solemn promit că, dacă am 365 de zile de CO pe an, îl voi iubi şi preţui în veci. Şi, dacă la un moment dat ajung la concluzia că nu mai am ce face în CO, sunt în stare să-mi iau şi-un job part-time, pe care chiar să-l muncesc; sau să fac muncă în folosul comunităţii; sau să fac voluntariat. Dar să ştiu eu că fac asta din plăcere, nu din obligaţie. Iar dacă mă gândesc mai bine, aş putea chiar să-mi fac chemare din concediu, pentru a-mi aduce aportul în folosul firmei care mă onorează cu un an de concediu pe an.

De la ce a pornit toată chestia? De ce m-a pocnit mania job-ului în plină duminică? Păi, e simplu. După duminică vine, inevitabil, luni. Iar luni trebuie să mă duc la muncă. Şi-am încercat să conving lumea că sunt prea tânără pentru a munci. Că m-aş putea încadra cu succes în categoria "exploatare de minori"; evident că nu m-a crezut nimeni. Şi, să ne înţelegem, nu mă plâng de job-ul meu. E ok, cu toate chestiile lui. Nu muncesc în mină, nu trag la jug, stau cuminte pe scaunel şi dau click după click; mai iau un gât de apă, mai bag un sticks, am ajuns campion mondial cred la mestecat de gumă, fac baloane cu o dexteritate ieşită din comun, miaun "jinggle bells", îmi terorizez colegii cu poveşti cu fantome sau meniuri fanteziste când e foamea mai mare, mă rog, chestii din astea, obişnuite şi teribil de normale.

Şi mai vreau un job unde, dacă tot nu pot trece drept minor, măcar să mă simt adult. Să mă ridic cu toată înălţimea mea, la cei mulţi şi nenumăraţi ani pe care-i am. Să mă trezesc dimineaţa şi să n-am impresia că iar mă duc la joacă, cu alţi copii aidoma mie. Să nu fiu tentată să-mi iau găletuşa şi formele de nisip după mine, să nu-mi treacă prin cap că ar fi foarte şmecher să avem o minge la noi sau un pachet de cărţi, să punem de-un whist, să nu fiu tentată să fac schimb de surprize de la gumă, nici schimb cu jucării de la ouă Kinder.

Din fragedă copilărie am visat că voi fi medic. Sau avocat. Sau psiholog. Sau arheolog. Sau jurnalist de război. Sau macara. Sau luptător de gherilă. Sau marinar. Sau tablou. Orice, numai să fac ceva. Adică, chiar să simt că fac ceva. Nu, nu să mă trezesc după 5 ore de muncă cu cămaşa asudată şi să sparg cărbune la bustul gol, ci să simt că am făcut ceva ce contează. Şi-n nici un caz să nu mă întorc lată acasă, cu cardul atât de plin că mă trage într-o parte, şi să n-am timp să-l golesc, pentru că am un program infernal, care presupune sculat, muncit, duş, dormit. Şi da, mi-ar fi plăcut cândva să fiu militar, dar nu atât de militar, şi-n mod sigur aş fi fost dată afară pentru încălcarea cine ştie cărui cod al cine ştie cărei onori, pe care aş fi dezonorat-o.

În concluzie. Azi vreau să fiu zâna măseluţă. Şi dacă auziţi cumva că se caută pentru angajare o persoană care vorbeşte mult, dar care tace uneori cu zilele, care din când în când e funny şi mai are şi carnet de conducere pe care nu-l foloseşte, anunţaţi-mă. Eu sunt aia care vrea job-ul ăla. Pe bune:)