Babele

Mă, cică de mâine încep Babele. Când era mică întrebam ce încep, până m-am prins că ele încep. N-am priceput însă dacă așa cum ți-e baba o să fii tot anul, sau o să-ți meargă tot anul. Detalii.

De cele mai multe ori, cam uit să-mi aleg o zi. Și mă prind, undeva pe 5, că nu m-am hotărât. Așa că decretez că pe 6, 7 sau 8 o să fie baba mea. Mereu se trezește câte unul, cu voce stresantă și, eventual, puțin răutăcioasă, cam ca ăia de te pârau când erai mic: ”Da` n-ai cum, că ești născută pe 13, deci baba ta TREBUIE să fie pe 4. Nu-i pe alese!”

Ei, să mori tu! Dacă vreau să fie baba mea pe data de 7, de la ora 11 pân` la ora 17, atunci o să fie! Nu-i cu bon de ordine, nici cu stat la coadă. Și-apoi, de ce ar trebui să-mpart eu baba mea cu alții care sunt obligați la aceeași dată, doar pentru că o adunare simplă le-a dat același rezultat?

Plus că dup-aia începe dilema: dacă e soare, o să-mi fie cald, o să-mi meargă bine, sau o să am febră? Dacă plouă, o să plâng non-stop, chit că nu am motiv, sau o să am după mine norișorul cu tunet și fulger, care-o să mă transforme tot anul într-un șoarece murat? Dacă-i întunecat, o să văd din ce în ce mai prost? Și dacă-s toate amestecate... am probleme majore de personalitate, d`alea cu dedublări de personalitate și atacuri de isterie?

N-ar fi mai simplu să mă fac că plouă, și să uit din proprie inițiativă de babe? Bine, tot o să se gândească Cutare să mă anunțe că-i 4, și-i baba mea. Dacă-i furtună de meteoriți, taifun, ninsoare și toate astea cu un soare blând, calm și zâmbitor, clar e a mea. Altfel... mă mai gândesc...

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Locul unde telefoanele erau interzise

Mă, eu aș interzice telefonul mobil la muncă. Pe bune. De tot. Cu din alea, n-ai voie cu el deschis în timpul programului. Poate doar în pauză, da` și acolo încă mă mai gândesc...
Vrei să trișezi? Biiinee... Măsuri de urgență: percheziție totală, lăsat telefonul la intrare, dispozitive din alea de detectează semnalul, urmărire prin satelit după semne de mobil în perimetrul firmei, X-Ray, câini antrenați să descopere telefoane, mă rog, tot tacâmul.

Pentru că da, melodia pe care-ți sună telefonul e enervantă. Atât de enervantă, că-mi vine să mă ridic pașnic și să-l transform în proiectil, direct pe fereastră. Dacă-l ai pe vibrații, tot enervant e, pentru că fața ta e enervantă, și mă enervez nervos când te văd răspunzând la un telefon care n-a sunat. Și dacă-l ai pe silent, tot enervant, pentru că ai vocea enervantă când răspunzi enervant la telefon și nu, nu vorbești 15 secunde. Nici măcar 30. O dai în d`alea, gen rapoarte minuțioase, și sincer nu voiam să știu nici ce-ai gătit, nici ce culoare aveau cearșafurile astă-noapte, nici cât de bine a fost.

Vorbește d`astea-n gând, nu când stai la 30 de centimetri de mine. Dacă țineam musai să știu, te întrebam. Să mă informezi indirect mă calcă pe ficați. Ține-ți intimitățile departe de mine. Oricât de mult ai crede că nu se aude, când îmi vorbești în ureche, surd să fiu și tot te-aud. Și dac-ai comunica telegrafic: ”Pâine. Ajung rapid. A fost bine. Morcovi. Te pup” ar fi o chestie. Da` nu când dezvolți foiletonul. Nu când din juma`-n juma` de oră vorbești juma` de oră. Atunci te văd proiectil, însoțind telefonul pe fereastră. Și nu, nu stau prost cu nervii.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Poate

Știu că n-am cele mai perfecte unghii posibile. Și știu că unii ar spune că-s ciudate, pentru că-s mici și date cu ojă doar la degetele mari. Nu așa-și poartă fetele unghiile vopsite. Dar mie-mi plac mâinile mele. Îmi plac pentru că au degete lungi, chiar dacă au unghii de copil, și pentru că știu ce inele să pun pe ele, și pentru că le dau cu cremă de fiecare dată când am ocazia.

Și știu că n-am păr perfect, pentru că-s blondă undercover. De prea mulți ani ca să mai țin minte cum arată culoarea de sub undercover. Și poate că nuanța mea naturală ar prinde mai bine unele persoane, dar e negrul cel care mă prinde pe mine. Chit că nu-i negru perfect, și după două săptămâni începe să mă trădeze, și poate-i prea fin sau prea negru, da` e negrul care mă caracterizează.

Și poate linia vieții e lungă, și alambicată, și cică ar fi și ceva cumpene pe acolo, dar eu nu știu să citesc în palmă. Și-oricum ar aduce ghinion să-ți citești singur în palmă, pentru că stai cu destinul în mână dar, oricât de bine l-ai cunoaște, tot te poate surprinde uneori.

Și poate uneori mă prind mai greu, sau nu în fracțiunea de secundă în care ar trebui, dar un restart rapid rezolvă problema. Uneori. Și poate e din cauză de început de săptămână, sau de început de primăvară, sau toate la un loc, sau nimic deosebit...

Pân` la următoarele rânduri, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.119

Din seria "creează obsesii".



Enjoy!

Les neiges d`antan - p.3

Mă amuză teribil o fază: minorul de-abia deținător de buletin primește învoire să iasă din casă și să se ducă la concert. Și pleacă îmbrăcat regulamentar, cu pulovărașul închis până-n gât, curățel și pieptănat, cu cărarea intactă, neapărat cu gentuța după el. Buletinul - repet - scos de cel mult un an.

Odată ajuns la destinație, schimbare totală: puloverul dispare instantaneu; în locul lui, tricou negru sau maieu sau orice altceva care să țipe Rebel Yell. Cărarea e înlocuită de-o ciufuleală totală, eventual cu un kil de fixativ; ciufuleala rezistă. Din geantă sare-ntreaga trusă de machiaj și, în câteva minuțele, transformarea e totală. Nici urmă de minorul care a plecat promițând să nu bea decât suc sau apă plată toată seara.

Mă amuză și-mi provoacă un soi de nostalgii, cu toate că n-am practicat sportul ăsta niciodată. Nu m-am transformat, pentru că nu era nevoie. Doar nostalgia că aș fi putut, la o adică, să fac și eu asta; demult.

Și-mi place că lumea se disperă, și dansează, și dă din toate încheieturile, și se vede cheful de-a face chef într-o sâmbătă seară. La noi.

Cel mai trist concert pe care l-am văzut, a fost în Cluj. În aer liber. S-a terminat la 9 fix și toți stăteau cuminți, nemișcați, cu paharul de bere-n mână, uitându-se țintă la scena pe care se agitau ăia de cântau. Nu mai știu cine a reușit să cânte atunci, pentru c-am rămas adânc mișcată de împietrirea ălora din public. Nu tu o mișcare, ici-colo vreo două aplauze anemice, și-atât. Nici la teatru nu stai atât de inert.

Scriu asta cu capul sprijinit în proptele. Nu, nu mahmureală. Doar febră musculară. Unii ar trebui să-și aducă aminte că prea multă bâțâială aduce a doua zi senzația de ”mă țin toți mușchii; chiar și ăia pe care nu știam că-i am”. Mă uit în buletinul pe care-l am de mult timp. Să fie și ăsta un motiv pentru care scârțâi acum din toate încheieturile? Dacă-i așa, atunci mă țin încă bine...

Pân` la următoarea nostalgie, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.118

I know we could live tomorrow
But I know I live today



Enjoy!

Cum ar fi

Cum ar fi să dormi adânc, cald sub pătură, vise buluc și, deodată, să sune insistent la poartă? Și cum ar fi să te faci că nu auzi, da` să insiste și să te gândești că poate arde undeva, că altfel n-ar insista în halul ăla, să te târăști din pat până la sus-numita poartă, să-ți dezvolți veleitățile sportive pentru că încă-i iarnă și încă-i zăpadă și n-ai chef să rămâi c-un dinte-nfipt în gheață și când reușești să deschizi să afli că-i tanti poștărița cu un plic pentru vecinu`?

Da` cum ar fi să ajungi acasă după o lungă zi de muncă, să fie nu tocmai frig dar clar întuneric, să aluneci din toate încheieturile chit că ai bocanci cică special pentru munte cu zăpadă, să bagi cheia-n poartă, să deschizi poarta și de fapt să realizezi că n-ai deschis-o, pentru că din cauză de îngheț-dezgheț poarta are înveliș protector de gheață groasă, și tre` să tragi de ea cu putere și evident că nu merge, așa că tre` să sapi cu cheia și cu răbdare șanț în învelișul respectiv pentru a elibera poarta și a reuși, finalmente, să intri pe vastul tău domeniu?

Și cum ar mai fi să crezi c-ai scăpat de bucata aia malefică de gheață din fața camerei, pentru că a început să se dezghețe și miroase a primăvară și chiar nu-și mai are rostul acolo dar, în loc să dispară total, își dublează și lățimea și grosimea pentru că n-ai reușit să cazi deloc datorită ei, și ea e o bucată cu ambiție și și-a pus în gând ca anul ăsta să facă cunoștință cu fundul tău, sau măcar cu un cot, și să mergi pe ea cu grijă și atenție, pentru că ambiția ei se bate cu ambiția ta de a nu socializa?

Ar fi mirobolant și total adevărat...

Pân` la următoarele aventuri, la bună vedere!

Pisica - p.3

Dacă mă mut mai încolo, va veni din ce în ce mai aproape. Din ce în ce mai în mine. Chit că restul patului e mare și gol, chit că un calorifer ar fi mai cald, chit că afară e caniculă.
Vine după mine cu toate că-s colțuroasă și inconfortabilă. Astea-s detali pe care preferă să le ignore, doar ca să fie lângă mine. Cât mai parte din mine.

Nu se supără dacă am cele mai crunte insomnii. Dacă mă-ntorc de pe o parte pe alta, și-i deranjez somnul, și-o mai împing, și-o mai stresez, poate-poate reușesc s-adorm. Toarce-ncet și cald. Îmi spune povești până când adorm total. Și-abia atunci adoarme și ea. Somn pisicesc.

Și nu se plictisește, oricât de mult timp aș petrece sub duș. Și-ar împărți mâncarea ei cu mine, dar întotdeauna sfârșim prin a înjumătăți porția mea. Dacă e pe gustul ei.

O pisică are căldura de care ai nevoie. Pe măsura mărimii ei. Atât cât poate da. Iar dacă nu-i de ajuns pentru tine, nu te gândi că-i din vina ei. Dac-ar putea, s-ar da de trei ori peste cap și-ar renunța la vieți din cele nouă, doar pentru tine. Cum nu poate, toarce frumos; să te facă să zâmbești...

Pân` la următoarea mângâiere, la bună vedere!

Sania

Mă disperă zgomotul de sanie pe asfalt. Mai ceva ca lama pe fierul de călcat sau unghia pe tablă sau mohairul între dinţi. Fie, nu mai ceva, dar oricum, pe acolo. Pentru că sania e făcută să meargă pe zăpadă. Dacă era pentru asfalt, avea roţi.

Ieşeam cu sania de-abia după ora 5, după ce ajungea Bucur acasă. Dacă era destulă zăpadă pentru a nu da de asfalt. Bine, nu cred că se ocupa cineva cu deszăpezirea pe atunci, că erau mormane întregi pe care trebuia să le escaladezi, şi era perfect pentru sanie, mai ales dacă mergeai pe cărarea formată de alte sănii înaintea ta.

Cert e că aveam sanie şmecheră. Cu spătar, de stăteam ca bosu' în timp ce Bucur trăgea fericit de sfoară. N-a durat mult. Cred că o singură iarnă conştientă, pentru că s-a întâmplat tragedia: am început să cresc. Şi sania nu mă mai încăpea cu spătar. Aşa că sania mea a devenit ca celelalte sănii: despătărită.

Da' nu mă deranja. Era fain să stai şi să înaintezi în acelaşi timp. Dacă amorţeam în poziţia iniţială, găseam alta. Pe burtă. Cu spatele. Pe o parte. Numai în cap n-am stat pe sania aia. Şi-aş fi stat, dar veleităţile mele sportive au fost mereu aproape de zero. Mă, şi era aşa, cel mai tare mijloc de transport care nu era în comun, da' dacă puneai mai multe sănii una în spatele celeilalte, putea deveni tren, şi dacă mă dădeam pe derdeluş şi se aşeza şi Bucur cu mine era deja maşină de două persoane, şi aşa mi-am spart eu buza, da' asta e deja altă poveste.

Peste încă vreo doi ani deja stăteam cu genunchii la gură, că nu m-a anunţat nimeni că dacă eu cresc, sania nu creşte cu mine. Şi-am încercat tot ce se putea încerca: picioarele în faţă, un picior sub mine, stat cu ele-n aer, nu mai mergea, frate, şi pace bună. Undeva pe la vreo 6-7 ani se-ntâmpla tragedia. Aşa c-am renunţat la plimbarea magică. Nu de bunăvoie, desigur.

Da' pe bune că şi acum, cu riscul de a sta în poziţie lotus, tot aş profita de sania cuiva. Eu nu mai am, da' găsesc eu un micuţ pe care să-l deposedez de ea pentru juma' de oră. Iarna viitoare, pentru că de azi am decretat primăvară totală!

Pân' la următoarea amintire, la bună vedere!

Crimă cu premeditare

După ce s-au rugat cu lumânări şi dansuri în jurul focului să fie zăpadă, zăpadă a fost. Îndeajuns încât să se sature. Să le iasă şi pe urechi. Da' acum e frumos, şi soare, şi deja văd ghiocei şi pomi înfloriţi, şi bye-bye iarnă!

Bye-bye iarnă, da' cu zăpada cum rămâne? Că se topeşte. Am trecut peste faptul că-s bălţi, şi-un soi de amestec ciudat de noroi cu încăzăpadăaproapegheaţă, şi că tre' să ţopăi graţios ca să ajung la destinaţie. Da' cu zăpada de pe case cum rămâne? P'aia cine o dă jos?

Da, se topeşte, dar se topeşte cu direcţie. Adică începe aşa, uşor-uşor, c-un plan malefic, şi-alunecă spre marginea acoperişului şi ferească sfântul să pice când nu-i nimeni pe stradă! Noo, aşteaptă, aşteaptă şi pică exact pe cineva. Sau cumplit de aproape de cineva. Oricine.
Şi-n teoria conspiraţiei, m-am prins eu că toate maldărele de zăpadă m-aşteaptă pe mine. Să-mi pice-n cap, să mă cocoşeze puţin, să reuşească nereuşibilul, adică să mă transforme-n om de zăpadă. Scăpam de bulgăreală şi mozoleală cu zăpadă când eram mică, aşa că ştiu sigur că vrea să-şi ia revanşa pentru anii în care m-am ferit.

Plus că cică unu' a fost asasinat de-un ţurţure. Cine se uită aşa, de la distanţă, şi cercetează toate casele pe sub care va trece pentru a nu se întâlni cu ţurţurele ucigaş? Da' noroc că nu ştiu prin ce minune ţurţurii sunt absolut inexistenţi pe strada mea. Doar dacă n-au ajuns la nivelul ăla, în care-şi provoacă invizibilitate, ceea ce ar fi culmea parşivităţii din partea lor...

Mă rog, să zicem că nu-s. Nu există. Da' tona de zăpadă tot e. A dat-o Bucur jos. Tot mai e! Toate celelalte case îşi expun deja ţigla la soare. A mea parcă a adunat ce-au dat alţii jos. Şi zâmbeşte crăcănat la mine, şi mă pândeşte când trec. Noroc că-s rapidă şi ştiu la ce să mă aştept! Na-ţi-o p'asta, zăpadă! In your face!

Dar dacă dispar prea multe zile, sigur m-a prins...

Pân' la următoarea manie, la bună vedere!

Doi ani

Acum fix doi ani, scriam asta. Un an mai târziu, asta. Şi azi a mai trecut un an. Un an scris, un an trăit şi parte din el scris, un an parte scris, parte trăit.

Blog în zodia peşti, scris de-un vărsător. Dual ca peştii, cinic şi acid ca mine. Început ca o sugestie, continuat ca mod de exorcizare. Scris cu nervi, despre nervi; din tastatură, imaginându-mi că scriu cu pixul pe hârtie. Fraze mai vechi sau mai noi, cuvinte, gesturi, totul meu.

Şi n-am scris niciodată din obligaţie. Nici pentru lauri, nici pentru empatie. În mod egoist, scriu pentru mine. Pentru că-mi face plăcere să tastez cu cafeaua alături. Dimineaţa mea, jumătatea zilei pentru alţii.

Obsesii muzicale, o nouă religie, să râzi şi când te rupe pe dinăuntru, culoar de oglinzi, aluzii şi iluzii, idei date, idei însuşite, bucăţi din mine. Fragmente. Ca atunci când te duci la mare, şi pe plajă nu găseşti doar scoici întregi; de fapt, cele mai multe sunt doar bucăţele, dar tocmai de asta îţi place plaja. Pentru că dacă ar fi doar scoici întregi, n-ai mai avea plăcerea aia totală când găseşti una intactă.

Nu ştiu dacă ar trebui să-i fac tort sau să-i aduc vreun cadou. Pe de altă parte, e ca şi cum mi-aş face tort sau mi-aş aduce cadou eu, mie. Într-un fel, face doi ani Erase-Rewind-ul; într-un fel, fac eu doi ani. De scris. De exteriorizat. De mine.

Pân' la următorul an, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.117

TO THINGS I HAVE DONE
AND THEN QUICKLY REGRETTED



Enjoy!

La-nceput a fost de ce-ul - p.2

De ce te-ai lăuda că ţii dietă cu fiecare ocazie pe care o prinzi? Şi-ai exemplifica frumos, cu iaurt şi cartofi fierţi, cuminte şi regulamentar în văzul lumii pentru ca, într-un moment de sinceritate, să recunoşti că, la 12 din noapte, devorezi sistematic câte jumătate de ciocolată?
Înţeleg dietele, pe bune că le înţeleg. Atât timp cât nu-i vorba de-o dietă veşnică, cu care te lauzi de câţiva ani încoace, fără să se vadă rezultatul. Şi cât timp n-o faci pe eroul: "vaaai, nu mănânc mai nimic; de-abia ciugulesc câte ceva, şi tot mă-ngraş!"
Păi, "ciugulit" înseamnă că ţi-ai tăiat o roşie, cu o feliuţă de brânză şi-asta a fost tot. Nu c-ai gustat câte puţin din cele 20 de chestii pe care le-ai găsit în frigider. Şi-apoi ai mai "ciugulit" şi juma' de pâine cu un castron de cartofi prăjiţi şi două ouă deasupra. Cu aia hrăneşti o ţărişoară din Africa, nu ţii dietă.

De ce ai apărea în văzul lumii cu un păr nespălat de câteva zile? Înţeleg că nu toată lumea are mania de a se spăla în fiecare zi pe cap; din diverse motive. Dar să nu te speli când el arată jalnic, doar pentru că ţi-a intrat în cap că tre' să-l speli o dată pe săptămână... Sânge pe pereţi!
Adică, stă în şuviţe, arată ca şi cum o familie de păsări şi-ar fi făcut cuiburi prin el, are o anume textură şi, dacă n-aş şti mai bine, aş putea jura că tocmai ţi-a picat o găleată cu apă-n cap. Nu, nu arată aşa pentru că-i ud, arată aşa pentru că e NESPĂLAT!
Cum pana mea ieşi în lume cu creatura după tine? E ca şi cum n-ai ieşi singur, ai ieşi cu tot tribul de chestii care mişună pe-acolo. N-ai chef să te atingi de şampon, rade-te-n cap! Măcar nu se mai vede când ţi-a fost lene...

De ce ai lăsa resturile de mâncare pe masă, în sala de mese, când ştii că n-o să le mai mănânci never ever? Adică, de ce n-ai face doi paşi mai la stânga şi le-ai decarta în coşul de gunoi? Juma' de măr muşcat, cu cotorul la vedere, un colţ de corn puţin învechit, un strugure pe trei sferturi devorat - lăsate să troneze liniştite.
C'mon! Că le laşi aşa acasă, problema ta; da' e cumva dezgustător să vezi resturile unora împrăştiate peste tot.
Nu-i ca şi cum drumul până la coş ar fi Golgota. E la câţiva cenimetri mai încolo. Întinde mâna şi eliberează-le. Şi scapă-mă şi pe mine de groaza de a mai vedea mâncare semi-digerată plutind fericită peste tot...
Da' unii nu pricep nici dacă le baţi un cui în cap; părerea mea.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Vrei să-mi vezi vânătaia?

Sunt fericita posesoare a unei vânătăi. Pentru că genunchiul meu a insistat să ia contact cu o bucată de gheaţă. Nu, nu cu aia din faţa camerei mele. Cu altă bucată de gheaţă. Ei, şi-i o vânătaie destul de consistentă, frumos colorată, cu diverse nuanţe şi profunzimi.

Problema e că acum e doar o vânătaie. Da'-n copilărie? Ă? Cum era atunci? Atunci era un simbol. O decoraţie. Un semn de curaj şi bravură. Cu cât aveai mai multe vânătăi, cu atât erai mai tare. Şi mai şmecher. Şi mai încercat. Iar dacă ţineai minte de unde o ai pe fiecare-n parte... Mecca!

Plus că dacă aveai ceva care să fi implicat şi sânge... Erou de război! Ceva din care a curs, la un moment dat, sânge, şi acum a început să se vindece, şi a prins coajă, da' arată încă într-un fel anume, şi stă să se vindece, da' mai are până atunci, aia era adevărata chestie supremă. Şi erai aşa, puţin invidiat, pentru că-ntr-un fel şi ceilalţi şi-ar fi dorit julitură ca a ta, dar n-aveau destul de mult curaj încât să capete una. Sau ghinion.

Şi se mergea pe principiul "vrei să-mi vezi rana?" Nu conta că-i vânătaie sau o simplă tăietură banală. Era înaintată la rangul de "rană" şi tu erai "rănit" şi dacă mai veneai şi cu poveşti gen "a vrut să mă coasă" sau "era să-mi pună copci", erai văzut mai ceva ca Jean Claude VanDamme. Eroul găştii de puştani.

Acum... şi-acum am tendinţa de a mă lăuda cu vânătaia mea. Da' nu mă pot duce la oricine să-ntreb nonşalant dacă vrea s-o vadă. S-ar putea să primesc o privire cam dintr-o parte. Da' credeţi-mă pe cuvânt: e mare, şi am crezut că mi-a sărit rotula când am căpătat-o, şi mare noroc că nu mi-a pus piciorul în ghips; n-am avut nevoie de copci, dar aş fi putut... Invidiaţi-mă!

Pân' la următoarea vânătaie, la bună vedere!

Puterea exemplului

Medicul o să-ţi recomande să nu mai fumezi chiar dacă, în timp ce-ţi scrie reţeta, trage nonşalant din ţigară. Şi pe biroul lui de medic, lângă hârtille lui frumos aranjate de medic, tronează pachetul aproape plin. Nu orice fel de ţigări, de obicei filters şi, de obicei, lungi.
O să-ţi spună că nu face bine la sănătate, o să-ţi enumere motivele pentru care ar fi momentul să te opreşti acum, dar va avea la îndemână bricheta să-ţi ofere un foc şi, eventual, colecţia de scrumiere ca să alegi feng-shui.

Preotul o să-ţi spună că nu-i bine să bei chiar dacă, în timp ce-ţi dă cu busuiocul în cap, binecuvântează şi vinul din care a tras cam mult în ziua respectivă. Şi-n sacoşa lui de preot are îngrămădite sticluţe lângă cozonac şi sarmale, şi-acasă-l aşteaptă o cramă-ntreagă, special sfinţită pentru sfinţenia sa. Dar o să-ţi spună că nu-i bine, pentru că-i viciu, şi viciile nu sunt privite cu ochi buni de divinitate. El, având linie directă cu ăl de sus, a primit derogare.

Taximetristul va avea o figură constipată când îl va depăşi unu' cu maşină spaţială şi cu Mach 5. O să spună că nu-i responsabil să conduci în stilul ăla, că din cauza nebunilor de genul ăsta se-ntâmplă atâtea accidente şi toată teoria o să ţi-o ţină în timp ce faţa ta e cu un kilometru în urmă pentru că da, a uitat să ridice piciorul de pe acceleraţie. Şi-arăţi ca un shar pei bătut de taifun din faţă, dar el insistă să-ţi explice de ce e bine să conduci responsabil.

Şi nu-nţeleg de ce unii se-ncăpăţânează să predice opusul a ceea ce fac. Sau de ce se-ncăpăţânează să predice punct. Pentru că e clar că tot după cum mă taie capul fac, indiferent de câte judecâţi de valoare ascult; şi nu se lipeşte nimic de mine pentru că nu-i nimic de lipit, doar chestii minuscule pe care le adun în timp. Pot doar presupune că le place să se audă vorbind.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Le Dauphin

Pensionarii s-au liniştit. N-am mai văzut picior de pensionar de când nu se mai dă Adevărul gratis. Bine, erau câţiva adunaţi acu' vreo două săptămâni, protestând fioroşi din baston împotriva sistemului, unii cerând monarhie, alţii anarhie, şi restul de doi ieşiţi doar pentru că se plictiseau acasă.

Unii vor monarhie, că ţin ei minte că era bine atunci când erau mici şi cântau "Trăiască Regele", pentru că erau defilări, şi fanfară, şi aveau cui spune "maiestate".
Nu mai ţin bine minte cu ce se mănâncă monarhia ori pentru că erau prea kinderi, ori pentru că a început să-i lase memoria şi-ncurcă ce-au trăit cu ce-au văzut la televizor, la nunta prinţesei Diana. Da' vor, vor şi vor.
Bine, pe ăia de încă suspină după Ceauşescu nu-i punem la socoteală; tre' să-nţelegem că, la un moment dat, senilitatea loveşte iremediabil...

N-am nimic cu monarhia în sine. În schimb nu mă pune să-i spun "rege" lui Mihai sau lui Paul, că mi se încreţesc neuronii. E simplu pentru mine: unul a abdicat, celălalt a vrut, a ţipat, a cerut, pân' la urmă i s-a recunoscut o bucată din ce cerea, nah, lumea se schimbă, da' nu văd de ce oricare dintre ei ar fi şi azi "maiestate".

Şi poate cunoscători totali ai istoriei m-ar contrazice total, dar nu înţeleg nici de ce au drept la proprietăţi şi onoruri. AU fost; le-AU avut; le-AU posedat. Trecutul e trecut, chiar şi pentru sângele albastru...

Mda... mă duc să scotocesc prin acte, poate dau de ăla care-mi garanta moştenirea majoră care să-mi permită s-o duc ca un boss de-acu' înainte. Anunţ când puteţi începe să-mi spuneţi "Delfin".

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Camera de urgenţe - p.4

Merg cu căştile-n urechi. Muzica dată TARE. Nu pentru că n-aud de obicei, ci pentru c-aşa îmi place mie muzica doar pentru mine: TARE.

Ei, şi faptul că, uneori, trece câte o maşină foarte aproape de mine, şi n-o aud, doar o simt când se şterge de mine, nu mă deranjează teribil. Pân' la urmă există o distanţă de câţiva centimetri între mine şi ea, nu ocup chiar toată strada, poate să se strecoare, ar fi grav doar dacă ar fi tir... În rest, sunt safe pe stradă. Cred că, dacă ar fi nevoie, ar claxona îndeajuns de mult încât să mă prind şi să mă dau la o parte, înainte de a mă face lipie. Cred.

Problema intervine la câini. Nu am mari probleme cu ei, ştiu că tre' să apară la un moment dat, ştiu şi locul şi momentul, dar nu pot trece pe lângă ei cu căştile-n urechi. Pur şi simplu nu pot.

Teoretic e aşa: dacă am căşti, nu-l aud. Nu-l aud cum aleargă fioros după mine, lătrând, mârâind, înjurându-mă-n gând şi vizualizându-mă drept gustarea dintre prânz şi cină. Şi-şi ia avânt, şi mă muşcă cu patos de pulpă. Se agaţă de mine şi refuză să-mi dea drumul. Şiroaie de sânge.
Dar, cum afară-i frig şi-s anesteziată de ger, nici nu-l simt. Încep să merg mai greu, dar îmi imaginez că-i din cauză de zăpadă, oboseală, gheaţă, vânt. Muzica TARE, nu-l aud cum mârâie fioros, cu maxilarul înfipt în picior. Cum nici alţi semeni umani nu prea sunt pe drum, n-are cine să mă tragă de atenţie. Şi-aşa înaintez eu, cu câinele ancorat de mine, pe cine ştie ce melodie, făcând cărare de sânge şi drum de-a drptul pentru cei ce in din urmă, pentru că e mare câinele şi eu nu-l simt cum trage de muşchi.

Şi-aici intervin două variante: ori ajung cu el pân' la muncă, ori se satură la un moment dat şi se-ntoarce în cartierul lui. În ambele variante, din cauză de căşti, nu ajung tocmai intactă la destinaţie.

În nici un caz nu va sări la jugulară, pentru că atunci l-aş vedea şi-aş avea timp să-mi scot căştile şi să evit roşia fântână arteziană.

Partea ciudată e că nu renunţ nici la ascultat muzică, nici nu schimb traseul. Povestea continuă...

Pân' la următorul semn de paranoia, la bună vedere!

Azi, 13

Am vrut să scriu ceva interesant şi premonitoriu. Dar nu m-am putut hotărî.

De câteva zile încoace, e ziua mea. Da, la fel ca-n poveşti, ziua mea ţine mai multe zile, cu toate că nu cresc într-o zi cât alţii în şapte. Cresc în ritm normal şi unii ar spune că-ntr-un moment mă maturizez, şi-n altul redevin copil. Poate că-i aşa. Sau poate că-i metodă de autoconservare. Ca vampirii care dorm ziua, pentru a-şi păstra veşnic tinereţea. Şi amintirile. Şi eu dorm ziua. Asta nu mă face neapărat vampir. Cred.

Bucur spune că aşteaptă momentul în care să-mi vină mintea la cap. Nu ştiu exact care ar fi momentul ăla pentru el, dar am o vagă bănuială că ar presupune program de la 8 la 16, un cont de economii şi nopţi dormite, fără să priceapă că normalul lui nu se pupă cu al meu. Doamna Mamă oricum spune prea multe şi ştie că nu prea aud, deci sunt safe. Unii ar spune că-s cu capul. Alţii că-s rece. Fiecare după cum mă vede sau după cum vrea să mă vadă.

O singură oglindă am. Şi acolo mă văd cum sunt. În momentul ăla. În fiecare moment în parte.

Adun an după an. Oricum timpul e ciudat relativ pentru mine. Unele momente par atât de departe, altele le simt ca şi cum s-ar fi întâmplat acum o oră. Şi-mi place asta, chit că uneori poate fi de-a dreptul confuz.

Şi nu mă plâng. Bine, poate doar puţin şi poate doar uneori. Dar nu mă plâng pentru că ştiu că plânsul face riduri. Şi zâmbetele, dar prefer riduri zâmbăreţe. Şi fiecare moment magic îl păstrez aproape de mine; şi vampirii pot crede în magie, nu?

Şi n-am de gând să trec prin depresia vârstei. E prea târziu acum. Poate peste mulţi alţi ani; sau mai bine nu...

Pân' la următorul 13, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p,116

A safe passage to the next life. Mine.



Enjoy!

Cerşesc complimente

Mă, mă enervează persoanele care spun ceva doar de dragul de a fi contrazise sau compătimite/încurajate după. Mă stresează atât de rău că le-aş bate cu propriile lor mâini. Le-aş interzice să mai tasteze şi le-aş înveli în bandă adezivă. Instinctele mele sadice ating noi limite. Metodele de tortură devin mai rafinate. Am idei din ce în ce mai periculoase.

S-a tuns şi ştie că-i stă bine, dar o să-ţi spună că nu-i tocmai încântată, doar pentru a-i ridica în slăvi coafura.
O să se plângă că nu-i place cum îi stă cămaşa, doar ca să o asiguri că-i stă mirobolant.
O să se plângă că-i urâtă, pentru a aduna complimente peste complimente şi pentru a i se găsi noi calităţi; pentru a-i fi apreciate cele vizibile şi pentru a i se inventa unele noi.
O să spună că-i grasă, doar ca să audă "Vaaai, ce vorbeşti? Ce mi-aş dori şi eu silueta ta..."

O să se plângă de cât e de singură, cum n-are prieteni şi cum lumea o ocoleşte, doar ca să se trezească ţâşpe inşi cam grei de cap care s-o contrazică. "Suntem aici pentru tine, ştii cât contezi pentru noi, blablabla" şi alte bullshit-uri din astea.
O să ameninţe că se sinucide pentru a vedea câţi ţipă "nuuuu! Ai tot viitorul în faţă, n-o face!" şi pentru a-i obliga să-i explice, cu lux de amănunte, toate chestiile faine pentru care n-ar trebui să renunţe la viaţa ei patetică.
O să anunţe pompos că se retrage (din orice) de dragul de a observa câţi încearcă s-o convingă să nu. Cu ce argumente vin, cât de mult se roagă, cât de în genunchi pot ajunge.
O să share-uiască status-uri patetice, ca să ştie toată lumea cât de down e, chit că nu-i. Pentru că e interesant să te dai interesant, şi boem e din nou la modă. La fel şi tristeţea eternă.

Pe bune că am limitele mele de toleranţă. Adică, mi se pare normal să cauţi uneori complimente şi motive; să vrei din când în când să fii băgat în seamă; să ceri atenţie. Dar nu când devine un obicei. Adică nu când 5 din 7 zile faci chestia asta, ba chiar de mai multe ori pe zi. Atunci doar mă enervez, văd roşu, sânge pe pereţi!

Şi nu mă pot opri să nu mă-ntreb cum de încă mai pică unii la fazele astea... Nu s-au prins de şmen? Nu s-au săturat? N-au obosit?

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.115

Prima melodie care mi-a trecut prin minte, fără liste interminabile şi fără chef de scris.
Hapi. Doar hapi.



Enjoy!

Departe de lumea dezlănțuită - p.2

Nu m-am învățat minte și nu mi-am cumpărat încă o lanternă. De câte ori pe an poți avea nevoie de-o lanternă? Cui i-a mai trecut chestia asta prin cap, să se-mbrace rapid și să se ducă în primul magazin să-și cumpere o lanternă. D`aia mare, cu baterii cât mai mari și cât mai multe. Pentru că istoria se repetă...

Ajung ieri acasă, aprind lumina, 30 de secunde și PAC! No more light! Noroc de lumina de-afară.

Nu-i nimic, mi-am zis, uite un moment bun să m-apuc să dau cu aspiratorul! Fără comp care să mă atragă, fără net care să mă distragă, perfect timing pentru o sesiune de aspirat fără limite. Și-mi iau avânt, cu energie, entuziasm și inima ușoară, dau să pun mâna pe aspirator și-mi pică fisa: mă, da` blondă mai ești uneori! Înțeleg, ai lumină-n cameră pentru c-ai dat draperiile la o parte, da` fără curent cum aspiri, ha? Nu merge nici pe baterii, nici dacă-l rogi frumos, ar trebui să-l bagi în priză, blondo!

Ei, asta e, fără aspirat... Mă-nvârt, mă sucesc, lumina devine din ce în ce mai slabă, că-i iarnă și iarna nici lumina naturală nu ține cu sinistrații fără curent electric.

Nu-i nimic! Și-mi trece prin cap o baie din aia, străveche, semiobscură, cu tot felul de loțiuni, și chestii cosmetice de poveste, și-mi iau avânt, și deja vizualizam cum, dacă se face prea întuneric îmi pot aduce sfeșnicele cu multe brațe și multe lumânări și pot pretinde c-am schimbat epoca, și-s într-un trecut maiestuos și plin de farmec, și realizez: din ce în ce mai blondă! Apa caldă vine de la centrală, Camelia. Și centrala are nevoie de curent ca să funcționeze. Fără curent, înseamnă fără apă caldă. Fără apă caldă, înseamnă fără baie din aia cu sfeșnice, blondo!

Uneori îmi simt rădăcinile, chit că-s bine ascunse-n vopsea. Once a blonde, always a blonde... Dacă încerc să uit de ele, se-ntâmplă ceva de genul care să mi le amintească.

Câteva ore mai târziu, a fost lumină. Câteva ore în care neuronii mi s-au zgribulit, au făcut yoga și s-au încălzit la lumânare. În care au construit planuri mărețe de cucerire a universului și-au creat scenarii alambicate care-au dispărut în secunda în care mi-am văzut boxa aprinsă și liber la noncotonogeală prin cameră.

Morala? Tre` să-mi cumpăr un generator de rezervă. Altfel procesul de îmblonzire riscă să devină ireversibil...

Pân` la următoarele aventuri, la bună vedere!

Jucării - p.3

Mă fascina Lego-ul. N-am avut lego, da` am avut o amică; ea avea lego. Și ne jucam amândouă cu lego-ul ei. Avea mulți omuleți, bucăți din ediții diferite dar, dacă ne dădeam interesul, puteam forma un oraș. Cam pestriț, da` tot oraș se chema că e.

Visul meu major era lego-ul ăla, cum îl vedeam în reclame pe Cartoon Network: construcții imense, tematice, cu tot felul de drăcii pe care le puteai schimba în fel și chip. N-a fost să fie, da`tot am rămas cu gândul la ele.

Și tot din ciclul reclame la televizor, erau și casele alea imense de păpuși. Să ne-nțelegem că eu și păpușile n-am avut niciodată o relație tocmai strânsă. Adică aveam destule, care stăteau cuminți pe șifonier. De jucat tot cu mașinuțe, omuleți și chestii de construit mă jucam. Da` casele alea de păpuși mă fascinau teribil! Aveau de toate: baie, bucătărie, dormitor în miniatură, nebunii de stătea mâța-n coadă și-mi stătea și mie mintea când mă uitam la ele.

Plus cutiuțele pe care, dacă le deschideai, ascundeau și ele un univers în miniatură. Niște căsuțe mai mici, numai bune de purtat în buzunar.

Da` poneiii? Ăia cu păr lung și colorat, pe care-l puteai pieptăna, sau împleti după bunul tău plac... Minunăție curată!

Și știu și acum, la fel cum știam și atunci, că nu m-aș fi jucat neapărat cu ele. Le-aș fi avut frumos puse la păstrare în colecție, dar tare mă-ncântau. Mă-ncântau, zic? Mă-ncântă și acum, când nu le văd doar la televizor; și stau gură-cască la secțiunea jucării de prin magazine, și-aș putea să cumpăr oricând, da` pe bune acum, ce să fac cu ele?

Așa că stau cu palmele lipite de geam, lângă copiii de 6 ani, lécher les vitrines, cu gândul că ”uite, mă, pân`la urmă am ajuns să le văd și live, nu doar în reclame...”

Iar când îmi trece prin cap gândul c-am cam îmbătrânit, mi-aduc aminte că m-aș juca oricând cu lego-ul altcuiva, și mă simt young again. Forever young...

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

14 sacrificat - p.2

Inevitabil au început reclamele stupide legate de Valentine`s day. Să ne-nțelegem că nu mă deranjează sărbătoarea în sine. Sărbătoare fericită, ursuleți și inimioare, whatever, pe bune. Dacă are cineva chef să facă baie într-o cadă cu petale roșii de trandafiri o dată pe an, cine-s eu să mă pun contra?

Ai chef să mai treci o sărbătoare în calendar, bravo ție, vezi de-mi pasă. Poate că mă amuză, poate că-mi place, poate că-mi e indiferentă, în nici un caz n-o să mă vezi cu pancarte ”kill Valentine`s day!”

Dar... DAR pe măsură ce se apropie, începe invazia de chestii siropoase și mesaje subliminale. Pe bune. Vitrine, reviste, internet - tot e plin de inimioare și de îndemnuri semierotice. ”Ia-ți o lenjerie sexy pentru iubitul tău, special de Valentine`s day!” ”Surprinde-l c-un ruj incendiar, ca Ziua Îndrăgostiților!” ”Cucerește-l cu aroma noului tău parfum; fierbinte ca dragostea voastră!”

Știu că poate e leit-motiv faptul că nu pricep de ce ar trebui să fii specială într-o zi anume și - posibil - lălâie, neglijentă și șleampătă în restul timpului. La fel de leit-motiv ca ideea că, dacă iubești, iubești tot timpul, nu doar cu ocazia unei zile din calendar. Dar nu mă pot abține să n-o spun.

Din punctul meu de vedere, lenjeria aia sexy, dacă e stilul și genul tău, ar trebui s-o ai oricum. S-o ai pentru că vrei tu s-o ai, nu doar pentru comfortul vizual al altcuiva, într-o seară anume.
Rujul îl ai incendiar pentru că te simți bine tu cu el; pentru că face parte din tine, pentru că ți se potrivește și te definește.
Parfumul - pentru că e notă din tine; pentru că vă completați. Nici una dintre ele pentru o altă persoană.
Că da, efectul poate fi și pentru ceilalți, clar! Dar reclamele care pun accent pe ceilalți prin chestii proprii ție mi se par trase de păr. Adică n-ai îndeajuns de mult respect pentru tine încât să profiți de orice te face să te simți bine; e musai să ai un motiv pentru a face asta...

Ciudat e că mulți pică la faze din astea. Vânzările cresc, reclamele se-nmulțesc, nervometrul meu mai are puțin și explodează. Dacă mai văd pancarte cu inimioare lângă chestii de vânzare, îmi schimb profesia în antireclamist. Să vedem atunci concurență!

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.114

Spiel mit mir ein Spiel...



Enjoy!

De ce

Dacă m-ai întreba de ce, ți-aș răspunde că e pentru cum zâmbește. Cald, de parcă ți-ar zâmbi numai ție. De parcă doar tu ai exista atunci, acolo, lângă.

Pentru cum știe să asculte, chit că spui doar bălării, chit că ai mai spus aceeași poveste de multe ori până acum; doar pentru că știe că ție-ți face plăcere să povestești.

Pentru cum povestește, la rândul ei și cum te face să vezi ce povestește. Să trăiești ce-a trăit, să respiri același aer pe care l-a respirat, să simți ce-a simțit.

Pentru cum știe mereu să spună ceva care să te liniștească; să facă senzația aia din stomac să dispară și să-ți dai seama că n-ai avut motive, ai avut doar panică. Pentru cum se bucură, pentru cum te mângâie, pentru cum te ridică, cum te privește, cum te ceartă din priviri, cum îți explică de ce, cum îți susține sau spulberă argumentele, pentru conexiunile pe care le face, pentru grația cu care se mișcă, pentru ideea de cald pe care o emană, pentru aparența uneori absentă, pentru toate astea și multe altele.

Dar nu întrebi. Și neîntrebată, nu spun. Dacă m-ai întreba, ai afla toate astea și altele încă. Sau poate nu întrebi pentru că știi deja...

Pân` la următorul de ce, la bună vedere!

Înainte de plecare

De fiecare dată când trebuia să plec undeva, era clar că nu dorm. Nu în noaptea de dinainte. Sau, dacă adormeam cumva, prindeam vreo 2 ore chinuite de somn, exact înainte de a suna ceasul.

Cu câteva zile înainte era așa, un preludiu foarte lung. Dura măcar 3 zile. Sinceră să fiu, preludiu de 3 zile mi se pare puțin cam mult dar, na, asta se-ntâmplă când afli prea din timp când tre` să pleci.

Niciodată nu mi-am făcut bagajul decât în seara de dinainte. Cât mai târziu, cât mai aproape de moment. Liste da, recunosc, fac din timp. Niciodată nu-mi adun toate ideile odată. Așa că lista avea timp să se umple. În seara aia, ia lista, adună chestii, verifică lista, mai gândește-te puțin, mai verific-o odată, și parcă tot ai uitat ceva, și clar nu știi ce, așa că mai bagă vreo 2 chestii de umplutură, poate înlocuiesc ce crezi c-ai uitat, și nu-nchide geanta până nu ieși pe ușă; în ultimul moment măcar o pereche de șosete și tot mai îndeși pe undeva.

Da` senzația... senzația e inegalabilă. Între nerăbdare, neliniște, furnici la degete, planuri despre cum o să fie, planuri despre cum nu trebuie să fie, întrebări banale gen ”să-mi iau apă de la consignație sau direct din gară?”, d`astea.
Plus că nu, oricât ai fi de conștient că tre` să dormi, nu se lipește somnul neam. Ai mai sta la un pahar de vorbă, și unul se face două, și parcă vorbești mai cu spor, și cu toate că patul te strigă cu mânuțele întinse îl ignori total. Oricum dacă te-ai urca în el perna ar avea ace, pătura ghimpi și cheful de plecat ar fi mai abitir.

Cam aceeași senzație ca înainte de prima zi de școală în 1-4. Ca înainte de Crăciun sau de ziua ta. Sau ca atunci când știi c-o s-o vezi a doua zi, chit că de-abia i-ai zis ”noapte bună”.

Pân` la următoarea senzație, la bună vedere!

Camera de urgențe - p.3

În fața camerei mele e o bucață de gheață. Destul de consistentă.
Și tre` să fiu atentă cum și pe unde calc, pentru că există riscul de a aluneca.
Dacă alunec, e posibil să cad.

Cel mai fericit scenariu e ăla în care cad și-mi julesc palmele.

Da` dacă alunec, și-mi fuge piciorul, și intră sub mine, și se rupe? Un picior rupt nu-i o tragedie. Decât dacă e osul rupt total și c-o așchie ieșind prin piele. Așchie zic? Juma` de tibie zâmbind fastuoasă, cu gingiile însângerate, pielea din jur ferfeniță, fâșii crăpate și sânge ca la balamuc.

Dar dacă, în cădere, mă sprijin de geam și geamul se sparge, și o bucată-mi secționează jugulara? Și mă zbat ca un pui cu gâtul tăiat și mă înec în propriul sânge, în timp ce tibia fortează pielea, și rotula sare de la locul ei, și mă lovește direct în moalele capului, și nu știu ce pățesc mai întâi: mă înec, pierd tot sângele sau leșin.

Bineînțeles, există mereu posibilitatea de a lovi treapta cu capul în timp ce cad. Și, din cauză de zguduială,geamul să cedeze, cioburile să mă acopere, să mă transforme în arici, unul dintre ele să-mi pice-n ochi, altul să tranșeze partea de piele care mai ținea piciorul deja rupt și, în timp ce-ncerc să mă târăsc după ajutor, să-mi intre în palmă un cui ruginit care nu știu cum a ajuns acolo (dar orice e posibil), să scap aproape teafără de cioburi, și căzătură și orice, dar să uit de partea cu rugina, și ea să lucreze neștiută pentru că am uitat de antitetanos.

Și astea toate pentru că e o bucată de gheață în fața camerei mele...

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Fum risca(n)t

Fumez de undeva de prin clasa a-12-a. Cu toate că diriga dintr-a-7-a era convinsă că bat în mine ca turcoaica. Vocea era de vină. Da` ce vină aveam eu că m-am născut cu voce de fumător?

Bun, și-am fumat lângă zidul liceului, lângă blocurile din față sau în părculețul din apropiere, în funcție de politica școlii față de fumători. După liceu, am fumat în curtea facultății, în interiorul facultății, în tren, nu prea mai conta; era liber la fumat în locuri publice. Și-a fost bine.

Mecca a fost în anul în care m-am angajat, c-aveam loc de fumat în clădire, și-ți era mai mare dragul să vii la muncă, să-ți iei cafeluța și să fumezi liniștit, eventual rezemat de-un scaun, înconjurat de perdeaua de fum a celorlalți, la cald și bine și comod.

N-a ținut mult minunea. Acum nu mai avem loc de fumat. Și pe bune că nu mă deranjează când e acceptabil afară. Da` cum dă gerul, cum mă aricesc. Pentru că, oricât de ger ar fi, tot vrei să fumezi. Ca pauză, ca destindere sau pur și simplu pentru că țipă plămânul în tine. Vânt din față, vâjgăraie din spate, ciclon stânga-dreapta. Oricâte haine ai avea, tot te mușcă. Ești înghețat în secunda doi. Degetele-s degerate pe țigară; nu le mai simți, din instinct nu-i dai drumul; și tragi din ea, poate te mai încălzește, și tragi și frig odată cu fumul, și-ți îngheață și plămânii, nu doar exteriorul. După juma` de țigară mergi de parc-ar fi picioarele altuia care te duc, da` măcar plămânul e fericit. Până îl lovește din nou dorința. Și ia-o de la capăt...

Cică-i viciu. Eu prefer să-i spun plăcere. Și-mi place să-mi întrețin plăcerile, și-s în stare de aproape orice pentru ele. Chiar și să fumez semi-înghețată la minus țâșpe grade. Fiecare cu maniile și limita lui de rezistență. Alte manii? Lista e deschisă...

Pân` la următorul ”viciu” la bună vedere!