Dimineața de bine

Ăla de-a decis că diminețile tre`să-nceapă imediat după ora 5, hai 6 forțat, când nici soarele n-a ieșit bine, când îi frig și patu` te strigă suav și cald și lasciv, n-are decât să aibă insomnii toată viața. Da` d`alea, cu răsucit cumplit de pe-o parte pe alta. Cu coșmaruri cu ochii deschiși și cu pernă care frige.

Și dacă i-a mai și venit ideea că atunci când muncești trebuie neapărat s-o faci dimineața, atunci e pe lista neagră. Direct. Pe aia cu rotule decupate și epilat fir cu fir.

Stă exact lângă vecinul gospodar, care decide că dacă nu bate cuie sau nu dă găuri la 8 dimineața, întreaga zi e pierdută. Dacă nu dă muzica TARE sau dacă nu boncăne, șurubuiește și nu-și bate nevasta la aceeași oră, degeaba mai e ziua zi.

Ăștia matinali, care-ți bagă pe gât dimineața lor, n-au decât să se ia frumos de mânuță, să cânte-n cor Kumbaya și dup-aia să se ofere sistematic și regulamentar drept subiecți pentru teste cosmetice. Sau pentru atacuri kamikaze. Oricare variantă mă satisface în egală măsură.

Pân` la următoarea dimineață, la bună vedere!

Sânge albastru

Mi se strepezesc dinții când aud ”doamna Tanța”. Tanța putând fi înlocuită cu orice, de la Vasilica până la Jenica. Tanța nu poate fi o doamnă. Tanța poate fi tanti, cumnată, soacră, orice, numai doamnă nu. Pentru că o doamnă respectă eticheta în cele mai mici amănunte. Și eticheta spune că nu pui doamna lângă prenume. Neștiind acest amănunt, Tanța devine direct și iremediabil de la țară. Cu pretenții. N-a putut să atingă statutul, așa că l-a forțat prin denumire. Titlu arogat, fără argumente care să o susțină. La fel cum se cumpărau odinioară titlurile nobiliare, chit că n-aveai sânge albastru. Diferența se vedea: nobilul original putea să fie sărac rupt în gură, da` îl recunoșteai după cum se uita la tine; d`alde d`ăștia, autonumiți, puteau sta în palate că tot li se frângea coloana.

La fel de tare mă doare neuronul când aud ”șefule”. Când e vorba de ”domnu` Costel” care se urcă-n tren și-i dă șpagă controlorului; bărbații între ei, în principiu. Șefia asta mă scoate din sărite. Cam cum spuneam când eram mici că ”nu-mi comanzi tu mie!” Să te numesc șef, când nici nu te cunosc, e înjoseală curată. De ce ți-aș recunoaște o superioritate îndoielnică? De ce să mă aplec până la clanță când intru într-o încăpere?

Noroc că-ntre doamna Tanța, domnul Costel și șefu` care-s toți încercări eșuate de parvenire prin titlu, există încă domni și doamne care nu se autointitulează; îți inspiră domnia. Pân` la urmă sângele albastru, chiar dacă-ți pătează venele, măcar te scoate-n evidență. Pentru cei care au ochi să vadă.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Cum să rămâi nemâncat

Ajung aseară acasă. Cu chef de-o țigară, un duș, relaxare totală. Și cu pliculețul magic în geantă, special pentru Cami. Pliculețul mov, Whiskas, la vederea căruia înnebunește total și iremediabil, își schimbă vocea, face diverse trucuri, mă rog, ce-ar face oricine, pentru că pliculețele alea sunt nebunie curată, parol!

Și deschid ușa, o salut regulamentar, dau să scot pliculețul când, deodată, reperez dezastrul: draperiile mele minunate, care mă protejează de lumină când dorm și de ochii indiscreți când nu, pe jos. Ambele. Înainte mania era s-o dea jos pe aia din dreapta. Numai pe aia. Acum a evoluat și le dă pe amândouă. Și n-ar fi mare tragedie, dar urcă-te, Camelia, c-un picior pe dulap și unul pe calorifer, întinde-te cât poți și stai și prinde manual draperiile, când tu ai chef de-o țigară și de relaxare, nu de redecorat în urma pisicii.

Mă rog, am bătut mărunțel din buze, i-am explicat ca de fiecare dată că așa ceva nu se face, ca de fiecare dată i-a intrat pe-o ureche și i-a ieșit pe cealaltă, și-am mai stat puțin. Și n-am mai rezistat, și i-am dat pliculețul. Cu speranța că n-o să creadă c-o recompensez pentru faza cu draperiile. Am sperat eu, am lăsat-o să se dispere, și-am plecat să duș.

Nu, n-a luat-o ca pe-o recompensă. Când m-am întors, draperiile erau intacte, la locul lor. Morala probabil a funcționat. Doar că, în loc să mă aștepte iubitoare pe covor, Cami era cocoțată acolo unde n-a mai fost niciodată: direct pe șifonier, aproape făcută bunicuță, c-o figură satisfăcută și plină de ea, șoptindu-mi dulci mieunături. Probabil ceva de genul ”dacă pentru draperii am primit un pliculeț, pentru asta câte-mi dai?”
I-am dat o palmă simbolică la fund și-am trimis-o la plimbare.

Problema e alta: din pliculețul ăla nu s-a-ndurat să-mi lase și mie nici măcar o firimitură. Nu c-aș fi vrut, da` pe bune, era iepure în sos alb, cum să nu te gândești și la suflețelul meu măcar o secundă? Următorul îl mănânc și eu integral, să văd cum se simte atunci!

Pân` la următoarea seară, la bună vedere!

Corect

Printre cei mai maniaci oameni mi s-au părut întotdeauna cei obsedați să facă ce-i corect. Corectul lor, pe care vor să-l impună tuturor. Care nu pot dormi noaptea dacă n-au dus corectitudinea aia la extreme. Care au impresia că dacă nu te țacă pentru fiecare greșeală, nu și-au îndeplinit scopul și menirea pe ziua respectivă. Care se hrănesc cu fiecare lucru ”greșit” pe care-l ”îndreaptă”. Aidoma celor cu comportament obsesiv-compulsiv, care se axează pe curățenie. O scamă e dezastru, o firimitură - apocalipsă.

Fă ce vrei. Îndreaptă-te pe tine, da` nu-mi băga mie pe gât corectul tău. Nu te ascunde sub vălul corectitudinii ca să-ți ascunzi răutatea. Gratuită. Cică prostia și răutatea merg mână-n mână. Așa o fi, nu zic nu, da` asta nu-i o scuză. Și pe bune dacă înțeleg de ce te-ai afunda din ce în ce mai mult? Nu ți-e teamă c-o să se-ntoarcă karma aia și-o să te muște de fund?

Și Hitler era convins că face ce-i corect, și uite cum a ajuns.

Pân` la următoare dilemă, la bună vedere!

Dietă însărcinată - p.2

Am vaga impresie că unele traduc faptul că au rămas însărcinate prin ”liber la mâncare”.
Dacă până în momentul zero chinuiau o dietă de câțiva ani, cum află că stau să nască, dietă? Care dietă? Micuțului i-e foame. Micuțul trebuie hrănit, micuțul are nevoie de resurse, micuțul are pofte. Eu n-aș mânca, da` vezi tu, el cere. El insistă, din cauza lui mănânc triplu, din cauza lui nu fac decât să mă îngraș; nici măcar să fac sport nu mai pot pentru că, vezi tu, el prinde proporții, și mi-e teamă să nu pățească ceva dacă nu mănânc 18 ore pe zi sau dacă fac cel mai mic gest de sport. Gen mersul pe jos. Și da, suntem de-abia în luna a 3-a...

Un motiv ca să bagi în tine până nu mai poți, fără restricții. Cu explicații din alea: dacă mi-e poftă, și nu mănânc ACUM, există posibilitate ca viitorul copil să se nască cu nu`ș ce semn. A ceea ce i-am refuzat. Pe bune? Și dacă ți-e poftă de-un elefant, o să-l mănânci pentru a evita un semn? Și cum stă treaba cu semnele astea? Îs cu detalii, sau îs stilizate? Cărui gen aparțin? Îs mai mult poză, sau bat înspre pictură? Și, mai ales, dacă ți-e poftă de mai multe chestii și nu le mănânci, o să ai un copil tatuat din naștere?

Și mai e o chestie: de poftă, guști. Nu mănânci tot frigiderul. Nu devorezi cât ar mânca populația unei țărișoare mici din Africa la o singură masă. Îți satisfaci pofta, nu-ți potolești foamea. Dar dacă tot ai motiv, cum să nu profiți? Ce mai contează o tonă-n plus? Ești mândră viitoare mamă, bagă acum, cât ai motiv. Și dacă după o să fie nevoie de regim, poți oricând să mai trântești altul; ca o prelungire a perioadei motivate.

Ce bine e să mănânci!

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

În căutarea timpului pierdut - p.3

Să-mi explice și mie cineva ce se întâmplă cu ora aia care dispare când trecem la ora de vară. Unde se duce, ce se întâmplă cu ea, cine o folosește?

Nu, că cică e o convenție. Convenția era mașina pe care o lua Doamna Mamă ca să ajungă la serviciu. Și tot cu convenția mergeau și cei care lucrau în Combinat. Convenția arăta ca o rată. Rata nu te ducea la serviciu. Te ducea acasă sau în concediu. Oricum, afară din oraș. Personalul făcea același lucru, doar că era tren. Foarte personal. Dacă-ți doreai ceva mai puțin personal, luai acceleratul. Sau rapidul. Săgeata făcea același lucru, dar pe apă. Dar nu era săgeată s-o poți băga în arc. Și nici pe departe la fel de rapidă. Cu ea puteai să tragi la țintă. Tot ținte se numeau și chestiile metalice de pe haine. Care nu era capse, pentru că capsele puteai să le închizi. Sau să le pocnești, ca pe pocnitori. Pocnitorile nu puteau fi folosite să-ți închizi haina, dar moșul și baba, da. De ce ai băga un moș într-o babă n-am înțeles, dar hainele rămâneau închise. Același efect îl obțineai și cu mai puțin personalii nasturi. Băgați în cheutori care nu erau găici, dar erau un fel de butoniere. În butonieră puteai pune o floare. Ca-ntr-o vază. Florile de gheață nu puteai să le păstrezi decât pe geam. Sau în poze. Pozele care nu-s fotografii, dar nici tablouri în ulei. În ulei poți face tablouri sau cartofi prăjiți. Să-i prăjești în ulei nu în apă nu e o convenție, e o regulă. Doar ouăle pot fi prăjite în apă. Ca la regim. Alimentar sau politic. Oricare variantă e valabilă. Mâncarea nu-i politică. Convenția poate fi. Ca un tratat care poartă nume de mașină. Mașina te duce la serviciu la ora care trebuie.

Și cu ora aia ce se întâmplă, până la urmă?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.125

Enjoy!

Cotele apelor Dunării

Calafat ieri - 242 cm, crește 9 cm. Bechet ieri - 296 cm, crește 5 cm. Corabia ieri - 247 cm, crește 17 cm. Zimnicea ieri - 271 cm, crește 37 cm.
Ascultam fascinată. Ca pe o poveste citită de-o voce familiară. Aceeași în fiecare zi. Auzeam cote, visam cote, nu știam exact ce-s alea și de ce Dunărea are mai multe ape și nu doar una singură, dar așteptam vești despre ele. Ce mai fac, cum se mai simt, care crește, care scade.

Mod autist de relaxare. Ca atunci când te doare sufletul și simți nevoia să stai într-un loc. Să te legeni. Înainte, înapoi. Înainte, înapoi. Să nu gândești nimic. Legănatul te ajută să nu gândești. Te-ai oprit. Nu, nu gândi. Ia-o de la capăt. Înainte, înapoi. Cotele apelor Dunării.
Calafat ieri - 242 cm, crește 9 cm. Bechet ieri - 296 cm, crește 5 cm. Corabia ieri - 247 cm, crește 17 cm. Zimnicea ieri - 271 cm, crește 37 cm.

Panica din stomac. Acută. Fără să știi de ce. De unde. Când e panică, te lovește. Da` poate te iartă de data asta. Poate-i doar panică de nesomn. De noapte pierdută. Sigur. Grav e când apare pe neașteptate. După nesomn, e panică falsă. La mâna a doua. Ai grijă la panica subită. Calmează-te și așteaptă-te la ce-i mai grav. Ai și tu ”cel mai grav”. Pentru mine, neimportant. Pentru tine, dezastru. La fel e și la mine. Pentru tine, neimportant. Pentru mine, dezastru. Găsește-ți mantra și ține-te de ea. O dată, de două ori, de câte ori este nevoie.
Calafat ieri - 242 cm, crește 9 cm. Bechet ieri - 296 cm, crește 5 cm. Corabia ieri - 247 cm, crește 17 cm. Zimnicea ieri - 271 cm, crește 37 cm.
Și dacă nici așa nu trece, schimbă mantra. Schimbă panica. Schimbă poziția. Inevitabilul se întâmplă oricum.

Pân` la următoarea mantră, la bună vedere!

Obișnuință

Am bătături în palmă. Stânga. Nu, replică la fileu nu există, pentru că nu-s băiat. Și nici stângace nu-s. Cât eram la școală, aveam dictai bătătura pe degetul mijlociu. Drept. De la stilou. Exista o explicație plauzibilă. Mereu mi-a plăcut să țin strâns stiloul. La fel cum, când am nervi, strâng din dinți. Nu, nu scrâșnesc din dinți, pentru că asta m-ar stresa pe mine. Doar strâng tare, tare de tot. Pe principiul ”taci, Camelia, dacă vomiți cuvinte va ieși urât. Strânge din dinți și taci!”

Dar am bătături în palma stângă. Majoritatea cicatricilor sunt pe dreapta. Bătăturile nu-s cicatrici, dar îmi strică simetria. De ce ar avea un dreptaci bătături pe stânga? M-am întrebat eu pe mine. Orice e posibil pe stânga. Orice durere. Da` nu o jenă. Nu un semn de obișnuință. Un semn subit sau o durere constantă, da. Dar nu obișnuință.

Obișnuință e să desfac sticlele de apă în palmă. Nu cu toate degetele, nu prin puterea minții, ci în palmă. Multe sticle pe zi. De la 4 în sus. Zi de zi. Obișnuință. Sticlă, desfăcut capac, băut, altă sticlă, alt desfăcut, alt băut. Obișnuință. Și-obișnuință e să mă uit de fiecare dată cu mirare la bătături, de parcă le-aș vedea prima dată, și să nu-mi dau seama din prima de la ce sunt. Până o să mă obișnuiesc cu gândul că știu de la ce sunt, dar uit de fiecare dată.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Actele la control

Am avut buletin din ăla cu foi și poză lipită în care, orice ai face, tot nașpa ieși. De fapt, în toate pozele de buletin ieși nașpa, doar dacă nu ești doamna bine din fața mea, respectabilă și cu guler de blană care, în epoca digitalului, a refuzat vreo cinșpe poze, doar pentru că nu-i ieșise gulerul ok.

Cred c-a fost ultima serie de buletine-cărticică scoase la vremea aia și nu l-am schimbat până la 24. De lene, c-aș fi putut să-l schimb de-o mie de ori și să scap de coperți, ștampile, vize ascunse și alte d`astea. Da` eu nu și nu. Eu cu el și el cu mine.
Dup-aia, cartela și-a pierdut farmecul. Abțibild la votare, schimbi adresa, schimbi și cartela, fără inimă strânsă că l-ai uitat în haină, și-ai dat haina la spălat, și pe el nu-l găsești, și mașina spală, spală cu spor, și-i posibil să-l usuci dup-aia cu fierul de călcat, da` noroc că nu era în haină era în geantă, și scoate fierul din priză, asigură-te că l-ai scos, pleacă de-acasă și-apoi stai cu grijă că nu mai ții minte dacă l-ai scos sau nu, și toate astea dispărute, odată cu apariția cartelei.

Pașaport n-am avut, cu toate că mi-am dorit, iar permisul e și el plasticat, modern și total într-un sertar. Îl păstrez cu grijă, așa cum mi-a zis polițistul care mi l-a dat. Bine, nu cred că el se referea la condițiile de depozitare, da` nu-l mai știu ca să mă duc să-l întreb.

Și-am mai avut ecusoane, insigne, carnete de student, cartele de acces, cartele de interfon, cartele de telefon, ba chiar și carte de alegător cred că am pe undeva. Dar nimic, NIMIC nu se compară cu buletinul rustic și rufos de la 14 ani. Și cu senzația ”mamă, ce persoană matură și responsabilă sunt acum; să curgă înghețata și limonada!”
Vreau buletin din ăla și 14 ani din nou. Pentru o zi de young again.

Pân` la următoarele amintiri, la bună vedere!

Zbor deasupra unui cuib de cuci

Chestiile mici contează. Chestiile mici te fac fericit. Puse cap la cap, una lângă cealaltă. Nu o mare de fericire. Nu o plapumă care să acopere tot, pentru că riști să ți se facă cald, și să vrei afară. Cică și de fericire poți să te saturi la un moment dat. Nu știu, așa am auzit.

Da` dacă pui cap la cap un zâmbet dat, unul luat, o cană de cafea, ultima țigară poștită, o pisică care te spală dimineața, un puf de parfum, o prăjitură, zi cu soare, idei crețe, replici la fileu, eșarfa prima dată luată-n anul ăsta și mai găsești atent și alte firimituri, o să vezi că How to Make an American Quilt nu-i doar un film de care uiți imediat după ce l-ai văzut. Și că Fericirile nu-s doar 9, și-n nici un caz nu-s alea pe care le înveți la religie. Îs mai multe, și-s altele în funcție de fiecare. Nici măcar cafeaua nu-i universală.

Citesc în globul de cristal, îmi studiez liniile din palmă, în cărți nu mai vreau să-mi fie citit, și-n orice parte m-aș uita las timpul să curgă. Mai încet sau mai repede, după cum are el chef. Oricum nu-i poți spune secundei să înghețe. Și chiar de-ai putea, te-ai risca? Dacă după aia urmează alta și mai și? Dacă nu te-ai oprit la aia potrivită? Dacă după schimbă totul? Între o secundă de cunoaștere și nemurire, tot nemurirea o aleg. Orice ar însemna asta.

Și mai fumez o țigară, deschid geamul larg și mă uit, pentru o clipă de fericire, cum dorm pisicile cap în cap și cum da, am auzit primul guguștiuc pe anul ăsta.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

One missed call - p.2

Ce noroc pe capul meu că sunt o persoană căutată! Toată lumea vrea să stea de vorbă cu mine la telefon. Cred că-i vocea mea care-i atrage, sau personalitatea debordantă pe care o eman și prin telefon, pentru că altfel nu-mi explic de unde abundența de apeluri cu număr ascuns. Și cu persoane necunoscute la capătul celălalt.

Unii au renunțat după prima dată, alții au încercat, au încercat și-ntr-un final s-au lăsat și ei păgubași, două categorii se-ncăpățânează să mă sune în continuare: plozii și ardelenii.

Ardelenii mă sună și caută o anume persoană. Mereu alta. Pana mea, înțeleg c-au încurcat numărul, da` numai ardelenii să aibă această proprietate mirobolantă? Încurci o cifră, tastezi aiurea, mă rog, toate astea de se pot întâmpla c-un mobil... Eu știu, pentru că-n loc să cer un taxi de la o firmă de taximetrie, am cerut de la poliția de frontieră; numere asemănătoare, na! Da` de ce doar ardeleni??? Dilemă nerezolvată.

A doua categorie, plozii. D`ăia de până-n 12-13 ani, că se cunoaște-n voce, și-s în gașcă, și sună, și pe fundal se aud hihihihohoho-uri, și e amuzant, până la un punct. Ăla-n care mă deranjează din somn.
La câți kinderi mă sună, am impresia că cineva a făcut o glumă proastă și mi-a pus numărul pe-un site de mini-minori. Ceva de genul: ”Vreți să vorbiți cu Cutare personaj? Sunați aici!” Și normal că plozii sună, că-s stupizi, și miros ciudat și au energie și chef de aventură și-au găsit neuronii mei să-i transforme în catapultă. Dilemă semirezolvată.

Nu mai țin minte cât de amuzant era să stresezi pe cineva cu telefoane secrete, da` tind să cred că foarte foarte foarte șmecher, din moment ce funcționează și-n ziua de azi. După o veșnicie de #31#.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Prima vară

Începutul de primăvară mi-a dat dintotdeauna aceeași senzație. Nu astenie, nu depresie, nu melancolie; pentru mine e o stare de bine. Ca gâzele care încep să se dezmorțească. Merg pe partea însorită a drumului, vânez orice rază de soare, îmi dezmorțesc oasele bătrâne și sătule de atâta frig; de atâta iarnă.

Partea asta de primăvară mă face din nou copil. Când de-abia așteptam să ajung în cartierul vecin, la bunică-mea, unde se-ntâmplau cele mai tari sesiuni de joacă ever. Când încep să-nverzească copacii, când prima bucată de iarbă te ia prin surprindere, când aerul e cald și nu știu cum, așaaaa, de parcă te mângâie. Când nu renunți încă la haina grea de iarnă, dar o ții descheiată, și parc-ai vrea s-o schimbi cu ceva mai subțire, da` încă n-ai încredere în temperaturi. Nici îmbrăcat, nici dezbrăcat, nici frig, nici cald, nu încă vară, dar atât de departe de iarnă.

Mă alintă primăvară asta. Mă dezmiardă. Mă simt Metaforel. Nu plâng după caiși, dar am dorințe de poezie. De trăit primăvara liric, de povestit primăvara liric, de visat cuminte și vindecător. Îmi scriu dorințele în gând și-aștept primele lăcrămioare. Primele vor fi la mine-n grădină. Primele, ca atunci când nu știam cum le cheamă, dar le iubeam fără să știu.

Și-o vreau lungă și verde și caldă și plină de mine.

Pân` la următoarea primăvară, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.124

Абсолюта
Описанье
Уничтожит
Мирозданье



Enjoy!

Micul dejun al campionilor

Nu fac mofturi la mâncare; dacă-mi place, mănânc, dacă nu, caut altceva sau improvizez. Nu-s nici adepta vegetarianismului, dar nici nu mă omor după carne. Nu prea înghit tradiționala mâncare gătită decât la ocazii speciale, mă-nvârt și eu prin frigider, aleg, tai, adun și-ntr-un final mă satur c-un sandviș sau c-o salată.

Doamna Mamă mă bate la cap din când în când cum c-ar trebui să și blablabla sau să mănânc și blablabla că dacă nu blablabla dar s-a prins că nu aud decât partea cu bla, și mă lasă-n plata mea. N-oi muri de foame, speră ea.

Ce n-am luat în calcul e faptul că nu doar Doamna Mamă ar vrea să mănânc mai sănătos, mai mult, mai organic. Și pentru că ea m-a lăsat în pace, s-a gândit altcineva să aibă grijă de dieta mea...

Mă trezesc frumos, aproape odihnită, cu gândul la cafea, soarele strălucește, păsărelele ciripesc, cu gândul la cafea, după ce că-i vineri, mai e și-o vineri caldă, îmi spăl mirificele plete, cu gândul la cafea, cu cafeaua aburindă-n cană mă-ndrept din nou spre camera mea, fără mic dejun că n-am chef, Cami țopăind fericită pe lângă mine, ajung în fața camerei și fac stânga-mprejur. Departe de cameră, nu de alta da` am o cană cu cafea fierbinte-n mână și micul dejun mă așteaptă pe preș. Proaspăt, organic și plin de proteine. Cu ceva timp în urmă era un liliac. D`ăla de zboară, șoarece cu aripi, teroarea fetelor cu păr lung, vampirul nopții, orice. Da, liliac din ăla a fost. Acum e ofrandă pentru mine. Mic dejun sănătos și hrănitor.

Mă uit la Cami. Nu-și mai încape-n piele de mândrie. Și-o vizualizez zburând după cete-ntregi de lilieci, fixată pe unul anume, care i s-a părut mai gustos; un fel de supermarket aerian, din punctul ei de vedere. Pentru că șoarecii sunt so last year. În costumul de super erou, spaima familiilor de rozătoare și rozătoare cu aripi, fixată pe-un singur gând: să mă vadă mâncând ceva gustos și hrănitor, pentru că dacă mai mănânc mult salate, mă anemiez total, n-o să mai am unghii puternice și blana lucioasă, și nici n-o să mă pot cățăra pe toate gardurile cu ea. Clar din cauză că mănânc toate verzăturile și chestiile pe care ea nu le aprobă n-am făcut asta cu ea până acum. E momentul să mă întremez și să pornim în aventură! Cami și Cami, spaima cartierului!

I-am înțeles punctul de vedere. L-am luat în considerare, l-am întors pe toate părțile, am încercat să-i explic că nu-i de mine dieta spartană la care se supune, eu nu-s atât de disciplinată ca ea, liliacul a aterizat direct la gunoi, sper să nu fi crezut că l-am devorat satisfăcută, cert e că acum Cami doarme. Probabil visează meniuri alternative, pe care să nu le pot refuza. Și planuri de cucerire a întregii lumi. Sper doar să nu mă vizualizeze legată de-un scaun, total imobilizată și hrănită cu forța de-o armată de mâțe, cu cele mai fine delicatese încă vii... Sper.

Pân` la următoarea dietă, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.123

Enjoy!

Insomnia - p.2

Ador să mă urc în pat, să-mi găsesc o poziție cât mai bizară dar mama confortului pentru mine și să adorm instantaneu. Mă culc cu gândul ăsta în fiecare noapte. Poate adorm rapid, și nu-mi petrec următoarele două ore cu ochii lipiți de tavan. Poate asta va fi noaptea în care dorm cât mi-am propus.

Pătura caldă, perna regulamentar lângă mine, simt cum mă duce... mă duce... miaună o mâță... o mâțăăăă... nu-i a mea, c-a mea toarce liniștită lângă mine, da` mâța aia străină miaună prea grav, o fi rănită, mititica, și-o văd deja prinsă-n gard, sau între dinții câinelui, oricum chinuită și având nevoie de ajutor, și iau primul halat care-mi pică-n mână și zbor într-ajutorul bietei pufoșenii care da, n-are nici pe naiba, da` e-n călduri și-a găsit interesant să-mi facă serenade. Dormi, Camelia, dormi, și mergi în somn către pat, c-am auzit eu c-așa te păcălești, dacă-ți spui că dormi, și-ți păstrezi fața turtită până ajungi înapoi în pat, și-apoi PADABUMPUF! somn de voie.

Da` când venea Gri cu cadouri pe preș? Și când a vrut să nască în pat și pân` la urmă a ieșit Cami care era mică și urâtă și ciudată și dup-aia a fugit și ce frică am tras că nu se mai întoarce da` s-a-ntors și cum dormeam cu Gri și dup-aia s-a-mbolnăvit și... GATA! Dormi! Dacă intri în d`astea nu mai adormi nici mâine. Schimbă poziția. Cald. Scoate un picior afară. Frig. La loc comanda. Poate mâine-i mai cald; cu ce mă-mbrac mâine? Combinații de haine și clar mâine tre` să mă duc să plătesc și factura aia și dacă tot sunt prin apropiere poate trec și pe la medic da` dacă-mi zice că am ceva grav și că mor în câteva zile și dacă mor ce se-ntâmplă că eu nu vreau să mor da` dacă asta-mi spune mai degrabă nu mă duc la el da` dacă nu mă duc și era ultima șansă să scap mai bine mă duc ce-o fi o fi... JAP JAP! Două palme, culcă-te, n-auzi, că mâine o să ai niște ochi AȘEEEE, și gândești numai tâmpenii noaptea. Da dorm. Dorm și visez că vine bunică-mea și vrea să mă omoare și nimic nu-i mai grav decât o bunică care vrea să te omoare poate doar Bucur care vrea acelși lucru sau nervi pe felie și decât să visez așa mai bine nu dorm că nu se știe ce mă așteaptă și vin toate din trecut înspre mine și mă chinuie dacă schimb poziția nu mai gândesc ba gândesc că n-am buton de oprire și-ncerc să număr oi că dacă numeri oi nu mai gândești decât cu o bucată de creier care poate fi anihilată și parcă am decis că nu mai am gânduri inteligente înainte de a adormi că zicea și Emily Autumn că intelligent girls are more depressed și normal că acu` cântă melodia aia și dacă cântă nu pot adormi că e depresivă și schimbă cu alta da` nu merge că niciodată nu cântă ce vrei s-auzi și oricum e un playlist ciudat. DORMI!!! Respirăăăă... Inspiră, expiră... Ahahahahaha, bancul cu blonda în autobuz ce mă amuză mereu să fac o listă cu persoanele pe care merge bancul ăsta listă zic tre` să fac mai multe liste poate m-oi ține de una dintre ele i-auzi cântă un cocoș și parcă s-a luminat deja afară mamă ce obosită o să fiu mâine mai am doar vreo 7 ore de somn ce puține sunt am nevoie de-un concediu cu somn de măcar 14 ore în continuu și ce frumos a fost concediul ăla de fapt mai multe concedii și când era vacanță demult și dup-aia mergeam la școală n-aș mai merge la școală da` mi-ar plăcea o lună în liceu cu mintea de acum mamă ce m-aș distra și câți nervi le-aș face ălora de m-au călcat pe bătături... DOOORMI! Dorm dorm acuși adorm încă ceva și adorm mai știi când...

Normal că alarma sună prea devreme. Adică ea sună la timp, da` iar nu mi-am făcut somnul de frumusețe, îs în urmă rău și cum fac să scap de insomnii? Cum le omor înainte să mă omoare ele pe mine?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Cu jalba-n proțap

Mă enervează persoanele nemulțumite tot timpul. Alea care strâmbă din nas, orice le-ai da sau face. Le dai cozonac, strâmbă din nas că-i cu stafide, nu cu cicolată. Le aduci ambele tipuri, nu, că nu-i de la firma de la care voiau ele. Le aduci d`ăla, da` nu cumva e prea puțin? Și puteai să te simți să aduci unul întreg, să ia și acasă. Asta în condițiile în care, dacă ar fi să-și cumpere, ar saliva pe lângă vitrine, da` n-ar băga mâna-n portofel să se autocinstească.

Alea care caută nod în papură, indiferent de calitatea papurii. Care nu s-ar declara mulțumite nici cu ordinul procuraturii și care par a avea drept unic scop în viață să se plângă. De orice. De tot. De parcă ar avea rația de plângeri pe care să le împartă într-o zi. De parcă rămân fără aer dacă nu comentează negativ.

Le-aș aduna pe toate și le-aș băga în aceeași cameră. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Până tre` să-și dozeze aerul cu lingurița. Până ajung la stadiul în care chiar să aibă motiv să se plângă. Până sardinele din cutie stau mai comod. Da` fără ulei. Pe uscat. Și-atunci o să-mi iau pipa, carnețelul, halatul de Freud, o să stau în fotoliul meu comod, c-un pahar de coniac și cu chef de ascultat, și-o să mă uit ca la filme bune. Cine rezistă, trece la nivelul următor. Cine nu, pagubă-n ciuperci!

Pân` la următorul Saw, la bună vedere!

Tout en rond

Lunea e depresivă. Nu pentru că spune toată lumea, sau pentru că sufăr de sindromul depresiei instalate și care nu mai vrea să plece. Nu. Pentru că părerea mea sinceră, proprie și personală, e că luni trebuia să fie tot parte din week-end. Dacă nu oficial, măcar o prelungire, acolo. Un armistițiu. Un bonus. Oricum i-ai spune, clar era odată a treia zi de odihnă. Și normal că-i deprimant. Ca și cum ai munci în concediu...

Marți e ziua-n care încerci să te obișnuiești cu gândul că muncești. Fără depresie, doar o vagă senzație că ai mai fost acolo și săptămâna trecută. În care ești puțin confuz: e luni, e marți sau e sâmbătă?

Miercuri. Așezată exact în mijloc. Ca bisectoarea. Nu-nțeleg ce caută miercurea în săptămână. N-are nici un sens să fie acolo. Practic stă degeaba și degeaba ocupă timpul. E ca butonul ăla de pe tastatură, pe care nu-l folosești niciodată. Inutilă. A fost oficial declarată ”Ziua fără rost”.

Joia e aia-n care resimți oboseala săptămânii și mirosul de week-end. E așa, ca un platou cu hors d'oeuvres. Anticamera. Teaser-ul. Prima bomboană dintr-o cutie cu nenumărate bomboane. Diferite. Joia e o caramea.

A cincea zi de muncă deja-i parte din week-end. Practic stai c-un picior în săptămână și cu unul în vacanță. Capul sus, nasu`n vânt, privirea înainte pentru că da, ceea ce așteptai încă de săptămâna trecută, s-a întâmplat finalmente. A venit sâmbătă, a venit duminică, și-aici fiecare completează cu maniile proprii și personale. Somn, you say disco, I say party, haos și dezastru, idei și semi-idei, zei și semi-zei, totul comprimat într-o pilulă de câteva ore. Și se termină atât de rapid că, inevitabil, ajungi la vorba mea: luni ar trebui să fie prelungire de week-end.

Pân` la următoarea săptămână, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.122

Enjoy!

Clubul ciudaților - p.2

Nu pot lua o pastilă dacă n-o sparg înainte între dinți. Simt că-mi rămâne-n gât dacă e întreagă, oricât de multă apă aș bea după. Și senzația rămâne acolo mult timp după. Deci o crănțăn subtil, și-apoi gustul amar trece mai ușor decât o senzație.

Pe același principiu nu suport peștele care are oase mici, și risc să mor de foame dacă-mi servești din ăla, pentru că stau, bibilesc, curăț până-mi trece foamea de nervi, și mă las păgubașă.

Încurc sâmbătă cu marți, nu ca timp, ci ca denumire. Și trebuie mereu să mă uit la mână, să-mi dau seama dacă taximetristul trebuie s-o ia la stânga, sau la dreapta. Pun frână cu piciorul stâng, cu toate că acolo e ambreiajul, și știu asta. Pot avea senzația că-i vineri, chit că-i de-abia miercuri și trebuie să-ntreb, ca să nu intru într-un week-end în avanpremieră. Dacă mă-ntrebi în ce dată suntem, primul instinct e să mă uit la ceas, chit că n-are afișaj de dată. Îmi place să-mi bag degetele în truse de farduri, ca să văd cum se simte culoarea. Și-s înnebunită după mirosul de ruj. Ador mirosul de acetonă și mi se face rău instant de la ăla de benzină. Cafeaua ideală e aia băută din cană. Ciudat e de bine și normal e de rău. Am tendința de a pune sare în mâncare înainte de a o gusta. Dorm lângă pernă, sau sub ea, niciodată pe. Și-uneori nu găsesc butonul de ”stop” dacă am început să vorbesc.

Manii. Sau ciudățenii. Le-avem cu toții. Puțini le și recunoaștem.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Eyes wide shut

Am o problemă cu două categorii de filme: alea mult prea proaste și alea mult prea inteligente. Adică, nu-mi da thriller în care sângele miroase prin ecran a ketchup, dramă cu miros de ceapă și iz de telenovelă sau comedie cu poante răsuflate încă de pe vremea regalității, da` nici pelicule din alea la care te uiți juma` din film la aceeași imagine, doar că vaza își schimbă locul de pe stânga pe dreapta, și eu ar trebui să intuiesc că e vorba despre nemurirea sufletului și alte bullshit-uri din astea.
Primul exemplu care-mi vine-n minte e Tarkovski. Am încercat să mă uit, pe bune c-am încercat. Mi-au murit neuronii de răbdare. Tind eu să cred că, din ăia mulți care spun că îl adoră pe Tarkovski, doar câțiva chiar cred ce spun; restul susțin asta pentru că cică e inteligent să-ți placă. Da` asta-i doar părerea mea, și s-ar putea să mă-nșel.

Am văzut sute de filme. Fără să exagerez. Unele mi-au plăcut, la altele m-am uitat pentru că erau ușurele și mă destindeau pe moment, altele au rămas acolo; titluri de referință pentru mine. Le-aș revedea oricând, oricum, în orice poziție și la orice oră. Da` nu vreau să fac recenzie de film. E una dintre chestiile pe care nu le-aș face din comoditate, din puțin egoism și pentru că deja-s prea mulți care fac asta.

Mania mea supremă o reprezintă anime-urile. Nu, nu alea cu super puteri și alienși care încearcă să cucerească lumea. Cu toate că două dintre titlurile mele de suflet au și d`astea. Loveless și Elfen Lied. Restul n-are de-a face cu d`astea.

Îmi plac anime-urile pentru toate expresiile pufi pe care le-am văzut acolo. Pentru cum, în ciuda unei mentalități pe care n-o înțeleg, înțeleg totul. Pentru cum n-aș fi crezut că niște linii trasate pe hârtie pot exprima. Cum două femei reale care se țin de mâini și se pupă cu ochii în inimioare mi-ar părea cel puțin rizibile dar, desenate, sunt totul. Cum, dacă n-ai văzut ce-am văzut eu n-ai cum înțelege. Cum.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Ziua canibalilor

Azi e ziua în care, oficial, mâncăm alți oameni. Oficial, legal, fără mustrări de conștiință, fără remușcări, ba chiar cu zâmbetul pe buze. Azi e ziua-n care suntem, oficial, canibali. Suntem obișnuiți de mici cu asta, și nu mai pare ciudat că, pe 9 martie, mâncăm unul, doi, trei mucenici. Adică martiri. Adică oameni care au murit, odată, demult, în numele religiei. Adică, pe lângă faptul că mâncăm oameni, mai mâncăm și oameni vechi. Asta nu pică greu la stomac?

Bine, există antecedente. Că ăia care se duc pe la biserică sunt serviți nonșalant cu trupul și sângele Domnului. Îngrozită eram în copilărie că e posibil chiar să fie sânge-n cupa aia, și pâinea, de fapt, să fie carne. Terifiantă perspectivă. Și dup-aia venea dilema: la câtă lume e invitată, în atâția ani, cum de nu s-a terminat? Cât sânge putea să aibă, și cât corp ca să ajungă 2000 de ani? Oricum, tot a canibalism îmi sună.

Înțeleg să mănânci oameni. Pe bune. În situații extreme. Pentru supraviețuire. Cum am văzut eu c-au făcut ăia, în filmul ăla, în care pica avionul, și era frig, și mai mureau dintre ei, și ca să nu moară cu toții, mâncau și ei ce puteau. Da` câtă lume poate să ajungă în situația aia? Ăia erau nevoiți. Obligați. Prinși între a muri și a nu muri. Da` așa, de bunăvoie și nesiliți de nimeni? BRRRR!

Și-așa că propun schimbarea denumirii: mucenicii să se cheme ”colăcei gustoși în formă de opt-uri cu miere și nucă pe deasupra” și împărtășania să fie prezentată drept ”vin și pâine aghezmuite”. Să schimbăm tradiția într-una cu nume comestibil! Să spunem STOP canibalismului ritualic!

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Cu creionul pe hârtie

Am învățat să scriu cu creioane colorate. Am scris cu creioane de ceară, creioane chimice, creioane de le folosea Doamna Mamă să se machieze, și-apoi am trecut mai departe. La grădiniță scriam cu pixul. Un pix negru, cu capac alb, pe care l-am ascuțit la ascuțitoare ca să-l reperez din marea de pixuri identice. A doua zi nu l-am mai găsit.

Am avut o manie pe stilouri. Stilou nu cu rezervă, ci cu pompiță, pe care trebuia să-l umpli cam o dată pe zi, și neapărat cu sugativa lângă tine, dacă nu voiai să lași peste tot semne de cerneală. Mereu aveam cerneală pe degete.

Stiloul care-mi părea că scrie cel mai frumos era unul metalic, auriu, cu doi ursuleți panda minusculi pe capac. Scria genial. Literele ieseau mai rotunjite, caligrafia - impecabilă, parcă și frazele curgea mai lin din el.

Și-apoi am trecut la pixuri. Care mai de care mai ciudate. Am crezut că, dacă pixul e deosebit, scrisul trebuie să fie la fel. Până când am realizat c-aceleași cuvinte le scrii și cu pix chinezesc, la 2500 de lei bucata.

Am scris de mână, de tipar, stas, înclinat spre stânga, înclinat spre dreapta, drept, ba chiar și cu stânga. Tastatura mi-a furat caligrafia. Fără să-mi fure și cuvintele.

Scriu scrisori în gând. Scrisorile mele-s mereu scrise noaptea, pe-ntuneric. Gândurile n-au nevoie de lumină. Scriu scrisori. Mai șterg din cuvinte. O iau de la capăt. Scrisorile mele spun mereu ceea ce eu nu pot. Poate pentru că-i noapte. Sau pentru că nu se aud. Mereu în gând sau în șoaptă vorbesc. Fără glas. Fără alte litere decât cele pe care am învățat să le scriu cu creionul. Aceleași cuvinte, care spun aceleași lucruri pe care nu le pot spune cu glas. Și-aștept ziua în care cuvintele vor avea voce și literele din nou pete de cerneală.

Pân` la următoarele rânduri, la bună vedere!

Admirator secret

Ajung eu aseară acasă, arunc geanta-ntr-o parte, schimb rapid de haine mai ceva ca super-eroii, hrănesc Cami, dau să ies din cameră, PADABUM MIAU!
O pisică necunoscută drept în fața ușii, semimieunând, semitorcând. Prea alintată. Am pus-o să se prezinte, a refuzat, da` a continuat să toarcă.
Nu-i a bună. Pe bune că nu-i a bună. Asta-i borțoasă și-are nevoie de-un cămin sigur unde să aducă pe lume mulți micuți miorlăitori. Deja mă vedeam șef de cămin. Că partea cu născutul e cea mai ușoară; da` dup-aia tre` să-i educi, să-i duci la grădiniță, la școală, mă rog, totul pentru viitorul micuților. Și-am făcut ce-ar face oricine în situația dată: mi-am dat seama că-i motan. Insistent, dar motan.

Și-am zis că-n timp ce fac duș, clar o să plece. M-a așteptat în fața ușii. Mi-a intrat dup-aia-n baie. L-am scos din baie, a vrut în bucătărie. L-am scos din bucătărie, a vrut în cameră. Am zis că poate îi e foame și dup-aia pleacă. Nope. În fața ușii îmi cânta serenade. Și-am decis să apelez la soluția supremă: Cami!
Clar ea va fi aceea care-și va apăra teritoriul și care-i va arăta că nu-i politicos să miauni pe domeniul altuia. Aha... A ieșit Cami, grea, periculoasă, cu mușchii explodându-i pe sub blăniță, l-a câhâit demonstrativ... și-a fugit.

Ăsta mult mai mic, da` insistent. Cami - cu coada brăduț. Intrigată și geloasă.
Gri i-ar fi arătat respectivului poarta și l-ar fi condus manierat afară din curte. Cami nu. Cami se uita la el, ostilă de după tufa de trandafiri, iar el se freca bucuros de piciorul meu. Cum s-o conving că n-o înșel? Că el se ține scai de mine, și eu n-am sentimente și nici gânduri de înlocuire?

Deci cine se chinuia la 1 din noapte s-o bage pe Cami în cameră, pentru că motanul îmi făcea declarații de dragoste iar eu simțeam săgețile geloziei în privirea ei? Și cine s-a chinuit dup-aia s-o convingă că n-are nici o vină, că el a venit, nu știu de unde, nu-l cunosc, nu l-am mai văzut până acum, n-am nici o treabă cu el, e posibil să fie un admirator secret, dar eu nu l-am încurajat în nici un fel și dacă ea nu e de acord, el nu are ce căuta la noi și da, i-am dat mâncare dar doar pentru că mieuna grav și-am zis să nu leșine de foame? Eu, bineînțeles.

Cred că m-a iertat. Cred. Da` dacă vine admiratoru` și la noapte, eu pe unde scot cămașa?

Pân` la următoarele aventuri, la bună vedere!

E șansa ta

Cică dacă mi-aș chinui puțin neuronii, m-aș putea repune cu burta pe carte și, cu diploma nou obținută, aș mai avea o șansă. Sau că, dacă aș renunța la comoditatea actuală și confortul strict prezent, aș avea mai multe șanse. Sau că dacă aș da mai mult din coate, m-aș agita și mi-aș impune câteva puseuri de energie, mamă câte șanse nu m-ar aștepta la colț...

Tot aud de șansele astea de parc-ar fi bilete la loterie. Și toți încearcă să mi le bage pe gât, și să-mi explice cum că, dacă ai avea o șansă...
Șansă să ce?
Șansă să lucruri materiale, bineînțeles. Să fii, să faci, să dregi. Ză best, uiner, magnifico. Șansă să găsești un job mai bun, mai bine plătit, cu mai multe ore la activ, care n-o să te-ncânte mai mult decât jobul actual dar care o să aibă, cel mai probabil, un titlu mai pompos și mai înflorat.
Șansă să pui bănuț lângă bănuț și să agonisești și să-ți iei mașină și să nu mai ai concediu decât o dată pe an și să schimbi cu alt job, unde-s mai multe șanse și mai multe ore și mai mulți nervi.

Da` nu, mersi. Nu vreau titlu, nu vreau mașină, n-aș putea să agonisesc, aș cheltui la fel de mult, dar aș fi mai stresată pentru că n-am destul timp să cheltui cât mi-am propus și-un singur concediu pe an ar fi atât de trist c-aș fugi mâncând pământul.

Șansele de care vorbește lumea chiar or fi șanse. Pentru restul. Pentru mine șansele materiale se limitează la câștigat la loto, dacă aș juca, alea carieristice - la confortul de a găsi în fiecare lună banii pe card, iar șansele reale n-au nimic de-a face cu materialul.
Realul meu presupune un zâmbet, discuții lungi în noapte, cald și pufi.
Realul meu începe unde se termină șansele altora.

Pân` la următoarea șansă, la bună vedere!

Alege data

Am auzit motive, și-am auzit motive stupide. Ăsta e din a doua categorie:
”Nu vreau să mă mărit de ziua mea, pentru c-o să primesc un singur cadou.”
Și respectiva era foarte serioasă când spunea asta. Cu alte cuvinte, singurul motiv pentru care semnează actele e pentru dar. Dar preferă să se asigure că vor fi mai multe, și cum data nașterii n-are cum s-o schimbe, o schimbă p`aia a nunții.

Ca și cum ăia de s-au născut pe 25 decembrie ar decide să se nască în altă zi pentru că pică exact de Crăciun, și nu primesc decât un cadou. Și ei ar avea un motiv mai solid, pentru că asta se întâmplă în fiecare an, toată viața, nu e doar o simplă întâmplare, într-un an oareșcare.

Și de ce se alege data cu mai bine de un an înainte? Ba chiar și locația. Orice se poate întâmpla între timp: să te lovească accidentul, să dea faliment restaurantul, să fugă mirele, să nu mai încapi în rochie, să faci oreion sau vărsat de vânt cu două zile înainte sau să faci și oreion și vărsat de vânt și otită și să-ți scrântești și piciorul cu două zile înainte. Fun.

Și-ar mai fi ceva: din respect pentru invitați, n-ar trebui să te asiguri că pe data cu pricina nu e ziua nici unuia dintre ei? Zic și eu...

Pân` la următoarele motive, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.121

Îmi place. Mult.



Enjoy!

Virgin suicides

N-o să-nțeleg femeile cu aparență virginală nici dacă-mi bați un cui în cap. Nu-i vina lor că există. Da` n-o să-nțeleg nici de ce ți-ar place femeile virginale. Alea așaaa, cu părul luuung, ochi de căprioară umedă, care pun mâna la gură când râd să nu cumva să le vezi dinții, cu femininul ăla feciorelnic de zici că acu` tre` să vină Ion de la câmp s-o ceară de nevastă și care plâng de sare cămășuța de ele dacă le zici ”dă-te mai încolo” că cică ele-s pure și caste și n-au nevoie nici de machiaj, nici de vopsea de păr, nici măcar de-un parfum mai acătări, că natural e virginal și virginal e noul negru.

Mă, mie-mi vine să le bat. Îmi trezesc instincte violente pe care nu le am decât în prezența lor și a copiilor care se dau deștepți sau cu fundul de pământ. Și nu e violentul ăla care te-ar putea incita, pentru că te gândești că vai, plânge, și-o poți consola după. Nu. E violentul ăla de plânge, dă mai tare, extermină-le pe feciorelnice, sau pune-o-n mașina timpului și trimite-o la 1500, în mijlocul războiului, când femeile erau la mare căutare, direct între corturile barbarilor saxoni care barbarizau orice. PUF! Au dispărut.

Și, pe de altă parte, nu-nțeleg ce să faci cu ele. Oricât le-ai învăța, tot virginale rămân. Nu le schimbi. Le dai noțiunile de bază, le dai lecții avansate, da` tot la stadiul ăla rămân. Vizual vorbind, inocente. Să le aduni și să le trimiți la mânăstire. Să rămână acolo până le crește mustață, doar așa să iasă din anonimat. Sunt șterse, insipide, incolore și inodore. Și mă enervează. Rău.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.120

Mâna sus cine-și aduce aminte de piesa asta.



Enjoy!

Pisica - p.4

Cum să nu te enervezi când tu te scoli cu noaptea-n cap, după vreo 2-3 ore de somn de-abia rupte, cu frigul în sânge, după ce-ai făcut pe jumătate adormită cafeaua și-i minune cum de n-ai dat-o-n foc ca să te boscorodească Doamna Mamă dup-aia un secol întreg, când țigara nu pare ca prima, ci continuare a ăleia de aseară, nici măcar soarele n-a catacdisit să-și arate fața, apa refuză să se-ncălzească pentru că-i în trend să curgă rece, nu știu încă dacă acum e ”ieri” sau ”azi” și ea... ea doarme liniștită, încadrată bine de pătură. Și visează. Și mai și toarce demonstrativ. Presupun că, dacă mă dau mai aproape, o să se-ntindă demonstrativ, atât îi de bine! Cum să nu te enervezi???

Da` cum să n-o ierți dacă, atunci când te vede, mai are puțin și-ar sta în cap, și uită și de mâncare, și de alergat, și de mâncare, doar ca să facă ce știe ea mai bine, adică să se alinte-n cinstea ta, când te trezește subtil cu capete-n gură și dacă refuzi să te trezești începe să te spele pentru că-ntr-un fel e maternă, așa, chit că n-ar recunoaște-n vecii vecilor, când îți împletește zeci de fulare doar o să adormi la un moment dat și-ți mai aduce și ceva proaspăt de mâncare-n caz că ți-era foame?

Și cum să nu te amuzi când tre` s-o iei în brațe și s-o conduci in the safe zone pentru că-i un câine mare și fioros în zonă și, cu toate că-l știe de ani buni nu, nu-l suportă, da` parcă nici nu l-ar dezmierda cu gheara pentru a-l pune la punct, așa că ia-o, Camelia, în brațe și cațăr-o pe gard, pentru c-o fi ea pisică, da` e sensibilă cu nervii, și n-ai vrea s-o vezi cum începe să plângă sau cum declanșează al treilea război mondial?

Și cum să nu zâmbești când scrii asta, chit că ea doarme liniștită-n continuare, și nici că-i pasă c-ai mai dormi și tu oleacă, da` tre` să nu pentru că gata, pauza de țigară e dead, over, kaput, конец și pentru tine-ncepe o nouă zi, în timp ce pentru ea începe somnul de frumusețe?

Pân` la următoarea dimineață, la bună vedere!

Primul mărțișor

Acum ai de unde alege. Răbdare să ai, că mărțișoarele-s în cascade. Mai mici, mai mari, mai rotunde, mai brățări sau mai broșe, sunt cu duiumul. Neapărat cu roșu-alb lipit de ele, c-așa-i tradiția. Să fie roșu-alb, să știe și ăla care nu s-a uitat în calendar că a venit primăvara. Mărțișoarele nu-s dinamoviste. Nici măcar nu-s obligatorii. Îs opționale. Primăvara e obligatorie.

Ghioceii nu-s alb-roșii. Îs alb-verzi. Mi-au plăcut mereu ghioceii. Copii de primăvară, la fel ca tine.

Strângeam căpăcele de ghindă, conuri de brad, film de la aparat, presam flori, scotoceam după ață, mă disperam titirez prin casă, adunam tot într-un loc și-apoi mă linișteam. Câteva ore nu mă auzeai. Meșteream. Ține, taie, decupează, împletește, lipește; nu-i bine. Ia-o de la capăt. Ține, taie, decupează, împletește, lipește. Încă mai meșteresc cu vârful limbii scos afară; semn de concentrare maximă.

Ieșeau felicitări chinuite, mărțișoare puțin diforme, mai mult futuriste, ornate cu carioca și-nfrumusețate cu praf de glob pisat. Fardurile Doamnei Mame nu scăpau nici ele de micul geniu. Tot ce putea fi folosit era folosit; transformat în scopuri estetice. Cred că - intr-un fel sau altul - am pus bazele hand-made-ului autohton. Cu influențe grotesco-gotice, da` mai contează?

Și-apoi urma împărțirea mărțișoarelor. Erau doar pentru apropiați. Mama, bunica, bunica cealaltă. Restul primeau mărțișoare obișnuite, cumpărate de la magazin. Mi-era milă de restul, că aveau mărțișoare ca restul lumii, da` talentul meu nu putea fi risipit pe străini. Și mă-nfoiam mai ceva ca Peneș Curcanul - da, am crezut mult timp că Peneș chiar era curcan - când îmi împărțeam operele. Cu dispreț priveam mărțișoarele de bandă rulantă. N-aveau suflet, n-aveau suflu inspirativ, n-aveau pasiune.

Dup-aia am împlinit vreo 7 ani, și mi-a trecut mania meșteritului de mărțișoare. Au venit alte manii la rând. Și-alte primăveri. Și-acum îmi place să mă plimb printre tarabe cu mărțișoare. Să mă uit și să-mi fac arhiva de amintiri, de la un an la altul.

Pân` la următoarea primăvară, la bună vedere!