Copil à la Bourguignonne

Dorm până după 12 pentru că trebuie să-mi fac somnul de frumuseţe. Cu geamul larg deschis pentru că tre' să mai intre Cami să mănânce şi pentru că e deja vară, aer, alea-alea.

Să fi fost în jur de 10 când mă-ntorceam de pe-o parte pe cealaltă, cu perna-n braţe, cu juma' de vis în plină desfăşurare, ce mai, nebunie curată, somn de voie. Dormeam regulamentar şi-n termen. Când aud cea mai stresantă voce posibilă; puţin piţigăiată, plângăcioasă, smiorcăită; da' ştii cum? D'aia de-ţi vine să-l iei la bătaie pe proprietar numai cât deschide gura. D'aia de-ţi zburleşte părul pe ceafă şi te transformă-n criminal în serie.

- Mamaie, vino şi şterge! Mamaie, vino şi şterge! Mamaie, vino şi şterge! Mamaie, vino şi şterge!

Plodu' a răsturnat sticla cu apă. Plodu' s-a speriat c-a răsturnat sticla cu apă. Plodu' nu ştie că poate să spună o singură dată o chestie, şi e înţeles. Nuuu, ar fi fost prea uşor. Plodu' a repetat asta de pe puţin 200 de ori, din ce în ce mai ascuţit, din ce în ce mai piţigăiat. Plodu' afară, bunică-sa în casă. Plodu' nu şi-a mişcat târtiţa până-n casă, a considerat util să zbiere în faţa geamului meu, poate va fi auzit până-n fundul casei unde bunică-sa veghează.

Prima intenţie a fost să-i dau un şut să aterizeze în bucătăria bunică-sii. Isolierband şi sigilat copilul. Copilul pe varză, cu un măr în gură. Saw cu copii.

Şi repetiţia aia enervantă, o dată la 30 de secunde; disc zgâriat. De ce nu pot să fie copiii normali? Adică, să spună o dată ce au de spus, fără să repete până-mi crizează singurul neuron treaz la ora aia? Dacă e ceva ce mă stresează mai tare decât copiii care bat din picior şi se dau cu fundul de pământ, atunci e vorba despre ăia de se repetă. Ciocu' mic. Pliscu'. Altminteri îmi trezeşti impulsuri violente, pe care prefer să le ţin ascunse pentru a nu mă procopsi c-o cămăşuţă albă, cu mâneci lungi, fashionist legate la spate.

Pe de altă parte, ştii că dorm la ora aia; ştii de ani buni. Pune-i, cucoană, botniţă sau ţine-l legat de calorifer până mă vezi târâindu-mi corpul prin curte. Dup-aia n-are decât să zbiere până-i pocnesc plămânii, da' somnul meu e sfânt. Ca idee, ştiu că la ora 2, când eu încep să funcţionez, plodu' doarme, bălind fericit. Şi mă bate gândul la o sesiune de Cradle of Filth, cu boxa TARE. Sau, mai bine, ce-ai zice dacă mi-aş lua o tigaie oareşcare şi-un polonic, şi-aş mărşălui prin curte, bătând cadenţa, exact la ora aia? N-ar fi amuzant? La fel de amuzant ca orăcăitorul repetitiv dimineaţa devreme.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Complimentul zilei

Bărbaţii nu se prea complimentează între ei. Dacă le place cămaşa lu' cutare, mai degrabă or s-o ceară împrumut în semn de apreciere, decât să spună că e mişto. În schimb vor ridica în slăvi mobilul, maşina sau trusa de şurubelniţe a amicului; cu cât mai impersonal, cu atât mai bine. Dar da, vor fi sinceri când vor aprecia ceva. Pe de altă parte, dacă sunt complimentaţi, vor răspunde sec, c-un "mersi" puţin plictisit, conştienţi că da, cămaşa e super şmecheră, ceasul e genial sau outfit-ul din ziua respectivă îi prinde.

De cealaltă parte a baricadei, femeile se vor întrece în complimente. Chit că-i place maxim rochia colegei, chit că o lasă cam rece, o femeie va simţi nevoia să spună ceva. Să vezi c-a văzut. Să remarci că te-a remarcat. Să fie sigură că data viitoare când îşi va lua ceva, va exista măcar o persoană care s-o admire, dintr-un sentiment sincer de reciprocitate.

Doar că, dacă-i spui că rochia îi stă superb, va pune întrebarea "crezi?". A, da. Eu, una, nu fac complimente gratuite. Dacă-mi place ceva, spun; dacă nu-mi place, mă abţin; n-o să fac niciodată un compliment din curtoazie. Da' nu, că vezi tu, că după faza cu ochii mari şi zglobii, întrebându-te dacă tu chiar crezi ce spui, vine partea aia: ei, e o rochiţă mai veche; am dat peste ea din întâmplare, nici nu mă gândeam că o să-mi mai vină, cred că m-am îngrăşat de când n-am mai purtat-o. Asta aşa, ca să-i spui că arată la fel de suplă ca acum câţiva ani. Următoarea fază: ei, poate, da' nici nu mă gândeam că o să observe cineva rochiţa asta; adică, nu ştiam cu ce să mă îmbrac, şi-am pus-o-n grabă, nici n-am avut timp să mă uit în oglindă... Ete, na! De parcă nu ştiu că ai întors-o pe toate părţile, te-ai examinat faţă-profil-spate în oglindă, ai căutat cu atenţie accesoriul care să se potrivească şi de-abia când ai văzut că stă perfect ai răsuflat uşurată şi-ai mai dat şi-un strop de parfum, în ton cu croiala rochiţei, nu de alta, da' toate capetele să se întoarcă după tine. Ştim, cunoaştem, been there, done that. Şi da, îţi stă genial, dar tu ştii asta deja, pentru că altfel n-ai mai fi purtat-o.

La un compliment răspund simplu: mulţumesc, ştiu. Şi lumea se uită cam câş, pentru că cică tre' să afişezi o falsă modestie în situaţii d'astea. Adică, de ce? Reluând, ştiu că-mi stă fain, pentru că altfel n-aş fi îndrăznit să ies din casă. Şi dacă-ţi place, îţi mulţumesc frumos de apreciere, dar ştiu deja asta. Şi da, mă felicit în gând pentru alegerea făcută. Mai masculin răspunsul? Posibil... Da' aşa de mult îmi place, încât nu pot pretinde că nu ştiam. Şi orice alt răspuns ar implica dezvoltarea unei discuţii inutile pe care, de cele mai multe ori, n-am chef s-o duc.

Pân' la următoarele complimente, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p. 68

Jean-Louis Murat : A quoi tu rêves ?

Ne place, da, ne place - p. 67

De stare.



Enjoy!

Suma viciilor e constantă

Când am fost la medic, controlul anual obligatoriu, m-au întrebat aşa:
- Fumezi?
- Un pachet jumate pe zi.
- E mult. Cafea?
- În fiecare dimineaţă.
Concluzia doamnei cu titlul de "doctor" a fost: "de alcool nici nu te mai întreb"...

Recunosc, era dimineaţă. Eram după vreo 4 ore de somn, cu pierce-urile la vedere şi c-un tricou negru, lung, larg, tridimensional. Da' pe bune că eram shiny, de-abia scoasă din cutie, cu cafeaua deja băută, puţin nervoasă pentru că n-a catacdisit să mă invite pe cântar sau să-mi verifice centimetrii, deci funcţionabilă total. Cu gânduri de-a scăpa cât mai repede de acolo, pentru că singurul lucru util pe care îl păţeşti e să ţi se ia tensiunea, şi nici aia nu e tocmai relevantă pentru că, repet, băusem stacana de cafea şi am ajuns şi per pedes la cabinet. Deci, nimic vital, de care nu m-aş putea lipsi.

Da' stau eu şi mă întreb: de când concluzia logică dacă fumezi mult şi bei cafea e că alcoolul îl consumi la fel de fără măsură? E cumva o legătură indestructibilă între cele trei, de care n-am aflat până acum, cu toate că fumez de vreo 9 ani? Sau e la fel de pertinentă ca aceea pe care a tras-o diriga când eram în clasa a şaptea, conform căreia aveam vocea guturală pentru că fumez ca turcul? Şi, mamă, ce probleme, ce muncă de lămurire, ce joc de-a şoarecele şi pisica... M-a chemat de vreo două ori să vadă dacă nu miros a fum de ţigară, şi-a tras concluzia că fumez, da' nu se simte. Şi săraca de mine aveam vocea guturală din naştere, da' asta deja e altă poveste.

Revenind la concluzii de profesionist: profesionistu' ăsta a insinuat că beau la fel de mult pe cât fumez. Recunosc din nou, nu-s uşă de biserică. Nu pic de la jumate de bere şi nu mă fâstâcesc dacă-mi dai un vin bun. Ba chiar n-aş refuza nici un pahar de coniac. Nu amestecate, spun drept. Oricare dintre ele. Da' asta nu înseamnă că lumea mea se reduce la fumat şi băut. În stilul ăsta, mă gândesc că putea să spună că am trecut de la ţigară la pipă, ba chiar mai departe.

Clişeu: oamenii au idei preconcepute. Şi poţi să le baţi un cui în cap, şi tot n-o să le treacă. Dacă au ei anumite impresii, apăi nici ordinul procuraturii nu-i scoate din ale lor. Da' nu mă cunoşti pentru a trage concluzii şi pentru a emite judecăţi de valoare. Nu stai lângă mine zi de zi, nu ştii ce şi cum gândesc, mă vezi o dată-n viaţă, timp de 5 minute. Şi-n alea 5 minute ai impresia că ai dezlegat misterul vieţii mele, şi că mă poţi citi ca pe o carte deschisă. Newsflash: nu e chiar aşa. Sincer, n-avea nici un rost să stau să explic chestia asta. Pentru că, dacă e medic, clar ştie tot despre tine doar dintr-o privire. Şi cine sunt eu să-i stric iluzia creată în ani?

Pân' la următoarele concluzii, la bună vedere!

Ştie stânga ce face dreapta

Dacă muncesc, mi se pare normal să cheltui după pofta inimii şi după grosimea portofelului. Că am chef de cumpărat chestii multe şi total nefolositoare, că vreau să-mi iau a ţâşpea mia cămaşă sau că vreau şi ciocolată, şi biscuiţi, şi alune, şi îngheţată şi da, jumătate din magazin, e problema mea.

Când vine vorba de bani la comun, şi-s două salarii la mijloc, mi se pare normal să se întâmple aceeaşi chestie. Da, la comun înseamnă că plătim împreună chirie, întreţinere, şi alte facturi; cumpărăm haleu în funcţie de gusturile comune; da' dacă vine vorba de ceva ce eu vreau, şi-mi permit, clar o să-mi cumpăr, chit că e vorba de o clămiţă sau de un hard nou. Şi da, mi se pare şi mai normal să spui că vrei, că o să faci, că o să cumperi. Evident că mă gândesc de două ori înainte şi ceea ce vreau eu nu aduce bugetul pe marginea sinuciderii...

Da' nu, că vezi tu, că nu e chiar aşa. Ultima variantă auzită spune în felul următor: da, ai banii la comun, da' celălalt dă tot în casă, pe când tu îţi mai sustragi aşa nişte finanţe, să ai rezerve pentru plăcerile proprii şi personale. Pe care da, le satisfaci pe ascuns. Mă scarpin nedumerită în cap. Adică, de ce? Mie, una, mi se pare a fi minciună. Mie, una, nu mi se pare corect. Mie, una, mi s-a zburlit codiţa.

Păi, frate, munceşti pentru banii ăia. Logic şi firesc să te şi bucuri de ei, nu să-i gândeşti doar în rate şi facturi. Ai nevoie de o sesiune de răsfăţ şi, dacă te iubeşte şi te cunoaşte, apoi n-o să aibă nimic împotrivă. Dacă are ceva împotrivă, atunci e o problemă. Da' tot problemă e şi să nu-i spui că vrei sesiunea aia de răsfăţ şi să ţi-o oferi şuşotind pe la colţuri şi aşteptând momentul în care eşti singură acasă pentru a te bucura de o rochie - să zicem.

Să ascunzi, să te ascunzi, să faci pe ascuns. Aia nu-i nici încredere, nici idee de bani la comun. Că vrei tu să păstrezi o sumă din salariul propriu şi personal pentru plăcerile proprii şi personale, total de acord. Da' zi. Nu de alta, da' doi pot juca acelaşi joc. Şi de ce unul să fie cinstit şi fraier, şi celălalt să mimeze că e cinstit şi să se dea deştept? Nu pricep şi pace bună.

Da' dacă asta e noua idee de "comun" şi "doi" şi "facem împreună, da' eu mai fac şi pe ascuns", prefer să fiu demodată. Să cred încă în faza aia expirată conform căreia încrederea e reciprocă şi că, o dată pierdută, mai greu o recâştigi.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Don' worry, be happy

Mă, şi-i frumos afară. Şi-ai dormit bine c-o noapte în urmă, n-ai mai avut vise din alea naşpa, nu te mai încearcă nici un sentiment nasol, stomacul nu se mai strânge de la gânduri şi idei, ce mai, o zi care promite a fi şmecheră. Ai chef de hai şi hăhăială, poantele le prinzi la fileu, replicile nici tu nu mai ştii de unde le scoţi, râzi de pocneşti. Pe unde apuci. Pe scaun, pe birou, pe sub birou. Pe bune că e o zi din aia din care ţi-ai dori să nu se mai termine. Moment din ăla de l-a făcut pe Faust să vrea să se oprească timpul.

Şusta e că Faust a dat ceva la schimb. Da' tu? N-ai dat nimic şi n-ai făcut nici un pact şi totuşi apare ceva. Replica pe care, dacă replicile ar putea fi urâte de-a dreptul, o urăsc cu tot sufletul meu nevândut: "prea râzi; nu faci a bine!"

Mi se taie picioarele când aud asta pentru că, dacă e pe bune, şi devine realitate, atunci există doar vreo două chestii care pot merge naşpa. Da's din alea de mă lovesc în moalele capului, de-aş prefera oricând să mă calce cineva pe ficaţi până îi torcoşeşte total, de-mi vine să-mi iau poantele şi bocceluţa şi să mă întorc la starea de dimineaţă sau, mai bine, să derulez următoarele ore; fast forward pentru a scăpa de "blestem".

Ăl de-a inventat fraza asta ori a fost extraordinar de sadic, ori teribil de nefericit. Adică, de ce ai vrea să strici cheful cuiva cu ameninţarea că, dacă se simte bine, atunci în mod clar îi va fi rău? De ce să te simţi cumva vinovat pentru că da, pentru câteva ore, eşti fericit? Chit că dup-aia revii la starea aia care te macină de ceva timp, măcar puţin, puţin de tot, îţi permiţi să te fericeşti. Ei, nu, că cică "faci a rău". Şi dus e cheful, şi mai stai şi cu frica-n sân pentru că da, ceva se va întâmpla. Ceva care să te dea peste cap. Ai râs mai mult decât permite legea? Na, de-aici! Să vezi că totul se plăteşte şi nu-ţi dă nimeni nimic fără să-ţi ia altceva în schimb.

Partea nasoală e că deochiul şi "blestemele" au mania de a se lega de mine. Pentru cei care n-au tangenţe cu d'astea, spun că mai bine să nu aveţi motiv să-ncepeţi să credeţi. Dar da, "se leagă". Şi cam de fiecare dată când am râs cu poftă, am cunoscut şi reversul medaliei. Coincidenţe nu există deci, probabil, bad timing. Da' din tot sufletul meu nu tocmai inocent îmi doresc un lucru: ăla care a avut geniala idee şi a inventat conceptul să se bucure că i-a ieşit vrăjeala; pentru că dup-aia va simţi ce propria piele ce a putut inventa...

Pân' la următoarea manie, la bună vedere!

Black eyed beautiful

Am avut o dată ochiul vânăt. Da' vânăt rău de tot; o încercare timidă de machiaj n-a făcut decât să-l scoată-n evidenţă mai tare, aşa că l-am lăsat liber şi natural. Problema a fost că nimeni nu m-a crezut că mi l-am învineţit singură, fără pic de ajutor. În somnul acela nebun am decis că ar fi bine să mă lovesc de stinghia de la pat, iar dimineaţă aveam cel mai frumos ochi vânăt pe care l-am văzut vreodată. Dar nu, nimeni n-a crezut varianta mea reală. Nici măcar doamna mamă care mă văzuse cu o seară înainte, când am ajuns acasă, intactă şi nepătată.

După câteva încercări de a spune povestea, m-am lăsat păgubaşă. Am auzit varianta conform căreia am fost bătută de oricine, inclusiv de un grup de bărbaţi. Cum m-am amestecat într-o bătaie cu puţine şanse de reuşită. Cum am spart şapte cartiere. Cum am picat într-un şanţ. D'astea. Varianta romanţată a altora a prins mai bine, şi fiecare avea scenariul propriu şi personal; de ce să le stric iluzia? Şi i-am lăsat să creadă ce vor.

Când am avut ditai cucuiul în frunte din interacţiunea cu un stâlp, pentru că eu eram cu ochii după o maşină, şi am văzut stele verzi, iar nu m-a crezut nimeni. Deja aveam reputaţia stabilită.

După ce mi-am spart buza de noptieră pentru că da, recunosc, am un stil bizar de a dormi, nici nu mi-am mai bătut capul cu explicaţii. Deja era prea sf pentru a mă crede cineva că da, accidentul trage la mine ca musca la miere.

Am reuşit să demontez un semn de circulaţie cu capul; ori el era montat prea jos, ori eram eu prea înaltă. Am dat în repetate rânduri cu capul de casă. Nu, nu băusem nimic; aşa iau eu curba, mai ciudat. Eram pe punctul de a demonta uşa de la bibliotecă, pentru că am uitat că e deschisă, m-am ridicat brusc şi da, am avut vânătaie mult timp. Nu mi-a fost uşor, dar am supravieţuit. Mi-am vărsat ibricul de cafea peste mână; n-am putut s-o mai folosesc vreo săptămână. Şi nu, nimeni n-a vrut să creadă.

Partea tragică e că, dacă mi-e rău, la serviciu nimeni nu mă crede. E enervant de-a dreptul să crăpi de rău, să vrei să pleci acasă şi să ţi se spună că nu arăţi ca şi cum ai fi bolnavă. Ok, spun că mi-e rău cu zâmbetul pe buze, pentru că nu-mi place să pozez în victimă, dar de-abia mă mai ţin pe picioare. Nu, că vezi tu, repet, am reputaţie. AAARRRGGGHHH!

În ordinea asta de idei, bat la pariu că dacă aş vrea să mă bat cu şapte cartiere, aş ieşi fără nici o zgârietură pentru că, de, semnele mele vin din accidente mai puţin evidente. Şi probabil atunci n-ar crede nimeni că m-am bătut, pentru că n-am semne...

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Aşa grăit-a Guru-ul - p. 4

Mă enervezi dacă vii la mine şi mă întrebi, eventual de două ori consecutiv, ce fac. Răspunsul o să fie de fiecare dată "bine". Nu, nici a doua, nici a ţâşpea oară n-o să intru în detalii. Nu pentru că nu-mi place faţa ta, ci pentru că nu simt nevoia să vorbesc. Nu cu tine. Pot să explodez de fericire sau pot să fiu atât de bas încât să trebuiască să mă aduni cu făraşul, n-o să stau la şuete cu tine doar pentru a-ţi oferi un film din care să trăieşti. Rufele, de obicei, le spăl la maşină, cu detergent şi balsam; nu în public.

În aceeaşi ordine de idei, nu mă interesează ce-ai mâncat, ce-ai gătit, câte şosete ai spălat, şi clar parcă simt că nu mai am chef să vorbesc cu tine dacă din 10 vorbe, 8 sunt aceleaşi pe care le-ai spus şi acu' 15 minute. N-am ajuns la nivelul ăla de intimitate în care să-mi pese de micile detalii sordide din viaţa ta plicticoasă. Zi-le cuiva căruia chiar îi pasă.

Calcă-mă pe bătături, să vezi ce se întâmplă. Chiar te rog. Chiar vreau să văd cât de tare poţi călca, pentru a-mi permite să te stâlcesc. Poate nu pe moment; poate nu mâine. Cândva. Dar nu încerca după să mă pansezi; nu ţine. Odată rupt, se reface de la sine; odată murdărit, se spală datorită mie. Am mai zis, nu-s papa.

Iar dacă ai de gând să mi te bagi sub piele, nici asta nu ţine. N-a ţinut cât eram ţâncău, n-o să ţină nici acum. N-am nevoie de bătăi amicale pe umăr, de semne conspirative cu ochiul, de cuvinte goale. Cuvintele mai ales le ştiu prea bine ca să pic. Povestea du-o-n altă parte. Repet, la cineva căruia să-i pese.

Şi nu, nu-i vara de vină; nici horoscopul, nici alinierea planetelor în nu'ş ce casă - mulţumesc Urania pentru update. Doar că, dacă te uiţi în jur, aproape fiecare a pus ochii pe o bucăţică din persoana ta. Şi dacă dai tuturor bucata pe care şi-o arogă, rişti să rămâi fără tine. De tot.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Vânzător de profesie

M-au fascinat mereu vânzătorii. Când eram mică, încă mai existau din ăia de mergeau pe stradă şi strigau după fiare vechi, vindeau geamuri şi făceau schimb de haine. Undeva, prin anumite părţi ale oraşului, dar mai existau încă. Vânzătoarele de la Alimentară şi aprozar erau undeva pe aproape de zei; dacă le ştiai, aveai toate şansele să mănânci friptură cu carne adevărată şi cartofi din ăia mari, nu toate jucăriile de le expuneau în galantar. Fericirea extremă mi se părea că tre' să fie pe vânzătorii de îngheţată la cornet şi suc la dozator. Adică, cum ai fi putut să nu fii fericit, când aveai cele două grupe principale de alimente la discreţie? Mi-aş fi mâncat o mână doar pentru a fi vânzător de îngheţată, măcar pentru o zi.

Dup-aia am aflat de vânzătorii bişniţari, care m-au lăsat cu gura căscată pentru o vreme. Găseai de toate la ei: de la haine la gumă de mestecat, de la electronice la saltele. Treceau periodic graniţa şi se-ntorceau încărcaţi cu minunăţii; chestii de stătea mâţa în coadă. Şi-un timp mi-ar fi plăcut să fiu bişniţar, cu toate că tata spunea "bişniţar" ca pe ceva negativ, şi clătina dezaprobator din cap când dădea peste vreunul. Mi-au plăcut, şi pace bună.

A treia categorie de vânzători cuprindea un singur ins; cel puţin pe vremea când încă mă încălţam cu fesul: Iuda. Ăsta trebuia să fie vânzătorul suprem. Sincer, niciodată n-am crezut că e ceva de capul lui. Adică, a făcut o afacere proastă din orice punct de vedere ai privi problema: bani puţini, ar fi putut să negocieze mai la sânge, s-a ales cu reputaţia terfelită, ba chiar s-a şi omorât pentru că nu i-a mers cum trebuie şmenul. Deci, bad deal. Da' toată lumea scuipa în sân şi-şi făcea cruce când auzea de el. Mai avea puţin şi-l ajungea din urmă pe master Satan. Pe mine nu m-a dat pe spate...

În timp am aflat că mulţi ca el. Nici unul îndeajuns de important încât să fie făcut de ruşine în cărţi internaţionale, dar "vânzarea" de persoane a ajuns să fie aproape la fel de populară ca aia de "bunuri". Poate că nici una la fel de poetică, dar rezultatul e acelaşi. Şi da, vezi în stânga, vezi în dreapta, şi-ncepi să te-ntrebi care-i scopul? Se face din orgoliu, din prea mulţi nervi sau din încercarea de a ajunge în analele istoriei? Pentru că, repet, mie mi se pare o afacere proastă dintr-un capăt în celălalt...

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.66

Chef de stat. De depănat amintiri frumoase şi poveşti demult uitate. Chef din ăla.



Enjoy!

Ne place, da, ne place - p.65

Enjoy!

Olé, olé, olé

Mă enervează Oţelu' pentru că a câştigat Cupa României. Ok, au câştigat, bravo lor, la mai mare, da' eu ce vină am? Am suferit teribil în noaptea în care au câştigat; am sperat că totul se va opri după o noapte în care taxi-ul a venit mai greu ca-n noaptea de Revelion, am făcut vreo 20 de minute pentru un drum de 5, au fost petarde, sirene, câte unul beat rupt într-un şanţ şi mulţi alţii care aşteptau să-i calce pe urme. Din preamarea mea mărinimie, am zis "fie, treacă de la mine, au câştigat, o noapte n-o fi bai". Ei, da' vezi tu că n-a fost aşa; dai un deget, ţi se ia toată mâna. Din cauza lor, ieri a fost un nou coşmar.

Căştile-n urechi, ochelarii pe nas, frumos şi cald afară. Câte o vrăbiuţă care insista să mă salute, ce mai, vreme de plimbare totală. Şi merg o staţie, cu mâinile-n buzunar, cu muzica-n urechi, dacă Avram ar avea sân, ca-n sânul lui mă simţeam. Şi-mi pun în gând să fac ce n-am mai făcut demult: ocolul oraşului per pedes, să mă opresc într-un parc pe care nu l-am mai văzut demult, o băncuţă, o ţigară, linişte şi pace. Şi mai merg o staţie. Şi cum mergeam eu, la-la-la-la, încep să mă apropii de strada mea. Planul era să trec să-mi iau şi nişte covrigi geniali de la câteva străzi mai sus şi să-mi continui aventura.

Când, deodată, încep să apară. Râuri-râuri. Râuri, zic? Fluvii. Puhoaie. Fani Oţelul. Dacă nu erau fani, au devenit subit pentru că, de, a câştigat. Bă, mulţi. Mulţi tare de tot. Mergând în aceeaşi direcţie cu mine, pân' la punctul terminus care, din nefericire, e la două străzi depărtare de vizuina mea. Acolo, se-ntâmpla evenimentul: concert mare concert pentru că a câştigat Oţelul. Dacă ar fi fost doar ăia de urcau înspre concert, i-aş fi putut depăşi; mi-aş fi continuat planul. Da' nu, că vezi tu, mai şi coborau râuri-râuri. Din toate părţile oraşului, zeci, sute, mii de gălăţeni mândri. Mai apţiguiţi, sau pe punctul de; fulare, steguleţe, cocalari, băieţi de băieţi, juma' de Galaţi invadându-mi spaţiul propriu şi personal. Crimă.

Întorc planul. Vreau să ajung la consignaţie, să-mi iau ce aveam eu de luat şi să mă retrag în vastele apartamente. La consignaţia mea, ceva ce n-am văzut niciodată: coadă! Fanii aşteptând să-şi cumpere bere. AAAARRRGHHHH! Cred că-ncep să-mi dezvolt un sentiment agorafobic. Dar am zis că stau; nevoia de ţigări era prea mare. Şi-aştept. Şi cum aşteptam, mă trezesc înconjurată: gabori, jandarmi, poliţie comunitară; toţi cu misiunea sigură de a supraveghea evenimentul. Cu coada brăduţ, cu nervii plesnind, cu ochelarii pe nas, am reuşit să mă strecor.

Şi-am zis că-s în siguranţă acasă. Ca să uit tracasul, baie cu spumă, chestii d'alea de fac fetele ca să se relaxeze, mă rog, nebunie curată. Şi-ajung în cameră, dezamăgită că n-am putut să-mi realizez plimbarea, fericită c-am scăpat cu viaţă, mă aşez calmă pe scaun şi... epopeea continuă: scaunul meu! Scaunul meu a fraternizat cu inamicul. Vibra basul în el; concertul se simţea în scaun. Podeaua, la fel. Parcă stăteam pe boxă, direct. Care linişte şi pace? Iad, frate. Da' d'ăla cum n-am mai văzut de când a fost nuntă mare la câteva case depărtare, şi-mi săreau şi perna şi salteaua din cauză de taraf. Sânge pe pereţi!

Şi cum să nu mă enervez că a câştigat Oţelul? Da' am o dilemă: dacă tot a câştigat, de ce n-au putut să se bucure cu concert cu tot pe stadion? E deajuns de departe pentru a nu-mi strica planurile, au şi instalaţie pentru nocturnă, ba chiar încap mai mulţi decât lângă hacienda mea. Dacă s-ar fi bucurat acolo, m-aş fi bucurat şi eu cu ei. Nu din aceleaşi motive, dar ar fi fost c-un gălăţean în plus mai fericit. Ăla fiind eu.

Pân' la următoarea aventură, la bună vedere!

Pază şi protecţie

Curcan, gabor, caraliu, gardă, poliţai; cel mai des folosit, gabor. Doi câte doi, făcându-şi rondul. Un el şi-o ea sau doi ei, dintre care unu'-i mic şi unu'-i mare. Da' ştii cum? Unul mic de tot, să poată să alerge mai repede, şi celălalt mare de tot, să fie cu forţa. Aşa cred eu, pentru că altă explicaţie nu prea găsesc. Şi-i văd periodic. Adică, la cât de des îi văd eu, ai avea impresia că la capitolul "pază şi protecţie" oraşul ăsta e cel mai sigur loc de pe suprafaţa pământului.

Mie nu-mi plac. Da, am vrut odată, demult, să dau la poliţie; sau să intru în armată. Cum nu pot alerga mai mult de juma' de metru, am trecut rapid la sentimente mai rezonabile. Dar, de fiecare dată când văd gabori, mi se strânge stomacul. Am impresia că mă urmăresc, sau că mă caută, sau că în secunda doi mă vor pune să mă legitimez. În principiu n-am mereu buletin după mine, deci ar putea fi o problemă.

Un om întreg la cap ar întreba dacă am motiv pentru chestia asta. În afară de scheleţii din beci şi cadavrele din pod, nu; sunt curată. Şi mă-ndoiesc că şi-ar bate cineva capul pentru rămăşiţele sus-numitelor vrăbii. Ok, s-ar putea să mai fie şi vreo 2 melci, da' n-am mai verificat demult.

În filme, ţin mereu cu bandiţii. Nu vreau să-i prindă. Şi nu mi-a convenit când l-au prins pe Dillinger, sau pe Bonnie şi Clyde, sau pe Butch Cassidy şi Sundance Kid. Da, ştiu, poveşti romanţate, da' mie nu mi-a convenit. Preferam să nu-i prindă, şi să moară liniştiţi de bătrâneţe. Sau să se omoare între ei, nu să-i prindă oamenii legii. Bizar? Poate.

Am rămas cu o anumită idee conform căreia justiţia nu e tocmai justiţie, şi da, uneori e benefică; dar uneori îmi omoară mie eroii şi visele din copilărie. Asta mă disperă. Cred că dacă aş sta câteva ore într-o cameră plină de poliţişti, aş face ulcer; mi s-ar strânge stomacul pentru fiecare în parte. Şi dup-aia aş trece pe partea cealaltă a străzii când mai văd câte unul. Nu că n-aş face-o deja...

Pân' la următoarea manie inexplicabilă, la bună vedere!

Inelul papal

Îmi place Papa. Cum stă el în tronul lui, cu pantofeii roşii, sprijinit în sceptru, şi cu zâmbetul sadic, adânc înfipt pe figură. Sunt de-a dreptul fascinată de inelul papal. Aha, inelul ăla de ţi-l dă să-l pupi şi dup-aia simţi cum toată graţia divină coboară peste tine. Nu ştiu, n-am încercat, da' aşa cică ar fi.
Ce ador însă de-a dreptul la Papă e capacitatea lui de a ierta. Ai furat un pix? Cere iertarea, şi ţi se va da. Ai omorât un vecin? Nici o problemă, dacă te căieşti, te iartă. A, pe lângă vecinul ăla ai mai hăcuit încă vreo 50 de inşi pentru că te plictiseai teribil? Evident, ştii ce ai de făcut. Implori, săruţi inelul, şi gata! Eşti fără de păcat.

Şi mă gândesc eu aşa: oare are porţie limitată de iertare pe zi, cu program şi cantitate dinainte stabilită, sau poate dispune de ea după cum îl taie capul? Se reportează, la fel ca potul la loto? După ce criterii face chestia asta? Se uită şi la faţa omului, sau are instrucţiuni stricte, conform cărora iartă pe oricine? Tre' să fie pe undeva vreo şustă, pentru că mie nu-mi prea iese la socoteală. Da' dacă-l calci pe pantofei, te mai iartă? Sau în program intră doar chestiile care nu-l afectează direct?

Care-i faza cu iertarea pe ziua de azi? Povesteam cu ceva timp în urmă despre un fost amic; unul care şi-a închipuit că am veleităţi de papă. Şi o dată la ceva timp, mai apare câte unul. Bineînţeles că mi-a intrat bine de tot în cap şi faza aia conform căreia nu-ţi ceri scuze, îţi prezinţi scuzele; pentru că pot să ţi le accept sau nu. Dar nu le cere, dă-mi-le. Da, ştiu, maniile au multe feţe.

Ei, şi mai am o ideea nebună care-mi zice că nu te pot ierta doar pentru că în momentul ăla te căieşti. Dacă aş fi putut, aş fi dat probabil la seminar şi aş fi făcut scandal să ajung măcar cardinal. Că m-ai călcat pe pantof, să zicem că trec cu vederea; ba chiar şi că mi-ai dat un cot strategic între coaste. Mai mult de-atât, e peste puterea mea. În timp, da; da' pe moment, să te pun să-mi pupi inelul şi dup-aia să ne ţinem de mânuţe şi să cântăm în cor Kumbaya, mai greu... O să-ncerc să-mi iau şi-un sceptru, poate atunci îmi va fi mai uşor.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Următoarele cuvinte

Să-i spui cuiva "porc", mi se pare o jignire. La fel şi "vaco", "animalule" sau "dobitocule". Nu mi s-au părut niciodată apelative "de bine", oricât de drăguţi ar fi godacii, de frumoase şi blânde vacile, oricât de mult mi-ar plăcea mie animalele. Oricât ar încerca unii să-mi explice că, din punctul lor de vedere, astea sunt doar drăgălăşenii şi dulci cuvinte de alint, mie tot mi se zburleşte ceva în interior; mă crispez, şi primul instinct e să sar la jugulară.

În copilărie am învăţat să nu vorbesc urât. Da, poate sună so last year, dar nu mă poţi convinge că ţii la mine mai mult decât la alţii pentru simplul fapt că mă faci de cacao. Am ajuns la nivelul ăla de amiciţie? Păi, am ajuns acolo pe bază de respect; şi numai respect nu mi se pare să-mi spui pe ton dulceag "ce vacă eşti". Poate am eu o rotiţă lipsă, da' asta e.

Bineînţeles că nu e singura categorie care mă înfoaie. Ok, nu foloseşti nici unul din cuvintele de mai sus; asta nu înseamnă că nu mă poţi răni. Sincer, prefer o doză de palme unor cuvinte aruncate la-ntâmplare. Pentru simplul motiv că la palme facem parte-n parte; la cuvinte mă opresc înainte, pe principiul "n-am chef să facem albie de porci şi să ne scăldăm în ea."

Şi da, unele cuvinte, odată spuse, nu le mai poţi lua înapoi; poţi sta şi-n cap şi tot nu le poţi şterge. Semnul unei palme trece în timp; rana unui cuvânt, nu. Toţi se bat cu pumnul în piept pentru cauze de genul "să facem o lume mai bună", "să spunem stop discriminării", "să clădim o planetă intactă". O fac prin gesturi şi cuvinte. Da' ce-ar fi dacă, în lupta asta nu ar mai arunca la întâmplare chestii menite să jignească? N-ar fi mai mare impactul, fără să te iei de piept verbal cu ăl de lângă tine, doar pentru că vede altfel lucrurile? Sau dacă-n loc de asta, te-ai opri la tăcere? Zic şi eu, nu dau cu parul...

Până la următoarele cuvinte, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.64

Fără chef de scris.



Enjoy!

Mai zi, Şeherezada

Cine a cunoscut persoane care fabulează mai mult decât permite legea, să ridice mâna sus. Da' ştii cum? Fabulaţii d'alea de stă mâţa-n coadă, de-ţi vine să te freci la ochi să te convingi că nu visezi.

Mă, înţeleg eu acum că nevoia de a frapa necunoscuţii e mare şi că e fascinant să-ţi creezi aşa o aură mistică, da' dacă tot fabulezi, măcar fă cele fabulaţii câtuşi de puţin credibile. Pentru că dacă-mi spui că ai cucerit o frumoasă prinţesă persană într-o călătorie cu balonul, s-ar putea să mi se pară fantezist dar, na, te cred puţin. Dar dacă mai îmi bagi încă vreo cinci prinţese cucerite în situaţii similare, deja mă gândesc că ai citit de prea multe ori "o mie şi una de nopţi".

Prima reacţie care mă încearcă atunci când dau peste o persoană de gen e să mă aşez mai bine-n scaun şi cu sprânceana ridicată să o întreb dacă am faţă de prost. Şi-apoi mă loveşte: cel mai probabil habar n-are că fabulează. Probabil chiar crede ce spune şi, cel mai sigur, trăieşte în lumea pe care o povesteşte. În mod clar nu vor fi scenarii pe care să le poţi verifica. Prinţesa aia pe care a întâlnit-o nu şi-a lăsat adresa de corespondenţă, n-au nici o poză pentru că bateriile de la aparat s-au terminat exact atunci, nu, nu era cu nici un amic care să-i poată susţine idila. Deci ai două variante: ori îl crezi pe cuvânt, ori îi apreciezi imaginaţia şi treci peste.

Mai grav e dacă tot ceea ce spune e doar frumoasă invenţie; sau dacă ajungi în punctul în care să nu mai crezi nimic, pentru că tot ce visează ieri, devine
realitatea de azi.

Când dau peste persoane d'astea, trec peste şocul iniţial şi-aştept să văd ce mai poate debita. Pentru că fiecare gând va deveni o nouă poveste, fiecare frază - începutul unui basm, fiecare gest - o altă realitate. Şi mulţumesc marelui Manitu că m-a făcut sceptică şi că mi-a dăruit şi-un dram de paranoia care-mi spune de fiecare dată că vreau şi o dovadă; una singură pentru a începe să cred.

Pân' la următoarea fantezie, la bună vedere!

All the small things

Eram ieri în trecere prin bucătărie. Şi-mi arunc un ochi după colţ, şi observ că mi-a dispărut câinele din curte. Înţeleg, n-aveam încă o cafea la bord, da' de obicei văd animalele mari şi păroase care îşi flutură coada jovial. Greşeala a fost să-ntreb unde-i Max. Dacă-şi imaginează cineva că a fost un răspuns scurt şi la obiect, se înşeală amarnic. "Da' tu unde crezi că e?"

Bun. Am o problemă majoră: dacă întreb ceva, prefer să mi se răspundă cât mai scurt şi concis, cu cât mai puţine amănunte şi nu, în nici un caz tot cu o întrebare. Logica-mi spune că, dacă aş fi crezut că e undeva, n-aş mai fi întrebat. Ştii, de fapt eu cred că Max a fugit cu circul pentru că a simţit un imbold nestăvilit pentru aventură şi, în plus, a auzit el de Mihail câine de circ, şi şi-a zis că merită încercat. Nuuuu, dacă întreb înseamnă că tre' să-mi răspunzi în cât mai puţine cuvinte; dacă nici n-am băut cafeaua, atunci zi-le rar, răspicat şi dacă se poate cât mai simple. Nu-mi spune "condescent" dacă nu m-am trezit, pentru că nu, nu pricep.

Mă rog, câinele era la plimbare, cafeaua mea se chinuia să fiarbă. Şi-n ceaţa aceea de dinainte de trezire totală, o văd eu pe doamna mamă că se gudură şi dă din coadă. Recunosc că am avut o semisprânceană ridicată; de atât sunt în stare dimineaţa devreme, în jur de ora 2. "Bucur chiar mă iubeşte!" Bucur mişuna prin bucătărie. Pe bune dacă am priceput. Da, îi râdeau ochii, da' ce i-a pocnit cu dedicaţiile şi dezvăluirile de faţă cu mâţele? Puţină decenţă ar fi de preferat, nu de alta da' toate sunt minore.

Ei, şi a ajuns ea la concluzia asta nu pentru că i-a spus-o domnu' Bucur. Nu, el nu face d'astea. Nici nu i-a ridicat castele-n Spania, nici măcar nu a luat bilete pentru concediu. Dar, la cât era de efervescentă, a trebuit s-o cred, da' şi s-o-ntreb cum a ajuns la această concluzie, pentru că de la Bucur nu scoţi nimic. Radiantă doamna mamă mi-a mărturisit secretul: i-a luat îngheţată! Pentru că a ţinut el minte că acu' câteva zile ea a vrut, da' n-aveau destule mâini să care şi îngheţata, şi a rămas ea cu gândul la îngheţată, aşa că în momentul în care a scos pletosul la plimbare i-a luat şi ei o îngheţată...

Cât de pufos?

Pân' la următoarea cafea, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.63

Another part of me.



Enjoy!

Les neiges d'antan

Plete. Tricouri negre. Tricou cu Eminem, unu' cu Depeche mode, ba chiar vreo două cu Children of Bodom. Maxim 5 feţe cunoscute; în rest, media de vârstă - 16. Cu indulgenţă. Da, am înotat printr-o gelatină de 16 ani. Mai ciudat decât mine se uita mămica lu' cutare, care a venit cu copilu' la concert. Doar că ea nu părea că se amuză.

Da' cum să nu te amuzi? Am văzut tocilari cu plete, unu' venit cu puloverul lu' bunicu', vreo două piţi care cred că au greşit clubul; fete care se schimbau în baie din tricouaş roz cu ponei într-unul "rău", gen Greenday; altele cu tubul de fixativ după ele şi o întreagă artilerie de creioane, creionaşe, creionele. N-am văzut pe nici una făcându-şi unghiile cu negru, ce-i drept, dar nu bag mâna în foc că nu şi le-au făcut până să le văd eu...

O încercare timidă de moşeală, sufocată din faşă, pentru că nu prea aveai nici cum, nici cu cine. Păi, la cum am văzut eu vreo doi, s-ar fi dus plângând acasă pentru că nişte copii răi le-au spart ochelarii. Deci, nexam moşeală.

Băută? Da, a curs băutura, la alea 5 feţe cunoscute. În rest, 16 ani - câte doi, trei la o bere; apă plată şi apă plată cu paiul. Şi-o reminescenţă din copilărie: bere cu paiul, că e mai trendy. Adică, de ce ai bea bere cu paiul? Ţi-e ruşine să duci sticlă la gură? Ţi-e lene s-o ridici sau te gândeşti că ţine mai mult? Cică te ameţeşti mai rapid. Newsflash: de la două beri băute fără pai, obţii acelaşi efect. Dacă vrei mai mult, mai iei una, şi-ncă una, da' nu strici berea cu paiul. E ca şi cum ai bea bere la 0.33. Aia nu-i bere, e fiţăraie.

A, da, a fost şi muzică. Muzica a fost mişto. Când a început, adică după vreo două grupuri de pokemoni care s-au chinuit să facă atmosferă. Da, ceilalţi pokemoni din jur păreau că ştiu de ce se agită pokemonii de pe scenă. Ba ştiau chiar şi versuri. Asta m-a cam dat peste cap. Mi-a trecut repede, pentru că ei nu ştiau ce-i cu "Personal Jesus"; da' tot mi-am scuturat o bucată imaginară de praf de pe mânecă. Da' pe bune că a fost mişto.

Pân' la următorul concert, la bună vedere!

În pantofii altcuiva

Dacă m-aş fi născut în alt secol, aş fi fost dezmoştenită din multiple motive. Cu câteva decade mai devreme, aş fi militat probabil pentru egalitate între sexe. Femeie islamică, probabil că aş fi valorat câteva cămile şi-aş fi încercat să trec cât mai rapid graniţa. În Etiopia, Kenia, Libia, Mali sau Mauritania, aş fi fugit să scăp de FGM. Într-o familie de mormoni, aş fi făcut scandal să pot fuma câte un pachet pe zi şi să-mi încep dimineaţa cu o cană de cafea. Într-o comunitate Amish ar fi trebuit să merg mult pe jos pentru a scăpa de bărbat, pământ, copii.

Dar asta gândesc acum. Născută şi crescută poate nu în cel mai grozav loc şi timp; dar cel puţin având posibilitatea de a face ce vreau eu. Fără chestii obligatorii, fără tradiţii şi ritualuri. Să fiu cine vreau să fiu, cine pot fi, cum ştiu eu mai bine.

Am crescut într-o familie care nu mi-a impus; care m-a lăsat să văd eu cum e orice şi-n care litera de lege a fost "las-o să se dea cu capul de sus" şi "capul ei de pereţi". Nu că nu le-ar fi păsat; doar că, ştiindu-mă pe mine, ar fi fost cam greu să fie altfel. Primul fum l-am tras din ţigara maică-mii, pe la 12 ani; n-am mai fumat mult timp după. Am fost cât de out s-a putut fi de la bun început. Şi dacă am avut tunsoare cu ţepi şi am mai multe pierce-uri decât permite legea, tot problema mea e.

Probabil ar fi fost mai palpitant să fiu eu în alt loc şi timp; spun probabil, pentru că nu mi-ar putea garanta nimeni că ar fi aşa. Că dacă m-aş fi născut în alt secol, n-aş fi fost mamă de familie, căsătorită de convenienţă. Cu câteva decade mai devreme, soţie banală. Femeie islamică, vândută pe câteva cămile şi cu părul acoperit, şi făcând baie îmbrăcată. În Etiopia, Kenia, Libia, Mali sau Mauritania, victimă neputincioasă a FGM-ului. Într-o familie de mormoni, dictând şi respectând moderaţia. Într-o comunitate Amish, slăvind religia şi familia şi pământul.

E fain să te umfli în pene spunând "mamă ce-aş mai fi schimbat eu lumea, păcat că n-am avut ocazia". Oricât de frumos e visul, în alt timp şi loc n-ai mai fi tu. Ai fi cine îţi spune timpul şi locul să fii. Adică oricine altcineva. Şi visele prea rar devin realitate. Şi singurul meu vis care s-a apropiat de realitate s-a transformat; nu în coşmar, ci într-o realitate mult prea palpabilă.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.62

Sunt pe fugă, în pericol de a fi scalpată dacă nu ajung la timp. Puteţi pretinde că versurile sunt scrise de mine...



Enjoy!

2% 2011 şi alte povestiri

Dacă mai sună vreunul cu "salvaţi copiii" la poartă, îmi pun vizor. Sau interfon.
Adică, îi înţeleg pe ăia care mişună pe stradă, cu mapă şi poveşti lacrimogene; parcă-s traşi la xerox: aceeaşi mimică, acelaşi repertoriu, toţi doritori să ajute. Îi înţeleg în măsura în care nu mă trag de mânecă ca să-i ascult sau, în cel mai rău caz, pricep "nu"-ul meu din prima. Îi apreciez pentru că pot să creadă în ceva; până când n-o dau în fanatism. Da' când îmi suni la poartă, îţi pui figura aia afectată şi-ncepi să-mi turui povestea ca pe "căţeluş cu păru' creţ", chiar mi se încreţeşte părul.

Îţi deschid pentru că ai sunat. Vreau să ştiu cine are tupeul de a atinge regala sonerie. Te văd, te aud; nu mă interesezi. Îţi spun politicos şi dup-asta vreau să-nchid poarta. Să mă întorc la ale mele. Dacă încerci să mă convingi, nu mă faci decât să te vizualizez tranşat şi pus la uscat la mine-n beci. Şi parcă n-am chef să mă murdăresc de sânge de dimineaţă.

Nu, că vezi tu, că el are argumentul minune: "e pentru copii". Aşa, şi? Trebuia chestia asta să mă facă să-mi tremure buziţa? Printr-o magie şi-o vrăjitorie inima să mi se topească, să mă-nmoi şi să-ţi deschid larg poarta şi portofelul? NU MĂ INTERESEAZĂ! Du-ţi povestea în altă parte. Ia-ţi frumos piciorul din pragul meu, mută-ţi mapa în altă parte, fă paşi. Minutele alea pe care le petreci trăgând de mine le-ai putea folosi pe cineva căruia chiar îi pasă de ceea ce ai de zis. Şi-ai crede că-s dresaţi, la stilul în care se agaţă de tine. Presupun că e curs special unde li se spune că "nu" înseamnă de fapt "da", doar că tre' să se chinuie să ajungă la inima ta; să insiste. Dacă nu devii violent, mai există o şansă; şi chiar dacă devii violent, tot mai au speranţe. Şi cică musulmanii sunt fanatici religioşi. Cei care cred asta, nu i-au văzut pe ăştia de strâng fonduri pentru copii; şi-ar fi schimbat ideea despre terorism.

Pentru că e perioada în care se pot dona ăi 2%, ghici care fac ăl mai mare hau-hau: cei care susţin copiii, bineînţeles. Şi pe bune că dacă n-ar avea: 1. figura de ştiri empatice de la ora 5; 2. alura de salvator al umanităţii; 3. intenţia de a te face să te simţi vinovat că nu faci nimic pentru viitoarele flori ale societăţii - n-aş avea nimic împotrivă; 2 la sută al lor, să facă borş cu el. Da' nu se pot abţine; până nu bagă " da, dai pentru câini, da' la săracii copii nu te gândeşti" nu se simt împliniţi.

Frate, cine i-a făcut, să aibă grijă de ei. N-au cum? Să nu-i mai facă. Şi dacă nici aşa nu se poate, ia-i, mă, tu pe toţi acasă, nu-mi veni cu texte demult fumate. Poate că dacă s-ar împărţi prezervative gratis, n-ai mai avea de ce să-ncerci să storci o lacrimă.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Andrea Dworkin se răsuceşte în mormânt - 2

Cică dacă eşti femeie tre' să ai doza aia de solidaritate feminină. Să sari în apărarea femeilor doar pentru că s-a nimerit să-mpărţiţi acelaşi sex; inclusiv în apărarea ăleia de spune inepţie după inepţie. Doar e o luptă continuă între cele două tabere, şi-avem nevoie de fiecare recrut pe care putem pune mâna.

Mai trag un fum din ţigara mea extrem de feminină. De ce aş face front comun cu fiecare femeie din lume? N-am nimic în comun cu cele care aleg să spele şosete şi să schimbe scutece; nici cu alea de se duc de 5 ori pe săptămână la coafor doar pentru a afla ultimele bârfe; nici cu alea de schimbă post după post pentru că nu pot trăi dacă nu ştiu cine mai divorţează şi care s-a mai căsătorit. Nunţi, botezuri, îţ-îţ pe boxe, poşetuţe roz, râsul ăla în călduri, numărul de volănaşe ca problemă existenţială, crize de gelozie, şantaj emoţional, dorinţa nestăvilită de a "lega" pe cineva; nu le pricep.

Că e bătută şi tre' să solidarizezi. Una din două: ori pleci şi scăpi, ori stai şi nu te mai plângi. Că nu obţine postu' ăla de şi-l doreşte pentru că e femeie; da' că nu-l obţii pentru că nu-l meriţi, te-ai gândit? Că e privită ca o jucărie sexuală şi tre' să ne adunăm cu toatele pentru a schimba această părere; nu tot tu ai conturat imaginea asta când ai început să te porţi ca o jucărie? Că vezi tu, că bărbaţii n-au dreptate când ne desconsideră şi tre' să schimbăm acest lucru; scuze, dar dacă au cunoscut anumite specimene, şi n-au avut ocazia să vadă şi altceva, atunci au tot dreptul să "ne" desconsidere. N-ai cum să schimbi o imagine doar prin simpla asociere cu întregul grup. Şi degeaba tu eşti şi frumoasă, şi deşteaptă, şi cu bun simţ; n-ai cum să impui ideea asta când alături sunt mai multe campioane la scuipat seminţe şi eroine în lamentări.

Spunea cineva că femeile gay sunt mai misogine decât bărbaţii. Şi tind să dau dreptate, pentru că au cunoscut mai multe; mai multe laturi, adică. Şi cum să nu fii adept al misoginismului, când ştii că există da, multe femei demne de admiraţie, dar că trebuie să le cauţi bine de tot, pentru că celelalte sunt la fiecare pas? Şi cum să solidarizezi cu ceva ce nu-ţi aparţine?

Nu, nu cred în solidaritate sexuală. Cred că există oameni între oameni, şi acolo poţi să-ţi găseşti asemănarea, nu în Getuţa de la patru.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

I have a dream

Sunt unele zile în care mă cuprinde aşa, un soi de lene de nu-mi vine să dau nici perdeaua la o parte, darămite să fac ceva mai complicat şi mai inteligent. Ştii, alea când te dai jos din pat în slow motion, când pătura e un chin suplimentar, când ar fi perfect dacă ar veni cafeaua gata făcută, direct pe birou, în faţa ta, să nu trebuiască să mai ajungi până-n bucătărie s-o prepari cu mânuţa proprie şi personală.

Şi n-are nici o legătură cu vremea. Putea să fie soarele sus pe cer, rânjind cu toţi dinţii, şi ciripelele să triluiască, şi totul să fie plin de viaţă şi veselie. Lenea mea nu ţine cont de vreme. Vine când vrea, stă cât vrea, pleacă atunci când i s-a făcut lene de mine.

Nu ştiu cum se face că exact atunci când mă pocneşte lenea, se-ntâmplă dezastrul: nema ţigări; în frigider se aude ecoul; şi tocmai atunci aş bea şi-o cană imensă de apă minerală, şi nici n-aş refuza ceva dulce, orice, ambalat frumos şi, dacă nu e prea mare deranjul, cu multă cremă. Şi-o prăjitură, şi poate şi ceva sărat şi da, pot să mă panichez liniştită: încă două ţigări şi rămân fără.

În momentul ăsta am două soluţii: ori mă sui în pat şi-mi depăşesc recordul de somn stând acolo mai bine de 20 de ore, da' mâine dimineaţă tot n-o să am ţigări; ori îmi iau inima-n dinţi şi fac nefăcutul: mă-ndrept leneş spre magazin. Cei care au experimentat genul ăsta de dilemă şi genul ăsta de lene ştiu că doar a doua opţiune e acceptabilă. Aşa că tărăşte-te, Camelia, pân' la şifonier, trage două-trei hăinuţe pe tine; rostogoleşte-te înspre tenişi, chinuie-te să legi şireturile, apucă cu dibăcie cheile şi, până să ieşi pe poartă, hotărăşte-te în ce parte s-o apuci. Nu-i bai, în 15 minute eşti înapoi în pijamale, da' tot cam pe-atât îţi ia să te pregăteşti spiritual pentru o ieşire din leneveală.

Aşa că am un vis. Măreţ, sublim, care ar schimba lumea; care ar face oamenii să se ţină fericiţi de mânuţe şi să creadă în acelaşi ţel; care ar fi rezolvarea tuturor problemelor şi poate ar aduce pacea-n lume: magazinul de la câteva străzi depărtare, ăla unde găsesc tot ce-şi doreşte sufleţelul meu, să facă livrări. Să dau telefon, să turui lista şi-n maximum juma' de oră "delivery boy" să se prezinte la mine, cu sacoşa şi nota de plată. Da, ştiu, e greu de realizat, dar ce-ar fi lumea fără idealuri măreţe?

Pân' la următoarea lene, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.61

Încă una de duminică, de stare, de...


R.E.M. - Drive de Stella78

Maybe you did, maybe you walked,
Maybe you rocked around the clock.

Enjoy!

Aşa grăit-a Guru-ul - p. 3

Dintr-o carte proastă pe care am citit-o în nenumărate rânduri mi-a rămas o chestie: mereu trebuie să ai grijă de persoana numărul 1; adică de tine. Pentru că ceilalţi, oricât de bine intenţionaţi ar fi, oricât de mult le-ar păsa de tine, oricât de acolo ar spune că sunt, cel mai sigur tot la ei se vor gândi prima dată. Şi dacă n-ai tu grijă de tine, nu poţi băga mâna în foc că altcineva o va face.

Asta m-a ridicat de fiecare dată. Asta şi ideea că, într-un fel sau altul, totul se întoarce, mai devreme sau mai târziu. Şi dacă e mai târziu, atunci e foarte posibil să te lovească mai tare decât ai dat, dar poate aşa vei şti să nu mai loveşti şi-a doua oară.

Am învăţat că e bine să te porţi cu oamenii aşa cum se poartă ei cu tine. Faza cu "întoarce şi celălalt obraz" e so last year. Nu faci decât să te trezeşti cu vânătăi, şi cel mai probabil nici un sfânt nu-ţi va mulţumi pentru chestia asta. Martiriul nu e pentru mine; poate pentru că toţi martirii sunt morţi şi nu cred în grăbirea momentului final.

Gesturi; mai mici sau mai mari, toate îmi întăresc şi-mi conturează o părere. Cuvintele le ţin minte pentru că te bucură şi dup-aia te lovesc. Aşa că le ţin minte pe toate nu pentru că am o memorie de elefant, ci pentru că e singurul mod în care pot şti pe cine şi când să cred.

Cred că încăpăţânare în faptul că nu există situaţie fără ieşire, că nimic nu-i atât de negru pe cât pare, că dacă vrei poţi. Şi-aşa mai trece o zi. Şi-altele după ea, până când vezi că-i aşa cum zic eu. Şi dacă asta se bate cap în cap cu faptul că unele chestii nu pot fi schimbate nici dacă te rostogoleşti de trei ori şi te transformi în muscă, cu atât mai bine. De-ar fi totul mult prea clar, deja n-ar mai avea nici un farmec.

Iar dacă afli că eşti fără milă, umflă-te în pene. Deja eşti mai puternic. Pentru că altuia nu i-ar fi de tine; iar dacă i-ar fi, probabil s-ar uita fără să te-ajute. Să vadă cât rezişti.

Mi-am îmbrăcat hainuţa albă de guru în după amiaza asta. Şi nu pentru că e duminică; pentru că unele lucruri se văd mai bine scrise. Pentru că trebuia să mi le aduc eu aminte, înainte de a putea să crezi în ele.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Cabine de telefon

Uneori mi-e dor de perioada aia în care, dacă voiai să dai un telefon, trebuia să te deplasezi până la fix-ul aşezat strategic. Să te asiguri că nu e "cuplajul" pe linie, să te chinui să formezi corect numărul şi dup-aia să anunţi rapid ce aveai de anunţat. Dacă n-aveai fix acasă, una din două: ori te duceai pe la vecinii mai avuţi şi atentai la fix-ul lor, ori căutai un telefon public, te scotoceai de monezi şi, la fel, comunicai chestia aia importantă.

Acu', mobilul să trăiască. Poţi găsi pe cine vrei, oriunde, oricând. Să ne înţelegem că eu cu telefonul propriu şi personal n-am nici o problemă. Ba chiar mă-nţeleg atât de bine cu el şi cu "agenda" mea, încât mi-ar fi greu de tot să trebuiască să mă întorc la ăla cu disc.

Da' nu, că vezi tu, că unii nu pricep că faptul că ai mobil nu înseamnă că ai şi liber la disecat probleme personale în public. Fără să te deplasezi din grupul în care eşti pentru a găsi un colţ mai retras să spunem, pentru a bla-bla-bla în voie. Şi-uite aşa te trezeşti că ştii şi ce-a gătit, şi ce culoare au şosetele, ba chiar şi ce poziţie preferă în pat. Nu ţi le spune în faţă pentru că, de, nu te interesează şi, în plus, n-aţi ajuns încă la gradul ăla de amiciţie maximă, dar nu se sfieşte să le spună la telefonul bine lipit de ureche.

Să nu ascult dacă nu mă interesează? Foarte adevărat. Da' cum să nu aud dacă tu-mi stresezi timpanul, la doi metri depărtare, şi nici măcar nu încerci să vorbeşti mai încet? Nu mă interesează nici câte boabe de fasole ai pus în ciorbă, nici că ai febră musculară de la masaj. Şi, mai mult de-atât, opreşte-te dacă ai de gând să dai detalii, pentru că nu, nu vreau să te vizualizez în neglijé transparent; de ce nu poţi descrie cum a fost la munte, când aveai straturi de haine peste tine? Nu eşti din categoria persoanelor pe care aş vrea să le văd dezbrăcate, de ce insişti să mă spamezi cu imaginea?

Deja ştiu repertoriul; e previzibil. Şi n-am chef să te mâţâi în receptor lângă mine, pentru că numai de tine mâţâită n-am chef. Şi nici să urli lângă mine că orice, nici să ştiu istoria întregii familii, nici cum ai călcat frunzele de viţă de vie pentru sarmale, pe bune, nu mă interesează nimic din ce te încăpăţânezi să nu transmiţi telegrafic, ci cu amănunte dintre cele mai detaliate. Mobilul ăla îşi are utilitatea lui; şi nu e să-mi faci mie capul mare.

Pentru un motiv din ăsta vreau telefoanele fixe înapoi. Cum e puţin probabil să se întoarcă, pot oricând să sper că te lasă bateria, şi n-ai încărcător la tine, şi-ţi mai pică şi reţeaua, ba poate chiar îţi expiră cartela. Visez cu ochii deschişi.

Pân' la următoarele detalii, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.60

De stare.


The Fray - Heartless de Mplay

Enjoy!

Coliba vraciului

În fiecare primăvară mergeam la cules de pelin. În primă fază pe un câmp, lângă o baltă, undeva pe unde trecea din când în când trenul, şi trebuia să te dai de pe şine, să nu te taie trenu', pentru că asta ar fi fost destul de grav. Dup-aia câmpul s-a transformat jumătate în fabrică de Coca-Cola, jumătate în cimitir. Şi-un timp am continuat să adun pelin de pe lângă baltă, şi-apoi i-am lăsat doar pe ai mei să se ocupe de partea asta. Da' încă mai fac cură cu pelin în fiecare an.

Cu păpădiile nu prea le-am avut, da' doamna mamă se dispera şi după ele. Muşeţelul se aduna din afara oraşului, tot de pe câmpuri uitate de alţii. Pentru tei se căţăra taică-meu prin copaci şi da, încă mai vezi pe Domnească lume cu scăriţe şi sacoşe, care deposedează copacii de flori. Să fie pentru ceai.

Şi ştiam plante pentru insomnii, pentru dureri de bură, pentru stomac, pentru ficat şi pentru toate chestille care se îngrămădesc în mine. Dacă nu aveam planta în forma ei originală, pac! ceaiul la pliculeţ. Başca un regiment de suplimente alimentare pe bază de plante. Le-am încercat, au mers. Nu cred că-s "leacuri băbeşti" şi fără de sens, chiar ştiu că merg.

Şi-aud zilele trecute că vor să le scoată de pe piaţă. Zvon, am zis. Şi-apoi am văzut că zvonul se-nmulţeşte, şi cică e pe bune. Nu, nu mă interesează teoria conspiraţiei; puţin îmi pasă dacă se scot pentru că s-au gândit unii că nu-s bune, sau doar din motive de monopol farmaceutic. Prea puţin mă interesează scopul, atât timp cât pe mine mă atinge rezultatul. Aveam o relaţie specială cu pilulele din plante; şi cu ceaiurile alea pe care le studiam, le comparam şi dup-aia nimeream cu câte 3 în geantă. Şi-acu' să aflu că vor să le scoată, să le desfiinţeze, să le omoare, biata mea inimă nu poate suporta. Şi mai că m-aş duce să-mi iau un Extraveral, da' acu' nu mai ştiu sigur dacă Extraveralul e inclus pe lista neagră, sau a scăpat ca prin urechile acului. Şi să nu se mire nimeni dacă mă apuc de preparat pastile; dacă noul meu hobby va fi strivitul şi maceratul de plante; dacă îmi voi fi găsit vocaţia în vraci. Câmpuri sunt multe şi dacă voi avea chef de supliment ierbos, care nu se mai găseşte în farmacii, cine o să mă oprească? La urma urmei, am auzit de bomboane Raffaello de casă; cât de greu poa' să fie să faci şi Extraveral de casă?

Pân' la următoarea idee, la bună vedere!

Yo mama

Când vine vorba despre mine şi copiii şi spun că nu, nu vreau să contribui la popularea planetei, de cele mai multe ori vine replica aia: "dacă mama ta ar fi gândit aşa..." Degeaba m-aş agita să explic că 1. nu-mi plac; 2. nu sunt eu aia care să împingă un căruţ; 3. chiar dacă mi-ar plăcea, m-aş gândi înainte dacă am cum să-l cresc fără să plângă după o ciocolată şi aş ajunge la concluzia că cel mai probabil nu. Vajnicii apărători ai maternităţii vor veni imperturbabili cu aceeaşi replică; de parcă şi-au luat doctoratul în "cum să spui asta mai cu patos".

E simplu: dacă doamna mamă ar fi gândit aşa, cel mai proabil eu n-aş fi aici, scriind despre asta. E la mintea cocoşului. S-ar fi găsit în schimb alte doamne mame care să scoată pe bandă rulantă Camelii după Camelii şi dintre toate, una poate că s-ar fi nimerit să fiu eu. Şi dacă nu, ghinion! Dacă ar fi fost ghinion, eu n-aş fi avut cum să mă gândesc la asta, pentru că n-aş fi existat; nu m-ar fi afectat, nu m-ar fi atins cu nimic. E ca şi cum ai spune " dacă mama lui Hitler s-ar fi gândit înainte dacă să păstreze sau nu sarcina..." Nu, nu s-a gândit. La fel, ghinion.

Degeaba-mi spui acu' după 27 de ani că nu gândesc ok nevrând copii, pentru că dacă mama... Întoarce, frate, timpul; dă-l înapoi; fă-o pe doamna mamă să se răzgândească. N-ai cum. Şi-atunci de ce-mi vii cu replica asta obosită? Nici măcar un sfert de argument nu este. E aşaaa, hai să ne jucăm de-a ce-ar fi dacă n-ar fi. Inutil şi stupid.

Iar faptul că doamna mamă a avut geniala inspiraţie de a nu gândi ca mine, nu înseamnă că şi eu tre' să fac acelaşi lucru. Am trecut de perioada în care fiicele trebuiau să calce pe urmele mamelor; şi idealul meu în viaţă nu e să fiu ca mama. Mi se pare pierdere de timp să vrei să recreezi viaţa altcuiva. Una ai, şi pe aia s-o faci copia fidelă a ceva ce a fost deja? Exist - indubitabil. Mai e loc de încă unul? La fel, indubitabil. Dar vreau asta? Nici în ruptul capului. Aşa că las-o pe mama în pace, pentru că deja trecem la altă categorie; yo mama. Şi nu se ştie cine cedează primul.

Pân' la următoarea sprânceană ridicată, la bună vedere!

Pierdut

Bunică-mea era ortodoxă. Ca orice ortodox care se respectă, avea o slăbiciune pentru sfinţii catolici. Sfântul Anton era în top. Şi-avea o cărţulie specială, moştenită din vremuri de demult, în care erau tot felul de rugăciuni, pentru diverse chestii: de la însănătoşire, la reuşită la examene. Cea care m-a fascinat a fost aia pentru găsirea lucrurilor pierdute. Teoretic, dacă pierdeai ceva, te duceai la rugăciunea cu pricina, şi sfântul Anton se ocupa personal de găsirea chestiei pierdute; sau se ocupa de tine, altfel încât să te duci direct la locul în care ai pierdut ce-ai pierdut tu acolo. Ştiu c-am încercat-o şi eu; n-aş putea spune sigur dacă mi-a ieşit sau nu. Nu mai ţin minte, ca să spun drept. Dar cărţulia există încă, cu tot cu rugăciune; pusă bine de mine.

Dacă nu te încântă sfântul, atunci poţi încerca altceva: pui toate oalele din casă cu fundu' în sus. Şi clar găseşti ce ai pierdut. Dacă n-ai oale, sau nu vrei să-ţi baţi capul cu ordinea de după, apelezi la varianta prescurtată: o ceşcuţă cu fundul în sus. Şi-o laşi aşa acolo, până când găseşti, sau până când uiţi ce-ai pierdut, şi treci mai departe.

Dacă ai pierdut bani, stai fără grijă; nu-i vei găsi. Dar clar cineva se va bucura de ei, deci nu-ţi face sânge rău. Totul e spre bine. Dacă ţi-ai pierdut pisica, faci ca mine: o cauţi până înnebuneşti; pui anunţuri, dai mass-uri, vorbeşti cu amicii să răspândească vestea, poate-poate. Nu, de cele mai multe ori n-o vei găsi. Da' e posibil s-o găsească altcineva şi s-o păstreze, şi te poţi amăgi cu gândul că-i va fi bine. Dacă pierzi în mod inexplicabil o bijuterie, există două variante: ori n-o mai găseşti never-ever; ori o găseşti şi, dacă te încăpăţânezi s-o porţi, o mai pierzi de câteva ori, până când n-o mai găseşti deloc. Asta e şusta cu biju-urile: dacă nu vor să stea la tine, nu stau şi pace bună. Dacă ţi-ai pierdut cheile, schimbă yala. Dacă ai obiceiul de a pierde orice, obişnuieşte-te cu ideea; asta e. Nu ţine de a fi mai atent; ia-o ca pe-un talent rar întâlnit: acela de a pierde lucruri pe care alţii nu le-ar pierde nici într-o mie de ani. Crede-mă pe cuvânt, eşti aproape unic.

Şi tot din categoria pierderilor: dacă-ţi pierzi capul după cineva, slabe şanse să ţi-l regăseşti curând; dacă-ţi pierzi minţile, rareori îţi vor fi înapoiate; dacă-ţi pierzi sufletul, îl cauţi până-ţi pierzi şi trupul. Dacă te pierzi pe tine, îţi trebuie timp pentru a te regăsi dar, de cele mai multe ori, ai şanse de reuşită; trebuie doar să vrei. Şi dacă-ţi pierzi şirul gândurilor, ia-o de la capăt; reciteşte şi poate-ţi revii. Poate.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

E pavat cu bune intenţii

Cică era mai simplu în copilărie. Puteai face ce vroiai, fără să tragi prea mult consecinţele. Eu zic că doar aveam memoria mai scurtă şi orice ar fi părut grav se ştergea mai uşor, cu primul pahar de suc la dozator sau îngheţată la cornet; ba chiar c-o gumă cu surpriză. Şi pentru că nu ne puneam prea multe întrebări existenţiale; sau ni le puneam, da' nu le numeam aşa de pompos. Pur şi simplu te-ntrebai, găseai sau nu răspunsul, treceai mai departe; nu stăteai să le întorci pe toate părţile posibile, nu te complicai, nu-ţi creai dileme. Eu aşa cred.

Din categoria "dileme de adult", ce contează mai mult: intenţia sau rezultatul?
Mă căţărasem pe garduri să adun frunză de viţă de vie; da, pentru sarmale. Intenţia? Să adun frunză de viţă de vie pentru sarmale. Rezultatul? Se pare că se chema furt, pentru că nu-mi aparţinea; n-a contat că era peste gard deci, teoretic, nu era proprietatea nimănui, ci bun public.

Vrei un post la care mai râvneşte cineva. Intenţia - să-ţi fie ţie bine. Rezultatul - dacă-l primeşti, altcineva va suferi, pentru că n-a fost cel ales. Poate nu e cel mai grozav exemplu, dar poate fi aplicat în multiple situaţii.

Şi mi se strepezesc dinţii când aud că "a avut cele mai bune intenţii". Păi, nu-mi pasă, frate, ce intenţii ai avut tu; cu ce gând te-ai trezit dimineaţa, te-ai târât pân' la ibric, ai dezvoltat intenţia cât timp mai erai încă în papuci de casă şi dup-aia ai dat fuga s-o transformi în faptă. Poate chiar ai avut cele mai onorabile intenţii; da' nu-ţi vede nimeni intenţia, îţi vede produsul finit. Şi dacă se-ntâmplă să dai greş cu el, atunci poţi inventa nu'ş ce intenţii care să te scuze. Cu regret te informez, intenţia nu se pedepseşte; dar nici nu poate fi folosită drept scuză.

Pentru că nu mai trece totul cu un cubuleţ de zahăr, ia intenţia aia; întoarce-o pe toate părţile, vezi dacă se pupă cu ce ar trebui să iasă în final, şi de-abia dup-aia aruncă-te după ea. S-ar putea ca buna ta intenţie să se transforme în sânge pe pereţi. Să explodeze cât încă o mai ţii în mână şi să te trezeşti fără degete; sau, mai rău, fără o bucată considerabilă din tine. Bye-bye bune intenţii, hello păreri de rău. Şi pe bune că d'asta ai neuroni. Să-i foloseşti, oricât de greu ar părea la început. În timp e posibil să-nveţi cum; dacă nu, renunţă la intenţii. E mai sigur pentru toată lumea.

Pân' la următoarele revelaţii, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.59

Liber la interpretări.



Enjoy!

Fals cosmetic

Dacă mi-aş băga oricând degetele în toate fardurile dintr-o trusă de machiaj, cutia cu gene false nu mă atrage. Stau ele liniştite acolo, aşteptând să fie prelucrate şi lipite peste alea originale, şi nu mă tentează să le pipăi. Pot fi ele cele mai fine, cele mai şmechere gene false ever, pe mine mă dă peste cap faza că-s false. Dacă le văd deja montate, nu mai am nici o problemă; ba chiar e foarte posibil să nu mă prind că nu-s naturale. Dar, atât timp cât nu sunt însoţite de elementul uman, mă sperie. Puţin.

Puţin mai mult mă sperie unghiile false. Nu alea de le cumperi de la magazin, şi le lipeşti, şi ţin puţin timp, dar îndeajuns încât să-ţi faci damblaua de a avea unghii lungi. Nu, alea sunt ok. Le văd ca pe o joacă. Ce mă sperie cu adevărat sunt alea lucrate cu gel, peste unghia proprie şi personală, pe care tre' să le scoţi cu drujba dacă vrei să-ţi mai vezi vreodată degetul iniţial.

Şi-am văzut, frate, multe tipuri, pe multe gagici. Mai rotunde, mai pătrate, mai lungi sau mai împopoţonate. Arme albe, zic, şi nu-mi schimb părerea. Păi cum altcumva, când le vezi groase, nefireşti pe degete, total nepotrivite cu conformaţia şi structura mâinii? Puţine gagici am văzut care să-şi fi făcut unghii false şi chiar să arate uman. În rest, parcă le-am modelat eu; eşec total, pentru că toate le vor luuuungi şi încondeiate ca un ou de Paşti. Incomode, violente, inestetice. Mă sperie.

Ultimele pe listă, bugabu-ul total, sunt lentilele de contact. Adică ai aşa, nişte bucăţi de sticlă pe care ţi le bagi în ochi, de bună voie şi nesilită de nimeni. Le îndeşi să intre ca lumea, poţi să le mişti pe glob, dup-aia îţi bagi degetu'-n ochi şi le scoţi. AAAAAAAAA! Teroare maximă.

Recunosc, m-a fascinat ideea de a-mi schimba culoarea ochilor; în ceva ciudat, turbat, eventual câte o culoare în fiecare zi. Da' când am văzut cum se pun, mi-a trecut şi chef, şi entuziasm, şi tot. Başca picăturile pe care tre' să le pui; pic, pic în fiecare ochi. Reci, umede, de-a dreptul terifiante. Relaţia mea cu ochii de altă culoare s-a terminat înainte de a începe; am ras total şi intenţia, şi ideea. Mai bine pentru sănătatea mea mentală.

Concluzie? Ce nu fac femeile pentru frumuseţe (sau pentru schimbare)... Spun ok, până-n momentul în care simt falsul; atunci s-a dus totul.

Pân' la următoarele revelaţii, la bună vedere!