Viena calling

Recunosc cinstit că, până săptămâna trecută, nici n-auzisem de NH Hoteles. Cu toate că e al treilea lanţ hotelier din lume, fondat în 1978 şi cu 347 de hoteluri la activ. O fi, nu zic nu, da’ eu nu ştiam de el... În aceeaşi ordine de idei, până săptămâna trecută n-am câştigat nimic; concursurile nu ţin cu mine, şi pace bună. Dar săptămâna trecută, PADABUMBANG! Ştii codurile alea pe care le tot trimiteam eu prin sms? Aha, ziceai că n-or să meargă, că n-am cum să câştig, că e pierdere de timp. Io-te că, pân’ la urmă, tot tastatul ăla a fost bun la ceva: sunt în Viena. Viena, Austria. Am câştigat o vacanţă de 5 zile, şi-am zis să aleg o destinaţie cât mai clasică cu putinţă.

Stau ca boss-ul la NH Belvedere, într-o cameră portocalie şi da, am wireless, pot vorbi cu tine din cameră, şi tare cred că ţi-ar fi plăcut, pentru că e o clădire veche, restaurată, şi de la fereastra mea văd şi castelul Belvedere, şi Grădina Botanică. Clar ţi-ar fi plăcut.

Ştii că nu zâmbesc decât cu motiv şi că trăiesc în prezent, nu neapărat pentru viitor. Cred într-o lume mai bună actuală, iar dacă cineva vrea să contruiască lumea viitorului şi-o pot simţi pe pielea mea, de ce m-aş împotrivi? Ideea e în felul următor: când i-am văzut pe toţi zâmbitori, plini de viaţă şi de voie bună, am zis c-am ajuns într-un univers paralel. Tipa de la recepţie m-a întâmpinat c-un zâmbet larg, băiatul cu bagajele mai avea puţin şi-mi desena şi mie un zâmbet pe faţă, azi-dimineaţă când m-am dus să mănânc la bufet auzeam şi vedeam doar „bună dimineaţa”. Toţi angajaţii sunt mult prea prietenoşi. Oricine altcineva ar fi fost mai mult decât încântat, da’ ştii că pe mine prea multă bună dispoziţie mă ţine în alertă.

Aşa că m-am dus să mă relaxez la spa. Masaj, saună, alea-alea, până să mă dezmeticesc m-am trezit c-un kit de cosmetice. Gratis. Gel de duş, şampon, săpun, pieptene, toate pentru mine. Toate Agua de la Tierra. Îţi dai seama că le-am examinat cu atenţie, să nu fie vreo şmecherie la mijloc. Nu era. NH au gama proprie de cosmetice care, în ton cu conceptul pe care-l susţin, are ambalaje oxo-biodegradabile. Da, ştiu, şi mie mi se limbă-plimba-n gură. Pe scurt, ambalajele se degradează în 7 ani în loc de 400; să mai zici că nu există progres tehnologic.

Concept? A, da, ziceam de concept. Ţi-am zis că-s zâmbitori. Sunt friendly şi eco-friendly. Susţin ideea de Wake Up To A Better World, sunt zen şi feng-shui. Cred în puterea omului de a schimba şi proteja planeta, au redus utilizarea energiei convenţionale, fac economie la apă, au surse de iluminat ecologice, d’astea. Monitorizează consumul de apă, calculează amprenta de carbon, din 2008 încoace tot mai bifează câte ceva pe listă. Sunt ecologişti rău de tot.

Ei, normal că n-am întrebat în jur. Când i-am văzut aşa „verzi”, m-am baricadat în cameră şi le-am studiat site-ul din scoarţă-n scoarţă. Ştii că-ncearcă să schimbe „nu se poate” cu „sigur că pot”? Da, ştiu că se mulează pe ce zic eu, că dacă vrei, poţi, da’ asta o zic eu. Ăştia-s un lanţ întreg care încearcă să pună-n practică filozofia mea.

Am încercat să-l enervez pe valet. Ştii cât pot fi de enervantă dacă-mi propun, nu? L-am pus să-mi explice cum funcţionează aerul condiţionat, să-mi repete de vreo 50 de ori că am voie să atac mini-barul, mă rog, am vrut să testez faza cu energia pozitivă. N-a crâcnit; n-a ţipat la mine, n-a strâmbat din nas, nimic. În locul lui, m-aş fi strâns de gât; a plecat după ce m-a asigurat că pot apela oricând la el. Bizar.

Şi mi-au mai dat şi-un bilet, să văd picturile lui Klimt. Asta m-a dat pe spate. Am văzut Judith. Habar n-am dacă aveam voie să fac poze, da’ am făcut una special pentru tine. Asta cred c-a fost aşa, tehnică de relaxare, poate-poate mă fac să zâmbesc. Au reuşit. Unde mai pui, că aveam şi transport gratuit, da’ am preferat să merg pe jos; măcar să am motiv să mai profit de-un masaj.

Ce-am mai făcut... Am pierdut vreo 2 ore la fitness, le-am numărat premiile pe care le-au obţinut până acum. 45, printre care European Hotel Design Award, European Commission GreenBuilding, Solar Award şi Environment Award. Deci faza cu „a better world” nu-i doar de faţadă. Cred. Sper.



Mda... ce să-ţi mai zic? Mâine mă-ntorc acasă. Da, normal că mi-am făcut de cap prin magazine. Responsabil. Adică mă-ntorc fără nici un ban. După ce-am dormit la Belvedere, în Timişoara cred că dorm în gară până-mi vine trenul. Ba da, e un hotel NH în Timişoara; e unul şi-n Bucureşti, dar premiul meu presupunea sejurul în Viena. După ce trec graniţa înapoi în România sunt pe cont propriu.

Ei, mă descurc eu... Hai că te las, mă duc să dorm. Nu de alta, da’ mi-am calculat amprenta de dioxid de carbon, şi am ajuns la 125 de kile doar prin călătorie. Nu pun la socoteală restul chestiilor nocive pe care le-am făcut între timp. Şi nu, nu-s mai responsabilă, am fost doar curioasă. Somn uşor!

SuperBlog 2011, etapa 13.

The morning after grimmcocaine - p.1 Când îmi tună de-o postare

Telefon înseamnă eu şi Siemens-ul meu primordial.

Luna înseamnă mâncare rotundă. Caşcaval rotund cu găuri rotunde.

Găurile pătrate nu se numesc găuri. Se numesc paturi.
Pentru că sunt pătrate.
Ca rebusul.
Ca şah-ul.
Ca un cap pătrat.
Eu tunsă emo sunt cap pătrat. Câteodată sunt emo fără să fiu tunsă pătrat.
Eu cu breton de japoneză.

Emo nu fumează.
Şi continui să fumez... ei, nu mor eu din asta. Sper.

Un X încape perfect într-un pătrat. X de la X-Files.
Pisicile nu înţeleg X-Files. Se ceartă ca pisicile: "soro, ce ai soro?"
The truth is out there!

Câteodată ascult muzică care a trecut prin Von Teese.
Manson arată bine pe post de Gioconda. El a fost modelul iniţial. Cânta despre un tren.
Nu-mi plac trenurile atât de mult.

Metrou înseamnă japonezi şi peşti. Fără breton japonez. Doar sardine în metrou.
Conserve de peşte. Din copilărie. Fără cheiţă.

Copilăria noastră avea guriţă.
Zâmbea în inimioară.

Diminutivele vin cu zahăr.

O ciocolăţică e mai bună decât o ciocolată întreagă.

Făceam baie rar când eram copii. Sâmbăta, cu săpun şi oţet de mere în păr.
Acum facem baie rar doar dacă suntem bolnavi.
Şi luăm antibiotice. Şi e febră cu cap greu şi cald de pătură, cald de boală.
Şi mama îmi dădea ciocolăţică pentru că luam antibiotice. Şi atunci nu făceam baie.

Îmi place, îmi place:) E funny, şi pufi, şi real. Chestiile mici ar trebui să ne facă să zâmbim, nu?

Chestiile mici...
Am o colecţie de chestii mici de la ouă Kinder. Şi nu zâmbesc.

Mă gândesc la pescăruşi beţivi care dansează.
Mă gândesc şi la fetele care au păduchi. Au când spun băieţii că au.
Băieţii de până-n 14 ani.

Mă gândesc la Deneuve. Cum e tristă. Tristă fotografie, tristă Deneuve.
Dacă o strig tare, aude?
Dacă o strig frumos, mai este tristă?
Poate vrea bomboane.

Eu am primit flori şi am primit bomboane.

Acum există facebook, unde toţi trimit flori şi bomboane. Ploaie de bomboane. Cu fulgere.
Îmi place când fulgeră. Doar pe facebook nu fulgeră.
În rest, facebook face de toate.

Nu neapărat plouă când fulgeră.
Dar neapărat plouă până ajung acasă.
Când intru în casa, se opreşte ploaia.
Când abia intru în casă şi abia se opreşte ploaia, sunt frustrată.

Nu mulţi recunosc când sunt frustraţi.
Azi sunt frustrată şi frustrată nu înseamnă fustă cu brusturi. Nici frunză cu brusturi.

Am senzaţia că 1990 a fost acum un an.

Un număr de telefon inexistent.

Călugăriţele catolice fumează Pall Mall roşu.
Şi aş vrea un tricou cu mine. Fumând. Sau nu.
Un tricou cu geografia mea.
Poate aşa voi fi bună la geografie.

Ne place, da, ne place - p.98

O casetă albastră; identică cu cea neagră. Primul cadou.
Ascultate la casetofon alb, rusesc. Şi mai apoi în fotolii cele mai comode. Pe atunci scriam cu pixul pe hârtie. Pe atunci scriam. Pe atunci Lacrimosa se simţea, fără să fi trăit Lacrimosa.
Îți mai aduci aminte, doamnă?

Pe atunci multe propoziţii puteau să-nceapă cu "eu niciodată..." Multe erau "eu niciodată". Multe au devenit "eu am..."
Îți mai aduci aminte, doamnă?



Enjoy!

Neuronul meu

Prin '92 am învăţat Basic. Multe rânduri scrise manual, pentru a-mi ieşi o linie. Ca să faci un joc, trebuia să scrii pagini întregi. Ca să încarci un joc, băgai caseta în casetofon şi, după vreo juma’ de oră de bipuri stresante, dacă nu se înţepa nimic, aveai şansa să joci ceva alb-negru, 2D – probabil –, nu cu mult mai dificil decât Tetrisul, dar care pe vremea aia era Mecca. A urmat perioada Mario şi mult, mult mai târziu Solitaire, Quake, WoW, başca jocurile actuale, în care eşti deja 3D pe bune. Calculatorul e pentru jocuri prea puţin complicate, net, muzică şi filme.
M-am adaptat pe cât am putut. Nu joc nimic mai complicat de WoW. Neuronul meu nu permite.

Prin '95 am primit cadou un walkman. M-am bucurat nespus, pentru că puteam finalmente să ascult ce muzică voiam, când voiam, cât de tare voiam. Se mai prindea banda, trebuia să derulez cu dexteritate pentru a ajunge exact la începutul unei melodii, da’ nu mă deranja. În timp, am ajuns la un mp3 player. Doi giga de muzică, fără display, cu un volum destul de puternic.
M-am adaptat pe cât am putut. Fără mp4, Ipod şi alte drăcii de genul ăsta, care mi-ar complica prea mult existenţa. Mp3-ul e pentru ascultat muzica mea, fără să facă giumbuşlucuri. Neuronul meu nu permite.

Prin '99 am avut primul telefon mobil. Era o cărămidă decentă. Siemens, alb-negru, cu un ecran de aproape 2 degete, din cauza căruia am început eu să port geantă. Nu încăpea în nici un buzunar. Când i l-am pasat lu’ taică-meu, îl căra în sacoşă. Au urmat diverse modele, diverse mărimi, nu foarte complicate. Atât timp cât mă ţine bateria, mă declar mulţumită. Actualul cică e deştept rău. Îl am de câteva luni, şi încă nu ştiu exact tot ce face. Din punctul meu de vedere, poa’ să facă şi mâncare, până descopăr eu, va trebui să-l schimb. Telefonul e pentru vorbit.
M-am adaptat pe cât am putut. Nu vreau să trec pe touch screen. Neuronul meu nu permite.

Am trecut de la filme transferate de pe hard pe hard, la cd-uri, dvd-uri, stick usb. De la monitor CRT, la LCD. Am acelaşi comp, cu aceeaşi configuraţie, de 5 ani încoace. Singura chestie pe care i-am upgradat-o a fost Ram-ul. În rest, pentru chestiile pe care le fac eu cu el, se mişcă rapid. Rareori se-nţeapă, nu pică decât atunci când prind vreun virus, merge în acelaşi ritm cu mine.
Viteză... Da, îmi place viteza. Aia creată de mine, nu neapărat cea artificială. Pentru că, în materie de tehnologie, totul se mişcă atât de rapid încât suntem deja la nivelul următor, până să mă prind eu de existenţa nivelului anterior.

Da, în Cartea Recordurilor a intrat cel mai rapid procesor: 8,4 GHz. Asta tre’ să fie foarte rapid, din moment ce eu încă mă-nţeleg bine cu procesorul meu, de 2,4. Fără probleme. Şi nu spun că viteza mileniului 3 e un lucru rău. Departe de mine gândul. Doar că neuronul meu procesează mai greu această viteză. Alţii poate o procesează instant, alţii poate deloc. Eu, una, aştept de la viteză pastila nemuririi; aia pe care o aşteaptă şi Yoko Ono. Pentru că, dacă o am pe aia, neuronul meu va pricepe şi viteza tehnologică.
În timp.

SuperBlog 2011, etapa 12.

Speranţa moare ultima

Nu ţi se dă mai mult decât poţi duce. Dacă ai umerii mai laţi, poţi duce mai mult. Dacă eşti mai slab, accepţi cât ţi se dă. Când ţi se ia, nici măcar nedreptăţit nu te simţi. Zici că aşa trebuie să fie. Păi, cine să fiu eu, să am dreptul la atâta fericire? Striveşte-mă, şi-o să cred că merit.

"I can’t think of anything lonelier than spending the rest of my life with someone I can’t talk to, or worse, someone I can’t be silent with." (Mary Ann Shaffer)
Repetă-ţi asta. Fă-ţi-o biblie. Citate stupide, după care am zis că nu mă mai iau, dar care mă bântuie. Şi mai era ceva; o frază spusă de Johnny Depp. Cât de trist să te bântuie ceva ce-a zis Johnny Depp?

Şi-apoi fraze repetate în telefon, în dimineţi trecute. O voce care nu se mai întoarce, dar care-mi spunea de fiecare dată că o să fie bine. Că o să-ţi treacă. Că te cunoaşte şi că o să fie bine. Nu mai cred asta, spusă de oricine altcineva. Atunci credeam. Vocea aia o credeam.

Primul instinct e să dau telefon. Mă opresc la timp, pentru că ştiu că nu mai are cine să-mi răspundă. Nu mai face nimeni front comun cu mine, nu-ţi mai spune nimeni că n-ai făcut bine, nu mă mai ridică nimeni.

Construiesc încet, cu grijă. Cub după cub. Orice castel se dărâmă dacă ştii cum să-l ataci. Castelul meu a rămas la stadiul de ruine. Blestem să fie ăla de-mi dărâmă fiecare piatră, oricât de bine aş crede c-am lipit-o? Ridică-ţi blestemul. Rog cu toată forţa, şi puterea, şi tăria. Poate aude cineva. Urechi surde. Şi mai pun o piatră, în speranţa că una dintre ele va fi ultima.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p. 97

Din amintiri dezgropată.



Enjoy!

Cafea înlănţuită

Îmi place să-mi beau cafeaua în cană. Din aia sănătoasă, de 250 ml, plină ochi. Să fie fierbinte, delicioasă şi asezonată c-o ţigară. În rest, dacă e de fiţe, o beau şi din ceşcuţă, dacă e la serviciu o beau şi din pahar de plastic, puţin contează forma, atât timp cât e cafea.

Dar - şi aici apare dar-ul - mă disperă literalmente cănile termoizolante. Să ne-nţelegem că n-am nimic cu ele atât timp cât ai plecat în expediţie şi ţi-ai luat cafeaua cu tine. Sau dacă eşti în maşină şi, nah, mai greu cu cafeaua în pahar de plastic. Nu. Mă enervează cănile termoizolante la muncă.

Dai play la maşinăria aia de dă cafea în păhăruţe drăguţe din plastic; mai mulţi de play. Şi dup-aia răstorni păhăruţ după păhăruţ în cana cu pricina. Bleah! Îmi aduce aminte de cineva care spunea că nu mănâncă salată boeuf pentru că aia-i mâncare care a mai fost mestecată o dată. Aia nu mai e cafea; e cafea care ar fi trebuit să fie băută o dată.

Şi nici asta n-ar fi atât de enervant, dacă nu le-ai vedea pe toate, fiecare cu cana ei. Diverse culori, acelaşi model. Ţinând-o preţios de toartă şi bând de parcă sunt la dineul regal. E ultimul trend în materie de accesorii. Şi nici asta n-ar fi atât de enervant dacă n-aş vedea urma cănii dup-aia pe birou. Şi chit că le spală - sper - în fiecare zi, cănile alea îmi dau impresia de lipicios. De icky, sticky, spooky, freaky. Şi da, puţin cam nerdish.

Bea, frate, cafeaua în învelişul care i-a fost dat de către Manitu. Bea-o din ibric. Bea-o dintr-o nucă de cocos, din orice, da' nu din cană termoizolantă. Pentru că sfidezi toate regulile fizicii, conform cărora cafeaua are dreptul să se răcească în juma' de oră, nu să fie prizoniera unui recipient urât şi dizgraţios doar pentru că tu n-ai avut timp s-o bei relaxată, acasă.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Poftă bună

Când ziceam că le-am văzut pe toate, mi-a fost demonstrat contrariul. Zilele trecute, adică. Îmi cumpăram liniştită ţigări, când văd lipită de geamul consignaţiei o bancnotă. Parcă mai mare, parcă mai transparentă, da' o bancnotă. C-o etichetă pe ea: "bani comestibili". I s-a mai ridicat cuiva sprânceană?

Înţeleg să mănânci ciocolată, bomboane, caramele, da' bani de ce ai vrea să mănânci? Din punctul meu de vedere, banii sunt asociaţi direct cu tot felul de germşi. Mai mici, mai mari, mai verzi; mii şi milioane de mâini nespălate, prăfuite, unsuroase, care îi schimbă. Buzunare soioase, portofele suspecte, tejghele şi bancomate. Cum naiba să vreau să mănânc aşa ceva? Mai degrabă aş mânca un gândac. Sau, nu, mai bine aş mânca doi gândaci. Sau, sau, mai bine mi-aş mânca o mână, fără s-o sterilizez, pentru că-i a mea, decât să mănânc bancnote comestibile, oricât de ambalate ar fi ele.

Şi pe bune că nu înţeleg nici rostul lenjeriei comestibile. Oi fi retardată, da' nu pricep, şi pace bună. Adică, eşti cu ea, gumiţe şi fluturaşi, alea-alea şi, deodată, îţi aduci aminte: mamă, ce foame mi-e! Ia să mănânc eu ceva. Da' cum, fără să se supere? Dar ce noroc pe capul meu! Poartă lenjerie intimă comestibilă. Asta înseamnă 2 în 1. Toate nivelurile de foame îmi sunt potolite.

C'mon, mă leşi? Lenjeria e făcută să fie dată subtil şi finuţ jos; sau sălbatic şi rapid; sau să nu existe deloc. Nu să-ţi iei o pauză de masă. Stai aşa, că mai am de mestecat o bretea de la sutien, şi dup-aia reluăm de unde ne-am oprit. Notează, să nu uit, pentru că e cu aromă de portocale şi s-ar putea să sufăr o reacţie alergică, dar nu contează, e comestibilă, trebuie s-o devorez. Ar trebui să-i anunţe cineva pe producătorii de lenjerie comestibilă că sexul nu are nevoie de pauză de masă. Că au fost dezinformaţi, şi că partea cu comestibilul e pentru tăntălăi care nu se pot concentra pe activitatea principală.

Pân' la următoarea sprânceană ridicată, la bună vedere!

Cum vă place

"Cum îţi place supa" e o întrebare cât se poate de normală, dacă răspunsul aşteptat e "sărată, cu găluşte şi cu puţin piper". Nu în momentul în care o ai deja în faţă, o mănânci cu poftă şi, în loc să fii întrebat DACĂ îţi place, te-ntreabă CUM îţi place.

Mi se pune pata. Păi ce, sună mai de fiţe să-ntrebi "cum" în loc de "dacă"? E mai de bon ton? E ultimul trend în materie de expresii vintage? Mi se opreşte supa-n gât când aud întrebarea pusă-n felul ăsta.

Bine, recunosc, mi se opreşte mâncarea-n gât dacă mă întrebi orice în timp ce mănânc, pentru că am o parte tradiţionalistă-n mine care spune că la masă nu se vorbeşte. Nu de alta, da' îmi place să mestec fără să gândesc. Şi am o privire puţin cam tâmpă, neuronii sunt în stand by şi, cel mai probabil, nu o să-nţeleg ce mă întrebi, sau ce povesteşti cu vervă. Pe bune. Rare sunt momentele când vorbesc în timp ce mănânc, şi alea doar într-o anumită companie. Alminteri sunt tăcută ca un peşte.

Imaginează-ţi că mănânci brânză. Cu biscuiţi. Nu te gândi la combinaţie, ci doar la cantitatea de firimituri degajată de brânză în amestec cu biscuiţi. Ei, şi-acu' imaginează-ţi că mesteci, vorbeşti şi, la un moment dat, ţi se spune ceva al naibii de amuzant. Nu-i aşa că acum ăla din faţa ta e plin de firimituri? Împroşcat din cap până-n picioare de-un amestec nefericit de brânză cu biscuiţi. Brânză de burduf şi biscuiţi de Brăila. Mirobolant.

Acestea fiind zise nu. nnu faceţi conversaţie cu mine la masă, nu mă-ntrebaţi "cum" dacă mestec deja şi nu, în nici un caz nu amestecaţi brânza cu biscuiţii. Doar ca măsură de precauţie.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Dualitate

Nu m-am considerat niciodată un as în ale calculatoarelor. Ba chiar departe de mine gândul. Ştiu să-l curăţ de praf, să fac un schimb de hard-uri şi, nivelul maxim de cunoştinţe, să formatez C-ul în momentul în care simt viruşi periculoşi prin apropiere sau au trecut mai mult de 6 luni de la ultima formatare. În rest, dacă-mi prind urechile, îl iau frumos în braţe şi mă opresc în primul service.

Din fericire pentru mine, n-a prea fost cazul pentru această intervenţie extremă şi de urgenţă, deci compul pentru mine e aşa: hard – cel mai important, pentru că dacă rămân fără spaţiu îs un om mort; memorie virtuală – mi-a creat probleme majore acum vreo doi ani, şi de atunci îs cu ochii în patru să nu rămân fără; şi slot-uri usb. Restul nu mă prea afectează. Pe principiul organelor interne: ştiu că sunt acolo dar, dacă nu mă deranjează, nu vreau să le văd nici măcar la ecografie.

Da’ nu, că vezi tu, că cică cea mai importantă parte e una minusculă: procesorul. Că de el depinde totul pentru că el răspunzător de viteza de reacţie a întregului sistem. Bun, zic. Deci un procesor deştept îmi face compul mai rapid. El – deştept, eu – fericită. Şi cică AMD APU ar fi foarte deştepte. Nu zic eu pentru că, repet, sunt un banc când vine vorba de IT, vorbeşte lumea. Şi că, odată cu lansarea lor, AMD a introdus o tehnologie nouă, şi anume AMD Radeon™ Dual Graphics.

Şi ce face tehnologia asta atât de interesant? Păi – şi aici voi combina talentul de traducător cu ăla de a da copy-paste – permite procesorului AMD APU să colaboreze cu placa video AMD Radeon, astfel încât platforma să fie mirobolant de high-definition, iar potenţialul DirectX® 11 & DirectX® 10 să fie mult mai bun decât dacă APU şi RADEON ar lucra independent. AMD Radeon™ Dual Graphics e suportată de AMD-urile APU serie A în combinaţie cu AMD Radeon™ HD 6000, dar doar folosite cu Microsoft Windows 7. Greu. Respir uşurată. Am trecut de partea tehnică cât de cât onorabil.

Ce-am înţeles eu după ce-am scotocit printre toate informaţiile disponibile? Că poţi creşte performanţa vizuală până la 123% dacă foloseşti tehnologia sus-numită. Că e mană curată pentru gameri, pentru că oferă o calitate mai bună a imaginii. Că atunci când nu te mulţumeşti cu jocuri gen Mah-Jong şi Zuma, numele de AMD Radeon™ Dual Graphics îţi poate da palpitaţii mai ceva ca atunci când ai fost la prima întâlnire. Că cei pasionaţi de IT sau măcar interesaţi de un upgrade al sistemului radiază de fericire la gândul că a mai apărut o tehnologie numai bună de încercat, de testat, de bibilit.

Şi-am mai înţeles ceva: că atunci când îmi va muri compul, mă duc la nenea care face calculatoarele bine, şi-l las să-i schimbe şi procesor, şi placă de bază, şi ce mai are el bătrân şi bolnav pe acolo. Deci bătrânul comp nu mai moare. Până atunci, stau departe de orice m-ar face să par un antitalent tehnic. Nu de alta, da’ procesorul pare a fi în stare să mă explice pe mine; eu pe el, mai greu...

SuperBlog 2011, etapa 11.

„A, sus?”

Încă mă numesc David. Şi au trecut ani.
Îţi reamintesc.
Şi îţi scriu pe un ecran tactil. Wallpaper-ul meu de pe tabletă: poza cu noi.
Poza noastră.
Poze.
Giga de poze.
Privesc tableta. Versiune 3G .
Pixeli cu noi.
Perfectă amintire.
Primele noastre poze.

Mama? Îţi aminteşti de mine?
Îţi amintesti? Totul a început cu o propunere.
Au propus, au votat, au reuşit. Purtau halat alb şi zâmbete de sus.

Un copil care va iubi fără frontiere, necondiţionat, genuin.
Fără să simtă boală, teamă sau schimbare.
Niciodată adolescent. Niciodată altfel. Niciodată mare.
Niciodată să cer, să mă lupt, să mă strâmb.
Un copil perfect.

Eu, David.
Spielberg m-a numit David.
Tu m-ai numit copilul tău.
Îţi aminteşti, mamă?

Artificial, inteligent, ţinând în braţe mereu un ursuleţ măcar la fel de inteligent.
O inteligenţă artificială.
Dar nu vreau să fiu artificial. Nici măcar cât Pinocchio, mamă. Până şi el a devenit un băieţel adevărat.


Android, cu tableta mea android.
Tableta mea cu amintiri şi drum spre tine.
ID: David.

Şi tot ce am ştiut să rog a fost adevărul meu. Să fie adevărat. Să fiu real. Un copil real. Un baieţel real. Cu un ursuleţ real. Adevărul real. Adevărul.
Totul pentru tine.
Iar TU ai cerut, la rândul tău.

Ai cerut să fiu un David mare şi singur, să fiu eu însumi, să mă lupt, să supravieţuiesc, să fiu adolescent, să cresc. Să mă descurc.
Ai cerut să pleci. Să nu mai fiu un David mic.
Ai cerut să rămân în urmă.
Niciodată un copil. Niciodată un copil real.
Îţi aminteşti, mamă?
Tu îmi arătai cât mă iubeşti. Tu îmi spuneai cum mă iubeşti.
Şi tot tu îmi spuneai că poveştile cu băieţelul real, casa noastră şi urşii de pluş care nu vorbesc sunt adevărate.

Mi-a rămas o tabletă care mă leagă de tine, de casa noastră, de acasă.
Îmi povesteai despre fotografii de hârtie, uşoare, fine, în care încape un tot universal. Totul nostru. Îţi aminteşti?
Aşa ţin în braţe un tot, un tot universal, o tabletă cu tine, acasă şi fotografii cu tine râzând, cu ursul de pluş, cu noi. Rezoluţie perfectă. Rezoluţia noastră. Un sistem de operare proaspăt, care mi te va aduce înapoi. Sau care îmi va păstra proaspete amintirile. Perfecte.

E usor, e atât de uşor încât îţi simt obrazul fin când mă lipesc de poza ta.
Şi mâna caldă.
Iar mâna mea devine caldă când ating ecranul.
Şi devin real, un băieţel real şi cald.
ID: David.

Încerc să fiu un copil real ca să-ţi arăt cât mi-e de dor, cum mi-e dor. Şi îţi scriu atingând ecranul, atingând poza cu noi. Mama şi David.
Dual Core. Două inimi. Inima ta, inima mea, o bătaie. O văd în pozele noastre. Se topeşte într-un film de Spielberg. Se topeşte?
Îţi aminteşti, mamă? Nu se topea.


Mi-e frig, îmi lipseşti şi îţi scriu iar. Scrisori giga, mai mulţi giga decât duce memoria mea. Decât duce artificiala mea inteligenţă.
Şi îţi voi scrie până vei realiza cât sunt de adevărat, cât sunt de real şi cât te iubesc.
Şi cât de mult trebuie să vii să mă iei acasă.
Am o tabletă fină cu amintiri unice. Am o tabletă cu GPS care mă apropie de lumea ta. De lumea reală. De urşi de pluş care nu vorbesc şi fotografii din hârtie.

Îţi aminteşti, mamă?
Cum luna era sus, în pădurea în care m-ai lăsat să încep să fiu singur?
Priveam oriunde, mamă.

Mi-ai spus: „David, priveşte sus, spre infinit, sus.”
Am spus: „A, sus?”

Pe tableta mea scria ASUS. Scrie ASUS.
Şi în ASUS se reflectează luna de sus. Şi infinitul meu cu tine.
Îţi aminteşti de ASUS, mamă?

SuperBlog 2011, etapa 10.

Proză de umplutură

Blasfemie! Afurisenie în 7 biserici, excomunicare, apă sfinţită sfârâind furioasă şi Apocalipsă în premieră. Cum pui Zaharia Stancu, Jules Verne şi Nichita pe acelaşi raft lângă Sandra Brown şi Danielle Steel?

Aveam vreo 9 ani când le-am citit pe "marile doamne" ale literaturii siropoase. Pentru femei pline de sentiment, casnice, cu gloata de copii şi cu şosete de spălat, care trăiesc din telenovele şi poveşti romanţate de dragoste veşnică şi eternă. Doi porumbei pe-o balegă moale. Firul subţire. Romantism într-o doză atât de mare că la 9 ani îmi venea să vomit şi nu ştiam de ce.

Buuun, am luat, am citit, am zis "nu, mersi, prea multă dramă pentru viaţa mea". Eu zic că aia nici măcar nu-i literatură. E ceva. Indefinit. De scris într-o noapte, după ce te-ai matolit bine şi-ţi aduci aminte de cât de nefericită eşti. Şi dă-i cu povestea care te va salva. Mă, nu-i literatură. Da' cică dacă e tipărită şi copertată, e carte.

Şi-au trecut anii. Doar casnicele cu şorţ îşi mai adsâuceau aminte de ele şi suspinau că n-au mai citit o carte bună demult timp. Că Danielle Steel şi Sandra Brown nu se mai găseau decât la moşi, prin talcioc. La d'ăştia de voiau să scoată un ban şi să piardă timpul socializând.

Da' nu, că vezi tu, că cererea a fost atât de mare, şi lumea atât de nefericită, că proza siropoasă a reînviat. Şi nu oricum, ci cu coperţi frumos colorate, preţ accesibil şi aşezată nonşalant lângă clasici. Cu lăbuţa pe inimă spun că mi s-a ridicat sprânceana, m-am zburlit şi dup-aia m-am întristat. Pentru că dacă am ajuns să-i punem pe ăia care chiar au scris lângă femei lacrimogene şi cu hormoni zburdând dezlegaţi, nu mă mai miră nimic. Şi mai că-mi vine să-l regret pe Pruteanu. Ei, hai, nici chiar aşa, da' imboldul a existat.

Şi-acu' mă chinui să-i explic lu' Zaharia Stancu faptul că n-are nici o treabă. Unii n-ar ştii ce-i aia cultură nici dacă i-ar lovi Proust cu brioşa-n cap. Dar tare mi-e c-o să intre în depresie.

Pân' la următoarea sprânceană ridicată, la bună vedere!

Marea aventură

N-am fost niciodată genul ăla care se duce la munte pentru a vedea minunăţiile naturii, care se extaziază la gândul unei nopţi petrecute în cort, care ar da orice pentru o porţie de aer proaspăt, pentru căţărat fără sens pe stânci care arată la fel şi care se-ntoarce cu vânătăile şi juliturile de rigoare purtate ca medalie şi titlu onorofic. Nope. Mie dă-mi un scaun confortabil, pachetul plin de ţigări şi chef de vorbă; dacă trebuie să se-ntâmple-n natură, fie, treacă de la mine. Da’ e musai ca natura să aibă pat şi apă caldă curentă, altminteri m-ai distrus.

Un week-end de mişcare şi distracţie în aer liber cu prietenii. Nu, nu e ideea mea. Trebuie. Pentru că au făcut rost de maşină şi s-au decis că timpul trece mai repede şi mai interesant dacă plecăm într-o aventură până hăt, departe, tocmai la Soveja. Trei ore de condus, şi dup-aia se vizualizau toate personaje din Survivor, luptând pentru supravieţuire şi căţărat cu folos pe drumuri de munte, acolo unde nici un om n-a mai fost vreodată.

Sprânceana mi s-a ridicat instant când am văzut că s-au echipat de parcă ar fi vorbit serios. Caiac sit-in dublu, 4 biciclete MTB agăţate strategic de bare transversale şi suportul EuroClassic G5 – nu, nu-s as în materie de suporturi, scria pe etichetă... Ele chiar erau dornice de aventură. Au închiriat totul de pe Aventuria.ro. Singura chestie care m-a făcut să plescăi mulţumită a fost cutia de portbagaj Atlantis 780, volum 480 litri, lungime interioară 185 cm (tot pe etichetă scria şi asta), umplută până-n buză cu tot felul de minunăţii culinare şi da, bere, vin şi suc total nesănătos, dar genial pentru mahmureală.

Şi erau aşa de încântate de faptul că n-au trebuit să caute de nebune prin diverse locuri echipamentul, că am cedat. Cică s-au dus la fix pe site-ul sus-amintit, şi-au băgat nasul printre biciclete de închiriat, caiace şi suporturi pentru biciclete, şi-au ales ce le-a făcut cu ochiul (adică aproape tot) şi-acum tre’ să pornim în măreaţa aventură. Bat mărunţel din buze. Mersi, Aventuria, dacă nu găseau totul într-un singur loc, poate aş fi avut o şansă să scap de munte, da’ aşa... te pui cu femeile? N-ai cum. Să pornim, deci, zic.

Trei ore de condus în care mă-ntreb ce caută caiacul deasupra noastră, pentru că pe râuleţul din Soveja nu poţi să te plimbi nici cu ligheanul, darămite cu caiacul. Cât despre biciclete, vedea-le-aş pedalând cu atenţie să nu-şi rupă vreo unghie. Şi tac, şi râd în sinea mea, pentru că mi-e gândul la o bere rece şi-un pahar de vorbă, da’ ele cântă cântece de drumeţie, şi-acum au schimbat-o-n Andri Popa. Taci, Camelia, să te vezi la destinaţie întreagă, şi dup-aia mai discutăm aventură.

Şi da, ajungem întregi. Au dat caiacul jos, l-au aşezat frumos pe terasă. Bicicletele le-au lăsat agăţate, că cică le luăm direct când pornim în drumeţie. Cutia cu minuni stă cuminte lângă caiac, şi lor le e foame. Şi cum după masă, merge bine o ţigară, luăm şi-o ţigară. Şi cum ţigara nu merge bine pe uscat, dăm cep la bere. Şi dacă-i bere, hai să ne pornim şi pe spus adevăruri. Şi dă-i ţigară după ţigară, şi bere după bere, şi dacă ai impresia că dacă ai adunat nişte femei la un loc le mai poţi opri din vorbit, te-nşeli amarnic.

Caiacul stă cuminte şi nefolosit. Se-nserează. Mi-e milă de el, da’ n-am ce-i face. A fost alegerea lui să se lase pe mâna femeilor. S-a ridicat vreo una dintre ele cu gând de aventură şi genunchi juliţi? Nici prin gând nu le-a trecut. Pentru că mai dulce-i vorba decât perspectiva unei febre musculare. Şi da, dis-de-dimineaţă am făcut poze pe biciclete, pentru impresionarea publicului.

Ne-ntoarcem în Galaţi cu un echipament închiriat de dragul designului. Cutia, săraca, e goală. E singura care şi-a îndeplinit misiunea: alimentarea aventurierilor sălbatici cu combustibil pentru un week-end plin de peripeţii povestite de pe scaun. Şi-a rămas că mai repetăm experienţa. Data viitoare doar cu cutia după noi, pentru că n-are rost să pleci în aventură mai bine echipat decât trebuie. Mai ales dacă pleci între femei.

SuperBlog 2011, etapa 9.

Ne place, da, ne place - p.96

...and the spiderman is always hungry...



Enjoy!

Parizerul pe care nu l-am văzut

Dimineaţă. Dimineaţă rău. Undeva în jur de ora 11. Nu m-am trezit din proprie iniţiativă, ci de nevoie. Cafea? Care cafea? Cami voia mâncare. C-un ochi închis, cu celălalt pe jumătate deschis, caut. Şi caut iar. Nimic. Grozăvia s-a-ntâmplat: Cami a rămas fără mâncare şi, dacă nu fac nimic în privinţa asta, voi fi mâncată. Mă-ndoiesc că scrupulele ei de pisică o împiedică să mă atace. Supravieţuirea înainte de toate.

Frigiderul - gol. Nici un magazin cu mâncare pentru pisici deschis, cale de mulţi kilometri. Concluzia logică: du-te, Camelia, şi cumpără-i lu' Cami ceva comestibil de haleală. Şi nu orice, pentru că nu mănâncă orice, vrea neapărat parizer. Nu orice fel de parizer, parizer de pui, neapărat. Şi nu d'ăla mare, ci din ăla subţirel, finuţ, ce mai, are sânge albastru, şi se vede.

Un ochi închis, celălalt pe jumătate deschis, magazin.
- Parizer de pui, aveţi?
- Uite aici.
Mă uit, mă uit, mă uit. Cârnaţi, caltaboşi, şuncă, parizer neam.
- Uite aici.
Şi vânzătoarea îmi arată o anume direcţie, şi mă uit, mă uit, da' nu văd nimic. Nimic care să semene cu imaginea mea despre parizerul dorit.
- Nu-l vezi, nu?
Faţa mea de dimineaţă spune "nu". Capul meu schiţează "nu". Bolborosesc un "nu".

Şi mi-l arată. Dictai bulamacul, cât piciorul unui obez morbid, dizgraţios şi de-o culoare incertă. Aş putea avea coşmaruri cu parizerul ăla. L-aş lua ca armă, dacă aş lupta în Războiul de 100 de ani. Dacă aş fi David contra lu' Goliat. Da' în nici un caz n-aş cumpăra arma albă pentru Cami. Nici măcar feliată.
- Cremvuşti de pui, aveţi?
- Sigur.
- Daţi-mi doi.
- Gepetto sau Aldis?
Asta-şi bate joc de mine. De unde să ştiu eu de care? Arăt de parcă aş face cunoştinţă cu cremvuştii înainte de a-i mânca? Aşa că decid rapid:
- Unu' Gepetto şi unu' Aldis.

Presupun că m-a înjurat. C-a bătut mărunţel din buze, că m-a trecut pe lista neagră, da' ce vină am eu că n-am văzut parizerul?
Cami i-a mâncat fericită pe amândoi. De atunci am rezerva de croanţe pe doi ani. Să nu mai am dilema parizerului niciodată.

Pân' la următorul parizer, la bună vedere!

Ruxandra Yaris

Ruxandra nu este prietena mea. Probabil nu va fi niciodată.
Ascult rock vicios, ascultă franţuzisme legendare.
Îmi place vinul vechi, preferă cocktail-urile colorate, asezonate cu franţuzisme, artificii şi sclipici de zahăr pe buza paharului.
Nu urmăresc vreun sport, şi a fost majoretă în liceu. Da, îi este ruşine, dar da, mi-e dragă Ruxandra.

Pentru că e tunsă cu breton, poartă bască roşie „într-o parte” şi vorbeşte cu „r”.
Pentru că mă sună dimineaţa devreme şi mă roagă să o duc urgent, acum şi repede la gară. Că se întoarce al ei prieten cu trenul de 9.
Prietenul Ruxandrei este prietenul meu.
Este prietenul meu de când pedalam o întrecere cu maşinuţe de plastic şi colecţionam surprize Turbo.
Acum este prietenul Ruxandrei, care mă roagă să o duc-conduc la gară.
Când mă roagă, îmi impune.
Urgent, acum şi repede. Ceasul meu arata 8 şi 10. Ruxandra sună în telefon a 9 fără 10.
Mă numesc Radu. Şi sunt prieten vechi cu prietenul Ruxandrei.
Mi-e dragă Ruxandra şi Ruxandrei îi e drag să fim noi prieteni.
Ei - viitori soţi. Eu - viitor prieten de viitori soţi.

Să conduc repede şi în siguranţă spre gară, aeroport sau oriunde.
Acolo unde şi de unde apare el, al meu prieten, al ei tot.
Şi îi e drag zâmbetul meu când îi văd, viteza mea când îi apropii, maşina mea când dragostea e lux şi dragostea trebuie apropiată.
Mă mulţumesc adesea cu prietenia mea pentru Ruxandra, privesc cu coada ochiului şi păstrez fragmente. Când plânge, când îi e dor, când aleargă alături de mine în maşina mea, când se întâlnesc, când râde aproape isteric. Ca azi.
E alături de mine, eu conduc, ea conduce o trusă mică de farduri, vorbeşte mult şi cu „r” şi miroase a parfum cu flori proaspete şi a pastă de dinţi.

Se simte în siguranţă pe bancheta din spate şi îşi cere scuze că m-a trezit sâmbată dimineaţă.
Şi mi-aş dori un drum mai lung până la gară, mi-aş dori să o văd speriată, mi-aş dori să fie prietena mea.
Îmi place cum pronunţă Yaris, fără să pronunţe „r”. Şi îmi place cum alunecă pensula cu luciu roşu pe buzele ei, în timp ce conduc spre gară.
Îmi place că ascultăm refrenul „sunt bărbat, nu sunt deloc complicat”.
Îmi repet obsesiv-compulsiv: „Ruxandra, te potriveşti perfect în Toyota mea roşie, cu buzele roşii, cu dorinţa ta roşie de viteză dar siguranţă, cu obsesia ta roşie pentru a fi filmată, poate vei fi artistă, poate ar trebui să vorbeşti mai puţin la telefon cu el, mai mult cu mine. Telefon conectat în maşina mea. Şi da, poţi trimite şi sms-uri. Mereu trimiţi sms-uri când nu vorbeşti la telefon.”

Agilă ca o pisică, agilă ca Yaris-ul meu pe care nu îl poţi pronunţa, dar îmi eşti dragă şi aş vrea să fie un drum lung, lung, lung. Nu e.

Îmi spune Radu fără „r” şi îi sclipesc ochii:
„Să vezi, tu, Radule! Să vezi când dă cu ochii de maşina asta a ta… Mă uita clar! Sau îl uit? (se alintă, râde vrăjitoreşte şi clipeşte a desen animat japonez). Îl facem gelos, Radu? Tu cu mine. Într-o Toyota versatilă, elegantă şi în care facem un videoclip tutorial cu aplicarea fardului pe pleoape! Încet, sigur şi modern! Iese perfect, Radu! Să vezi tu când dă cu ochii de Yaris!”

Zâmbesc şi Ruxandra se potriveşte pe bancheta mea, în maşina mea, în Yarisul meu. Pentru că e elegantă, versatilă, pentru viteză şi siguranţă, pentru că îl iubeşte fără frontiere.
Pentru că Ruxandra îmi aminteşte de anime-urile japoneze.
Pentru că alergăm spre el şi gară în siguranţă deplină şi ecranul e tactil sub degetele ei.
Pentru că ea ştie diferenţa între dragoste şi prietenie.

Iar îs eu, care o iubesc pe Ruxandra Yaris.

Super Blog 2011, etapa 8.

Chibriturile cu fetiţa la pachet

N-am făcut niciodată chestia asta: să dictez, şi să scrie cineva. Aş scrie aşa o viaţă, şi-ncă una. Azi sunt duală. Azi sunt duală cu vin. Dar îmi place să dictez. Şi-mi place să scriu când dictez. La fel cum îmi plăceau dictările. Pentru că scriam cel mai urât, dar cel mai corect. Vocea profesorului spune că nu există "cel mai corect". Vocea profesorului a rămas la catedră, iar două fete mâncau cretă colorată. Reciteşte.

Un pachet de cretă colorată conţine 12 culori. Mă gândesc la crete colorate când beau mult şi când beau mult ascult jazz. Când sunt trează nu-mi place jazz-ul. Profesorul asculta jazz, şi vin, şi cretă colorată.

Cam atât.

Pân' la următoarea mahmureală gravă, cu pastile cu gust de cretă, la bună vedere!

Gemeni

Mă enervează gemenii. Pe bune că mă enervează. De ce? Pentru că-s enervanţi.

Doi indivizi la fel. Nu ştii niciodată care-i unul şi care-i celălalt. Dacă îi legi unuia pampon roşu, ca să-i deosebeşti, o să facă schimb de pampon doar ca să râdă de tine când îi încurci. Dacă-i învineţeşti unuia ochiul, or să facă pe dracu' în patru ca să aibă şi celălalt aceeaşi vânătaie. Oricum ai da-o, mania lor supremă e să fie identici.

Văd zilele trecute doi. Să fi avut vreo 16 ani. Cu aceleaşi haine, acelaşi rucsac, aceeaşi pantofi. Şi nodul de la cravată le era făcut la fel. Înţeleg că i-a îmbrăcat mami identic încă de pe când erau în uter, da' acu' se mişcă singuri. De ce trebuie să arate la fel?

Cea mai nasoală chestie e să vezi gemeni după ce ai băut 2-3 beri. Poţi crede că ai băut prea mult, pentru că deja vezi dublu. Şi-uite aşa te obligă să părăseşti disco-disco-party-party şi să te duci să te culci, doar pentru că ei s-au gândit să apară identici prin preajma ta.

Şi mai au şi glumele lor "de gemeni". Limbaje secrete, semne ca să ştie când să facă schimb între ei, se amuză teribil când te văd confuz, adoră să te bage-n ceaţă şi nu, nici după o anumită vârstă nu le trece. Ei, cum ar fi să fii cu cineva care se trage dintr-un cuplu de gemeni, şi să te trezeşti a doua zi dimineaţă că ai adormit lângă "celălalt", doar pentru că s-au gândit să-ţi facă "o glumă"? Brrrr! Asta-i deja spooky.

Deci da, mă enervează gemenii. Pentru că-s enervanţi. Şi nici cu ăia de-s în zodia asta nu stau tocmai bine.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Trecut anterior

Odată credeam în texte motivaţionale şi-n maxime. Aveam un carneţel cu coperţi albastre, în care adunam toată înţelepciunea lumii. De la deja uzatul "carpe diem" la "îmi place mai mult când eşti tristă" şi la "minte-mă că m-ai minţit". Toate erau la un loc, un soi de modus vivendi fără cap şi coadă, biblia după care-mi ghidam gândurile.

Mai târziu au apărut tot felul de citate care par cu atât mai banale cu cât se potrivesc pe toată lumea; dar nu poţi să nu le citeşti, pentru că-s prea acolo în momentul ăla. Şi nu poţi să nu te simţi buricul pământului, gândindu-te că ăla a scris pentru tine. Ghici ce? Nu eşti, pentru că la fel cum se mulează pe tine, se mulează şi pe vecinul de la trei, şi pe şoferul taciturn din taxi. Da' pe moment e bine...

Şi poţi crede în toate cuvintele pe care le-au spus alţii înaintea ta. Poţi încerca să le aplici. Tu, pe tine, poate ai şanse. În momentul în care vrei să creadă şi altcineva în ele... PUF! Praf. Cuvinte goale. Şi rămâi confuz, cu o serie de citate stupide care nu schimbă nimic, nu construiesc nimic, nu fac nimic. Poezie, şi-atât. Poezia nu te ţine-n viaţă decât dacă eşti poet. Poezia omoară restul.

Am încetat să mai cred cuvintele altora. Uneori nu le mai cred nici pe ale mele. Uneori cred c-ar fi mai uşor dacă ne-am înţelege prin semne. Sec, simplu, curat. Fără interpretări, fără "romantism bolnav" - vorba cuiva - , fără complicaţii inutile.

Carneţelul albastru nu mai există demult. În minte-mi joacă fragmente. Las trecutul acolo unde e. N-ar face decât să strice prezentul. Cât timp trebuie să treacă până ca trecutul să poată fi numit trecut? O lună? Trei? Un an? Să stabilim trecutul ca fiind ăla despre care poţi spune "atunci". Poate că, până la urmă, sunt şi cuvintele bune la ceva.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Aurora boreală

Borealy îl ştiu de anul trecut, de când sugeram să diversifice secţiunea de bijuterii pentru femei şi să renunţe la "feed-back" clienţi. Evident că nici una dintre sugestii n-a fost pusă-n practică dar, pe principiul "dacă merge aşa, de ce să-l schimbăm", noi să fim sănătoşi.

Azi se schimbă puţin datele problemei: să-mi imaginez cum va arăta Borealy peste 20 de ani, adică tocmai în 2031. Mă-ndoiesc că peste 20 de ani vom putea citi gânduri sau pachetul va fi teleportat în faţa clientului; ba chiar cred că diferenţele nu vor fi epatante. Şi-o s-o luăm strategic, ordonat, regulamentar.

1. Tehnologii şi inovaţii.
Alb-albastrul va fi păstrat cu siguranţă pentru că, odată stabilită o imagine, constanţa îi conferă tradiţie.
Fiind vorba despre un magazin online, tind eu să cred că peste 20 de ani, când netul se va mişca cu viteza luminii, nu vor exista probleme de genul "mi se-ncarcă greu pagina". Vei putea vedea direct, rapid, produsul căutat; şi dacă habar n-ai ce cauţi, atunci explorarea va fi cu atât mai plăcută, cu cât fiecare produs va avea poză în mărime naturală.
În prezent, tot ce înseamnă poză e prezentat 2D. Ei, nu. În viitor vei putea să vezi cadourile 3D. Pentru că altfel alegi un inel, să spunem, dacă-l întorci pe toate părţile, decât dacă-l vezi plat.
Consilierii clienţi vor fi 24/24 on-line, gata să răspundă oricăror întrebări, oricât de stupide sau naive. Telefon, sms, mail, chat, video-chat, în funcţie de preferinţele clientului.
Livrarea va fi realizată şi ea non-stop, 7 zile din 7, oriunde, în maximum 4 ore de la comandă, astfel încât să fii salvat şi-n cele mai neaşteptate situaţii.

2. Evoluţia cadourilor.
Eu, una, recunosc cu lăbuţa pe inimă, ador cadourile. Mai mici, mai mari, mai colorate, cadouri să fie; poţi să-mi dai şi-un zar, şi tot mă bucur. Şi-mi place să le primesc, dar parcă mai mult îmi place să le dau. Dar nu despre preferinţele mele e vorba acum. Cum vor evolua cadourile peste 20 de ani? În funcţie de oameni.
Mă-ndoiesc de faptul că o bijuterie îşi va pierde vreodată din farmec, sau că o sticlă de whisky nu va fi mereu apreciată. Şi tare cred că modelele actuale de bijuterii, sau cravate, sau portofele, sau orice alte chestii drăguţe pe care le face azi lumea cadou se vor regăsi pe site la secţiunea "antichităţi" sau "oldies but goldies". Pentru că da, Borealy va avea şi o secţiune din asta, special pentru colecţionari sau pentru împătimiţii amintirilor.
În rest, cadourile vor fi aceleaşi; cu 20 de ani mai moderne, sau mai noi, sau mai "tehnice", dar aceleaşi în esenţă.



3. Raportul dintre magazinele tradiţionale şi cele online.
Am mai spus: prefer magazinele în care poţi intra, pipăi, proba. În care te poţi gândi, răzgândi, uita în oglindă; în care poţi să probezi 5 cămăşi şi să nu cumperi nici una. În care cântăreşti la propriu opţiunile. Plus că-mi face o deosebită plăcere să colind prin magazine, fără ţintă, doar din plăcerea de a vedea ce mai e nou. Dacă găsesc ceva care să fie dragoste la prima vedere, am cumpărat; dacă nu, am rămas cu plimbarea. Ca mine mulţi.
De asta nu cred că peste 20 de ani raportul tradiţional-online se va schimba prea mult. Hai, cu indulgenţă, dau un 60-40. Dar atât. Nici măcar jumi-juma. Pentru că femeile fac cele mai multe cumpărături, şi femeilor le place să-ncerce înainte de a cumpăra.

Acestea fiind zise, nu-mi rămâne decât să aştept 20 de ani, pentru a vedea dacă am veleităţi de Mama Omida.

SuperBlog 2011, etapa 7.

Aşa grăit-a guru-ul - p.8

Nu crezi în blesteme? Ai face bine să-ncepi să crezi. Nu, nu în din alea făcute-n miez de noapte, fierte în cazan de tuci şi întărite cu păr din coadă de pisică neagră. Sau, dacă insişti, n-ai decât să crezi şi-n alea. Nici în păcatele părinţilor, nici măcar în alea pe care le porţi - probabil - cu tine din probabile vieţi anterioare. Toate astea-s mizilic.

Blestemele-n care trebuie să crezi sunt alea pe care le creezi tu, pentru tine. Sau pe care le faci să se nască. Orice ai face, se-ntoarce. Şi nu o dată. Ar fi atât de simplu. Pentru o palmă, o altă palmă. Suntem chit. Pentru o palmă, îţi iei altele. Din nou, şi din nou, şi din nou, atât cât poţi duce. Şi când nu mai poţi duce, ia-o şi pe asta, şi pe asta, şi pe asta pentru că, în genunchi fiind, încă mai respiri. Şi dacă mai respiri, mai poţi duce încă.

Fără "dea dumnezeu să", fără formule magice, fără intenţie, poate. O fracţiune de secundă, un "o să vezi", un pas greşit. Kaput. Sau the beginning of the end. Nimic nu durează la nesfârşit, decât dacă-ţi hotărăşti sfârşitul.

Blestem de viaţă. Blestem de moarte. Blestem de dragoste. Blestem total. Şi, la fel cum vin, or să se şi întoarcă. Bumerang. Pune-i stop acum, cât încă mai poţi. Cât încă nu-i total. Cât încă mai poate fi desfăcut. Mai târziu, nu mai răspund de consecinţe.

Nu crezi în blesteme? Ai face bine să-ncepi să crezi. Dacă nu vrei să dai vina pe soartă de fiecare dată când te-mpiedici.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Încălzire mincinoasă

Mă, cică se-ncălzeşte planeta. Anii trecuţi era o panică majoră: că se topesc gheţarii, că o să ne inundăm, că vom fi ca-n Waterworld şi alte fatalisme de genul ăsta. Pentru mine era simplu: ne inundăm, facem plută şi supravieţuim. Ba ne mai şi bronzăm frumos pentru că, dacă se-ncălzeşte, visul meu de-o vară veşnică devine realitate. Nu vedeam nimic rău în încălzirea asta globală.

Nici acum nu văd. Da' unde e? Vreau să simt încălzirea, vreau s-o pipăi, vreau să mă adopte şi să mă încălzească până-mi iese tot frigul din oase. Până simt că-mi arde pielea şi pot folosi loţiunile alea de plajă pe care le-am cumpărat şi le-am uitat acolo. Până pot să fac ou ochi pe tigaia lăsată la soare.

Numai că afară e din ce în ce mai frig. Că s-au gândit unii că încălzirea asta e un lucru rău. Cel mai rău. Că, dacă o ţinem tot aşa, peste 200 de ani e posibil să fie Waterworld, şi că trebuie să ne gândim la generaţiile următoare. Mă, peste 200 de ani o să fiu dead, over, kaput, конец. Ce-mi pasă mie că atunci se vor îneca cu toţii? Cu ce mă-ncălzeşte pe mine că lor o să le fie bine, dacă eu acu' tremur?

Nu, că, gândeşte-te la balenă şi la delfin. Păi, mă gândesc. La ăştia de acum. Peste 200 de ani, delfinul cu care stau eu la o şuetă din când în când, o să fie la fel de mort ca şi mine. Balena, la fel. Nu, că urmaşii noştri... Ai voştri, mă. Că ai mei n-or să existe. Şi dacă printr-o minune biblică vor exista, atunci vor fi îndeajuns de deştepţi, încât să se salveze; să supravieţuiască şi să întemeieze noua dinastie Cameliană. Dacă n-o să-i ducă capul, atunci ar face bine să moară, pentru că nu de tăntălăi are nevoie dinastia.

Şi de ce mi-ar păsa de-un posibil viitor în care ei vor fi bine mersi, dacă eu acu', în prezent, tre' să arunc al cincilea pulover pe mine, ca să-ncep să-mi simt organele? Nu-mi pasă, frate, nici măcar în vârful degetelor îngheţate. În curând or să cadă şi-o să tastez cu pumnul.

Să vină, deci, încălzirea globală! Să ne perpelim ca peştii pe uscat, să fim peşti în uleiul încins din tigaie, să ne prăjim ca guvizii şi să ne bucurăm de soarele prezent, nu de perspectiva unor urmaşi posibil fericiţi. Anarhie!

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Let the game begin!

Perioada mea de glorie în materie de jocuri a fost acum câţiva ani, când am devorat literalmente World of Warcraft, Silent Assasin, Joan of Arc, Syberia şi-ncă vreo două, care-mi mâncau zilele şi nopţile. Şi-apoi s-a-ntâmplat tragedia: de câte ori voiam să joc ceva 3D, mi se făcea rău. Am zis c-o fi vreo pasă, am luat o pauză, am reîncercat, nimic. Duse-au fost jocurile mele preferate. Acum mă delectez cu Spider Solitaire.



Dar cum once a gamer, always a gamer, când am auzit de ROG, mi s-au aprins antenele. Nu pricep eu mare lucru din detaliile tehnice, pe bune că nu pricep, da’ am zis să văd despre ce-i vorba. Şi-am aflat aşa:

Că ROG e, de fapt, Republic of Gamers. Că Asus încearcă, prin ROG, să ducă jocurile la un alt nivel. Plăci de bază, plăci video, periferice şi notebook-uri special create pentru ca experienţa să fie totală. Am sărit peste părţile alea pe care nu le-am înţeles şi, sincer, le-aş fi dat copy paste doar ca să par informată... ROG MATRIX GTX 580, ROG Crosshair V Formula, G74Sx, sunt termeni care nu-mi spun mare lucru. Jocul în sine, da.



Şi m-am gândit. Mai există un joc pe lângă Spider Solitaire pe care-l pot juca fără probleme. Unul pe care stăteam până la 5 dimineaţa, doar pentru că mă trăgea aţa la aventură: Sid Meier's Pirates. Frate, ăla joc!

Îţi căutai familia, găseai comori, alergai de nebun după alţi piraţi, făceai capul mare fetelor guvernatorilor, umblai după ele, trebuia să-ţi calci pe inimă tu, marele pirat, şi-nvăţai să dansezi ca să-ţi dea batistuţa şi să te invite şi la alt bal, te luptai nebuneşte cu logodnicul care de fapt o voia numai pentru avere, tunete şi fulgere! Aia aventură, acolo nebunie!



Şi-am înţeles că ROG ar putea să-mi ofere asta: s-aud din toate părţile sunetul săbiilor, melodia banilor când găsesc comoara, cântecul piraţilor când sunt veseli şi cârcotelile lor când stau prea mult pe mare şi rămân fără mâncare. Să văd 3D imaginile alea care nu-s tocmai croite pentru 3D; să văd albastrul oceanului, detaliile vasului, rochiile mândrelor mai reale decât le văd cu placa mea video, în vârstă de vreo 5 ani. Şi, dacă vreau neapărat, să joc Piraţii pe ecrane multiple. Da, ştiu, poate sună stupid pentru unii care joacă cine ştie ce Lord of the Rings sau Medal of Honor, da’ pentru mine să fiu ultimul pirat într-un joc din 2004 e Mecca. Iar dacă ROG e ultima găselniţă în materie de făcut fericiţi gamerii, de ce fericirea mea ar fi mai puţin importantă?

Bineînţeles, că aş putea spune că-mi doresc tehnologie de ultimă oră ca să mă relaxez cu Solitaire, dar asta ar fi cam deplasat, chiar şi pentru mine...

SuperBlog, etapa 6.

Daţi-ne noaptea înapoi

Să fi avut vreo 15 ani când am citit manifestul. Andrea Dworkin mi-a făcut instructajul în materie de "feminism", dar partea cu noaptea n-am digerat-o foarte bine atunci. Adică, de ce să-ţi fie frică de noapte? Sau, mă rog, mi se părea mai puţin probabil chiar să păţeşti ceva noaptea. Doar stai în oraş, nu? Iei un taxi, dai din mâini, eventual mai ţipi puţin, şi gata, nici un pericol.

Mai târziu am aflat că nu e chiar aşa. Şi-am ajuns la o dilemă: cum de bărbaţi care, atunci când treci pe lângă ei în timpul zilei, n-au nici măcar tupeul să se uite în direcţia ta, odată venită noaptea capătă curaj? Da' curaj d'ăla, de nu te lasă să treci, te mai apucă şi de mâini, te fac să ai palpitaţii că s-ar putea să ajungi machiată natural acasă şi alte d'astea?

Care-i miracolul prin care noaptea se transformă? Ca ce chestie să-mi tremure mie cămaşa când mă duc să-mi iau un pachet de ţigări, doar pentru că nu mai e soare, e lună pe cer? Oare dacă ar purta măşti pe stradă, ar avea acelaşi tupeu şi-n timpul zilei?

Nu vreau marş feminist cu bannere, şi plăcuţe, şi lumânări aprinse prin care să ne revendicăm noaptea. Am crezut că timpul pentru acţiuni de genul a trecut demult. Vreau doar să ştiu că pot ieşi la ora 12 din noapte pân' la magazin, fără să dau de figurile lu' cutare, care se simte mai cocoş doar pentru că ceasul îi spune că are voie. Am dreptul la noapte, la fel cum am dreptul la zi. Şi vreau să am dreptul ăsta, fără să fie nevoie să fac cursuri de autoapărare sau să merg cu spray-ul ăn buzunar. Pentru că noaptea e pentru toţi; mai ales dacă obişnuieşti să dormi toată ziua...

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Ne place, da, ne place -- p.95

Porţia de amintiri de duminică.



Enjoy!

Click spre viitor

Jurnal de bord. Data stelară – 16.10.2022.
Am ajuns cu bine la destinaţie: 11 ani în viitor, un salt în timp, site-ul Oktal există încă. Încă sunt cercetător IT&C, calculatoarele nu par să fie de domeniul trecutului. Mă aşteptam să nu găsesc nimic din ce ar însemna sistem desktop, toată lumea să umble cu laptop-ul în buzunar, ba chiar să existe deja maşina de spălat cu laptop incorporat şi frigiderul care trebuie formatat pentru că, altfel, nu te-ai mai putea conecta la net.

Dar nu. Imaginea viitorului nu e nici pe departe atât de sf pe cât îmi imaginam. Lumea foloseşte în continuare atât laptop, cât şi sistem. Şi pentru că-s aici c-o misiune clară, mă apropii de primul calculator care-mi iese-n cale. Să-l studiem, zic.



Nu pare fioros. Carcasa arată la fel ca-n 2011. Hai, poate puţin mai subţire, dar nimic ieşit din comun. Văd carcase colorate, carcase cu diferite forme, carcase personalizate, pentru că altfel nu ştiu de ce ar exista una în formă de delfin... Da’ butonul? Butonul unde-i? Ăla de-l apeşi şi-ncepe compul să trăiască? Mă-nvârt, mă sucesc, nici un buton. Nici măcar unul. Nu tu buton de sursă, nu tu buton de „start”, nici măcar unul mic, pentru dvd writer. Şi-ncerc prima chestie care-mi trece prin minte, în absenţa lor: mă apropii mai mult, şi-l rog să se deschidă. Tunete şi fulgere! Chiar a mers! Calculatorul viitorului n-are nevoie de butoane, merge pe comenzi vocale.

Da, are şi monitor, şi tastatură, şi mouse optic dar, în primul rând, comenzi vocale. Asta-nseamnă că nu tre’ să mai tastez fiecare site pe care vreau s-ajung; destinaţii, parole, informaţii, totul poate fi spus. Din motive de securitate, prefer să-mi tastez parolele dar, acasă, în camera proprie şi personală, aş putea renunţa la acest tastat.

Să continuăm... Placă de bază, placă video, placă de sunet, toate plăcile-s acum una singură. Interiorul e ordonat şi nu te mai încurci în tot felul de fire. Singura chestie care s-a păstrat e diferenţa clară între hard şi dvd writer. În rest, toate-s combinate între ele. Un singur bloc compact, care conţine şi memorie, şi procesor, şi plăci, şi tot. Mi-ar trebui mai mult timp pentru a-mi da seama cum au reuşit să comprime toate chestiile în una singură, dar în câteva minute trebuie să mă-ntorc înapoi, în prezent.

O privire rapidă, şi observ că boxele nu mai sunt nici ele individuale. Vin la pachet cu monitorul şi, dacă nu mi-ar fi teamă să fiu descoperită, mai că le-aş porni, să văd de ce-s în stare.

Mă-ntorc în prezent. N-am avut timp să-mi dau seama de performanţele tehnice ale acestui calculator compact. Atât doar, că viitorul tinde să se axeze pe combinaţii, pe alipiri şi pe reducerea numărului de componente, astfel încât nu te mai duci să-ţi cumperi o placă de bază, ci să înlocuieşti întregul sistem, în funcţie de preferinţe şi nevoi. Iar ca design, fiecare după cum îi tună. La cât de ordonat era interiorul, cred că-ţi poţi permite să-ţi desenezi carcasa proprie şi personală, şi s-o comanzi la fel de uşor pe cât ţi-ai croi o haină. Părerea mea.

Super Blog, etapa 5.

Nimic

Orice ai face, tot acolo ajungi. C-o iei la stânga, sau la dreapta, tot aia. Odată închis, cercul nu dispare, o ia de la capăt. Ca un disc zgâriat, la care nu contează când începi; contează doar că acul va ajunge în acelaşi şanţ, şi va repeta acelaşi fragment de melodie.

Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus.
Nu cred.
Joci după cum îţi dictează destinul.
Nu cred.
În palmă scrie totul.
Nu cred.
Nu poţi schimba nimic.
Nu cred.
Oamenii se schimbă.
Nu cred.
Eşti alt om.
Nu cred.
Nu poţi răscumpăra trecutul.
Nu cred.

Nu cred nimic. Nu mai există certitudini. Nu poţi schimba nimic de unul singur. Nu rămâne nici o piesă în picioare în afară de rege. Nici un joc nu poate fi jucat perfect. Nici un cuvânt nu rămâne fără consecinţe. Nici un gest nu poate fi refăcut. Nici o ţigară nu rămâne veşnic aprinsă. Nici un album de poze nu poate schimba nimic. Nici o durere nu trece pentru totdeauna. Nici un vis nu durează la nesfârşit. Nici o privire ştearsă din memorie. Nici un timp recuperat. Nici o oprire. Nici o pauză. Nici o capitulare. Nici o lipsă de speranţă. Nici un chibrit care să nu se stingă. Nimic.

Timpul e în stand by. Aştept.

Pân' la următoarea aşteptare, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.94

Enjoy!

Sunt gay şi sunt ok - p.2

Gata! De azi viaţa mea se va schimba total şi iremediabil! Renunţ la viciile păcătoase gen cafea şi ţigară, îmi pun biblia în geantă şi, cel mai important, îmi caut bărbat pe care să-l iubesc şi să-l respect, cu care să mă mărit şi cu care să trântesc o gaşcă de plozi; care chiar dacă nu mă atrage şi nu, n-o să-l iubesc never ever, se cheamă că e calea cea adevărată şi fără de întinare. Aşa cum a vrut divinitatea: să fiu fabrică de înmulţire în masă pentru că, gay fiind, o să ard în focurile iadului celui veşnic şi, vai mie, mă voi zvârcoli fără încetare, în timp ce drăcuşorii vor mai turna un cazan cu smoală fierbinte peste mine...

Dacă mă crede cineva, înseamnă că e mai bătut în cap decât ăla care mi-a trimis aseară mail. Sau, hai, la fel de bătut în cap; dar nu la fel de maniac. Şi prezint proba:




L-am citit în diagonală. Prima dată. Apoi l-am luat la bibilit. Şi sincer nu ştiu ce să fac: să mă enervez, să râd până mă crăcănez, să-i plâng de milă individului? Pe bune acum, eşti real? Câţi neuroni ai? Sau câţi dintre ei foloseşti? Te mai poţi ridica dimineaţa din pat când cari atâta prostie după tine? Cine naiba a murit şi te-a lăsat pe tine drept vocea lu' Dumnezeu? Lămureşte-mă, te-ai trezit aşa şi ţi-ai spus: "hai s-o scoatem pe Camelia din păcat. Săraca, nu ştie ce face. S-o vindecăm de lesbianism." Nu, stai calm, nu se vindecă. Şi nici un dumnezeu nu-ţi va da fericit mâna pentru că ai purtat războiul sfânt împotriva gay-lor. Ba chiar s-ar putea să râdă şi ei de tine, în grup, la un pahar de coniac şi-un trabuc.

Aş face analiză pe text, pentru că m-a lovit profunzimea cuvintelor lui, da' i-aş lua din savoare. Bine, fie, doar câteva fragmente...
"O femeie nu poate iubi o altă femeie, la fel cum o femeie iubește un
bărbat!" - wow, ţi-ai dat seama singur de asta, sau ţi-au dictat-o îngerii de pe umăr? Câtă perspicacitate! Nu mi-aş fi dat seama nici într-o mie de ani că nu-i aceeaşi chestie. Pentru că mă plictiseam eu într-o zi, n-aveam ce face, şi m-am gândit că ce mi-e femeie, ce mi-e bărbat... Tot un drac. Tocmai pentru nu-i aceeaşi chestie, mă, ciudatule, există femei care iubesc femei şi bărbaţi care iubesc bărbaţi. Altminteri am fi fost cu toţii în aceeaşi ciorbă.

"Un bărbat nu poate iubi așa cum iubește o femeie decât pe o femeie" - aici nu pot spune decât: CORECT! Nu poate. D'asta bărbaţii preferă blondele, şi eu brunetele.

Ca să n-o mai întind, ultimul paragraf m-a lovit la corason. Cum se gândeşte el, mititelul, la sufletul meu nemuritor. Păi, bine, mă, da' cine ţi-a permis să te gândeşti la mine? Vezi-ţi de drumul tău în viaţă. Discută problema stringentă a homosexualităţii cu prietenii tăi ciudaţi, la ceai, în timp ce mâncaţi fursecuri pe şerveţel, să nu faceţi firimituri, şi cântaţi în cor un imn. Şi-apoi culcaţi-vă-n paturile voastre cu cearşafuri apretate şi visaţi cruciade. Pe mine lăsaţi-mă-n pace. De sufletul meu am eu grijă. Cu divinitatea mă-mpac cum ştiu eu, nu cum visează unii că scrie în cărţi. Iar dumnezeul ăla drept şi bun de care vorbeşti s-ar putea să mă placă mai mult pentru că nu mă ascund sub măşti false de falsă pioşenie.

Cât despre iad... De unde ştii tu că nu ni-l trăim fiecare, la un moment dat aici, pe pământ? Poate că eu îs iadul tău. Tu n-ai nici o şansă să fii al meu, dar poţi spera în continuare.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Lego în ţara mea

Ştii că nu mă omor nici după excursii organizate, dar nici după "aventuri" din alea, în care-ţi iei rucsacul în spinare şi dormi în sac de dormit, cu ursul la cap. Şi ştii că nu mă omor nici după trenuri, nici după autobuze. Dar mă bucur c-ai venit, şi-mi place că vrei să vezi ce-mi place mie din ţară. Şi-am văzut destule, crede-mă. Ştiu la fel de bine că, spre deosebire de mine, ai fost prin toată Europa. Ceea ce ştiu eu doar din poze, ai văzut tu în realitate; poate te-au impresionat, poate ţi-au fost indiferente. Ştiu că ai venit mai mult pentru mine decât pentru "magia locurilor"; dar ştiu şi că nu rezişti mai mult de două zile într-un loc.

Aşa că, după ce-ţi arăt Galaţiul, plecăm. Nici cu tren, nici cu autobuz. Închiriem frumos maşină, şi duşi suntem. Închirieri maşini? Normal c-avem. Se cheamă Autonom rent a car. O luăm de-aici, o aducem tot aici; am putea s-o lăsăm oriunde, da’ nu cred c-ai vrea să ne întoarcem per pedes acasă... Şi nu, nu ne rupe la buzunar. Da’ n-are rost să vorbim despre asta, pe bune.

Imaginează-ţi că vorbim în piese de lego. Ce m-am gândit eu să-ţi arăt, sunt simple piese în lego-ul ăsta. Dacă reuşeşti să le pui pe toate cap la cap, iese fain, promit. În cinci zile, cu maşina, o să vezi multe; dar unde ne oprim, îmi place mie. Bat pariu că-ţi va plăcea şi ţie, oricât de pretenţios te ştiu.


Hai întâi să-ţi arăt oraşul studenţiei mele. Nu ţi-am povestit mare lucru nici despre el, nici despre perioada aia, dar e oraşul meu de suflet. Ţi-l arăt pe tot, bucată cu bucată. Fiecare colţ care-mi vorbeşte de-o amintire dragă. O să vezi diferenţa dintre est şi vest. Şi dacă vrei să-ţi punctez un "obiectiv turistic"... Te duc în piaţa Matei Corvin, lângă Catedrala Catolică. Fumam acolo între cursuri, sau când n-aveam bani de-o cafea, da’ aveam chef de pierdut timpul. Şi-o să-ţi placă, pentru că oamenii sunt calmi, porumbeii prietenoşi, cerul însorit.
Clujul e galben ca aurul regelui.


Din Cluj, mergem la Câmpina. Mania mea pentru fantome şi poveşti bizare. Da, nu te impresionează pe tine fantomele, pentru că n-ai văzut încă nici una. Cică la Castelul celor două Iulii e imposibil să nu-i simţi prezenţa. Sau măcar să nu te lovească durerea lui Haşdeu; faptul că, după moartea fiicei lui omul ăsta, care a fost una dintre cele mai mari personalităţi ale culturii româneşti, a renunţat la glorie pentru a regăsi vocea, figura, amintirea. Pentru că spiritismul se leagă de el.
Câmpina e roşie ca magia castelului.


Şi-apoi te duc la Constanţa. Da, mare ai mai văzut. Da’ eu te duc în cartierul vechi. Înspre piaţa Ovidiu, acolo unde o să-ţi arăt şi clădiri încă întregi, încă întreţinute, dar şi felul în care-ţi poţi bate joc de trecut, lăsându-l în paragină. Mie-mi pare trist "oraşul vechi". Trist şi fascinant, pentru că-i o împletire de civilizaţii, de arhitectură, de orice. Turci, greci, tătari, români; toţi acolo, şi-i recunoşti pe stradă. Şi e firesc să mănânci shaorma-n centrul vechi, în clădiri ce stau să se dărâme, în timp ce alături ai wireless.
Constanţa e albastră ca marea; ca inima mea.

Acasă, în Galaţi, o să vezi că te-am dus în trei oraşe care-ncep cu C. Pură coincidenţă.
C-o maşină care nu-i de contrabandă; care-nseamnă confortabil, comod şi care-ţi oferă un concediu de calitate.

SuperBlog, etapa 4.

Studenţie îngheţată

Din capitolul "ani de studenţie" - demult.

Clar e un complot la mijloc. Unul malefic, cum doar minţile cele mai întunecate pot gândi. Al cărui scop e să răcesc, să nu-mi treacă, s-o dau în pneumonie, din pneumonie în complicaţii nasoale şi, într-un final, să mor. Şi-n epitaf să scrie: "apa a omorât-o".

Mă trezesc dimineaţa. La prânz adică. Ai crede că, până atunci, vecinii au avut destul timp să se spele, încât s-ajungă apa caldă şi pe ţeavă la mine. Fals! Ori nu s-au spălat, ori şi-au încălzit apă, pentru că e de-abia călâie. Şi-aştept. Dau târcoale robinetului. Curge, curge, curge. Călâie, călâie, semicălduţă. Mă uit la ceas, o încerc cu vârful degetului, nici o şansă. Şi mă spăl, dârdâind. Tremurând din toate încheieturile, îmi îngheaţă creierul, organele interne, sufletul, tot. Mă amăgesc cu gândul că diseară va fi mai bine. Dulce amăgire!

Seara. Când ajung acasă, adică. Ai crede că măcar duş seara fac. Sau că au avut de spălat maşini întregi de rufe şi au avut grijă să se-ncălzească apa. Fals! La fel de rece. Ba parcă mai rece decât la prânz. Şi curge, curge, curge. Am auzit că ar exista un aparat magic care măsoară câtă apă ai consumat. Mi-e puţin teamă să mă uit la el; uit de existenţa lui. Pe bune, curge apa, da' de-ncălzit, canci. Şi iar fă duş, Camelia, cu apa semicălduţă. Şi ia-o a doua zi de la capăt.

Am nasul înfundat, strănut într-un stil suspect, parcă mai şi tuşesc din când în când... Spălatul o să mă omoare. Şi nu-mi pot da seama dacă vecinii au complotat să mă asasineze, sau au impresia că apa, pe lângă faptul că te spală, te poate şi îmbolnăvi total şi iremediabil. Să se spele, zic, poate aşa îmi trece şi mie puiul de răceală. Altminteri mă văd în toiul iernii sub formă de îngheţată Camelia. Vrea cineva o porţie?

Pân' la următoarea răceală, la bună vedere!

Sunt gay şi sunt ok

Nu prea "mă prind" chestiile care circulă pe facebook. Pentru simplul motiv că unele-s făcute doar pentru că viaţa unora e pe net. Da' am găsit azi dimineaţă ceva. Pe principiul "te loveşte doar ce te interesează".

Şi mă gândesc aşa: nu neg, dar nici nu strig în gura mare. Când fac cunoştinţă cu cineva, nu spun "bună, sunt Cami. Sunt gay, să ştii". Pentru că nu mi se pare relevant. Pentru că e posibil să nu mă mai întâlnesc never ever cu persoana cu pricina sau, dacă mă mai întâlnesc cu ea, oricum ce fac eu la mine acasă e doar problema mea proprie şi personală. Preferinţele nu mă definesc. Nu mă fac nici mai flamboaiantă, nici mai ştearsă. Nu-mi dau o aură mistică, nu mă fac mai deşteaptă, mai interesantă, mai mirobolantă; la fel cum nici nu mă şterg de pe harta persoanelor cu care ai vrea să ieşi la o bere.

Nu-mi influenţează capacitatea de a duce o discuţie, nu-mi reduce materia cenuşie, nu mă ajută nici să plac, nici să displac. Ţine doar de mine. Şi nu e treaba nimănui ce culoare au cearşafurile mele, atât timp cât nu suntem nici măcar urme de amici.

Da' vezi tu, că grupul "ne doare de tine" tre' să ştie chestia asta. Sau s-o bănuiască. Şi dacă s-a întâmplat asta, atât ţi-a fost. Dead, over, kaput, конец. Nimic altceva nu mai contează. Nici cât de frumos ştii să tricotezi, nici că ai pictat Capela Sixtină, nici măcar că ai primit premiul Nobel pentru Pace. Că cică e mai important acest aspect decât orice altceva.

Sprânceana mi se ridică. Încerc să ghicesc numărul de ani care trebuie să treacă până când asta n-o să mai conteze. Deloc. Mă vizualizez cu foarte mult păr alb până atunci. Şi nu-nţeleg de ce. Explicaţii, cineva?

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Vicii fără de păcat

Cumpătarea nu e tocmai punctul meu forte. Ba aş putea spune că nu mă defineşte deloc. O vorbă înţelepată spunea: "Trăiesc sănătos: beau, fumez, nu fac nici un sport." În ordinea asta de idei, nu pot pune degetul pe un "guilty pleasure". Din punctul unora de vedere, stilul meu e normal; pentru alţii, întreaga mea viaţă e o plăcere vinovată.

Dar cum oricine are "ceva" ascuns, ceva care-l defineşte şi la care n-ar renunţa nici în ruptul capului... Acel ceva pentru mine e viteza. Merg repede, gândesc repede, dau click-uri repede; m-ai terminat dacă trebuie să aştept la o coadă, dacă te gândeşti ce să-mi răspunzi, dacă mi se-ncarcă pagina de net mai lent. Dă-mi viteză, şi-s fericită; pune-mă pe slow-motion, şi m-ai terminat. Şi nu orice fel de viteză. Viteză pură. Viteză la volan. Viteză cu mine la volan.

Nu suport viteza într-o maşină condusă de altcineva. Mişcare, benzină, faptul că nu sunt eu cea care apasă pedalele, pune-mă pe alt loc decât pe cel al şoferului şi s-a rupt filmul. Dă-mi să conduc, şi-ţi conduc. Repede. Cu viteză. Cu cea mai mare viteză. Sau conduceam. Până când m-a lovit accidentul. Până când n-am mai condus deloc. O singură dată în spatele volanului, o singură dată mania vitezei, o singură dată accident. Şi-am renunţat la maşini.

Senzaţia mi-a rămas încă. N-am ajuns la punctul în care brazii să pară beţe de chibrit. N-am ajuns la punctul în care şoseaua să fie dungă. Dar mi-aş dori. Plăcerea mea vinovată.

Şi normal că mi s-au zburlit antenele când am auzit de Lamborghini. Asus Automobili- Lamborghini VX7. Combinaţie între design de bolid şi "la crème de la crème" în materie de laptop-uri. Design aerodinamic, saşiu metalic, palmrest din piele. Portocaliu sau negru. Nu, nu seamănă neapărat a laptop. E mai mult un hibrid între ceea ce era odată un laptop şi caroserie de Lamborghini. Un mix de viteză fizică şi psihică.

Pentru cunoscători în ale tehnologiei, ca un neofit ce mă aflu, spun că noul VX7 are aşa: placă video NVIDIA® GeForce™ GTX 460M, procesor Intel® 2nd Generation Core™ i7 şi memorie de 16GB DDR3. Asta pentru mine înseamnă că pot să mă joc, să profit de internet şi să fac ce fac eu prin word, paint şi alte chestii total nepro, dar care pentru mine-s totul, cu viteză. Da, viteza de care vorbeam la început.

Dacă mă-ntrebi de ce aş alege VX7, îţi răspund prompt: pentru design. Pentru ideea pe care o inspiră, nu neapărat pentru c-aş şti eu să apreciez caracteristicile tehnice ale unui laptop. Dar portocaliul ăla, cu sigla de Lamborghini, m-a dat pe spate. Spun, cu lăbuţa pe inimă.

SuperBlog, etapa 3.

De toamnă

Frigul m-a luat prin surprindere. Nu ca atunci când, mică fiind, mă lua prin surprindere prima ninsoare. Nu, pe aia o aşteptam, o doream, o visam; pe atunci. Acum m-a prins neaşteptat, subit.

Şi mă gândesc cu groază că va fi din ce în ce mai rece. Piele uscată, nas îngheţat, umeri zgribuliţi. Voi căuta căldura din interiorul hainei, şi nu-mi va fi de ajuns. Voi tânji după căldura de sub pătură. După căldura unei pisici prea insistente, cu nasul prea umed şi aflată prea acasă. Voi aştepta o altă vară. Am aşteptat să treacă septembrie, aştept să treacă toamna, să treacă iarna şi să vină o vară cum n-a mai fost. Caldă, portocalie, acolo.

Toamna mă deprimă optimist. Contradictoriu, profund. Şi trec timp peste timp; nu-l simt, şi trece. Fără să mă uit în urmă, pentru că urmele le port în mine, şi le acopăr cu haine prea groase şi cu zâmbete pe care le vreau aproape. Timpul trece, toamna la fel.

Aştept o vară caldă, portocalie, acolo. Vara care mi-a fost promisă.

Pân' la următoarea toamnă, la bună vedere!

Voyage, voyage

Nu sunt genul care, atunci când pleacă, îşi ia toată casa după el. Strictul necesar, de preferat să-ncapă într-o singură geantă, şi-atât. Ce nu încape în geanta mea tip poştaş plus înc-o geantă de dimensiuni medii, e inutil. Şi pe bune acum, pleci 5 zile; hai, fă-le 7, presupunând că faci rost de atât concediu. Ce-mi trebuie mai mult? Cosmetice, încărcător, laptop, 7 tricouri, başca mărunţişuri zilnice, ce-i pe mine şi-nc-o pereche de pantaloni. Am nevoie de mai mult, cumpăr la faţa locului. Altminteri car degeaba.

Primul geamantan pe care-l ţin minte e unul cărămiziu, dur, de piele, incomod ca naiba şi prea puţin încăpător. I-au urmat câteva genţi de voiaj banale, destul de mari cât să-ncapă o familie de trei. În momentul în care am început să plec fără ai mei, genţile cu pricina au fost banate. Îndes chestiile care încap, una peste alta şi sănătate! Fără prea multă bătaie de cap.

Ei, da’ vezi tu, că timpurile au evoluat, genţile la fel. Şi-n momentul ăsta, ar trebui să-mi aleg una dintre genţile propuse de Real, din gama American Tourister, ba chiar să mă gândesc pe unde aş pleca. Ultima parte e mai grea, ţinând cont de faptul că pân’ la anu’, nexam concediu dar, de dragul jocului, voi spune:

În mod clar, undeva la mare. Să mă prăjesc la soare, să mă bălăcesc, să fac invidioşi copiii cu colacul meu imens şi colorat şi plin de desene. Şi pentru că e vorba de mare, clar am nevoie de toate cosmeticele din dotare; plus loţiuni de soare pentru că-s blondă şi n-am chef să mă-ntorc carbonizată. Cum am tendinţa de a amesteca şi a rătăci lucruri, aş prefera să le am pe toate într-un singur loc. Geanta pentru cosmetice mi-ar fi, deci, foarte utilă. Sau m-ar salva de căutări interminabile.

Chestiile care trebuie să fie la-ndemână ar fi îndrămădite în geanta mea; aia tip poştaş, pe care o aminteam la început. Restul, din comoditate, le-aş caza într-un rucsac. Şi da, aş alege rucsacul mare. Bat la pariu că nu l-aş umple de tot, dar faza cu „diverse buzunare interioare” m-a dat pe spate; îs buzunaro-maniacă. Pare a fi destul de comod încât să nu-mi blestem zilele că n-am ales un troler, dar pe bune că sunt prea mari pentru ceea ce iau eu după mine-n concediu. Şi-n rucsac se-ndeasă geanta de cosmetice; rucsacul în spate, geanta pe umăr, şi-s gata de leneveală pe malul mării. Mai am de făcut rost de zile libere, da’ vara nu-i atât de departe; pe principiul că, dacă bagajele-s aranjate, restul e mizilic.

Problema e cu totul alta: de la American Tourister am văzut eu aceleaşi genţi pe-un albastru şmecher rău de tot. Doar că nu în Real. Real-ul se bazează doar pe gri. Dar poate că până la concediul meu apar şi alte culori. Sper.

Super Blog, etapa 2.

Ne place, da, ne place - p.93

Te visez frumoasa, trista si departe...



Enjoy!

Fă-mă din cuvinte - p. 3

Încă mai sunt persoane care cred că Alain Delon e cel mai sexy bărbat în viaţă. Nu contrazic, pentru că şi gusturile mele sunt destul de dubaşe. Alta e faza: când auzeam de Alain Delon, clar auzeam alendelon.

"Ia-ţi alendelon-ul, că e frig afară"; "tre' să-mi schimb alendelon-ul" şi alte d'astea. Pe Alain Delon îl ştiam. Nu mă frapa în mod deosebit. Dar ca să fac asocierea... mi-a luat mult, mult de tot.

Dacă întrebam cine cântă melodia cutare, Bucur răspundea prompt, ca să scape de mine: Giontra Volta. Şi mă minunam eu de ce prolific poate fi acest Volta, şi cum cântă el pe diferite voci, şi genuri diferite, şi cum mai apare şi pe la televizor, pentru că, să ne înţelegem, orice persoană necunoscută lui Bucur purta numele acesta. Şi iar mi-a luat mult timp să pricep că el răspundea la mega, eu o luam de bună, iar săracul John Travolta sughiţa în neştire, fără să aibă habar de ce.

În aceeaşi ordine de idei, îmi plăcea teribil de Ricki Epoveri. Pe ăsta îl ţinuse minte Bucur, şi-mi răspundea la fel de prompt. Sara Perche Ti Amo e una dintre melodiile copilăriei mele; o ascult şi-acum, dând fericită din toate părţile mobile ale corpului şi da, îmi dă o stare de bine. Dezamăgire totală când am aflat că Ricki al meu e, de fapt, Ricchi e Poveri. Am fost consternată, am suferit un şoc total, mi-a trecut, încă mă amuz de cât de dilematică era lumea muzicală pe vremea când încă mă-ncălţam cu fesul. Sau mergeam în picioare pe sub pat. D'astea.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!