Art. 206

N-am înțeles moda care spune să iei poza lu` Cutare și s-o expui, să vadă toată lumea cât e de nasol/cocalar/duck face/manelist/obez/etc. Normal că m-am amuzat pe cocalari și pițipoance, dar aș fi putut să trăiesc și fără.

Pân` la urmă, ca ce chestie să te bagi în viața lu` ăla, în profilul lui propriu și personal, și să scotocești, să alegi și dup-aia să expui? Poa` să facă ce vrea din viața lui pe net. Dacă are chef să apară cu paiete cusute pe piele, treaba lui. Nu omoară pe nimeni, nu incomodează pe nimeni, lasă-l în plata lui să fie jalnic și retardat. Că-l expui tu, nici nu-l schimbă, nici nu-l șlefuiește.

Ca și cum s-ar apuca maneliștii și-ar face mișto de pozele lu` Cutare metalistul. Cam tot pe-acolo. Atât timp cât nu te intersectezi, n-ai nici o tangență, nu te incomodează, la ce bun să te dai rotund și vertical?

Mi se pare invadare de spațiu propriu și personal să scobești în intimitatea lui doar pentru a te erija în rol critic. Și nu pentru că te-a deranjat persoana lui, ci pentru că e fun să te iei de el. Din plictiseală.
Iar insulta și calomnia sunt în continuare infracțiuni. Am zis.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Pasul fortunei

O oglindă spartă, 7 ani de ghinion. O pisică-ți taie calea, din nou ghinion. Da` de ghinion transmisibil, a auzit careva? Long, long time ago, când eram prin clasele primare, a existat varianta asta de ghinion. Sau blestem, că-i mai aproape de adevăr.

Primeai în poștă dictai biletul. Cum o să ai noroc toată viața, cum te-a binecuvântat bunul creator și cum orice vei face de acum înainte va fi încununat de succes. Cum că ești unul dintre puținii selectați la norocul total, orice-ți vei dori se va-mplini, mamă ce pleașcă ți-a picat în cap și bucură-te teribil, pentru că de-acum ești clar sub aripa grației divine. Asta DACĂ și numai DACĂ rescrii de țâșpe ori biletul primit și îl împarți la alte țâșpe persoane. Dacă nu faci asta, te vei zvârcoli în chinuri groaznice, nimic din ce-ți propui nu-ți va ieși, totul va merge anapoda. Poker face. Bad poker face.

Eu am avut superstițiile mele. Pe care le-am tratat în timp, de care am scăpat sistematic și riguros. Chestia cu bilețelul nu m-a dat pe spate. Poate pentru că eram prea mică, sau poate pentru că de pe atunci nu credeam că o bucată de hârtie, cu un scris dubios și-o ortografie  îndoielnică, poate să-ți influențeze norocul. Și-aș fi ignorat-o cu cea mai mare bucurie, dacă n-ar fi fost bunică-mea. Care s-a panicat. Și-a-nceput să scrie bilețele. Să le multiplice și să se gândească cui să le împartă. Pe cine să fericească, din punctul ei de vedere, să nenorocească, din al meu. Și pentru că aveai și limită de timp în care trebuia să le răspândești în lume, și ea mai avea și alte chestii de făcut, cine a fost norocosul care a trebuit să copieze țâșpe amenințări? Eu, normal.
Și stai, Camelia, și scrie, și scrie, și afară-i frumos, și parcă te-ai juca, da` hârtiuțele trebuiesc terminate înainte, și dă-i, și scrie, și scrie-le frumos și citeț, nu ca ăla de la care l-ai primit, și scrie, și copiază, și e mult de scris o dată, darămite să le scrii de câteva zeci de ori, și e plicticos, și enervant, da` nu te poți pune cu bunica, că ea se simte amenințată, și-o bunică amenințată e mai rea decât leoaica care-și apără puii, deci scrie, scrie, scrie.

Are cineva impresia că după asta s-a-nghesuit norocul la ușa mea sau a bunică-mii? Mai bine-aș fi mâncat bilețelul ăla decât să mă chinui cu el, pentru că-n afară de bătătură la deget de la pix și-o plictiseală groaznică, n-am căpătat nimic. Ore pierdute degeaba.

Au mai venit și alte bilețele la fel. Da` n-am mai stat să le multiplic. Am reușit s-o conving că o dată e de ajuns. Și mă gândesc acum, cât de sadic sau de lipsit de activitate a fost ăla de-a inventat jocul criminal? Câți alții și-au luat țacă, având impresia că pot juca norocul? Câtă hârtie consumată degeaba? Cred că ți-o faci cu mâna ta, dar nu cred că asta are vreo legătură cu promisiuni și amenințări scrise pe foi de matematică.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

Titrează-mă cu lene

Filmele le găseai pe casete de închiriat. Și, una din două, ori te uitai în lista cu filme, ori căutai printre rafturi, cu două casete tot ajungeai înapoi acasă. Patru filme, pe care trebuia să le duci înapoi a doua zi. Dar ce filme! Tot felul de filme, adică. Care mai bune, care mai proaste, care lamentabile, da` ce conta la vârsta aia? Film să fie!

Problema era alta: tanti care titra filmele. Vocea pe care am regăsit-o și mulți ani mai târziu, care traducea total anapoda totul și mai ales înjurăturile și care nu-ți dădea voie să auzi vocea inițială, pentru că se băga direct și te obliga să-ți imaginezi cam cum vorbește VanDamme sau cum sună vocea lu` Arnold.

Preferam de-o mie de ori să pierd câte un rând pentru că nu citeam destul de repede, decât s-o aud pe ea, dar aia era moda. Filmele să fie titrate, nu sub. Am rezistat, am crescut, am rămas cu sechele.

Cartoon Network a fost ca un magnet pentru mine. De acolo am învățat eu engleză. De la desene animate. Probabil ca toți copiii fost comuniști. Că trebuia să mă chinui, să-mi dau seama ce spune, să adun cuvintele pe care le știam, să le intuiesc pe celelalte, mă rog, relaxare didactică.
Drama nu s-a lăsat așteptată prea mult. Au început să titreze Cartoon Network-ul. Și Dexter nu mai avea vocea lui, Powerpuff Girls au devenit Fetițele Powerpuff iar Courage... Courage nu mai era cowardly, era laș. Tragedie totală. Am urât vocea aia care strica magia, și-am renunțat la desene. Din cauza prostiei unora, care consideră că e mult mai comod, mai lejer și mai interesant să nu stai să citești subtitrarea, ci să-ți strice magia c-o voce falsă și total românească.

Și-n ordinea asta de idei, când am auzit că a apărut colecția Tarzan, desene clasice titrate în limba română, mi s-au strepezit dinții. E un fel de obligatoriu să treci peste original, cam ca demult, când melodiile străine nu ajungeau la noi decât cu linia melodică, dar cu versuri românești. Jalnic, patetic, scremut. Dar nu-i nimic! Creați iluzia unei limbi române eterne. De parcă Tarzan n-ar avea altă treabă decât să-nvețe româna special pentru săracii copii care nu știu să citească. Clar!

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

1001

Gândesc matematic. Aritmetic și geometric, în funcție de problemă. Orice frază are mai multe sensuri, orice ton poate însemna altceva, orice semn poate fi interpretat. Gândesc nu în logaritmi, pentru că nici nu mai știu ce-s logaritmii, ci în planuri. În toate planurile.

Îmi plac cifrele, dar stau mai prost la capitolul calcule. Asta nu mă oprește să calculez. În minte, pe hârtie, cu calculatorul, oricum încât să iasă calculul. 28.05.2012. 2+8+5+2+1+2 = 20. 2+0 = 2. Orice dată poate fi transformată într-o cifră, orice cifră poate ajunge într-o zodie, orice zodie are partea ei clară și matematică, care-mi va spune puțin cine ești. Mă pot înșela, dar nu cu mult. Poate juma` de grad, dacă nu te schimbi la 180. Jocul de cărți va fi mereu în sensul acelor de ceasornic, două lingurițe de cafea pentru fiecare cană, serii de câte 30 de abdomene; sau 50; în nici un caz 27 sau 48. Număr din 2 în 2. 10 înghițituri de apă ca să-ți treacă sughițul. Traseu calculat cu scurtături, zâmbet cu sens dublu, tabel cu datorii, combinații de 3 luate câte 4, logica-mi oferă soluții. Nu mereu, sau nu mereu urmez firul logic, dar le știu. Că nu le aplic, asta-i altă problemă.

1001. Mult mai multe cuvinte. Zile, pisici, cafea, cum te simt, cum mă simt, cine m-a mai enervat, când, cum, de ce, ce m-a făcut să râd sau să mă doară, cum am văzut, ce-am atins, ce-aș fi vrut să fiu, cum am fost, cum sunt, cum o să fiu, când o să cresc, cât am copilărit, muzica, gesturile, frazele, pozele, maniile, întrebările, răspunsurile, totul meu. Prima, 666, 1001.

Pân` la următoarea mie, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.135

Dă dragoste





Enjoy!

În culori

Nebunii visează în culori. Frumoșii nebuni ai marilor orașe, zicea odată cineva. Pentru că-n oraș n-ai cum să visezi altfel decât în gri, decât dacă ai o doză de nebunie. Decât dacă ai trăit în culori și visezi în real.

Realitatea e așa cum o construiești. Sau cum ți-o construiesc alții, pe lângă așteptările tale. Realitatea de noapte nu mai depinde de nimeni. Nici măcar de ceea ce-ți dorești.
Îmi propun ca măcar noaptea realitatea să arate așa cum mi-o doresc. Oricât mi-aș propune, nici una nici alta nu arată așa. Și, când se-ntâmplă, mă trezesc. La jumătate, niciodată spre sfârșit, și chiar de-ar fi sfârșitul, tot mă trezesc năucă. E real? Aș vrea. Dar e real? Nu-i. Încearcă s-adormi la loc, să iei visul de unde ai rămas, să continui și, dacă se continuă bine, să visezi etern. Să nu mai pui alarma să te trezească, să dormi câteva zile în visul ăla. După câteva zile s-o iei de la capăt, dar măcar să știi că noaptea aduce idei împlinite. Chiar dacă doar noaptea.

Doar coșmarurile se continuă și după ce te-ai trezit. De la capăt, de unde l-ai lăsat. Axiomă. Te trezești din coșmar, bei juma` de litru de apă, schimbi poziția, adormi, continuarea. Și-i mai greu să te trezești a doua oară, și chiar de te-ai trezi, știi ce te așteaptă din nou, după ce-nchizi ochii. Aceleași imagini, aceeași poveste. A doua zi ești zombie ori din cauză că te-ai luptat în vis, ori din cauză că ți-a fost frică să mai adormi. Alte metode, același rezultat.

Vreau posibilitatea de a-mi alege realitatea. De a o construi bucată cu bucată, ca atunci când făceam castele din cuburi, și fiecare cub căutam să aibă altă culoare. Indiferent de simțul estetic al oricui. După gusturile mele. Și ieșea castelul cel mai frumos. Castelul meu. Așa ar ieși și realitatea cea mai frumoasă. Indiferent de simțurile estetice ale oricui. Realitatea mea.

Visez în culori. Doar nebunii visează în culori. Dacă nebunia mea îmi colorează timpul, nu vreau s-o las să plece. Măcar pentru că, fără nebunie, aș fi orbul care-ncearcă să ghicească culoarea după forma lucrurilor. Și mie-mi place să văd, și-apoi să pipăi.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Crima din strada Morgue

...și planul criminal e deja făcut. Aștept noaptea. Întuneric. Liniște. Toți adormiți. Nici o altă umbră în afară de mine. Cu mișcări de felină, furișându-mă, ascunsă de ochii curioși. Cuțitul cel mai ascuțit. Ăla mare, care seamănă c-un iatagan.

O iau cu blândețe. Ușurel, să nu se trezească. Cel mai bun loc pentru a-mi duce planul la capăt e masa. Deci o așez pe masă. N-o să știe ce-a lovit-o până la prima lovitură. Înfig cuțitul adânc, cu sete. Întâi vârful, și-apoi toată lama. Nu scoate un sunet, în schimb tăietura zâmbește hâd, cu marginile zdrențuite. Dedesubt rânjește carnea. Apăs violent și din nou. Simt cum scârțâie ceva sub lamă. Nici un sunet. Tăcerea mă face să vreau mai mult. Și tai mai repede, mai neglijent. Mai cu furie. O merită. Măcar pentru că se-mpotrivește. Pentru că nu vrea să cedeze.

Pisica apare, atrasă de miros. Mă privește cuminte, aproape aprobator, cum îmi continui masacrul. Instincte animalice se trezesc în mine. Încă puțin. Încă puțin și pot spune c-am făcut ceva ce n-am mai făcut niciodată. Pulsul îmi crește. Nu de teamă, n-are cine să mă surprindă, n-are cine să mă pedepsească, am calculat totul în cel mai mic amănunt. Ceva ce seamănă cu emoția. Un gol în stomac. Mi-a trasnpirat mâna pe cuțit, dar nu mai e mult. Bine că n-am făcut multă mizerie. Mă așteptam la măcar ceva sânge. Din greșeală, să-mi tai vreun deget. Dar nu. Am fost atentă. Mai mult sânge rece decât mi-aș fi imaginat vreodată.

Ultima tăietură, și gata. Strecor lama cuțitului, și ridic. Capacul. Prima mea cutie de pate desfăcută, doar cu ajutorul cuțitului. Fără desfăcător de conserve, fără ajutor exterior. Și-mpart prada cu pisica. Doar mi-a făcut galerie tăcută, fără să alerteze alți pofticioși de pate, la 2 din noapte.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Vindecare totală

Cică întreaga ta viață tre` să fie pe facebook. Câți ani ai, ce înălțime, cu câte persoane te-ai culcat și, cel mai important, dacă ești single sau cuplat. De parcă ar interesa pe ăia de-i ai în listă foarte mult asta.
Simplu: îți sunt prieteni pe bune, știu și fără facebook, sunt amici/cunoștințe/total necunoscuți pe care nu știi exact de ce îi ai în listă - n-are de ce să-i intereseze.
Bine, mai e și categoria stalker, care tre`să știe tot pentru că, dacă nu știe, crapă fierea, și vai, să se-ntâmple ceva și să nu fie la curent, e tragedie națională. D`ale facebook-ului.

Partea care m-a făcut confuză, e alta. Departe de socializare.
Poveste tristă. Despărțire între el și ea, după mult timp de stat împreună. Adică mult. Și ea, care încă mai suferă după tot ce-a fost frumos. Adică, normal, mai stă seara în pat, singură, și-și aduce aminte toate momentele frumoase pe care le-au petrecut împreună. Ce frumos era când el îi aducea cafeaua la pat dimineața, și ce bine se simțeau râzând la glume doar de ei înțelese, și cum o învelea protector să nu-i fie frig, ba chiar și cum a alergat atunci prin ploaie, pentru că trebuia să-i ia antinevralgic, și farmacia era după colț, dar erau fulgere și tunete, și a venit ca vântul și ca gândul și i-a adus pastila salvatoare.
Oofff, cum să nu oftezi din toți rărunchii și să nu-ți aduci aminte? Om ești. Și-i normal din când în când să te mai pălească nostalgia, mai ales că nu treci așa ușor peste câțiva ani de eu + tine.

Dar vezi tu, că despărțirea s-a produs hăăăăăt, tocmai săptămâna trecută. Alertă! Alertă! Cum adică ÎNCĂ mai ești nostalgică? Păi, nu trebuia să fii în fundul patului, cu găletușa cu-nghețată, cutia cu șervețele și planul de recuperare? Nu așa trebuia să fie? Adică, pana, mea, îs câțiva ani la mijloc, nu câteva zile amărâte. Înseamnă că, la rata asta de vindecare, luna viitoare te și măriți. Cu altul, evident.

Oi fi eu defectă. Pe bune, știu că sunt. Da` tot mi se pare puțin bizar. Confuzie maximă. Și, dac-aș fi mai realistă, m-aș gândi că a fost un joc. De plictiseală. Sau o discuție de dragul discuției. Poate.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Camera de urgențe - p.5

Dacă mă doare stomacul, beau un iaurt și trece. Da` dacă nu trece, asta înseamnă că e posibil să am ulcer, nu? Și-n interiorul meu să se creeze gaura neagră care mă va înghiți, încet dar sigur, din interior. La un moment dat nu va mai fi decât o mână de Camelia, care va dispărea și ea, înghițită de stomac.

Dacă scap de ulcer, dau în probleme pe partea dreaptă. Nu, nici nu lua în calcul faptul că te doare și-n stânga și te dor și mușchii pentru că da, ai febră musculară. Nuuuu, te doare-n dreapta, clar mori. Ce-i în dreapta? Ficat, colon, chestii, noroc că apendicele nu mai locuiește acolo, dar sunt alte chestii minuscule care pot să fie într-o stare gravă și de plâns. Exact! Dă fuga la ecograf, trage-le-n poză, convinge-te că-s în regulă toate și de-abia dup-aia adu-ți aminte că da, ai tras ca nebuna de fiare și febra musculară ține câteva zile, nu trece doar dacă stai în pat.

Și normal că faci o cădere de calciu. E normal. Adică nu e tocmai normal, da` e normal pentru mine. Și prea multe căderi de calciu sunt semn de osteoporoză. Uite, deja mă doare fluierul piciorului. Nu, nu m-am lovit, e o durere ascuțită, în interior. Vai, mie! Da` uite cum plouă, maică, și de fiecare dată când plouă, simt puiul ăla de reumatism care nu seamănă cu o osteoporoză, seamănă a exact ce este: reumatism mititel, care nu dă niciodată greș în materie de previziuni meteorologice. Niciodată! Deci am scăpat și de data asta.

Aha! Tușești! E grav, nu? Mai ai puțin și mori, nu? Ia fă poză și plâmânilor, și tremură cât aștepți rezultatul, că n-ai de unde ști, că-s plămâni de fumător de vreo 10 ani și nu poți ști niciodată. Și când vine tanti cu poza, adu-ți tu aminte că te doare și-n gât, c-ai băut rece și ai cam răcit, da` e mai simplu să te gândești că mori decât că e o simplă răceală. Perpelește-te în așternuturi, pentru că răceala ar fi fost un răspuns prea simplu și la-ndemână, și răspunsurile simple sunt mereu dubioase.

Na, c-ai scăpat și de data asta! Bucură-te rapid, până nu-ți mai vine vreo idee apocaliptică. La toți medicii ai fost, da` la ăla care chiar ți-ar pune un diagnostic corect să nu te duci, că nu se știe dacă nu te cadorisește direct c-un carnețel roșu. Keep away from the shrink!

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Egalitate, dar nu pentru căței

Pe toți îi pocnește mania renovatului exact când eu am chef să dorm. Și-nțeleg, vrei să văruiești, să dai o mână de vopsea, hai că-nțeleg și 3 cuie împușcate în perete. Vrei să-ți pui rafturi sau tablouri. Înțeleg. Da` când o lună-ntreagă nu te văd cu bidineaua în mână, nu văd pete de var, doar aud bâââr! bâââzzz! hodoronc-tronc! mă-ntreb dacă vrei să renovezi sau doar ți-ai propus să-mi testezi limita superioară a nervilor.

Evident că bârâitul începe la 8, când eu dorm dulce și candid, și se oprește la 13, când mă trezesc. Că cică au program de zi. Păi, bine, mă, eu am program de noapte. Ce-ar fi ca, atunci când mă trezesc, să m-apuce renovatul? Găsesc eu câteva cuie de bătut, nu-i problemă. Plus mașina de tăiat tablă a lu` Bucur. Let the party begin!

Da` nu, că dacă m-apuc eu la ora prânzului lor, risc să mă trezesc c-o gloată de vecini turbați că le stric siesta. Și cum să fiu atât de nesimțită și de indolentă, încât să nu mă gândesc că poate dorm copii la ora aia, că poate ei îs obosiți după atâta bârâială și că, dom`le, puțin bun simț!

Și ferească sfântul chiar să fie nevoie să bârâi ceva mai mult timp. Risc să-mi iau amendă pentru disturbarea liniștii publice. Pentru că încă există orar pentru treaba asta, chit că eu n-am timp să dau cu aspiratorul decât duminică, la ora 10 seara. Cât de păgână pot fi!

Așa că invit toți vecinii gospodari să pună mână de la mână, să-mi facă izolație acustică, și-apoi n-au decât să dea și cu tunul ca să-și încerce buncărele de-abia construite. De-abia atunci o să spun că nu-mi disturbă liniștea mea personală.

Pân` la următoarele aventuri, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.134

What power art thou, who from below
Hast made me rise unwillingly and slow
From beds of everlasting snow?
See'st thou not how stiff and wondrous old
Far unfit to bear the bitter cold,
I can scarcely move or draw my breath?
Let me, let me freeze again to death.

 

 Enjoy!

Nossa, nossa

Nu votez. Nici măcar la prezidențiale. Ultima dată când am votat, a fost pentru că era ceva între Vadim și Cutare, și normal că votul meu a aterizat la Cutare, pentru că nu mi-ar fi surâs alternativa.
Altfel nu-mi mișc roialul corp, pentru că nu mă interesează, nu mă concernează, nu mă atinge.
Pentru locale, nu mă deplasez nici să mă plătești. Chiar nu-mi pasă cine o să fie primar, care o să fie nu știu ce șef local, sau cine ce hotărâri ia. Habar n-am cine e primarul actual, și chiar de-aș afla, aș uita în secunda doi.

Poate n-am os civic în mine; nu mă duc doar de dragul de a da cu banul în cabina de vot, nici ca să-mi anulez votul. Cică pot fi furate, dacă nu le exerciți. Să le fure sănătoși, vezi de-mi pasă! Am drept de vot, câștigat în timp; dar am și dreptul de a vota sau nu. Și eu aleg să nu.

Dar da, a început campania pentru locale. N-o știu pentru că mă interesează, o știu pentru că-s atacată vizual de panouri. Candidați trași în poze pompoase, cu sloganuri suculente și cu figuri de salvatori. Am văzut și ceva de genul ”eu pot și vreau”. Cam ciudat pentru un mesaj electoral, dar fie, treacă de la mine.
Da` cum să ai pancartă mare, cu mașină care-ți plimbă figura prin tot orașul și cântă ”Ai se tu pego?” Și văd poporul mergând la vot în pași de dans, după cum spunea o amică. Trenulețul pân` la cabină, hai să luăm ștampila, ai se tu pego, te-am prins, votantule, al meu ești!
Și candidatul zâmbind șăgalnic din poză, și melodia, pac! ștampila, habar n-ai ce idei are și, mai ales, dacă după ce va fi ales le va pune în practică, da` cine nu știe că melodia e catchy și melodia îl scoate-n evidență, și vizualizezi numele, auzi ritmul, dai din fund și alegi după cum te taie capul sau după cum te-mbie spiritul meloman.

Eu încă aștept candidatul ăla care să-și construiască campania pe Rammstein. Și poate m-ar convinge să ies din casă să-l votez, doar pentru că are gusturi bune în materie de muzică. Altminteri, după mine ștampila!

Pân` la următoarea campanie, la bună vedere!

O lună-n cap

Eu n-am noroc la bani. Nici Bucur n-are, deci se pare că se trage din familie.
N-am reușit niciodată să ”fac economii”. Nici Bucur, deci tot ereditară e faza.
Orice-aș face, mereu se termină salariul înainte de a se termina luna.

Faza 1: negarea. Neeeah, îmi ajunge un milion timp de 7 zile
Faza 2: panica. Vai, mie, cum o să supraviețuiesc? O să mor de foame, de sete, sunt mult prea tânără pentru sfârșitul ăsta abrupt! O, soartă crudă, o, destin amar!
Faza 3: căutarea soluției. Se caută orice poate fi transformat în bani. Dacă nu se găsește, se revine la faza 2. Într-un final, se face planul de acțiune; evident că soluția e în fața ochilor: împrumută-te, din nou, pân` la salariu.
Faza 4: știam eu că banii se fac!

Banii se fac. Pe bune că da. Că se și duc, asta-i altă parte a problemei.  Da` mereu îmi spun că n-are rost să-mi fac riduri. N-om muri gata făcuți, nu? Și nu din lipsă de bani. Altele sunt chestiile care mă omoară. Și nu-s, în nici un caz, materiale. La urma urmei îmi fac nicovală și bat banii cu ciocanul. S-o găsi cineva să aprecieze hand made money.

Deocamdată sunt la faza 1. O să mă țină câteva zile.

Pân` la următoarele aventuri, la bună vedere!

Bine că-i bine

A observat cineva că, atunci când sunt fericiți, unii nu mai dau nici un semn? A, da, parcă te cunosc de undeva, parc-am vorbit câteva beri împreuna, parcă chiar am plâns ba eu pe umărul tău, ba tu pe-al meu, a trebuit dup-aia să ne stoarcem tricourile, n-am făcut concurs de tricouri ude, dar am fi putut, da` știi ce? Mie azi mi-e bine, așa că nu te salut. Și mâine mi-e bine. Nici mâine. Nici mâine de după mâine. Și poate nici săptămâna viitoare.

Vineri nu mai îmi e așa de bine, și-mi aduc aminte de tine, de umărul tău, și hai să ne scoatem unul pe celălalt la un pahar de vorbă, că tare-i bine când ai cu cine pălăvrăgi, da` nu te supăra că nu te-am băgat în seamă, știi doar că atunci când e bine, e bine, și când nu-i așa de bine, îmi pare bine că te am.

Nu-s cea mai sociabilă ființă de pe pământ. Ba chiar pot să nu vorbesc cu tine câte o săptămână. Nu pentru că nu mai pot de bine, ci pentru că n-am chef să vorbesc. Da` totuși un semn, unul mic-minuscul, tot dau. Nu pentru tine, pentru mine, pentru că știu că, dac-aș fi în pantofii tăi, m-aș simți ca și cum mi-ai fi rupt mânuța. Nu-s attention whore; doar îmi place să cred că, în fericirea ta, te gândești puțin la mine. Puțin, puțin de tot.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

De mână și pe lună

Prin clasa I mă ducea bunică-mea la școală. Nu c-ar fi fost departe, dar, nah, puiul avea nevoie de ocrotire. Până s-a prins ea că puiul n-are nevoie, că-și găsise copii care aveau același drum, că nu sărea de nebun în fața mașinilor și că singurul pericol real era să se-mpiedice și să-și julească nasul, ceea ce nu s-a întâmplat. Și-așa Camelia a început să se ducă singură la școală.

În clasa a-V-a, belea majoră, că trebuia să iau autobuz pân` la liceu, dar nu era problemă, mai erau și alții ca mine, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să mă ducă de mânuță și să mă predea intactă dirigintei. Și erau străzi de traversat, mașini de ocolit, hoți de buzunare, povești cu pedofili, știri cu fete tăiate, tocate și băgate-n valize și trimise părinților prin poștă, mă rog, se-ntâmplau, se-ntâmplă, da` nu m-a dus nimeni la școală de teama lor.
La admitere la liceu am refuzat să vină cineva cu mine, la facultă deja nu se mai punea problema. Și pe bune că era drum de 14 ore cu trenul, oraș străin, nici prin gând nu mi-ar fi trecut că am nevoie de pază și protecție.

Dar cum ar fi să ai aproape 30 de ani și să te ducă mama la serviciu? N-ar fi puțin ciudat? Nu foarte, doar așa, un pic. Și nu ciudat din ăla bun. Ciudat de-a dreptul. Păi, unii la 30 de ani deja au trăit juma de viață. Au toate alea de le dau statutul de ”adulți”: casă, mașină, copii. Sau fac ca mine: bunți all day, all night. Da` în nici un caz nu apar cu mama să bea și-a patra bere.

Și mă gândesc care ar fi motivele pentru care ai face asta. Există anumite riscuri și pericole în drum spre muncă, dacă te lovește meteoritul sau, mai grav, submarinul, dacă ești violată de 5 ori în 3 minute sau dacă carecumva te răpesc extratereștrii. Pare plauzibil, nu? Toate astea pot fi evitate dacă-ți iei scutierul sub formă de mamă după tine. Ultra-women, wonder-woman, cat-women. Problem solved!

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Pan, Peter Pan

Sunt Peter Pan.
La naiba cu Peter Pan. Un băiețel aproape veșnic bărbat în haine ciudate da` de ce ar fi avut haine dacă-și păstra copilăria de ce mereu ar fi căutat să fie la modă pentru că hainele alea cu toate că au un iz de poveste demodate nu-s și-s verzi și căuta mereu costum care să-i pună silueta în evidență și picioarele și faptul că-i zvelt și era încojnurat de-o gașcă de alții la fel ca el. Și dacă era copil de ce o ținea pe Wendy mereu aproape și n-o lăsa să plece și-i făcea capul mare eu cred că lui Peter Pan îi plăcea să se ascundă sub copilărie da` de fapt era mai matur decât mine și decât tine pentru că dacă greșești și ești copil ți se iartă mai ușor decât dacă ești adult și faci același lucru și bărbații cred că-s cel mai greu de iertat mai ales dacă se țin după o zânișoară minusculă feminină și ușor de rănit.

Copilăria mea de Peter Pan e când îmi zâmbești și-mi aduc aminte eclere violente povești învățate pe de rost pagini întregi scrise seara întuneric cu lumină de țigară fiecare loc cu povestea lui fiecare pas o amintire gesturi minuscule încruntat din sprâncene vise urâte povestite ca să treacă fără virgule pentru că virgulele impun o enumerare și-s atât de multe c-ar fi umplute pagini întregi și prea lung deja se citește pe diagonală și fiecare-și are propriile amintiri de care să-și aducă aminte acum.

Și mă gândesc să fiu eternal child pentru toate astea pentru că astea erau atunci și-atunci era eternal chiar dacă Wendy e o zânișoară cu aripi prea scurte și Peter Pan un bărbat cu complex de copil dar poveștile aveau alt iz și mirosul de cărți vechi prăfuite și uitate-n colțuri nu se uită la fel cum poți uita ce-a fost rău dar mereu zâmbești la ce e bine și insula mea e eternal chiar dacă unii spun că eternitatea e doar un cuvânt eternitatea se termină când vreau eu.

Pân` la următorul amalgam, la bună vedere!

Începutul sfârșitului

Ce-mi place cel mai mult lunea e că am un week-end pe care să mi-l amintesc și-un week-end pe care să-l aștept. La răscruce de week-end-uri. Îmi doresc un concediu lung, lung de tot, până mă prind că realitatea e că mai mult de două săptămâni n-aș rezista fără activitate. Adică da, mă plâng că e luni, că e muncă, că serviciu, că orice, dar la un moment dat un concediu prea lung m-ar demoraliza. Adică, e ca atunci când erai nu în vacanță, ci cu scutire medicală, nu grav bolnav, dar îndeajuns de încât să nu poți să-ți arăți fața la școală. Și-atunci tânjeai după trezit dimineața, teme, lucrări, plănuind următorul chiul. Cam așa și cu viața adultă.

Am cunoscut mulți adulți. Sincer adulții care suntem mi se par mult mai copii decât adulții care erau. Ei se gândeau serios la serviciu, facturi, plozi, chestii de importanță maximă. Eu mă gândesc că la magazinul de lângă serviciu au batoane de lapte. Și cum pot să mai trag de pauza aia, s-o fac mai lungă. Și ce fain e când ai o zi liberă de la stat, și cum vine vinerea și e liber la bunți. Și-n nici un caz nu mă gândesc la chestii serioase gen plătit întreținere. Sau pensie. Peste vreo 40 de ani, pot să-mi permit să-mi planific pensia. Până atunci, adult mă cheamă, adult nu sunt.

Și nu pot să nu mă-ntreb cam câți ca mine? Câți ca voi? Câți deghizați în corpuri mature se gândesc la bomboane și sesiunea de respiro după 5 zile muncite?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.133

 Din ciclul descoperiri din epoca de aur - Nina, by Mab.



Enjoy!

Eco-style

Când eram mică, era ceva să ai pantofi de piele. Și, dacă-și lua cineva, ținea neapărat să specifice. Să se laude cu pielea aia pe care o purta peste pielea naturală. Lăuda proprietățile benefice ale pantofilor din piele adevărată, expunea zeci de motive pentru care e recomandat s-o alegi, făcea atâta reclamă de parcă deținea firma cu pricina și voia să-și crească cifra de afaceri.
La mine n-a contat. Am avut - cred - pantofi de piele, da`țin minte și teniși de pânză, și adidași din diverși înlocuitori, ba chiar și cizme de cauciuc. Nu conta prea mult, atât timp cât eram încălțată și-aveam ce rupe.

Și-acum e cam la fel. Nu mă dai pe spate dacă-mi scoți ochii cu pielea aia adevărată și reală din care e făcută încălțămintea. E simplu: tot un sezon, maxim două o port. La cât de mult merg, ar trebui să aibă tălpi de oțel ca să țină mai mult. Și-mi aleg victimele după cât de funky arată, după cât de elastice sunt, nu după pedigree.

Nu mă bat cu pumnul în piept că pielea aia vine de la animale foste vii și n-ar trebui purtate. Nu vreau să boicotez fabricile de piele. Doar că nu mă impresionează. Pe la 16 ani mă impresionau gecile de piele. Și-acum îmi plac. Da` n-o să mă sacrific foarte mult pentru asta. E neagră, pare de piele, are aparență de motor, treci și-mbracă-mă!

Și-n nici un caz n-o să stau să caut eticheta aia eco de pe produsele alimentare. Am crescut cu chestii ne-eco, din fragedă copilărie; mâncam fructe nespălate, probabil stropite contra omizilor, și n-am murit; găinile făceau ouă stresate, laptele era jumate apă, apa era nefiltrată și carnea trebuia musai testată, să n-aibă din întâmplare porcul trichineloză. Și-uite ce bine am crescut!

Pân` la următoarele amintiri, la bună vedere!

Sarmalele reci

Mereu îmi sună telefonul când dorm. Sau când mă spăl pe cap, și-s cu mâinile pline de șampon. Sau pe față, cu săpun în ochi. Special pentru un telefon săpunit și-o voce plină de viață. Când dorm și nu răspund, ăla de sună se-ncăpățânează să insiste. Și insistă. Fără să ardă pe undeva. Pic de respect pentru somnul meu. Cu șamponul mă descurc, cu perna mai greu.

Mah-mur. Mahmur. Pentru că mahmureală e mai lung și mai greu de silabisit. Mahmur e mai puțin grav decât mahmureală. Pentru că bărbații sunt, de obicei, mai puțin gravi decât femeile. Când ești mahmur, amesteci toate remediile. Normal că data viitoare n-o să mai știi cu ce anume ți-a trecut, și-o s-o iei de la capăt. Două aspirine sunt esențiale. O cană de cafea o să te facă să vrei să dormi din nou. O țigară poate să țină sau nu. Un duș te repune pe picioare. Am auzit de castraveți murați cu miere. N-am nici de una, nici de alta. În schimb am un telefon care sună, exact când sunt cu șamponul în ochi și cu perna pe lângă mine. Esențial pentru o mahmureală.

Nu-s mahmur și nu posed nici o mahmureală. Nici o scris dezlegat, c-așa vreau eu. Dacă aveam, acum eram lată-n pat. Am o durere surdă-n tâmpla stângă și strănut de la puful de plopi. Cine-a inventat puful de plopi n-are decât să-l ia pe tot acasă, să facă baie-n el. Durerea nu-i de la puf. Strănutul este. Am o problemă de personalitate. Nu știu dacă să fac acordul la mai puțin gravul masculin sau la foartele grav feminin. Așa că evit pe cât pot. Din cauză de durere surdă. Noroc c-am cumpărat ieri aspirine și azi țigări. Aș mânca struguri și n-am pofte. Și-aș mânca și zmeură, dar n-am. Nimic nu-i haotic dacă știi să citești printre rânduri. Problema e că vărsătorii se prind greu uneori. Și eu n-am chef să mă prind azi. Îmi umblă-n cap melodii care mă obsedează și momente pe care vreau să le retrăiesc. Poate le voi. ”Telefonul nu mai sună, îl auzi ori ți se pare...”

Încă puțin și trece și durerea de cap.

Pân` la următorul amalgam, la bună vedere!

Așa grăit-a guru-ul - p.9

Niciodată sfaturile pe care le dai altuia nu le vei putea aplica pe tine. Pentru că, până nu simți cum te bat bocancii altuia, nu vei ști cum se simte. Și-oricât de ușor ar fi să-mprăștii cuvinte, când vine vorba să le pui tu în practică, se rupe filmul.

Am dat și-am primit sfaturi. Ca-ntr-un schimb de ”uite ce cred eu c-aș face dacă aș avea puterea să fiu tu”. Prea puține se mulează pe mine, prea puține pe alții.
În toată cursa asta, am uitat chestia elementară: suntem diferiți. Din fericire. Până și chestiile banale le facem diferit.
Și-i ușor să spui ”aș face asta” până nu ești în situația aia. Principii, reguli, eu? niciodată! judecăți de valoare, idei de forță, toate - praf în ochi. Până nu simți ce simt eu, până nu te doare cum mă doare pe mine, până nu ai visele și coșmarurile mele, nu te poți pronunța. Probabil îți dai cu părerea. Și părerea ți se schimbă când ajungi acolo. Sătulul nu crede flămândului. Am învățat-o pe pielea mea.

Pagini întregi de citate, chestii care-ar trebui să te facă mai puternic sau să-ți dea puterea să mergi mai departe, fraze motivaționale, je laisse le vent emporter tout. Și-ncerc să ignor și că, dacă nu întrebi, nu ți se va răspunde, și că ești suma experiențelor trăite, și că to forgive is to forget; carpe diem, puterea vine din interior, intelligent girls are more depressed, ce ți-e scris; ignor toată-nțelepciunea lumii. Încerc să văd dacă rețeta supremă nu stă, de fapt, în asta. Pentru că binele lor nu e, musai, și binele meu.
Și-aștept momentul ăla, în care o să am din nou zâmbetul ăla, pe care-l am când visez frumos noaptea. Momentul ăla.

Pân` la următoarele revelații, la bună vedere!

Dream a little dream - p.2

Cimitir imens, cu o capelă rotundă în mijloc. Mereu aceeași capelă, pe care nu știu de unde am pescuit-o, pentru că nu țin minte s-o fi văzut pe undeva. Aproape seară. Și ieșirea din cimitir impune o trecere prin biserică, unde-s lumânări multe, pâlpâind ciudat și vreo doi morți întinși pe catafalc. Bizar vis, din care nu mă pot trezi decât după ce intru în biserică, și normal că nu mai ies, și e atât de real că mă trezesc buimacă și mă-ntreb ce e cu patul de sub mine.
Visez des asta.

Când eram mică, mă bântuia un gard verde și-o șatră de țigani care treceau pe lângă mine. Și clar nu era a bună, pentru că-n perioada aia știam că unii mai fură copii, iar eu eram candidatul perfect. Blond cu ochi albaștri.

Și clădirea aia de pe care-mi iau zborul, nu pentru că vreau să mă arunc, ci pentru că vreau să trăiesc, și din urmă vin mulți care-ncearcă să mă prindă, dar ei nu pot să zboare, și bine că pot zbura eu, altfel cine știe cum s-ar termina visul.

De înotat nu prea visez, pentru că și-n vis îs conștientă că apa nu mă place foarte mult, deci e mai safe să stau pe mal. Asta nu înseamnă că nu crește Dunărea uneori, și devine atât de mare și de amenințătoare, încât singura salvare e să ajung mai repede pe malul celălalt, dar apa vine mare și repede și murdară, și e contratimp totul și nu, nu mă ajunge de tot din urmă înainte de a mă trezi. Respir ca după maraton și nu vreau s-adorm la loc.

Pentru că, dacă adorm, iar visez partea aia, cea mai gravă dintre toate, în care mori și eu nu știu ce să fac. Real. Palpabil. Fără să pot să revin la realitate. Conștient subconștient, care mă ține legată de pernă și, când reușesc finalmente să scap, tre` s-aprind lumina și să mă conving c-a fost un vis de noapte și că-n vis se-ntâmplă multe, dar asta nu le face reale.

Iar dac-ar fi să-mi programez să visez frumos, și calm, și liniștit, clar nu mi-ar ieși. La ce mi-ar servi să mă trezesc cu zâmbetul pe buze, când coșmarurile sunt atât de antrenante?

Pân` la următorul vis, la bună vedere!

Când o fi...

Tre` să m-apuc de sport. Bineînțeles că m-atrag toate chestiile pe care nu le-aș putea duce pân` la capăt, gen kickboxing sau kyokushin. Evident, nu-s de mine. Prea multă disciplină, prea mult angajament, prea multă bătaie de cap. Abdomene și gantere? S-a făcut! Când? Când o fi...

Tre` să mai reduc din numărul de țigări pentru că cic-ar fi nocive și pline de chestii care numai bine nu fac. Mi-a trecut prin cap țigara electronică, până m-am prins că mai degrabă bag tutun, decât chestii care se-ncarcă-n priză. Aș avea impresia că fumez electroni. Și-n cap doar miros de amoniac. Deci, țigări reduse. Când? Când o fi...

Tre` să bag mai multe fructe și legume, mai multe vitamine și mâncare sănătoasă, mai mult și mai regulat, mai disciplinat și mai cu simț de responsabilitate. Da` când văd că frigiderul e gol și aprozarul închis, iar mă las pe-o ureche. În mod ciudat, rezerva de chestii sănătoase se termină extraordinar de repede. Dar trebuie, că cică n-o să am aceeași vârstă forever. Când? Când o fi...

Și mai am multe de ”tre`”-uri pe listă. Pe bune că dac-ar fi să mă fac listar șef, aș fi genial. Liste, propuneri, idei, am de toate. Cu bifatul e mai greu. Da` nu-mi fac probleme. Pân` la urmă, timpul le așează pe toate. Când? Când o fi...

Pân` la următoarea propunere, la bună vedere!

De pe front

Cât de greu poate fi să-ți găsești o pereche de blugi? Impossibru! Pentru că blugii au dispărut din magazine. E panică totală și-un vid imens acolo unde ar trebui să stea ei, frumos aranjați pe raft. Adică nu, exagerez. Ei există. Sunt acolo. Doar că nu-s din ăia de vreau eu.

Am renunțat demult la visul frumos de blugi evazați. Pentru că-s o specie pe cale de dispariție. Dar, mai nou, au dispărut și ăia drepți. Bootcut. Bine, mai găsești mama jeans. But mama jeans are the devil! Blugi drepți, cu talie joasă și cu o culoare care să nu-ți strepezească dinții, dintr-un material normal și nu de parcă ar fi aduși pe la începutul lu` `90, n-o să găsești nici dacă amenți că-ți faci sepuku. Credeți-mă pe cuvânt, am încercat.

Oriunde ai intra, găsești genialități. La propriu. Mișto material, șmecheră culoare, eventual tăiați și cu ținte. Totul până la genunchi, de unde-ncepe pana. Îs conici. Îs strâmți pe gleznă și simt cum mi se taie aerul. Nu pot respira în ei. Plus că am vaga impresie că mă triplează. Și nu pricep cum am probleme din astea și persoane nu tocmai suple n-au nici cea mai vagă problemă să-i poarte nonșalant. Dar da, aici e numai și numai problema mea.

Partea bună e că nu trebuie să trec prin mii de perechi de blugi pentru a mă prinde că ceea ce caut eu nu există. Întreb lejer dacă au blugi drepți, vânzătoarele mă privesc cu ochii mari, plini de regrete și-mi spun din prima că nu au decât conici. Figura mi se lungește plină de dezamăgire, next shop, same story. Și mă-ntreb cum de s-au dus cu toții în raiul blugilor drepți și de ce nu sunt și eu acolo, lângă ei.

Cireașa de pe tort: Port 39. Cu bătaie-n 40, la bocanc. Singurele încălțări pe care le-am găsit în vreo 50 de magazine, și care mi-au plăcut, erau 43 și nu-mi veneau. Până când vânzătoarea m-a liniștit: au vândut un 40, pe post de 37. Slavă lu` Manitu, nu mi s-a expandat în asemenea hal piciorul!

Și-aștept resemnată ziua-n care vor exista tot felul de haine, indiferent de modă, în așa fel încât și persoana mea să se poată îmbrăca fără să facă pe Sherlock Holmes prin magazine.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Răsfoiesc trecut

Revista apărea o dată pe lună, de obicei în jurul salariului. Dacă nu era salariul, atunci clar lua bunică-mea pensia. Sau strângeam leu lângă leu, ca să n-o ratez. 12 reviste pe an, citite, răscitite, știute pe de rost. Benzi desenate, cu replici pe care le mai țin minte și acum. Mickey Mouse. Restul, care-au apărut după, m-au lăsat rece. Nu aveau nici același farmec, nici aceeași savoare. Pale copii ale originalului. Forțate și nici pe departe la fel de frumos desenate. Respiram lumea Disney.

La fel cum desenele animate cele mai frumoase erau semnate tot Disney. Le-am văzut de pe casete originale, aduse de peste mări și țări, special pentru vară-mea. Și-am profitat cât am putut, pentru că mă țineau lipită de televizor; respiram Disney, visam Disney, eram Disney. Ba nu, eram Bambi. Ba nu, Mickey Mouse. Ba nu, fiecare personaj în parte. Copilărie cu iz de poveste.

Tot o dată pe lună, mai târziu în ani, strângeam din banii de pachet și transport și-mi luam Salut-ul. Cică era revistă de tocilari, pentru că oamenii cool citeau Bravo sau Popcorn. Da` mie-mi plăcea Salut. Și revista de tocilari ajungea, într-un final, la toată clasa. Citită în ore, pe sub bancă. Mai rar în pauze, pentru că pauzele nu-s de citit, îs de făcut orice altceva.

Și-apoi am trecut prin toată pleiada: Cosmopolitan, Marie Claire, Elle. Nu neapărat în fiecare lună, dar de obicei. Citite din scoarță-n scoarță. Cu un ochi critic, amuzându-mă de ce pot debita unele, enervându-mă pe altele, și-apoi trecând mai departe. Revisto-maniacă pân` la capăt.

Nu cred în revistele care dețin răspunsurile supreme.Și acum încă m-aș cufunda cu plăcere într-un Mickey Mouse. Dacă nu de altceva, măcar pentru iluzia recreerii supreme.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.132

Piesă creatoare de dependență, descoperită de Mab. Și dată mai departe, prin dependența sunetului.
Nina, by Mab.



Enjoy!

Pisica - p.5

O pisică știe să spună dac-o doare, dar nu și ce o doare. Nu are cuvinte pentru asta. Dar, la fel de fără cuvinte, poate să-ți spună că te iubește, că-i place să stea lângă tine și că o enervează faptul că, după atâtat timp, încă refuzi să folosești litiera ca o pisică cumsecade, mai mare și care merge cel puțin ciudat, doar pe două picioare.

Oricât de mult te-ar gâdila mustățile dimineața,  te-ar panica mieunatul fără rost pentru că da, are impresia că s-a pierdut în camera alăturată, te-ar amuza ”the soon look” de undeva, din mijlocul patului; oricât de mult te-ar boscorodi c-ai uitat să iei mâncarea aia, din felul de-i place cel mai mult sau de câte ori ai înjumătăți micul dejun pentru că nu te ține să nu-i satisfaci poftele; oricâte zgârieturi ai purta ca decorații de luptă, oricâte legende ai țese în jurul ei, oricât de mult ai vrea s-o-ntinerești cu măcar 1 an. Oricât de tare te-ar amuza gândul s-o tunzi, sau oricât de tare ai râde când îi faci baie, și-i nervoasă și indignată, și-ți spune și vreo două, pentru că pisicile nu-s de apă, și apa-i nervi și apa-i rece și apa-i udă. Oricât.

Rămân legendele, poveștile, ideea că nu ea a fost în viața ta, ci tu într-a ei și faptul că e fetiță, nu pisică. Educată la pension, manierată și enervată de lipsa ta de maniere.

Noapte bună, pisică-fetiță!

Trufanda

Lene de dimineață, când soarele bate călduț, când de fapt cică trebuia să plouă, da` nu-i nor pe cer și-mi aduc aminte că ochelarii mei s-au cam lărgit și n-am apucat să caut alții și poate că dacă mă bate soarele-n cap o să fac insolație, și-o să trebuiască să mă-nvelești în cerșaf rece și uns cu iaurt din plin și să nu-mi fie rău, să-mi fie numai bine pentru că nimic nu-i mai plăcut decât să fii răsfățat fără motiv, și vântul să nu bată, doar s-adie în treacăt și din când în când și să miroasă a salcâm pentru c-au înnebunit salcâmii și-odată cu ei nici eu nici Tudor Gheorghe nu ne simțim tocmai cuminți, dar strănut total nu de răceală ci de la puf de plopi care-mi intră-n nas și-n urechi și-n gură cu toate că nu stau cu gura căscată c-ar intra musca; musca nu intră, intră doar puful nesuferit și mă mănâncă ochii, și-am alergie, dar nu-i bai, pentru că soarele e cald și cerul albastru și limpede și nu trebuie decât să mă dezmorțesc ca gâzulița la soare pentru că-i dimineață și lene și liber.

Pân` la următoarea folie, la bună vedere!

La-nceput a fost de ce-ul - p.3

De ce te-ai plânge că te-ai îngrășat și ți-ai comanda o pizza-ntreagă doar pentru tine? E depresie, nu? Și depresia kilogramelor în plus se vindecă da, cu mai multă mâncare. Asta tre`să fie. Și dup-aia, evident, urmează partea aia în care te iei de restul lumii; scobitori care probabil se-nfometează cu zilele ca să-și păstreze silueta, pentru că e practic imposibil să arăți așa și să mai și mănânci.

De ce te-ai da mare rebel, cu motor și haină de piele, când tu bei suculeț și-ncă-i ceri voie mamei să stai până mai târziu în oraș? Și nu numai că se vede pe fața ta, dar mai și anunți chestia asta, de parcă ar fi motiv de laudă.

De ce te-ai carboniza practic la solar? Bronzul e fain, și interesant și atrăgător, dar nu când arăți de parcă au trebuit să intervină pompierii să te cruțe de chinuri.

De ce ai refuza să-ți iei o zi de concediu, dar te-ai plânge constant de cât ești de obosit, și-ai invidia fiecare celălalt care-și ia un repaus? Stocurile de zile de concediu sunt utile, dar nu și când mai ai juma` de concediu de anul trecut. Și mimezi o sfârșeală și-o epuizare totală.

Și de ce te-ai trezi în fiecare zi la cel târziu 8, când n-ai absolut nimic de făcut, dar mai degrabă freci menta decât să dormi, și-apoi te lamentezi că ești extenuat și programul e prea încărcat, și nu mai știi ce să faci, pentru că nici măcar vitaminele nu te mai ajută?

Dileme scurte, ca de început de week-end.
Pân` la următoarele dileme, la bună vedere!

Verba volant

Știam că nu e bine să pârăsc, și n-am pârât deloc. Nici măcar când ai mei nu pricepeau de ce nu vreau să mă joc cu o fetiță care lor li se părea îngerașul întruchipat, iar eu n-o aveam la inimă pentru că, departe de urechile adulților, înjura ca un birjar. N-am pârât și pârâcioșii mi se păreau nasoi și stresanți. I-aș fi bătut cu mâna mea dacă aș fi pus în practică toate impulsurile violente. Din fericire, și pe astea le stăpâneam destul de bine. Îi torturam în gând și-i evitam.

Să nu dau din casă am învățat pe la 4 ani. Nimic din ce se întâmpla în casă nu trebuia împărtășit cu alții. Și pe bune că nu se-ntâmpla nimic ciudat. Dar știam că nici măcar că tata a întârziat 15 minute sau că mama a făcut cartofi prăjiți nu era treaba nimănui care nu stătea cu noi în casă. Plus că indignarea mea pentru că desenele animate durau doar câteva minuțele din cauza conducerii nu trebuia spusă nimănui. Nici un cuvințel, nici o indignare, nimic-nimicuț.

Maximum mi-am luat-o de la Bucur, căruia i-am spus că Doamna Mamă a făcut nu știu ce. Oricum, ceva minuscul, gen și-a pus părul pe bigudiuri. Și-atunci am învățat că nu numai din casă nu tre` să dai, dar nici între membrii aceleași case. Că dacă vrea să zică ea, zice. Dacă nu, mormânt!

Și mi-a intrat lecția atât de bine în cap, încât am devenit un maestru al discuțiilor disimulate. Nimic despre ai mei, nimic despre mine. Voiai să știi ceva? De-al naibii nu spuneam. Și-acum încă mă stăpânește năravul. Și puține sunt persoanele care știu tot-tot-tot. Atât de puține, că le pot număra pe un deget de la o mână.Și pe bune că e o lecție utilă.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Mai cu iz de poezie

M.A.S.H. m-a făcut să vreau să devin medic. El și-ntreaga pleiadă de seriale care ridicau medicii la statut de eroi. Black Beauty m-a făcut să vreau să am un cal, până am realizat că nici un cal n-ar putea fi crescut pe balcon, la etajul 9. Glenn Close m-a făcut să vreau să am tăria de a declara cine sunt, indiferent de consecințe. Robin Williams - să fiu profesor; la fel și Dangerous Minds. Indiana Jones - să fiu arheolog, Jag - militar, Ally McBeal - avocat. Personaje și povești. Să înțeleg situații, să-mi doresc situații sau să mă feresc de ele. Bygones.

Oameni reali m-au învățat cum e să iubești. Dar și cum să ajungi aproape de ură. Cum e să câștigi și cum e să pierzi. Cum în unii poți avea încredere și-n alții nu. Cum nu poți ști decât dacă încerci. Cum e să greșești și cum e să ți se greșească. Cum poți ierta sau nu. Cum e ușor să pierzi drumul și greu să-l regăsești. Cum dacă în filme e happy-end sau sad-end în real life e neverending why. Cum poți pretinde că versurile unei melodii au fost scrise despre tine, dar cum se regăsesc alte milioane în ea. Și că nimic nu e nici ca-n filme, nici ca-n cărți. Nici măcar tu, pus într-o carte, n-ai mai fi la fel. Poate doar pe bucăți. Prea romanțat, metaforat și colorat. Chiar dacă îs scrise alb-negru cărțile, tot colorat ai părea. Și-n scenarii de film - puțin mai prețios, aproape ireal. Sin City cu și despre tine.

Creând scenarii, I`m going slightly mad. Să continui nu vreau, să mă opresc nu pot. Fiecare cu mania lui. Scenariile îs a mea. Și insomnia de după. Și realitatea realizată tot după. Dar noaptea vine cu scenarii și noaptea nu-ți spune că nu-i realitate ce creezi tu acolo. Ba chiar complotează cu tine, împotriva ta. Iar ce părea noaptea real, dimineața dispare. Realitatea reală, pipăibilă cu mână. Insomnie construită cu bună știință.

Ce-ți dorești și ce se poate sunt două lucruri total diferite. Niciodată nu m-a împiedicat asta să-mi doresc. Când o să mă opresc din dorit, o să știu că m-am oprit din mine. Parafrazat. Voi, cei care știți că meritați dorințele mele, aveți grijă să nu mă ucideți. Mai cu iz de poezie.

Pân` la următoarele cuvinte, la bună vedere!

1 mai dilematic

De 1 mai lumea se duce la mare. În Vamă, c-așa-i tradiția. N-am fost niciodată. Niciodată n-am înțeles de ce trebuie să mă-ngrămădesc cu alți mulți inși pe-o plajă. Și nici de ce exact în ziua aia. Plaja-i acolo și pe 2 mai, ba chiar și-n iunie, și-n iulie-i mai cald, și-oricum ar fi tot mai mult îmi plac plajele mai puțin populate.

De 1 mai se fac ieșiri la iarbă verde și mici pe grătar. Și iarba verde și micii mi se par la fel de buni în oricare zi a anului. N-o să mă vezi cu pancarte împotriva 1 maiului organizat și exact la fel pentru restul lumii, dar nici pe tren în drum spre mare sau cărând dictai grătarul pentru un picnic obligatoriu.
Cică e ziua muncii, care se sărbătorește prin stat. Prin stat o cinstesc și eu. Cu toate că preferam să pice cu vreo două zile mai târziu. Da` nu știu de ce mi se pare impusă organizarea aia și vocile mirate care te-ntreabă: CUM? NU TE DUCI LA MARE DE 1 MAI? Păi, vezi că nu. E forțată alegoria. Și tocmai pentru că e musai să vezi marea în perioada asta, n-o s-o văd. Distracție forțată. Impusă. Nu, mersi.

De 1 mai îmi bubuie boxa în ureche, că e mare concert mare exact lângă mine. Populație care n-a plecat la grătar, da` care n-are nici chef să stea în casă. Pericol pentru țigările mele, că e magazinul exact lângă concert și mulțimea e tămâiată și anafurisită deja.Și tre` să mă strecor sau să găsesc altă consignație, că nu-i rost de liniște; ba chiar să-mi mut cuibul departe, departe de tot. Nu de alta, dar țin la urechile mele.

Și de-abia aștept să fie 2 mai, să treacă febrilația și anul ăsta, și să pot spune că mai e un an până la 1 mai următor. Ca orice altă sărbătoare, mă bagă-n ceață pentru că toți au planuri total previzibile și eu încă nu știu cu ce să mă-mbrac.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!