Enjoy!
duminică, 31 iulie 2011
sâmbătă, 30 iulie 2011
Karma
Cică lecţia karmatică pe care ar trebui s-o învăţ în viaţa asta e răbdarea. Posibil şi compasiunea, zicea pe undeva. Şi nu pricep de ce, pentru că sunt un munte de compasiune. O eman prin toţi porii, dacă te uiţi în dicţionar, în dreptul cuvântului "compasiune" e poza mea. Şi-n dreptul răbdării, şi al empatiei. Sunt bună, candidă, inocentă şi evlavioasă; mai ales evlavioasă.
Serios vorbind acum... Nu putea fi orice altceva? Nu ştiu, capacitatea de a gândi logic, interesul pentru natură, puterea de a lua decizii, orice. Nu, frate, trebuia să fie răbdarea. Când eu nu pot sta locului două secunde. Când dacă e coadă la bancomat, schimb bancomatul; nu vine taxi-ul în 3 minute fix, mai sun o dată; dacă-mi dai prea multe detalii deja nu te mai urmăresc cum trebuie; mă plictisesc relativ rapid şi cred că pedeapsa supremă ar fi să trebuiască să fac toată viaţa goblenuri. Sau să croşetez. Sau orice altă chestie minuţioasă.
Deci cum aş putea învăţa o chestie n-are nici o legătură cu mine? Ar fi mai probabil să-nvăţ să rezolv integrale sau formule d'alea chimice complicate, în condiţiile în care sunt total paralelă cu "ştiinţele exacte".
Cât despre compasiune, cine a mai văzut Vărsător care să mustească de aşa ceva?
Şi-n ordinea asta de idei, mă uit la lecţiile karmatice, ele se uită la mine, mă simt ca-n facultă, când a trebuit să-nvăţ Отче наш pe de rost. Două strofe, atât avea, da' mi-a luat câteva ore. La examen l-am ştiut perfect; în secunda doi, l-am uitat. De ce aş învăţa ceva ce oricum uit după? Şi da, mă gândesc că-n stilul ăsta e foarte posibil să mă reîncarnez într-un crocodil obligat să ţină dietă pentru a învăţa răbdarea supremă, da'...e-un risc pe care mi-l asum.
Pân' la următoarea aberaţie, la bună vedere!
Serios vorbind acum... Nu putea fi orice altceva? Nu ştiu, capacitatea de a gândi logic, interesul pentru natură, puterea de a lua decizii, orice. Nu, frate, trebuia să fie răbdarea. Când eu nu pot sta locului două secunde. Când dacă e coadă la bancomat, schimb bancomatul; nu vine taxi-ul în 3 minute fix, mai sun o dată; dacă-mi dai prea multe detalii deja nu te mai urmăresc cum trebuie; mă plictisesc relativ rapid şi cred că pedeapsa supremă ar fi să trebuiască să fac toată viaţa goblenuri. Sau să croşetez. Sau orice altă chestie minuţioasă.
Deci cum aş putea învăţa o chestie n-are nici o legătură cu mine? Ar fi mai probabil să-nvăţ să rezolv integrale sau formule d'alea chimice complicate, în condiţiile în care sunt total paralelă cu "ştiinţele exacte".
Cât despre compasiune, cine a mai văzut Vărsător care să mustească de aşa ceva?
Şi-n ordinea asta de idei, mă uit la lecţiile karmatice, ele se uită la mine, mă simt ca-n facultă, când a trebuit să-nvăţ Отче наш pe de rost. Două strofe, atât avea, da' mi-a luat câteva ore. La examen l-am ştiut perfect; în secunda doi, l-am uitat. De ce aş învăţa ceva ce oricum uit după? Şi da, mă gândesc că-n stilul ăsta e foarte posibil să mă reîncarnez într-un crocodil obligat să ţină dietă pentru a învăţa răbdarea supremă, da'...e-un risc pe care mi-l asum.
Pân' la următoarea aberaţie, la bună vedere!
vineri, 29 iulie 2011
A penny for your thoughts
Avea Bucur o vorbă: "tare mi-ar plăcea să fiu muscă, măcar o oră, să văd ce fel îi povesteşte ce s-a întâmplat". Ei, dacă Bucur s-ar fi mulţumit cu statutul de muscă pentru a vedea ce şi cum se întâmplă, eu am aspiraţii mai înalte. Eu vreau să pot citi gânduri. Şi nu aşa, doar pentru o oră. Nu, frate. Să mă uit la tine, şi să ştiu ce gândeşti. Un fel de What women want, perfecţionat.
Gândeşti de bine sau de rău, nu contează. Să ştiu dacă ce spui se pupă cu ce gândeşti. Bluza mea e şmecheră, zici; ce naiba a fost în capul meu când mi-am luat bluză fuchsia, gândeşti. Sigur că a fost mişto filmul/ am adormit după primele 10 minute. Vreau linişte/ vreau să taci dracu' din gură până nu-mi explodează creierii. Nu, în nici un caz/ normal că da. Am obosit/ vreau o bere rece, un film şi, dacă se poate, şi-un masaj. Aha/ o bazooka, cineva să-mi aducă o bazooka, să văd creieri explodând şi sânge pe pereţi...
Genul ăsta de chestii. Da, probabil ar fi obositor şi da, probabil că la un moment dat aş vrea nervos o cameră goală, în care să nu mai aud decât ceea ce gândesc eu. Da' tare ar fi supercalifragilisticexpialidocious. Nu de alta, da' eu spun ce gândesc. Şi mă simt cam dezbrăcată atunci când realizez că nu toţi fac la fel. Şi-n plus câte poveşti, câte curbe, câte drumuri laterale ar putea fi descoperite. Oh, the possibilities!
Deci clar ăsta e noul proiect: cum să citeşti mai abitir gânduri. Încă n-am hotărât dacă va fi "o maşină de citit gânduri" sau va trebui doar să-mi descopăr al treilea ochi, să forţez bariere netrecute, să escaladez puterea minţii, bla, bla, bla. Revin cu amănunte.
Pân' la următoarea idee, la bună vedere!
Gândeşti de bine sau de rău, nu contează. Să ştiu dacă ce spui se pupă cu ce gândeşti. Bluza mea e şmecheră, zici; ce naiba a fost în capul meu când mi-am luat bluză fuchsia, gândeşti. Sigur că a fost mişto filmul/ am adormit după primele 10 minute. Vreau linişte/ vreau să taci dracu' din gură până nu-mi explodează creierii. Nu, în nici un caz/ normal că da. Am obosit/ vreau o bere rece, un film şi, dacă se poate, şi-un masaj. Aha/ o bazooka, cineva să-mi aducă o bazooka, să văd creieri explodând şi sânge pe pereţi...
Genul ăsta de chestii. Da, probabil ar fi obositor şi da, probabil că la un moment dat aş vrea nervos o cameră goală, în care să nu mai aud decât ceea ce gândesc eu. Da' tare ar fi supercalifragilisticexpialidocious. Nu de alta, da' eu spun ce gândesc. Şi mă simt cam dezbrăcată atunci când realizez că nu toţi fac la fel. Şi-n plus câte poveşti, câte curbe, câte drumuri laterale ar putea fi descoperite. Oh, the possibilities!
Deci clar ăsta e noul proiect: cum să citeşti mai abitir gânduri. Încă n-am hotărât dacă va fi "o maşină de citit gânduri" sau va trebui doar să-mi descopăr al treilea ochi, să forţez bariere netrecute, să escaladez puterea minţii, bla, bla, bla. Revin cu amănunte.
Pân' la următoarea idee, la bună vedere!
joi, 28 iulie 2011
miercuri, 27 iulie 2011
Slăbire miraculoasă
De vreo 20 de ani încoace, doamna mamă e într-o continuă dietă. O fi fost ea mai de demult, da' atunci am început să-mi dau şi eu seama. Şi-a fost aşa, un maraton; un antrenament continuu, din dietă-n dietă, de parcă şi-a propus să intre-n Cartea Recordurilor cu cele mai multe cure de slăbire încercate de-a lungul timpului.
Supă de varză. Asta a fost în repetate rânduri. Numai fructe şi legume timp de 10 zile. Piept de pui la grătar, nexam ulei, oţet de mere pe stomacul gol, orez fiert juma' de lună, pastile, ceaiuri şi câte şi mai câte. Se ţine doamna mamă de dietă cât se ţine, vede că n-a slăbit miraculos cele 10 kile promise, se-mbufnează, renunţă la ea, pune la loc alea 2 kile date jos anterior, şi-apoi mai vine cu câte o idee. Zilele trecute am aflat că va încerca regimul disociat. Calea sigură de a scăpa de kilogramele care parcă-i stau pe creier.
Degeaba am încercat să-i spun că nu, nu va deveni Kate Moss peste noapte şi că mult mai sigur ar fi să bage şi ceva sport pe lângă dieta aia. De ce să asculţi plodu', când netul întreg recomandă slăbitul fără efort? Cum să-ncerci să pedalezi puţin, să mergi ceva mai mult şi mănânci ceva light seara, înainte de culcare? Asta ar însemna că n-ai încredere în puterea dietei, care aude, şi se supără, şi bye-bye slăbit miraculos... Nu bag mâna-n foc că, dacă ar apărea spiriduşul ăla verde, irlandez, şi i-ar promite o reţetă minune, doamna mamă nu l-ar crede pe cuvânt şi n-ar încerca. Orice. Da' dacă-i spun eu, clar vorbesc în dodii.
Şi mă uit în jur: fătuci care tot vor să slăbească, şi nu le iese, şi mai bagă o ciocolată-ntreagă pentru a scăpa de depresie, mai încearcă o dietă, mai bagă juma' de cozonac, dieta, sărbătorile, dieta, aniversările, dieta, concediul, şi le vizualizez la 60 de ani, încercând încă să-şi recapete silueta de la 20. Bine, asta în cazul fericit în care au piticii caracteristici doamnei mame, şi nu renunţă undeva până-n 30 la gândul că vor fi, cândva, suple. Pentru că da, ce-i al ei, e-al ei: nu renunţă la speranţă. Şi tare mi-e că la 80 de ani, va trebui s-o păcălesc cu diete inventate, pentru că va fi epuizat toate variantele posibile şi tot nu va fi renunţat la idee.
Pân' la următoarele diete, la bună vedere!
Supă de varză. Asta a fost în repetate rânduri. Numai fructe şi legume timp de 10 zile. Piept de pui la grătar, nexam ulei, oţet de mere pe stomacul gol, orez fiert juma' de lună, pastile, ceaiuri şi câte şi mai câte. Se ţine doamna mamă de dietă cât se ţine, vede că n-a slăbit miraculos cele 10 kile promise, se-mbufnează, renunţă la ea, pune la loc alea 2 kile date jos anterior, şi-apoi mai vine cu câte o idee. Zilele trecute am aflat că va încerca regimul disociat. Calea sigură de a scăpa de kilogramele care parcă-i stau pe creier.
Degeaba am încercat să-i spun că nu, nu va deveni Kate Moss peste noapte şi că mult mai sigur ar fi să bage şi ceva sport pe lângă dieta aia. De ce să asculţi plodu', când netul întreg recomandă slăbitul fără efort? Cum să-ncerci să pedalezi puţin, să mergi ceva mai mult şi mănânci ceva light seara, înainte de culcare? Asta ar însemna că n-ai încredere în puterea dietei, care aude, şi se supără, şi bye-bye slăbit miraculos... Nu bag mâna-n foc că, dacă ar apărea spiriduşul ăla verde, irlandez, şi i-ar promite o reţetă minune, doamna mamă nu l-ar crede pe cuvânt şi n-ar încerca. Orice. Da' dacă-i spun eu, clar vorbesc în dodii.
Şi mă uit în jur: fătuci care tot vor să slăbească, şi nu le iese, şi mai bagă o ciocolată-ntreagă pentru a scăpa de depresie, mai încearcă o dietă, mai bagă juma' de cozonac, dieta, sărbătorile, dieta, aniversările, dieta, concediul, şi le vizualizez la 60 de ani, încercând încă să-şi recapete silueta de la 20. Bine, asta în cazul fericit în care au piticii caracteristici doamnei mame, şi nu renunţă undeva până-n 30 la gândul că vor fi, cândva, suple. Pentru că da, ce-i al ei, e-al ei: nu renunţă la speranţă. Şi tare mi-e că la 80 de ani, va trebui s-o păcălesc cu diete inventate, pentru că va fi epuizat toate variantele posibile şi tot nu va fi renunţat la idee.
Pân' la următoarele diete, la bună vedere!
marți, 26 iulie 2011
Bere cu noduri
De ce te-ai duce să bei o bere, într-o după-amiază de week-end care se vrea a fi relaxantă, cu orăcăitorul după tine? În loc să te bucuri că berea-i rece, că sticla e aburindă, conversaţia merge unsă, muzica-i bună şi da, mai e şi câte o adiere de vânt din când în când, stai şi schimbi scutece. Îl mai iei pe "micuţ" la plimbat, că, de, e mic şi nu ştie decât să facă scandal, mai cere şi-un şerveţel că a început deja să bălească pe masă, fă cu schimbul să poţi bea un gât din berea care nu mai e nici rece, nici acidulată, şşşt, taci cu tata, ţine-l şi tu puţin că mi-au amorţit picioarele, da' hai să plecăm odată că deja am ameţit de la atâta legănat; berea o beau acasă, de nervi...
Şi cum unul mic care orăcăie n-ar fi de ajuns, mai sunt şi câţiva d'ăia mai mari, care n-au stare, pen' că adulţii spun lucruri plictisitoare, şi tre' să stai cu bunghiul pe ei să nu-şi rupă gâtul printre scaune şi să nu se-mpiedice de-un picior întins lejer, fără intenţie de piedică, da' plodu' oricât de mare ar fi, tot mic e să priceapă că nu, n-are voie să se-nvârtă-n jurul scaunului, şi că alţii s-ar putea să fie agasaţi de ţipetele de încântare pe care le scoate.
La masa alăturată, un câine. Mă, şi-a stat ăla cuminte, în lesă, un cuvânt n-a scos. Nu s-a foit că se plictiseşte, n-a vrut mai repede acasă, nu s-a apucat să adulmece persoanele din jur, puteai jura că nici măcar nu-i acolo. Noo, că vezi tu, că pentru copii nu poate fi la fel. Nu poţi să-i ţii în lesă, botniţă dacă le pui te asaltează ăia de la protecţia minorilor, nici măcar de pom nu-i poţi lega, ca să ai asigurate 15 minute de relache.
Şi-atunci de ce i-ai lua cu tine? Ok, înţeleg, unii n-au cu cine să-i lase. Da' toţi? Dacă-s aşa de mulţi, eu zic să-i adune, să-i bage-ntr-un loc comun şi să-i lase să-şi facă de cap 2-3 ore, cât îţi ia să duci o discuţie adultă la o bere care să n-aibă timp să se încălzească. Da' să se restricţioneze accesul persoanelor sub 10 ani în locuri publice, unde se fumează şi se consumă băuturi alcoolice, şi unii chiar n-au chef să audă "ţipete zglobii" şi să vadă "copii fericiţi zbenguindu-se cu spor". Numai la binele "micuţilor" mă gândesc când spun asta, evident.
Pân' la următorii nervi, la bună vedere!
Şi cum unul mic care orăcăie n-ar fi de ajuns, mai sunt şi câţiva d'ăia mai mari, care n-au stare, pen' că adulţii spun lucruri plictisitoare, şi tre' să stai cu bunghiul pe ei să nu-şi rupă gâtul printre scaune şi să nu se-mpiedice de-un picior întins lejer, fără intenţie de piedică, da' plodu' oricât de mare ar fi, tot mic e să priceapă că nu, n-are voie să se-nvârtă-n jurul scaunului, şi că alţii s-ar putea să fie agasaţi de ţipetele de încântare pe care le scoate.
La masa alăturată, un câine. Mă, şi-a stat ăla cuminte, în lesă, un cuvânt n-a scos. Nu s-a foit că se plictiseşte, n-a vrut mai repede acasă, nu s-a apucat să adulmece persoanele din jur, puteai jura că nici măcar nu-i acolo. Noo, că vezi tu, că pentru copii nu poate fi la fel. Nu poţi să-i ţii în lesă, botniţă dacă le pui te asaltează ăia de la protecţia minorilor, nici măcar de pom nu-i poţi lega, ca să ai asigurate 15 minute de relache.
Şi-atunci de ce i-ai lua cu tine? Ok, înţeleg, unii n-au cu cine să-i lase. Da' toţi? Dacă-s aşa de mulţi, eu zic să-i adune, să-i bage-ntr-un loc comun şi să-i lase să-şi facă de cap 2-3 ore, cât îţi ia să duci o discuţie adultă la o bere care să n-aibă timp să se încălzească. Da' să se restricţioneze accesul persoanelor sub 10 ani în locuri publice, unde se fumează şi se consumă băuturi alcoolice, şi unii chiar n-au chef să audă "ţipete zglobii" şi să vadă "copii fericiţi zbenguindu-se cu spor". Numai la binele "micuţilor" mă gândesc când spun asta, evident.
Pân' la următorii nervi, la bună vedere!
luni, 25 iulie 2011
Citeşte-mi în stele - p. 2
Dacă Urania şi-ar lua concediu, m-aş panica. Nu, nu joc la loto în momentul în care spune ea că trigonul regal s-a transformat în paralelipiped, şi-aş avea şanse majore de câştiguri financiare; nu-mi cumpăr bilet de avion doar pentru că zice ea că există şansa unei călătorii; de fapt, n-o prea bag în seamă decât când văd că ce spune ea se mulează pe mine. Şi las lucrurile să curgă, şi tot are dreptate. O ascult în fiecare săptămână şi nu-ncetez să mă-ntreb dacă nu i-o fi greu să ştie că are mereu dreptate; şi dacă n-o fi cumplit să ştii ce are să se-ntâmple; şi cum poate pune un picior în faţa celuilalt ştiind că nu se poate feri de inevitabil...
N-am crezut în ghicitul în cărţi, până nu mi s-a pus toată viaţa pe masă. La propriu. Nu cred că m-ar ţine să mai încerc o dată. Pe principiul trecutul mi-l cunosc, prezentul îl trăiesc, viitorul îl voi construi. Sau, mai sincer, pentru că spre deosebire de horoscop, cărţile vorbesc numai despre mine. Fără alte mii de persoane care împart aceeaşi zodie, fără posibilitatea unei portiţe de scăpare. Dacă scrie-n cărţi, aşa va fi... Ideea de "definitiv" nu m-a încântat niciodată.
Am înţeles că, dacă te joci cu focul, şi el se joacă cu tine; sau te arzi. Şi dacă-ţi cunoşti viitorul, nu înseamnă că, neapărat, vei putea să-l schimbi. Poate doar să ai mai multe riduri, pentru că ai încercat şi nu ţi-a ieşit. Sau că nu a ieşit pe cât de bine te aşteptai. Sau pur şi simplu nu aveai ce schimba, pentru că orice drum ai fi apucat tot acolo ai fi ajuns.
N-am crezut nici în mumbo jumbo. Până când am văzut că unele se leagă, şi altele pot vindeca. Dar nici la ele n-aş apela, pentru că, odată făcut pactul, mai greu scapi. Sau niciodată. Rămân la astrele mele. Îs generice şi există mereu posibilitatea să nu fie vorba despre mine, ci despre vărsătorul ăla din stânga sau din dreapta. Mai liniştitor decât un deget întins strict către mine.
Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!
N-am crezut în ghicitul în cărţi, până nu mi s-a pus toată viaţa pe masă. La propriu. Nu cred că m-ar ţine să mai încerc o dată. Pe principiul trecutul mi-l cunosc, prezentul îl trăiesc, viitorul îl voi construi. Sau, mai sincer, pentru că spre deosebire de horoscop, cărţile vorbesc numai despre mine. Fără alte mii de persoane care împart aceeaşi zodie, fără posibilitatea unei portiţe de scăpare. Dacă scrie-n cărţi, aşa va fi... Ideea de "definitiv" nu m-a încântat niciodată.
Am înţeles că, dacă te joci cu focul, şi el se joacă cu tine; sau te arzi. Şi dacă-ţi cunoşti viitorul, nu înseamnă că, neapărat, vei putea să-l schimbi. Poate doar să ai mai multe riduri, pentru că ai încercat şi nu ţi-a ieşit. Sau că nu a ieşit pe cât de bine te aşteptai. Sau pur şi simplu nu aveai ce schimba, pentru că orice drum ai fi apucat tot acolo ai fi ajuns.
N-am crezut nici în mumbo jumbo. Până când am văzut că unele se leagă, şi altele pot vindeca. Dar nici la ele n-aş apela, pentru că, odată făcut pactul, mai greu scapi. Sau niciodată. Rămân la astrele mele. Îs generice şi există mereu posibilitatea să nu fie vorba despre mine, ci despre vărsătorul ăla din stânga sau din dreapta. Mai liniştitor decât un deget întins strict către mine.
Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!
duminică, 24 iulie 2011
Semne
M-am pomenit c-o tăietură-n talpă. Habar n-am de unde sau cum am achiziţionat-o. M-am trezit într-o frumoasă dimineaţă, m-am dat plină de viaţă şi voioşie jos din pat, mi-am făcut regulamentar cafeaua şi, după vreo juma' de oră, am observat un şuvoi de sânge izvorând din da, regeasca mea talpă. N-am probleme cu sângele; tăietura nu doare, nu mă ustură, nici măcar nu mă incomodează, dar nu reuşesc să-mi dau seama de unde a apărut.
În aceeaşi ordine de idei, am observat o vânătaie pe cinste în spatele genunchiului. Cam greu să mă lovesc în zona aia. Şi, la halul în care arată, ar fi trebuit să mă doară teribil lovitura care ar fi provocat-o, deci n-aş fi putut s-o ignor. Dar, repet, habar n-am cum am reuşit s-o creez.
Zilele trecute m-am trezit cu un genunchi julit. Sprânceana mea se ridică tot mai des şi tot mai sus. Nu, n-am căzut, n-am făcut cunoştinţă cu nici un perete, şi totuşi julitura aia e foarte reală. Pot băga mâna-n foc că atunci când m-am culcat nu era acolo. Dimineaţă mă saluta rânjind cu colţurile pielii la vedere.
Nu, nu simt miros de mir, n-aud coruri de îngeri cântând "Aleluia" din trâmbiţe aurite în timp ce cerurile se deschid inexplicabil, palmele-mi sunt intacte. Cred că nu-mi apar stigmatele. Adică, sigur nu-mi apar. Alea nu s-ar manifesta ca o tăietură-n talpă sau ca vânătăi pe picioare. Alea ar fi mai dramatice şi mai altfel poziţionate. Deci nu, nu sunt binecuvântată cu miracolul religiozităţii supreme.
Da' o explicaţie tot trebuie să existe. Somnambulă nu mă ştiu a fi. Sau nu eram. Da' dacă lucrurile vor continua în stilul ăsta, mai că-mi va trece prin cap să-mi montez cameră video, să descifrez misterul. Da' cine a mai auzit de crize de somnambulism declanşate la douăzeci şi ceva de ani trecuţi bine? Adică, e posibil? Pentru că, dacă e, clar va trebui să mă-ncui în cameră înainte de a adormi. Nu de alta, da' n-aş vrea să fiu prinsă mişunând lejer prin mijlocul oraşului în pijamalele mele inexistente...
Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!
În aceeaşi ordine de idei, am observat o vânătaie pe cinste în spatele genunchiului. Cam greu să mă lovesc în zona aia. Şi, la halul în care arată, ar fi trebuit să mă doară teribil lovitura care ar fi provocat-o, deci n-aş fi putut s-o ignor. Dar, repet, habar n-am cum am reuşit s-o creez.
Zilele trecute m-am trezit cu un genunchi julit. Sprânceana mea se ridică tot mai des şi tot mai sus. Nu, n-am căzut, n-am făcut cunoştinţă cu nici un perete, şi totuşi julitura aia e foarte reală. Pot băga mâna-n foc că atunci când m-am culcat nu era acolo. Dimineaţă mă saluta rânjind cu colţurile pielii la vedere.
Nu, nu simt miros de mir, n-aud coruri de îngeri cântând "Aleluia" din trâmbiţe aurite în timp ce cerurile se deschid inexplicabil, palmele-mi sunt intacte. Cred că nu-mi apar stigmatele. Adică, sigur nu-mi apar. Alea nu s-ar manifesta ca o tăietură-n talpă sau ca vânătăi pe picioare. Alea ar fi mai dramatice şi mai altfel poziţionate. Deci nu, nu sunt binecuvântată cu miracolul religiozităţii supreme.
Da' o explicaţie tot trebuie să existe. Somnambulă nu mă ştiu a fi. Sau nu eram. Da' dacă lucrurile vor continua în stilul ăsta, mai că-mi va trece prin cap să-mi montez cameră video, să descifrez misterul. Da' cine a mai auzit de crize de somnambulism declanşate la douăzeci şi ceva de ani trecuţi bine? Adică, e posibil? Pentru că, dacă e, clar va trebui să mă-ncui în cameră înainte de a adormi. Nu de alta, da' n-aş vrea să fiu prinsă mişunând lejer prin mijlocul oraşului în pijamalele mele inexistente...
Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!
sâmbătă, 23 iulie 2011
Băbeşti
Cică dacă sughiţi, te pomeneşte cineva. Da' în stilul în care mă pocnea pe mine sughiţatul, ar fi însemnat că mă pomeneşte cineva non-stop; şi pe bune că nu eram atât de interesantă când eram ţâncău. Aş fi preferat să se oprească ăl de mă pomenea, pentru că, la un moment dat, ajungeam şi la câte o oră de sughiţat în continuu. Şi-ncearcă-le pe toate: o linguriţă de zahăr. Nope, nu ţine. Trage aer în piept, ţine-l acolo cât numeri pân' la 10, dă-i drumu' şi repetă acţiunea încă de vreo două ori. Bea zece înghiţituri de apă fără să respiri. Bea apă cu paharul invers. Nimic, frate, tot când voia el se oprea.
Şi de-ar fi doar atât... Dacă ţi se zbate pleoapa, tre' să-i administrezi trei cruci consecutive. Nu ştiu de ce, pentru că mă-ndoiesc că se sperie curentul de l-ai tras de trei cruci, da'... merită încercat. Nu poţi să caşti, tre' să te masezi în jurul buricului. Te doare capul şi nu-ţi găseşti starea, descântec de deochi. Dacă nu găseşti pe cineva care să realizeze operaţiunea pentru tine, te autodescânţi; neapărat cu lingura de lemn înfiptă-n brău, pentru că altfel e în van. Te doare măseaua, strângi cu putere de degetul arătător. Ţi s-a aplecat, te masezi cu patos între degetul mare şi arătător; merge şi varianta cu descântatul, dacă găseşti pe cineva care să ştie cuvintele potrivite. Îţi ţiuie urechea, strânge-te de nas şi respiră pe urechi. Vrei să strănuţi şi nu poţi, uite-te la bec. Te mănâncă-n talpă nu, nu te apuca să dansezi; scarpină-te direct, e mai eficient. Iei un căţel sau o pisică, tre' să dai ceva în schimb, pentru că altfel e posibil să n-ai parte de el. Iei un copil "de suflet", tre' să-l dai peste pervaz, altfel moare. Ţi-ai luat ceva nou, trebuie udat "să nu se rupă". Te doare sufletul? N-a găsit incă nimeni leac pentru asta.
Pân' la următoarele soluţii, la bună vedere!
Şi de-ar fi doar atât... Dacă ţi se zbate pleoapa, tre' să-i administrezi trei cruci consecutive. Nu ştiu de ce, pentru că mă-ndoiesc că se sperie curentul de l-ai tras de trei cruci, da'... merită încercat. Nu poţi să caşti, tre' să te masezi în jurul buricului. Te doare capul şi nu-ţi găseşti starea, descântec de deochi. Dacă nu găseşti pe cineva care să realizeze operaţiunea pentru tine, te autodescânţi; neapărat cu lingura de lemn înfiptă-n brău, pentru că altfel e în van. Te doare măseaua, strângi cu putere de degetul arătător. Ţi s-a aplecat, te masezi cu patos între degetul mare şi arătător; merge şi varianta cu descântatul, dacă găseşti pe cineva care să ştie cuvintele potrivite. Îţi ţiuie urechea, strânge-te de nas şi respiră pe urechi. Vrei să strănuţi şi nu poţi, uite-te la bec. Te mănâncă-n talpă nu, nu te apuca să dansezi; scarpină-te direct, e mai eficient. Iei un căţel sau o pisică, tre' să dai ceva în schimb, pentru că altfel e posibil să n-ai parte de el. Iei un copil "de suflet", tre' să-l dai peste pervaz, altfel moare. Ţi-ai luat ceva nou, trebuie udat "să nu se rupă". Te doare sufletul? N-a găsit incă nimeni leac pentru asta.
Pân' la următoarele soluţii, la bună vedere!
vineri, 22 iulie 2011
A doua şansă
Am început să mă uit la Quantum Leap. Să-l revăd, adică, pentru că eram prin 5-8 când stăteam geană să nu scap nici un episod. Deja era un pas înainte faţă de Saved by the bell sau Beverly Hills 90210. Şi dacă ultimele două nu m-ar tenta să le revăd, Quantum Leap chiar mi-a plăcut. Mult de tot. Şi stau cuminte-n jilţul meu, cu pisica maiestuos întinsă la picioare, şi mai văd un episod.
Pentru că da, e fain să vezi cum unii primesc a doua şansă. Cum e posibil şi probabil să schimbi ceva ce n-a mers bine. Cum te dai de trei ori peste cap şi aşezi elementul ăla care te-a făcut să greşeşti. Da' nu-i real. Pentru că a doua şansă nu există şi trecutul nu poate fi schimbat. Pentru că de aici, din jilţul meu, ştiu că dacă ai făcut o alegere, n-ai altceva de făcut decât să te ţii de ea. Chit că regreţi sau nu după. Şi cel mai bine ar fi să nu regreţi, pentru că nu schimbi nimic nici c-un potop de regrete.
Am auzit ceva zilele trecute. Cică dacă faci o dată o chestie, nu-i musai s-o faci şi-a doua oară; dar, dacă ai făcut-o a doua oară, clar o s-o faci şi-a treia, şi-a patra, şi mereu. Un fel de perpetuare constantă a unui cerc vicios. Un fel de repetare eternă a unor paşi pe care n-ai vrut, neapărat să-i faci.
Nu cred în "a doua şansă". Ori e aceeaşi şansă prelungită, ori e un mijloc de a nu te mai simţi vinovat pentru că nu ai încercat; un artificiu. A doua şansă nu există decât în filme şi-n poveşti. Nu e ca şi cum ai putea şterge cu radiera liniile care nu-ţi plac. Nu merge aşa. Cuvintele rămân acolo, faptele la fel. Nu există "délai de rétractation", nici măcar timp de gândire. Ai spus, ai acţionat, acolo rămân toate. A doua şansă e o iluzie creată pentru cei care nu-şi pot asuma consecinţele propriilor fapte.
Doare ca naiba, da' măcar ştii să ai grijă de fiecare dată pe unde calci; pe ficaţii cui şi cât de tare. Şi dacă e posibil să-nveţi din greşeli, atunci greşelile-mi sunt biblie. Nu speranţa unei a doua şanse.
Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!
Pentru că da, e fain să vezi cum unii primesc a doua şansă. Cum e posibil şi probabil să schimbi ceva ce n-a mers bine. Cum te dai de trei ori peste cap şi aşezi elementul ăla care te-a făcut să greşeşti. Da' nu-i real. Pentru că a doua şansă nu există şi trecutul nu poate fi schimbat. Pentru că de aici, din jilţul meu, ştiu că dacă ai făcut o alegere, n-ai altceva de făcut decât să te ţii de ea. Chit că regreţi sau nu după. Şi cel mai bine ar fi să nu regreţi, pentru că nu schimbi nimic nici c-un potop de regrete.
Am auzit ceva zilele trecute. Cică dacă faci o dată o chestie, nu-i musai s-o faci şi-a doua oară; dar, dacă ai făcut-o a doua oară, clar o s-o faci şi-a treia, şi-a patra, şi mereu. Un fel de perpetuare constantă a unui cerc vicios. Un fel de repetare eternă a unor paşi pe care n-ai vrut, neapărat să-i faci.
Nu cred în "a doua şansă". Ori e aceeaşi şansă prelungită, ori e un mijloc de a nu te mai simţi vinovat pentru că nu ai încercat; un artificiu. A doua şansă nu există decât în filme şi-n poveşti. Nu e ca şi cum ai putea şterge cu radiera liniile care nu-ţi plac. Nu merge aşa. Cuvintele rămân acolo, faptele la fel. Nu există "délai de rétractation", nici măcar timp de gândire. Ai spus, ai acţionat, acolo rămân toate. A doua şansă e o iluzie creată pentru cei care nu-şi pot asuma consecinţele propriilor fapte.
Doare ca naiba, da' măcar ştii să ai grijă de fiecare dată pe unde calci; pe ficaţii cui şi cât de tare. Şi dacă e posibil să-nveţi din greşeli, atunci greşelile-mi sunt biblie. Nu speranţa unei a doua şanse.
Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!
joi, 21 iulie 2011
Prelungire de poşetă
Nu înţeleg rostul punguţelor de cadouri. Nu, nu în cazul în care sunt folosite în scopul în care au fost create, să ţină cadoul şi să facă figură frumoasă în faţa cadorisitului. Atunci mi se pare şi fain, şi pufi, şi da, îmi plac pungile de cadouri cât mai uşchite cu putinţă, care să "zică" ceva.
Da' pe bune că am un dinte împotriva lor folosite pe post de sacoşă pentru pachet, sau pe post de accesoriu fencitrendi. Sunt alea de dimensiune medie, înflorate şi identice şi cu punga din stânga, şi cu punga din dreapta. Ei, mai nou cică e cool să ai una din aia după tine. Nuuu, că pungile "de-un leu" nu sunt eco, ar fi prea mare bătaie de cap să cauţi una cât de cât "specială", aşa că se ia prima care-ţi pică-n mână şi se transformă în prelungire de poşetă.
În primă fază mi-am pus întrebări existenţiale. Măi, să fie, toate gagicile aveau regulamentar punguţa înflorată de cadouri după ele. Imposibil să fie ziua atâtor persoane în aceeaşi zi. Ce le-a pocnit? Fac schimb de cadouri între ele? Nu e nici măcar o zi din martie care să explice abundenţa de sacoşele. Nu, nu-i Crăciun şi pe bune că n-au minunate cadouri adânc închise în ele. Pur şi simplu tot ce nu le încape în poşetă, găsesc de cuviinţă să-ndese în sus-numitele recipiente. Sprânceană ridicată. Înţeleg că-s mici, şi drăguţe, şi uşor de mânuit, da' găsiţi ceva nou. Ceva ce nu mai are nimeni, nu copycat pentru că dă bine.
Acu', fiecare cu piticii lui. Da' s-au luat una după alta, şi le vezi cu punguţa aia peste tot: la serviciu, la facultă, la coadă la pâine, ba chiar şi pe plajă, direct la soare. Şi, sincer, de-abia aştept să văd una venind tiptil spre muncă c-o sacoşă d'aia imensă, de Real, albastră şi ostentativ aruncată pe-un umăr. Pe bune că-n faţa ei o să zic "chapeau". Şi nu cred c-or să fie prea multe care să se-ndure s-o imite.
Pân' la următorii nervi, la bună vedere!
Da' pe bune că am un dinte împotriva lor folosite pe post de sacoşă pentru pachet, sau pe post de accesoriu fencitrendi. Sunt alea de dimensiune medie, înflorate şi identice şi cu punga din stânga, şi cu punga din dreapta. Ei, mai nou cică e cool să ai una din aia după tine. Nuuu, că pungile "de-un leu" nu sunt eco, ar fi prea mare bătaie de cap să cauţi una cât de cât "specială", aşa că se ia prima care-ţi pică-n mână şi se transformă în prelungire de poşetă.
În primă fază mi-am pus întrebări existenţiale. Măi, să fie, toate gagicile aveau regulamentar punguţa înflorată de cadouri după ele. Imposibil să fie ziua atâtor persoane în aceeaşi zi. Ce le-a pocnit? Fac schimb de cadouri între ele? Nu e nici măcar o zi din martie care să explice abundenţa de sacoşele. Nu, nu-i Crăciun şi pe bune că n-au minunate cadouri adânc închise în ele. Pur şi simplu tot ce nu le încape în poşetă, găsesc de cuviinţă să-ndese în sus-numitele recipiente. Sprânceană ridicată. Înţeleg că-s mici, şi drăguţe, şi uşor de mânuit, da' găsiţi ceva nou. Ceva ce nu mai are nimeni, nu copycat pentru că dă bine.
Acu', fiecare cu piticii lui. Da' s-au luat una după alta, şi le vezi cu punguţa aia peste tot: la serviciu, la facultă, la coadă la pâine, ba chiar şi pe plajă, direct la soare. Şi, sincer, de-abia aştept să văd una venind tiptil spre muncă c-o sacoşă d'aia imensă, de Real, albastră şi ostentativ aruncată pe-un umăr. Pe bune că-n faţa ei o să zic "chapeau". Şi nu cred c-or să fie prea multe care să se-ndure s-o imite.
Pân' la următorii nervi, la bună vedere!
miercuri, 20 iulie 2011
666
Monitoare care explodează, taste sărind din tastatură, mouse-ul se transformă-n şoricel şi-o ia la goană prin cameră, maţele compului suferind de indigestie cruntă; ochii îţi joacă feste, scaunul se scurge sub tine, literele se amestecă. Da, ai ajuns unde trebuie: postul 666.
Numărul perfect malefic. Pe care îl spui în şoaptă; unii scuipă-n sân şi-şi fac şi cruce. Alţii îşi schimbă numărul de telefon pentru că nu e de bun augur să ai aşa ceva prin apropiere. Ochii închişi când treci pe lângă el. Nu, nici măcar nu te gândi, pentru că răul te poate cuprinde şi dacă-ţi arunci un semi-neuron în direcţia lui. Şi da, fereşte-te de-un număr toată viaţa; cică aduce ghinion.
Mă, da' din câte-mi aduc eu aminte, şi 13 trebuia să fie ghinionist şi de belele aducător. Şi mi-s născută pe 13, şi n-am văzut ghinionul ăla de care vorbeşte lumea. Bine, acu' recunosc, o fi pentru ceilalţi; doar am apărut eu în lume... Da'n rest, n-am văzut, n-am auzit.
666 de post-uri. 666 de moduri în care am iubit. 666 de senzaţii. 666 de zâmbete, de nervi, de lovituri în ficaţi. 666 de bucăţi din mine. 666.
Oricum, după spusele unora, asta ar trebui să fie ultima dată când "ne citim". Ploaie de foc se va abate asupra paginilor, şi cuvintele vor dispărea. Cărbuni arzând. Ridic sprânceana şi zic: n-o să vedeţi. Nu mă sperie un 666. Nu mă mai sperie aproape nimic. Da' mi s-a părut amuzant să subliniez momentul în care maleficul şi-a pogorât aripile asupra rândurilor acestea.
Pân' la următorul număr perfect, la bună vedere!
Numărul perfect malefic. Pe care îl spui în şoaptă; unii scuipă-n sân şi-şi fac şi cruce. Alţii îşi schimbă numărul de telefon pentru că nu e de bun augur să ai aşa ceva prin apropiere. Ochii închişi când treci pe lângă el. Nu, nici măcar nu te gândi, pentru că răul te poate cuprinde şi dacă-ţi arunci un semi-neuron în direcţia lui. Şi da, fereşte-te de-un număr toată viaţa; cică aduce ghinion.
Mă, da' din câte-mi aduc eu aminte, şi 13 trebuia să fie ghinionist şi de belele aducător. Şi mi-s născută pe 13, şi n-am văzut ghinionul ăla de care vorbeşte lumea. Bine, acu' recunosc, o fi pentru ceilalţi; doar am apărut eu în lume... Da'n rest, n-am văzut, n-am auzit.
666 de post-uri. 666 de moduri în care am iubit. 666 de senzaţii. 666 de zâmbete, de nervi, de lovituri în ficaţi. 666 de bucăţi din mine. 666.
Oricum, după spusele unora, asta ar trebui să fie ultima dată când "ne citim". Ploaie de foc se va abate asupra paginilor, şi cuvintele vor dispărea. Cărbuni arzând. Ridic sprânceana şi zic: n-o să vedeţi. Nu mă sperie un 666. Nu mă mai sperie aproape nimic. Da' mi s-a părut amuzant să subliniez momentul în care maleficul şi-a pogorât aripile asupra rândurilor acestea.
Pân' la următorul număr perfect, la bună vedere!
marți, 19 iulie 2011
Muncim cu drag şi spor
Şi s-au gândit vecinii mei să schimbe gardul. Cam al patrulea, în decurs de vreo 2 ani. Acu', zic sincer, nu ştiu dacă-s aceeaşi vecini; aceeaşi curte e, în mod sigur, dar nu pot spune cu lăbuţa pe inimă că sunt şi aceeaşi vecini, pentru că habar n-am cum arată faţa lor. Văd gard, muncitori şi, după un timp, alt gard.
N-am nici o treabă cu alegerile lor în materie de garduri. Îşi pot face şi fortăreaţă, din punctul meu de vedere. Problema e alta. Casa cu pricina e, de când a murit tanti Florica, vecina care-mi aducea corespondenţa rătăcită în cutia ei poştală, într-o continuă construcţie. Fie vară, fie iarnă, roiesc muncitori. Mai mari, mai mici, de toate culorile şi vârstele.
Nu pot scoate un picior în curte, că mi-s reperată. Deschid uşa, mă uit stânga-dreapta, nu tu urmă de muncitori, ies fericită că am scăpat nefilată, ghici ce! Câţiva cocoţaţi pe casă. Mda, posibil aceeaşi care erau pe casă şi mai-nainte, când am decis eu c-ar fi fain să ţopăi prin cameră, şi-am uitat să trag draperia, şi de pe acoperiş e vedere directă şi clară în regatul meu...
A fost o perioadă destul de lungă în care au muncit la mine-n curte că, de, peretele lor dădea în moşia mea. Şi ai grijă, Camelia, să ai tot timpul tricou pe tine, că se-aşezau la o vorbă şi-un moment de odihnă exact în faţa geamului meu. Şi vezi să nu carecumva să închizi geamul aşa cum te dai jos din pat, că e "full moon", şi dup-aia e posibil să stea cu bunghiul doar pe geamul tău, şi n-ai vrea să fii motivul pentru care construcţia durează mai mult decât ar trebui. Şi da, nu mai cânta cu patos acompaniată de winamp, că e posibil să te trezeşti cu celebritatea la uşă, şi parcă n-ai vrea să-ţi înmâneze madame Nicolesco premiu pentru cea mai deplorabilă voce ever.
Ei, şi cu fiecare gard schimbat, e o nouă gaşcă de muncitori. D'ăia de nu se pot abţine să nu fluiere, de te cântăresc din cap până-n picioare când îţi faci apariţia, de-şi aruncă replicile inteligente la orice oră ai apărea în raza lor vizuală. Slavă divinităţii că am căşti care diminuează impactul sonor. Şi că nu s-au gândit vecinii să dărâme casa şi s-o reconstruiască de la zero. Atunci cred că mi-aş fi luat bocceluţa şi m-aş fi mutat la bunica. Măcar ea stă la etajul doi, şi nici un muncitor nu bate cu privirea până-n casă...
Pân' la următoarele aventuri, la bună vedere!
N-am nici o treabă cu alegerile lor în materie de garduri. Îşi pot face şi fortăreaţă, din punctul meu de vedere. Problema e alta. Casa cu pricina e, de când a murit tanti Florica, vecina care-mi aducea corespondenţa rătăcită în cutia ei poştală, într-o continuă construcţie. Fie vară, fie iarnă, roiesc muncitori. Mai mari, mai mici, de toate culorile şi vârstele.
Nu pot scoate un picior în curte, că mi-s reperată. Deschid uşa, mă uit stânga-dreapta, nu tu urmă de muncitori, ies fericită că am scăpat nefilată, ghici ce! Câţiva cocoţaţi pe casă. Mda, posibil aceeaşi care erau pe casă şi mai-nainte, când am decis eu c-ar fi fain să ţopăi prin cameră, şi-am uitat să trag draperia, şi de pe acoperiş e vedere directă şi clară în regatul meu...
A fost o perioadă destul de lungă în care au muncit la mine-n curte că, de, peretele lor dădea în moşia mea. Şi ai grijă, Camelia, să ai tot timpul tricou pe tine, că se-aşezau la o vorbă şi-un moment de odihnă exact în faţa geamului meu. Şi vezi să nu carecumva să închizi geamul aşa cum te dai jos din pat, că e "full moon", şi dup-aia e posibil să stea cu bunghiul doar pe geamul tău, şi n-ai vrea să fii motivul pentru care construcţia durează mai mult decât ar trebui. Şi da, nu mai cânta cu patos acompaniată de winamp, că e posibil să te trezeşti cu celebritatea la uşă, şi parcă n-ai vrea să-ţi înmâneze madame Nicolesco premiu pentru cea mai deplorabilă voce ever.
Ei, şi cu fiecare gard schimbat, e o nouă gaşcă de muncitori. D'ăia de nu se pot abţine să nu fluiere, de te cântăresc din cap până-n picioare când îţi faci apariţia, de-şi aruncă replicile inteligente la orice oră ai apărea în raza lor vizuală. Slavă divinităţii că am căşti care diminuează impactul sonor. Şi că nu s-au gândit vecinii să dărâme casa şi s-o reconstruiască de la zero. Atunci cred că mi-aş fi luat bocceluţa şi m-aş fi mutat la bunica. Măcar ea stă la etajul doi, şi nici un muncitor nu bate cu privirea până-n casă...
Pân' la următoarele aventuri, la bună vedere!
luni, 18 iulie 2011
Aşa grăit-a guru-ul - p.6
Există momente când îmi doresc să fiu din nou un gălbenuş în oul mamei mele. Pe bune acu', era fain să fii gălbenuş. Fără griji, fără nevoi. Învelit lejer de albuş, coaja deasupra, o cloşcă de stă pe lângă tine să-ţi fie cald şi bine, nici prea-prea, da' nici foarte-foarte, ce mai, raiul pe pământ. Sau în cuibar, după caz.
Când a început transformarea, deja a fost prea târziu. Vizualizez ursitoarele, adunate poponeţ în jurul cazanului, încercând să se hotărască ce şi cum. Analizând cu atenţie şi cam ce-ai putut învârti în viaţa anterioară, calculând alinierea planetelor şi discutând serios cu Urania despre ce şi cum, şi-ntr-un final ridicând bagheta, învârtind-o de trei ori în aer şi... KABOOM! nu mai eşti gălbenuş. S-a zis cu bucuria şi fericirea şi confortul. Deja eşti embrion, cu şanse de-a ajunge mare, într-o lume de oameni mari, unde nu-ţi mai dă nimeni voie să fii gălbenuş. Nici măcar din când în când.
Când ai ieşit din ou, deja trebuie să-nveţi. Cum să mergi, cum să vorbeşti, ce şi cum să spui, pe ce ton, ce decizii să iei, cum să te-nvârţi ca să nu calci pe nimeni pe bătături, cum să faci piruete ca să nu răneşti pe nimeni, drumul către casă, drumul către tine, cum să te-nveleşti când ţi-e frig, cum să priveşti pe cineva în ochi, cum să spargi liniştea, cum să păstrezi distanţa, cum să creezi apropierea, cum să-ţi prezinţi scuzele, cum să pricepi glumele, cum să te abţii, cum să te dezlănţui, cu cine poţi vorbi, în cine să ai încredere, cum să primeşti un cadou, cum să creezi curcubee, cum să te menţii pe linia de plutire, cum să nu-ţi intre apă-n urechi, cum să-ţi ţii paranoia în frâu, cum să faci comparaţii, pe cine să saluţi, pe cine să te lupţi să păstrezi aproape. Dacă nu înveţi, eşti mâncat. Şi chiar dacă înveţi, tot mâncat eşti.
Gălbenuş nu poţi redeveni. Poţi doar pretinde, din când în când, că eşti. Nu-i acelaşi lucru dar, măcar pentru câteva secunde, simţi din nou siguranţa. În rest, zbor fără paraşută...
Pân' la următoarele revelaţii, la bună vedere!
Când a început transformarea, deja a fost prea târziu. Vizualizez ursitoarele, adunate poponeţ în jurul cazanului, încercând să se hotărască ce şi cum. Analizând cu atenţie şi cam ce-ai putut învârti în viaţa anterioară, calculând alinierea planetelor şi discutând serios cu Urania despre ce şi cum, şi-ntr-un final ridicând bagheta, învârtind-o de trei ori în aer şi... KABOOM! nu mai eşti gălbenuş. S-a zis cu bucuria şi fericirea şi confortul. Deja eşti embrion, cu şanse de-a ajunge mare, într-o lume de oameni mari, unde nu-ţi mai dă nimeni voie să fii gălbenuş. Nici măcar din când în când.
Când ai ieşit din ou, deja trebuie să-nveţi. Cum să mergi, cum să vorbeşti, ce şi cum să spui, pe ce ton, ce decizii să iei, cum să te-nvârţi ca să nu calci pe nimeni pe bătături, cum să faci piruete ca să nu răneşti pe nimeni, drumul către casă, drumul către tine, cum să te-nveleşti când ţi-e frig, cum să priveşti pe cineva în ochi, cum să spargi liniştea, cum să păstrezi distanţa, cum să creezi apropierea, cum să-ţi prezinţi scuzele, cum să pricepi glumele, cum să te abţii, cum să te dezlănţui, cu cine poţi vorbi, în cine să ai încredere, cum să primeşti un cadou, cum să creezi curcubee, cum să te menţii pe linia de plutire, cum să nu-ţi intre apă-n urechi, cum să-ţi ţii paranoia în frâu, cum să faci comparaţii, pe cine să saluţi, pe cine să te lupţi să păstrezi aproape. Dacă nu înveţi, eşti mâncat. Şi chiar dacă înveţi, tot mâncat eşti.
Gălbenuş nu poţi redeveni. Poţi doar pretinde, din când în când, că eşti. Nu-i acelaşi lucru dar, măcar pentru câteva secunde, simţi din nou siguranţa. În rest, zbor fără paraşută...
Pân' la următoarele revelaţii, la bună vedere!
duminică, 17 iulie 2011
Ca-n copilărie - p.3
Prindeam bondari în pumn, direct de pe flori. Îi ţineam puţin, ascultam cum bâzâie şi le dădeam drumul. Până în momentul în care am încurcat un bondar c-o viespe. Aia n-a mai fost atât de paşnică. S-a-nfipt direct în degetul meu şi m-a făcut să-i dau instantaneu drumul. Vreo două săptămâni am avut degetul de-o mărime considerabilă, roşu, pulsând. Îl auzeam: pulp-pulp... Nu mi-a mai trebuit. Alţii cică prindeau bondari şi-i legau cu aţă, şi-i foloseau pe post de zmeu. Da' asta n-am putut s-o fac...
Îmi făceam zmeu, ce-i drept, da' d'ăla de hârtie, şi-ncercam să-l înalţ din balcon, de la 9. Când am văzut eu că e cam în zadar, am trecut pe avioane. Şi mă-nvăţase Bucur să fac avioane şmechere, care planau frumos, şi tot de la balcon le lansam. Nu exista noţiunea de "eco" pe atunci, deci n-aveam nici un stres că aruncam avion după avion; aterizau pe unde apucau, şi tare mai eram mândră de mine...
Şi-am mai aruncat de la balcon cam tot ce-mi pica în mână: cartofi, cârlige de rufe, piese de remi, chestii care-mi păreau mie inutile şi care păreau că vor pica frumos. Nu cred c-am nimerit pe nimeni dar, dacă există vreo victimă făcută de mine, îmi cer iertare; eram pasionată de aerodinamică pe vremea aia.
Când am mai crescut puţin, am realizat că sunt şi alte chestii faine; chestii mai puţin distructive. Nu, n-am jucat elasticul şi n-am sărit coarda; n-am avut niciodată dexteritate la d'astea. Da' şotronul... Ore-ntregi în căutarea pietrei perfecte; dacă o găseai, n-o aruncai. O luai în casă, s-o mai foloseşti şi altă dată. Evident că uitai unde-ai pus-o, şi a doua zi iar căutai. Da' era o căutare plăcută. Ţevile cu cornete? Altă manie. Se făceau echipe, şi băieţii se urcau pe centrală, şi era mai ceva ca-n vestul sălbatic; nu ştiau niciodată când şi unde te va lovi corneta. Da' cu praştia? Am învăţat într-un final să-mi fac singură praştie, din sârmă din aia învelită-n cauciuc colorat. Da' dac-ai găsit sârmă pentru praştie, pentru calibre era mai greu. Şi umblam cu nasul în pământ, atentă pe unde calc, pentru că puteai găsi o grămadă de calibre dacă ştiai unde să cauţi. Şi nu, nu ne războiam cu calibre; dar, din când în când, ţi se mai punea pata, şi mai lansai câte una în cutare care te enerva. N-avea nici un scop precis, în schimb era mişto să ştii c-o poţi scoate oricând din buzunar, măcar pentru a te da mare cu ea.
Ascunselea tradiţional, ascunselea cu mingea, ascunselea pe semne, oricum ar fi fost, cineva care să mijească trebuia. Şi-apoi ascunde-te cu orele. Oriunde. Şi-am stat şi-n iarbă, şi m-am transformat şi-n perete, din fericire pentru mine nu exista nici o canalizare fără capac, pentru că am vaga impresie c-aş fi încercat-o şi pe aia. Şi-am jucat şi prinselea, raţele şi vânătorii, dracul şi grădinarul, flori, fete sau băieţi, oina, castel 1,2,3, başca jocurile alea inventate pe moment, care ne transformau ba în Captain Planet, ba în Ţestoasele Ninja. Şi-a fost bine. Nu pricep nici acum cum fiecare joc avea clar un început, da' sfârşit nu. Adică, îl puteai lăsa în aer şi relua a doua zi, fără probleme. N-aveam nevoie de câştigători, nu exista limită de timp, nici punct terminus. Pur şi simplu jucam de plăcerea jocului.
Şi da, îmi doresc şi azi jocuri inocente, care să nu ducă spre nimic, în care să nu piardă nimeni, pe care să le joci doar pentru că e fain, şi pur, şi pentru că poţi să te simţi bine fără să-ţi spui că, în mod clar, după ce zâmbeşti cu toţi dinţii se va-ntâmpla ceva rău.
Pân' la următoarea amintire, la bună vedere!
Îmi făceam zmeu, ce-i drept, da' d'ăla de hârtie, şi-ncercam să-l înalţ din balcon, de la 9. Când am văzut eu că e cam în zadar, am trecut pe avioane. Şi mă-nvăţase Bucur să fac avioane şmechere, care planau frumos, şi tot de la balcon le lansam. Nu exista noţiunea de "eco" pe atunci, deci n-aveam nici un stres că aruncam avion după avion; aterizau pe unde apucau, şi tare mai eram mândră de mine...
Şi-am mai aruncat de la balcon cam tot ce-mi pica în mână: cartofi, cârlige de rufe, piese de remi, chestii care-mi păreau mie inutile şi care păreau că vor pica frumos. Nu cred c-am nimerit pe nimeni dar, dacă există vreo victimă făcută de mine, îmi cer iertare; eram pasionată de aerodinamică pe vremea aia.
Când am mai crescut puţin, am realizat că sunt şi alte chestii faine; chestii mai puţin distructive. Nu, n-am jucat elasticul şi n-am sărit coarda; n-am avut niciodată dexteritate la d'astea. Da' şotronul... Ore-ntregi în căutarea pietrei perfecte; dacă o găseai, n-o aruncai. O luai în casă, s-o mai foloseşti şi altă dată. Evident că uitai unde-ai pus-o, şi a doua zi iar căutai. Da' era o căutare plăcută. Ţevile cu cornete? Altă manie. Se făceau echipe, şi băieţii se urcau pe centrală, şi era mai ceva ca-n vestul sălbatic; nu ştiau niciodată când şi unde te va lovi corneta. Da' cu praştia? Am învăţat într-un final să-mi fac singură praştie, din sârmă din aia învelită-n cauciuc colorat. Da' dac-ai găsit sârmă pentru praştie, pentru calibre era mai greu. Şi umblam cu nasul în pământ, atentă pe unde calc, pentru că puteai găsi o grămadă de calibre dacă ştiai unde să cauţi. Şi nu, nu ne războiam cu calibre; dar, din când în când, ţi se mai punea pata, şi mai lansai câte una în cutare care te enerva. N-avea nici un scop precis, în schimb era mişto să ştii c-o poţi scoate oricând din buzunar, măcar pentru a te da mare cu ea.
Ascunselea tradiţional, ascunselea cu mingea, ascunselea pe semne, oricum ar fi fost, cineva care să mijească trebuia. Şi-apoi ascunde-te cu orele. Oriunde. Şi-am stat şi-n iarbă, şi m-am transformat şi-n perete, din fericire pentru mine nu exista nici o canalizare fără capac, pentru că am vaga impresie c-aş fi încercat-o şi pe aia. Şi-am jucat şi prinselea, raţele şi vânătorii, dracul şi grădinarul, flori, fete sau băieţi, oina, castel 1,2,3, başca jocurile alea inventate pe moment, care ne transformau ba în Captain Planet, ba în Ţestoasele Ninja. Şi-a fost bine. Nu pricep nici acum cum fiecare joc avea clar un început, da' sfârşit nu. Adică, îl puteai lăsa în aer şi relua a doua zi, fără probleme. N-aveam nevoie de câştigători, nu exista limită de timp, nici punct terminus. Pur şi simplu jucam de plăcerea jocului.
Şi da, îmi doresc şi azi jocuri inocente, care să nu ducă spre nimic, în care să nu piardă nimeni, pe care să le joci doar pentru că e fain, şi pur, şi pentru că poţi să te simţi bine fără să-ţi spui că, în mod clar, după ce zâmbeşti cu toţi dinţii se va-ntâmpla ceva rău.
Pân' la următoarea amintire, la bună vedere!
sâmbătă, 16 iulie 2011
Departe de mine
N-am înţeles niciodată femeile care insistă să vorbească doar despre relaţia lor fericită. Cu oricine. Cunoscut, coleg, amic; cu prietenii deja poţi vorbi despre orice, da' nu despre ce vorbeşti cu prietenii va fi vorba azi. Azi va fi despre femeile alea care par că n-au alt subiect de discuţie în afara preamăreţei şi preafericitei relaţii, chit că pe tine te doare fix în 14 de ele.
Zicea cineva că persoanele care-ncearcă cu tot dinadinsul să-ţi spună cât sunt de fericite, simt exact contrariul; şi-ncearcă într-un fel să se convingă pe ele de ceea ce-şi imaginează. Posibil, nu zic nu, da' eu ce vină am?
Mă, şi parcă au radar. Exact cum trag mâţele la persoanele care nu suportă mâţe, aşa şi cu ele. Te reperează din prima. Încerci să te ascunzi. Ba după un perete, ba prin bucătărie, eventual pe sub vreun birou, pretextând că verifici mouse-ul. Când dai să respiri uşurat, PADABUMBANG! Eşti din nou reperat. Ţigara aia de voiai s-o fumezi în linişte sau în multă hăhăială pe cine ştie ce replici ciudate, se transformă. Din 10 minute relaxante în 10 minute care trec mai greu ca niciodată.
Ţi-am arătat inelul? Da' ţi-am povestit cum mi l-a dat? Şi stai să vezi cum a ales modelul. Da' că vrem să redecorăm? Încă nu am ales culoarea, dar în mod clar o voi alege eu, pentru că el se pricepe la multe, da' la culori mai putin. Şi plecăm la mare. Am fost şi săptămâna trecută şi-am stat pe malul mării, dar mai mergem şi peste câteva zile, şi vai, ce draguţ se poartă el cu mine, şi acum încercăm să facem un copil, dar e doar "de antrenament", încă nu ştim clar că e momentul, şi ţi-am zis ce furou sexy mi-am luat, şi... AAARRRGHHHH!
Pe bune că bietele mele urechi nu mai pot suporta. Dacă nu mă interesează persoana ta, prefer să te văd îmbrăcată; nu e nevoie să-mi desenezi imaginea cu tine în dormitor. Oi fi având eu o doză de masochism, da' nu chiar în halul ăsta. Şi da, de-o ţigară scapi mai rapid. Da' ce te faci dacă se adună la juma' de metru de tine o gaşca de persoane care ţin să-şi ridice-n slăvi dormitorul, şi mai fac şi schimb de idei şi impresii? Spun eu: îţi iei lumea-n cap. Blestemi momentul în care ai spus "nu" dopurilor de urechi; visezi la căştile pe care n-ai voie să ţi le pui; gândeşti zen, da' nu prea iese, pentru că tot auzi, pentru că nu, nu se poate vorbi sotto voce. Trebuie TARE, frate, să te audă şi morţii din cimitirul de mai încolo, pentru că în mod clar până şi pe ei îi interesează teribil ce spui tu acolo...
Nu, nu mă interesează. Nu-mi pasă, nu dau doi bani. Îs informaţii inutile şi detalii de care n-am nevoie. Doar dacă am de gând să-mi programez un coşmar pentru la noapte. Altminteri, prefer să nu ştiu. Prefer să vorbesc filme şi maşini străine. Orice altceva. Da' vezi tu, că asta ar fi discuţie mult prea elevată. La ce bun să vorbeşti de filme, când ai romantismul lângă tine? Muzică? Noi facem muzica şi-o trăim după versurile noastre. Chestii paranormale? Faptul că ne iubim atât de mult e singurul lucru paranormal de care avem nevoie ca să trecem mai departe... Mi s-a adunat o lacrimă în colţul ochiului, atât de tare m-am emoţionat. N-am nimic, da' ţine-ţi poveştile departe de mine. Până când te voi ruga în genunchi să mi le povesteşti. Adică niciodată.
Pân' la următorii nervi, la bună vedere!
Zicea cineva că persoanele care-ncearcă cu tot dinadinsul să-ţi spună cât sunt de fericite, simt exact contrariul; şi-ncearcă într-un fel să se convingă pe ele de ceea ce-şi imaginează. Posibil, nu zic nu, da' eu ce vină am?
Mă, şi parcă au radar. Exact cum trag mâţele la persoanele care nu suportă mâţe, aşa şi cu ele. Te reperează din prima. Încerci să te ascunzi. Ba după un perete, ba prin bucătărie, eventual pe sub vreun birou, pretextând că verifici mouse-ul. Când dai să respiri uşurat, PADABUMBANG! Eşti din nou reperat. Ţigara aia de voiai s-o fumezi în linişte sau în multă hăhăială pe cine ştie ce replici ciudate, se transformă. Din 10 minute relaxante în 10 minute care trec mai greu ca niciodată.
Ţi-am arătat inelul? Da' ţi-am povestit cum mi l-a dat? Şi stai să vezi cum a ales modelul. Da' că vrem să redecorăm? Încă nu am ales culoarea, dar în mod clar o voi alege eu, pentru că el se pricepe la multe, da' la culori mai putin. Şi plecăm la mare. Am fost şi săptămâna trecută şi-am stat pe malul mării, dar mai mergem şi peste câteva zile, şi vai, ce draguţ se poartă el cu mine, şi acum încercăm să facem un copil, dar e doar "de antrenament", încă nu ştim clar că e momentul, şi ţi-am zis ce furou sexy mi-am luat, şi... AAARRRGHHHH!
Pe bune că bietele mele urechi nu mai pot suporta. Dacă nu mă interesează persoana ta, prefer să te văd îmbrăcată; nu e nevoie să-mi desenezi imaginea cu tine în dormitor. Oi fi având eu o doză de masochism, da' nu chiar în halul ăsta. Şi da, de-o ţigară scapi mai rapid. Da' ce te faci dacă se adună la juma' de metru de tine o gaşca de persoane care ţin să-şi ridice-n slăvi dormitorul, şi mai fac şi schimb de idei şi impresii? Spun eu: îţi iei lumea-n cap. Blestemi momentul în care ai spus "nu" dopurilor de urechi; visezi la căştile pe care n-ai voie să ţi le pui; gândeşti zen, da' nu prea iese, pentru că tot auzi, pentru că nu, nu se poate vorbi sotto voce. Trebuie TARE, frate, să te audă şi morţii din cimitirul de mai încolo, pentru că în mod clar până şi pe ei îi interesează teribil ce spui tu acolo...
Nu, nu mă interesează. Nu-mi pasă, nu dau doi bani. Îs informaţii inutile şi detalii de care n-am nevoie. Doar dacă am de gând să-mi programez un coşmar pentru la noapte. Altminteri, prefer să nu ştiu. Prefer să vorbesc filme şi maşini străine. Orice altceva. Da' vezi tu, că asta ar fi discuţie mult prea elevată. La ce bun să vorbeşti de filme, când ai romantismul lângă tine? Muzică? Noi facem muzica şi-o trăim după versurile noastre. Chestii paranormale? Faptul că ne iubim atât de mult e singurul lucru paranormal de care avem nevoie ca să trecem mai departe... Mi s-a adunat o lacrimă în colţul ochiului, atât de tare m-am emoţionat. N-am nimic, da' ţine-ţi poveştile departe de mine. Până când te voi ruga în genunchi să mi le povesteşti. Adică niciodată.
Pân' la următorii nervi, la bună vedere!
vineri, 15 iulie 2011
Bygones
Când eram mici, se purta faza aia: te-ai supărat, îţi iei jucăriile şi pleci. Eu nu-mi scoteam jucăriile afară, deci n-aveam ce lua. Mă luam pe mine de-o aripă, şi plecam cu graţie. Dacă ştiai cum să mă iei, îmi trecea rapid; dacă mă lăsai în plata mea, îmi lua ceva mai mult, da' tot îmi trecea. Cu persoanele despre care ştiam că merită, adică. În rest, Manitu cu mila. Aşa-s şi-acum.
Dacă mă cert la cuţite cu Bucur, da' nasol rău de tot, d'aia de se lasă cu chestii zburătoare şi flic-flac-uri în aer, ne ia vreo două zile. În care nu vorbim, nici măcar nu ne uităm unul la celălalt. Şi dup-aia, zâmbeşte el, sau zâmbesc eu, sau vine cu vreun motiv stupid gen "vrei cartofi prăjiţi?" şi trece. Acelaşi aluat.
Te cunosc, te ştiu, te plac - şi mai mult de-atât - păi, nu pot, frate, să-ţi port pică. Nici măcar nu-i nevoie de scuze. Pentru mine e simplu. Mi-ai zâmbit, m-am topit; am uitat până şi de ce m-am supărat. Repet, dacă însemni ceva pentru mine. Dacă-mi eşti indiferent, adio şi la gară. Nu mă mai vezi, nu te mai cunosc.
Posibil ca faza cu "mă duc la mama" să fie reminescenţă de la faza cu jucăriile din copilărie...
Nu-mi place să răscolesc trecutul după ce s-a întâmplat atunci, cu ţâşpe luni în urmă; au trecut două zile, e mai mult decât suficient pentru a da totul la o parte şi a trece mai departe. Şi probabil nu e nici bine, nici "normal". Da' cine sunt eu să definesc normalul? Repet: funcţionez pisiceşte. Reacţionez pe moment, şi dup-aia îmi trece. La fel de subit pe cât m-a pocnit. E cel mai bine pentru mine...
Pân' la următoarele manii, la bună vedere!
Dacă mă cert la cuţite cu Bucur, da' nasol rău de tot, d'aia de se lasă cu chestii zburătoare şi flic-flac-uri în aer, ne ia vreo două zile. În care nu vorbim, nici măcar nu ne uităm unul la celălalt. Şi dup-aia, zâmbeşte el, sau zâmbesc eu, sau vine cu vreun motiv stupid gen "vrei cartofi prăjiţi?" şi trece. Acelaşi aluat.
Te cunosc, te ştiu, te plac - şi mai mult de-atât - păi, nu pot, frate, să-ţi port pică. Nici măcar nu-i nevoie de scuze. Pentru mine e simplu. Mi-ai zâmbit, m-am topit; am uitat până şi de ce m-am supărat. Repet, dacă însemni ceva pentru mine. Dacă-mi eşti indiferent, adio şi la gară. Nu mă mai vezi, nu te mai cunosc.
Posibil ca faza cu "mă duc la mama" să fie reminescenţă de la faza cu jucăriile din copilărie...
Nu-mi place să răscolesc trecutul după ce s-a întâmplat atunci, cu ţâşpe luni în urmă; au trecut două zile, e mai mult decât suficient pentru a da totul la o parte şi a trece mai departe. Şi probabil nu e nici bine, nici "normal". Da' cine sunt eu să definesc normalul? Repet: funcţionez pisiceşte. Reacţionez pe moment, şi dup-aia îmi trece. La fel de subit pe cât m-a pocnit. E cel mai bine pentru mine...
Pân' la următoarele manii, la bună vedere!
joi, 14 iulie 2011
ROGVAIV
După mulţi ani, am văzut ieri curcubeul. Nu, nu vorbesc metaforic; chiar era un curcubeu maaare de tot când am ieşit în pauză la o ţigară. Cumva nelalocul lui între clădirea înaltă şi rămăşiţele de case dimprejurul ei. Femei trăgându-l în poză; cu telefonul, pentru că nu-şi ia nimeni aparatul după el la serviciu în speranţa că va prinde un curcubeu. Şi da, mi-a trecut prin cap să-l pozez şi eu. N-am făcut-o. Mi l-am fixat bine de tot în minte, pentru că stă mai bine decât în orice poză.
Vânam curcubee când eram mică. Stăteam undeva sus, la etajul 9, şi vedeam până peste Dunăre, hăăăt, departe. Dunărea, bacul, munţii. Îmi intrase bine de tot în cap că, după ce plouă, iese curcubeul. Nu, nu ştiam exact ce-i şi mi-au trebut mulţi ani să-nvăţ ordinea culorilor; de-abia când mi-ai spus de ROGVAIV m-am prins. Dar îl vânam conştiincioasă.
Dacă ploua, aşteptam până să se oprească de tot. Vara pe balcon, toamna cocoţată pe calorifer, cu nasul bine lipit de geam. Nu-mi spusese nimeni că nu orice ploaie vine şi cu un curcubeu după, şi de fiecare dată când nu era mă gândeam că n-am fost destul de vigilentă, că am greşit undeva, că l-am ratat la mustaţă. Lăsasem consemn bunică-mii să mă cheme dacă-l vede înaintea mea şi, într-un mod ciudat, cred c-aveam o relaţie în toată regula cu el.
Curcubeul peste Dunăre era cel mai şmecher. Era mai lat şi mai colorat decât oricare altul. La fiecare curcubeu îmi puneam câte o dorinţă. Nu, nu se îndeplinea, pentru că dorinţele puse nu se îndeplinesc niciodată. Dar atunci nu ştiam asta. Şi-am continuat să-mi pun dorinţe pe curcubee. Curcubeele dispăreau, la fel şi dorinţele.
Ani la rând nu l-am mai văzut. Da, ieri am rămas ca plozii, uitându-mă la el cu gura căscată. Nu mai am dorinţe de pus; până să-l vezi, cred că a dispărut. Dar e în mine dacă o să ai vreodată curiozitatea de a-l simţi.
Pân' la următorul, la bună vedere!
Vânam curcubee când eram mică. Stăteam undeva sus, la etajul 9, şi vedeam până peste Dunăre, hăăăt, departe. Dunărea, bacul, munţii. Îmi intrase bine de tot în cap că, după ce plouă, iese curcubeul. Nu, nu ştiam exact ce-i şi mi-au trebut mulţi ani să-nvăţ ordinea culorilor; de-abia când mi-ai spus de ROGVAIV m-am prins. Dar îl vânam conştiincioasă.
Dacă ploua, aşteptam până să se oprească de tot. Vara pe balcon, toamna cocoţată pe calorifer, cu nasul bine lipit de geam. Nu-mi spusese nimeni că nu orice ploaie vine şi cu un curcubeu după, şi de fiecare dată când nu era mă gândeam că n-am fost destul de vigilentă, că am greşit undeva, că l-am ratat la mustaţă. Lăsasem consemn bunică-mii să mă cheme dacă-l vede înaintea mea şi, într-un mod ciudat, cred c-aveam o relaţie în toată regula cu el.
Curcubeul peste Dunăre era cel mai şmecher. Era mai lat şi mai colorat decât oricare altul. La fiecare curcubeu îmi puneam câte o dorinţă. Nu, nu se îndeplinea, pentru că dorinţele puse nu se îndeplinesc niciodată. Dar atunci nu ştiam asta. Şi-am continuat să-mi pun dorinţe pe curcubee. Curcubeele dispăreau, la fel şi dorinţele.
Ani la rând nu l-am mai văzut. Da, ieri am rămas ca plozii, uitându-mă la el cu gura căscată. Nu mai am dorinţe de pus; până să-l vezi, cred că a dispărut. Dar e în mine dacă o să ai vreodată curiozitatea de a-l simţi.
Pân' la următorul, la bună vedere!
miercuri, 13 iulie 2011
Curăţenie generală - p. 2
Fac ordine şi disciplină când mă pocneşte. Ultima dată m-a pocnit cu 15 minute înainte de a pleca la serviciu şi nu, nu mi s-a părut bizar. Mi-am montat aspiratorul, l-am folosit conştiincios şi cu sârg, ba chiar am avut timp să-mi fac şi biroul să strălucească. Aşa-mi place mie; să-mi patineze mouse-ul pe el. Mobila, recunosc, o şterg de praf; da' când vine vorba de folosit spray-ul minune, prefer să cer ajutor din afară. Nu de alta, da' mă ştiu. N-am răbdare s-o şterg cu simţ de răspundere, în aşa fel încât să nu rămână urme, şi mă enervez, şi... mă rog; "ajutor din afară" scrie pe ea.
Ei, şi asta se-ntâmplă, zic eu, cam o dată la vreo 3 săptămâni. Dacă se-ntâmplă să stric ordinea şi disciplina mai repede, nu-i bai, îmi încalc regula celor trei săptămâni şi şmotruiesc cu voie bună...
Credeam că persoanele care fac curat mai des de-atât îs legende urbane. Legenda a devenit realitate palpabilă în momentul în care am auzit pe cineva care dă cu aspiratorul de două ori pe săptămână, spală geamurile mai mult de o dată pe lună şi calcă prosoapele. Păi, eu tre' să mă rog de doamna mamă să nu-mi calce decât cămăşile, nu şi blugii. Doamna mamă nu mai calcă cearşafuri din momentul în care a realizat că degeaba le calci; le-ai pus pe pat, te-ai aşezat, bye-bye ore-ntregi de muncă asiduă. Da, ai musafiri, vrei să faci impresie, calci frumos cearşaful; da'n rest? Care-i scopul? Şi prosoapele? Pentru numele divinităţii, de ce ai vrea prosoape călcate? Să fie curate, pufoase şi să miroasă a balsam; în rest, e prosop, nu faţă de masă...
Ca să fie totul complet, am auzit şi de şosete călcate, şi de cearşafuri atât de apretate că nici după o săptămână nu se împrietenesc cu tine, ba chiar şi de pijamale scorţoase, de te taie la guler şi la manşete. Noroc că maniile-mi sunt ştiute şi nu mă trezesc cu gâtul tăiat după o noapte în pijamale proaspăt spălate.
Bine, fiecare cu piticii lui. Da' când aud de pitici la a doua facultate care-i fac pe-ai mei să pară la grădiniţă, mai că-mi creşte inima cât o pâine.
Pân' la următoarea manie, la bună vedere!
Ei, şi asta se-ntâmplă, zic eu, cam o dată la vreo 3 săptămâni. Dacă se-ntâmplă să stric ordinea şi disciplina mai repede, nu-i bai, îmi încalc regula celor trei săptămâni şi şmotruiesc cu voie bună...
Credeam că persoanele care fac curat mai des de-atât îs legende urbane. Legenda a devenit realitate palpabilă în momentul în care am auzit pe cineva care dă cu aspiratorul de două ori pe săptămână, spală geamurile mai mult de o dată pe lună şi calcă prosoapele. Păi, eu tre' să mă rog de doamna mamă să nu-mi calce decât cămăşile, nu şi blugii. Doamna mamă nu mai calcă cearşafuri din momentul în care a realizat că degeaba le calci; le-ai pus pe pat, te-ai aşezat, bye-bye ore-ntregi de muncă asiduă. Da, ai musafiri, vrei să faci impresie, calci frumos cearşaful; da'n rest? Care-i scopul? Şi prosoapele? Pentru numele divinităţii, de ce ai vrea prosoape călcate? Să fie curate, pufoase şi să miroasă a balsam; în rest, e prosop, nu faţă de masă...
Ca să fie totul complet, am auzit şi de şosete călcate, şi de cearşafuri atât de apretate că nici după o săptămână nu se împrietenesc cu tine, ba chiar şi de pijamale scorţoase, de te taie la guler şi la manşete. Noroc că maniile-mi sunt ştiute şi nu mă trezesc cu gâtul tăiat după o noapte în pijamale proaspăt spălate.
Bine, fiecare cu piticii lui. Da' când aud de pitici la a doua facultate care-i fac pe-ai mei să pară la grădiniţă, mai că-mi creşte inima cât o pâine.
Pân' la următoarea manie, la bună vedere!
marți, 12 iulie 2011
La bustul gol
Da, e cald, şi-i vară, şi arde soarele, şi-ţi vine să-ţi bagi capul într-o găleată de gheaţă, şi probabil regreţi momentul ăla în care ai hotărât să ieşi din casă, dar, pentru numele divinităţii, lasă-ţi tricoul sau maieul pe tine! Exact aşa cum era menit să fie, nu ridicat să-ţi descopere burta, nu atârnând lejer pe umăr pentru că te-ai decis să-l scoţi, nici măcar într-o poziţie ciudată care să pară semi-îmbrăcată, semi-dezbrăcată.
Nu-s pudică. Nu roşesc dacă te văd la bustul gol, nu întorc capul într-o sensibilă încercare de a mă ascunde. Da', frate, când te văd ditai animalul, cu burta bine ataşată de corp, cu transpiraţia curgând şuvoaie pe pieptul păros pe care ai considerat că ar fi mai trendy să-l laşi la vedere, mai că mi-aş dori să fiu.
Mă-ndoiesc sincer că simţi mare diferenţă între cu şi fără tricou. Diferenţa e pentru mine, săraca victimă inocentă. Pentru că burta ta mă dezgustă, şi părul tău de pe piept îmi provoacă silă. Pentru că, oriunde aş întoarce privirea, e câte un specimen din ăsta. Ţi-e cald? Mori, crăpi, te scurgi? Stai, frate, în casă, sau trage două luni de fiare. Slăbeşte, pune pătrăţele, şi-o să vezi că n-o să mai simţi nevoia de "jos textila".
Pe stradă, în magazine, chiar şi pe terase care odată erau sigure. Îs peste tot. N-o să vezi vreun gagiu bine lucrat că-şi dă tricoul jos din proprie iniţiativă. O să vezi doar imagini de coşmar, cu impresii şi pământ sub unghii. Cu miros specific, de animal asudat şi nespălat cu săptămânile. Din alea de-ţi taie şi cheful de vorbă, şi cheful de băut, şi orice chef. Îţi taie sete, foame, ba chiar îţi vine să-ţi doreşti ger cumplit şi zăpadă de doi metri; măcar aşa ar sta îmbrăcaţi.
Pân' la următorii nervi, la bună vedere!
Nu-s pudică. Nu roşesc dacă te văd la bustul gol, nu întorc capul într-o sensibilă încercare de a mă ascunde. Da', frate, când te văd ditai animalul, cu burta bine ataşată de corp, cu transpiraţia curgând şuvoaie pe pieptul păros pe care ai considerat că ar fi mai trendy să-l laşi la vedere, mai că mi-aş dori să fiu.
Mă-ndoiesc sincer că simţi mare diferenţă între cu şi fără tricou. Diferenţa e pentru mine, săraca victimă inocentă. Pentru că burta ta mă dezgustă, şi părul tău de pe piept îmi provoacă silă. Pentru că, oriunde aş întoarce privirea, e câte un specimen din ăsta. Ţi-e cald? Mori, crăpi, te scurgi? Stai, frate, în casă, sau trage două luni de fiare. Slăbeşte, pune pătrăţele, şi-o să vezi că n-o să mai simţi nevoia de "jos textila".
Pe stradă, în magazine, chiar şi pe terase care odată erau sigure. Îs peste tot. N-o să vezi vreun gagiu bine lucrat că-şi dă tricoul jos din proprie iniţiativă. O să vezi doar imagini de coşmar, cu impresii şi pământ sub unghii. Cu miros specific, de animal asudat şi nespălat cu săptămânile. Din alea de-ţi taie şi cheful de vorbă, şi cheful de băut, şi orice chef. Îţi taie sete, foame, ba chiar îţi vine să-ţi doreşti ger cumplit şi zăpadă de doi metri; măcar aşa ar sta îmbrăcaţi.
Pân' la următorii nervi, la bună vedere!
luni, 11 iulie 2011
Ca-n copilărie - p. 2
Îmi făcea bunică-mea fustiţe după fustiţe, de cele mai multe ori cu volănaşe, pentru că aşa poartă fetele, şi fetelor le place să se învârtească, şi să se înfoaie volănaşele, şi să iasă un fel de corolă, şi să semene c-o floare. Toate fetele voiau să fie flori. Mie nu-mi plăceau fustele, uram volănaşele şi ameţeam dacă încercam să mă învârtesc. Şi nu, nu voiam să fiu floare, pentru că deja aveam nume de floare, şi cei mai mulţi habar n-aveau de la ce vine numele meu, şi făceau mişto, pentru că nu pricepeau. Deci nu voiam fustiţe, şi nu voiam să fiu floare.
Scăparea supremă venea de la Bucur. El decreta solemn că e mai bine să-mi pun un pantalon scurt, că oricum mergem să schimbăm pase, şi ar fi cam ciudat să joci fotbal în fustă. Asta chit că nu mergeam la fotbal, ci doar aşa, hai-hui. Bunică-mea vs Bucur era un meci demn de văzut. Era ca războiul rece. Nu aveau nimic unul împotriva celuilalt, tind eu să cred că, într-un fel ciudat, ţineau mult unul la altul, da' dacă era vorba de contrazis, se rupea filmul. Şi se lăsa cu scheme ca-n filmele asiatice, cu schimburi de săgeţi şi flic-flac-uri în aer. Se termina rapid, şi de-abia aşteptam runda următoare...
Şi mergeam eu, Bucur şi pantalonii scurţi prin oraş. Erau undeva, în piaţă, căluşei din ăia de se rotesc, şi un răţoi care te zgâlţâia conştiincios dacă-i băgai o monedă într-o tăietură pe spate, şi chiar dacă ştiam că ameţesc în căluşei, mă uitam mereu la ei cu jind, şi mi-am dorit mereu să nu mai am starea de vertij ca să mă pot bucura la fel ca ceilalţi copii.
Pasul următor erau bărcuţele. Puteam să mă dau în ele cu orele. Da, inclusiv în ele mi se făcea rău, da' alea puteau fi oprite oricând. Sus, jos, sus, jos, rău, oprit bărcuţa, tras o gură consistentă de aer, tras a doua gură consistentă de aer, înapoi, sus, jos.
Şi-apoi a început şcoala. Cu uniforme urâte, dizgraţioase şi total antifashioniste. Cu pampoane, şi codiţe, şi manşetuţe, şi tot felul de alte chestii. N-am mai dat pase cu Bucur. Am înlocuit cu altele. Şi-n continuare am urât fustiţele care, într-un final glorios, au încetat să mai apară. Au apărut blugii. De-un albastru urât, cu talie până-n gât şi cu o croială ambiguă. Oricum, preferabili fustiţelor şi pantalonilor de lână. Şi le-am rămas fidelă; i-am schimbat, până când i-am găsit pe cei care spuneau că-s "eu" în ei, dar tot blugi sunt, şi zâmbesc amar când mă gândesc că tot ce-a fost rămâne doar în mintea mea. Să zicem doar că da, toate stau în siguranţă; şi cuvintele, şi gesturile, şi că da, prefer să le uit pe alea rele. Sau să le las mai la fund, unde ajung mai greu...
Pân' la următoarea amintire, la bună vedere!
Scăparea supremă venea de la Bucur. El decreta solemn că e mai bine să-mi pun un pantalon scurt, că oricum mergem să schimbăm pase, şi ar fi cam ciudat să joci fotbal în fustă. Asta chit că nu mergeam la fotbal, ci doar aşa, hai-hui. Bunică-mea vs Bucur era un meci demn de văzut. Era ca războiul rece. Nu aveau nimic unul împotriva celuilalt, tind eu să cred că, într-un fel ciudat, ţineau mult unul la altul, da' dacă era vorba de contrazis, se rupea filmul. Şi se lăsa cu scheme ca-n filmele asiatice, cu schimburi de săgeţi şi flic-flac-uri în aer. Se termina rapid, şi de-abia aşteptam runda următoare...
Şi mergeam eu, Bucur şi pantalonii scurţi prin oraş. Erau undeva, în piaţă, căluşei din ăia de se rotesc, şi un răţoi care te zgâlţâia conştiincios dacă-i băgai o monedă într-o tăietură pe spate, şi chiar dacă ştiam că ameţesc în căluşei, mă uitam mereu la ei cu jind, şi mi-am dorit mereu să nu mai am starea de vertij ca să mă pot bucura la fel ca ceilalţi copii.
Pasul următor erau bărcuţele. Puteam să mă dau în ele cu orele. Da, inclusiv în ele mi se făcea rău, da' alea puteau fi oprite oricând. Sus, jos, sus, jos, rău, oprit bărcuţa, tras o gură consistentă de aer, tras a doua gură consistentă de aer, înapoi, sus, jos.
Şi-apoi a început şcoala. Cu uniforme urâte, dizgraţioase şi total antifashioniste. Cu pampoane, şi codiţe, şi manşetuţe, şi tot felul de alte chestii. N-am mai dat pase cu Bucur. Am înlocuit cu altele. Şi-n continuare am urât fustiţele care, într-un final glorios, au încetat să mai apară. Au apărut blugii. De-un albastru urât, cu talie până-n gât şi cu o croială ambiguă. Oricum, preferabili fustiţelor şi pantalonilor de lână. Şi le-am rămas fidelă; i-am schimbat, până când i-am găsit pe cei care spuneau că-s "eu" în ei, dar tot blugi sunt, şi zâmbesc amar când mă gândesc că tot ce-a fost rămâne doar în mintea mea. Să zicem doar că da, toate stau în siguranţă; şi cuvintele, şi gesturile, şi că da, prefer să le uit pe alea rele. Sau să le las mai la fund, unde ajung mai greu...
Pân' la următoarea amintire, la bună vedere!
duminică, 10 iulie 2011
Bacchus
Cică lucrurile par mai roz dacă ai ceva la bord. Nu neapărat foarte mult, dar îndeajuns. Că totul pare mai frumos, că fericirea poate fi pipăită, că e o stare de bine general. Nici măcar "beţia" n-o pot percepe ca restul lumii. Totul pare mai grav; problemele fără soluţie, tristeţea mai tristă, ţigara mai amară.
Am auzit varianta conform căreia "bei de supărare". Şi, instantaneu, supărarea dispare. Cantitatea de alcool îngurcitată e direct proporţională cu aia de "bine". Fericire lichidă. Fericire la doză, la sticlă, la pahar. Deschizi recipientul, gâl-gâl-gâl şi gata! Bună dispoziţie asigurată.
Am încercat reţeta magică. Cum n-a mers din prima, am zis să insist. Poate n-am făcut-o cum trebuie. Poate trebuie respectat un ritual şi sunt şi nişte paşi de urmat. Poate tre' să găseşti licoarea care ţi se potriveşte. Poate tre' să ţii paharul înclinat într-un anumit unghi, sau trebuie să ai o anumită poziţie a mâinilor. Oricum aş fi dat-o, fericirea aia întârzia să apară.
Dă-mi 5 beri, un motiv, şi pregăteşte-te să vezi cum toate teoriile despre fericire sunt demontate. Cum şi dacă-i roz, tot negru e; cum te pot face să crezi că viaţa nu merită trăită, şi-ţi aduc şi argumente valabile. Sunt foarte logică când e vorba de desfiinţat optimism.
Aşa că da, o să renunţ la Bacchus. Definitiv. Pentru că-mi vreau doza de curcubeu, fără artificii.
Pân' la următoarea hotărâre, la bună vedere!
Am auzit varianta conform căreia "bei de supărare". Şi, instantaneu, supărarea dispare. Cantitatea de alcool îngurcitată e direct proporţională cu aia de "bine". Fericire lichidă. Fericire la doză, la sticlă, la pahar. Deschizi recipientul, gâl-gâl-gâl şi gata! Bună dispoziţie asigurată.
Am încercat reţeta magică. Cum n-a mers din prima, am zis să insist. Poate n-am făcut-o cum trebuie. Poate trebuie respectat un ritual şi sunt şi nişte paşi de urmat. Poate tre' să găseşti licoarea care ţi se potriveşte. Poate tre' să ţii paharul înclinat într-un anumit unghi, sau trebuie să ai o anumită poziţie a mâinilor. Oricum aş fi dat-o, fericirea aia întârzia să apară.
Dă-mi 5 beri, un motiv, şi pregăteşte-te să vezi cum toate teoriile despre fericire sunt demontate. Cum şi dacă-i roz, tot negru e; cum te pot face să crezi că viaţa nu merită trăită, şi-ţi aduc şi argumente valabile. Sunt foarte logică când e vorba de desfiinţat optimism.
Aşa că da, o să renunţ la Bacchus. Definitiv. Pentru că-mi vreau doza de curcubeu, fără artificii.
Pân' la următoarea hotărâre, la bună vedere!
sâmbătă, 9 iulie 2011
Samson şi Dalila
Am un adevărat cult pentru păr. Urania ar spune că e caracteristică de zodie. Eu prefer să-i spun "manie". L-am avut scurt, lung, blond, negru, roşcat, bicolor, gelat, spumat, mă rog, cam toate chestiile pe care i le-am putut face.
L-am avut blond şi tuns "castron". A la Mireille Mathieu, zicea doamna mamă. Am îndurat cu stoisim, pentru simplul motiv că era scurt. Şi nu mă mai chinuia bunică-mea cu codiţe împletite, pufuri de păr şi alte animale sălbatice, care însemnau chin total.
Când am ajuns la o vârstă conştientă, l-am lăsat lung. Şi cu breton, şi fără. Pân' mi s-a pus pata iremediabil şi l-am tuns scurt, scurt de tot, cu ţepi la spate. Exact înainte de bac.
Pentru că mă joc constant cu lungimea lui, mi-e greu să înţeleg suferinţa femeilor cu păr lung, în momentul în care se decid să-l tundă. O amică spunea că în păr se păstrează amintirile. Că nu se tunde pentru că nu vrea să uite. Şi-ntr-un fel ciudat, i-am dat dreptate. Asta doar pentru că amintirile mele sunt bine păstrate, chiar dacă m-aş rade-n cap; dar e bine să ai o plasă de siguranţă...
Când am văzut juma' de metru de păr căzând pe podea, n-am simţit nimic. Da, era al meu, dar nu mă lega nimic de el. Poveştile le am în sertăraşe mentale; sentimentele - în inimă. Părul era doar un surplus care mă despărţea de mine.
Şi nici nu cred că femeile trebuie să aibă musai părul lung pentru a fi feminine. Adică... Cred că tărie în feminitatea femeii rase în cap; pân' la urmă cred că ţine de interior, mai mult decât de exterior. Singurul meu regret e că sunt tunsori pe care nu le pot experimenta pentru că nu, nu mi-ar sta bine. În timp, poate-mi voi schimba părerea.
Pân' la următoarea manie, la bună vedere!
L-am avut blond şi tuns "castron". A la Mireille Mathieu, zicea doamna mamă. Am îndurat cu stoisim, pentru simplul motiv că era scurt. Şi nu mă mai chinuia bunică-mea cu codiţe împletite, pufuri de păr şi alte animale sălbatice, care însemnau chin total.
Când am ajuns la o vârstă conştientă, l-am lăsat lung. Şi cu breton, şi fără. Pân' mi s-a pus pata iremediabil şi l-am tuns scurt, scurt de tot, cu ţepi la spate. Exact înainte de bac.
Pentru că mă joc constant cu lungimea lui, mi-e greu să înţeleg suferinţa femeilor cu păr lung, în momentul în care se decid să-l tundă. O amică spunea că în păr se păstrează amintirile. Că nu se tunde pentru că nu vrea să uite. Şi-ntr-un fel ciudat, i-am dat dreptate. Asta doar pentru că amintirile mele sunt bine păstrate, chiar dacă m-aş rade-n cap; dar e bine să ai o plasă de siguranţă...
Când am văzut juma' de metru de păr căzând pe podea, n-am simţit nimic. Da, era al meu, dar nu mă lega nimic de el. Poveştile le am în sertăraşe mentale; sentimentele - în inimă. Părul era doar un surplus care mă despărţea de mine.
Şi nici nu cred că femeile trebuie să aibă musai părul lung pentru a fi feminine. Adică... Cred că tărie în feminitatea femeii rase în cap; pân' la urmă cred că ţine de interior, mai mult decât de exterior. Singurul meu regret e că sunt tunsori pe care nu le pot experimenta pentru că nu, nu mi-ar sta bine. În timp, poate-mi voi schimba părerea.
Pân' la următoarea manie, la bună vedere!
vineri, 8 iulie 2011
Comparaţii
Eşti unic. Şi-ţi place unicitatea asta, şi te mândreşti cu ea. Fiecare-n stilul lui. Haine, gesturi, accesorii, cuvinte; tatuaje, pierce-uri, coafuri; versuri, melodii, amalgam. Şi da, mereu vrei ceea ce nu ai. Indiferent despre ce e vorba.
Cocktail-ul celuilalt ţi se va părea mai şmecher, casa lui - mai frumoasă, viaţa lui - mai bună, corpul lui - "mai perfect", job-ul - mai satisfăcător, totul - mai bine decât al tău.
Şi, cu toate că susţii că-ţi place unicitatea, ajungi să compari. Pentru că-n mod clar cineva trebuie să facă o chestie mai bine, mai altfel, de ce nu poţi s-o faci la fel? De ce nu zâmbeşti la fel, de ce nu vorbeşti la fel, de ce nu spui aceleaşi lucruri? Dacă ai accepta că unicitatea e pentru fiecare-n parte, n-ar fi mai uşor?
Lucrurile-s complicate doar dacă le faci să fie. "Dacă nu poţi explica ceva în mod simplu, înseamnă că nu ştii îndeajuns despre el." Şi dacă mă compari, înseamnă că nu mă cunoşti îndeajuns de bine. Idei amestecate pentru că, uneori, chiar nu e aşa de simplu.
Pân' la următoarele cocktail-uri, la bună vedere!
Cocktail-ul celuilalt ţi se va părea mai şmecher, casa lui - mai frumoasă, viaţa lui - mai bună, corpul lui - "mai perfect", job-ul - mai satisfăcător, totul - mai bine decât al tău.
Şi, cu toate că susţii că-ţi place unicitatea, ajungi să compari. Pentru că-n mod clar cineva trebuie să facă o chestie mai bine, mai altfel, de ce nu poţi s-o faci la fel? De ce nu zâmbeşti la fel, de ce nu vorbeşti la fel, de ce nu spui aceleaşi lucruri? Dacă ai accepta că unicitatea e pentru fiecare-n parte, n-ar fi mai uşor?
Lucrurile-s complicate doar dacă le faci să fie. "Dacă nu poţi explica ceva în mod simplu, înseamnă că nu ştii îndeajuns despre el." Şi dacă mă compari, înseamnă că nu mă cunoşti îndeajuns de bine. Idei amestecate pentru că, uneori, chiar nu e aşa de simplu.
Pân' la următoarele cocktail-uri, la bună vedere!
joi, 7 iulie 2011
Bac 2011
În ultimul timp n-am auzit decât de bac. Câţi au picat, cum nu s-a putut copia, câţi bani se pierd, ce perle s-au scos, a cui a fost vina, poante cu bac-ul, tricouri cu bac-ul, ba chiar s-ar putea să aibă şi pagină de facebook. Dezastru naţional. I got the point.
Da' nu pricep şi pace bună ce legătură are bac-ul cu ce cadouri au primit ăi de l-au luat. Din câte ştiu eu, jurnalistul tre' să spună că Mihai Viteazul a câştigat la Călugăreni şi să treacă mai departe; nu să se-mpiedice de ce culoare avea bluza lui sau să facă analiză dacă armata purta sau nu culori complementare.
Şi vezi tu, c-am auzit listă completă, cu nume, şi medii, şi ce model de Bugatti a primit cutare, şi oare asta se cheamă mită, şi ăsta e stil în care să-ţi creşti copilul? Oare va aştepta toata viaţa recompensă? Nu carecumva sunt prea răsfăţaţi cei din "generaţia nouă" şi d'asta au picat atât de mulţi? Şi hai să mai turnăm şi-un sondaj de opinie, să-ngrămădim 20 de psihologi într-un studio amărât şi să ne dăm cu părerea, pentru că-n mod clar ajungem şi la etnobotanice, pentru că trebuie să aibă şi ele un rol, şi un mic istoric al bac-ului, bagă şi o anchetă despre care e tipul de încălţări pe care trebuie să-l porţi la examen, şi-uite-aşa mai faci subiecte pentru încă vreo două luni, cât să nu-ţi pierzi job-ul pân' la bac-ul din toamnă.
Eu ştiu una şi bună: cine a vrut să-nveţe, a învăţat, chit că-l aştepta recompensă grasă sau nu, după. Şi de ce te doare pe tine grija că ăla a învăţat pentr-un Bugatti sau nu? Poţi să-ţi economiseşti juma' de salariu pân' la pensie, şi tot n-o să ai bani să-ţi iei unu'. Asta-i problema? Nu mi se pare subiect de interes naţional cum decide cutare să-şi recompenseze odrasla. Şi-n loc să vezi că ăla a luat o notă bunicică, să-l desfiinţezi pentru că îl aşteaptă maşina cu fundiţă după.
Dar, na, asta-s eu. Alţii stau geană doar pentru subiecte d'astea. Pentru că, dacă nu-i suculentă, nu e ştire, frate. Şi dacă ai prins şi momentul în care bagă cheia şi demarează-n forţă, mamă ce apreciat o să fii. Şi, din nou, nu pot să nu mă-ntreb dacă e de vină jurnalistul care alimentează cu subiecte din astea, sau gloata care le cere.
Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!
Da' nu pricep şi pace bună ce legătură are bac-ul cu ce cadouri au primit ăi de l-au luat. Din câte ştiu eu, jurnalistul tre' să spună că Mihai Viteazul a câştigat la Călugăreni şi să treacă mai departe; nu să se-mpiedice de ce culoare avea bluza lui sau să facă analiză dacă armata purta sau nu culori complementare.
Şi vezi tu, c-am auzit listă completă, cu nume, şi medii, şi ce model de Bugatti a primit cutare, şi oare asta se cheamă mită, şi ăsta e stil în care să-ţi creşti copilul? Oare va aştepta toata viaţa recompensă? Nu carecumva sunt prea răsfăţaţi cei din "generaţia nouă" şi d'asta au picat atât de mulţi? Şi hai să mai turnăm şi-un sondaj de opinie, să-ngrămădim 20 de psihologi într-un studio amărât şi să ne dăm cu părerea, pentru că-n mod clar ajungem şi la etnobotanice, pentru că trebuie să aibă şi ele un rol, şi un mic istoric al bac-ului, bagă şi o anchetă despre care e tipul de încălţări pe care trebuie să-l porţi la examen, şi-uite-aşa mai faci subiecte pentru încă vreo două luni, cât să nu-ţi pierzi job-ul pân' la bac-ul din toamnă.
Eu ştiu una şi bună: cine a vrut să-nveţe, a învăţat, chit că-l aştepta recompensă grasă sau nu, după. Şi de ce te doare pe tine grija că ăla a învăţat pentr-un Bugatti sau nu? Poţi să-ţi economiseşti juma' de salariu pân' la pensie, şi tot n-o să ai bani să-ţi iei unu'. Asta-i problema? Nu mi se pare subiect de interes naţional cum decide cutare să-şi recompenseze odrasla. Şi-n loc să vezi că ăla a luat o notă bunicică, să-l desfiinţezi pentru că îl aşteaptă maşina cu fundiţă după.
Dar, na, asta-s eu. Alţii stau geană doar pentru subiecte d'astea. Pentru că, dacă nu-i suculentă, nu e ştire, frate. Şi dacă ai prins şi momentul în care bagă cheia şi demarează-n forţă, mamă ce apreciat o să fii. Şi, din nou, nu pot să nu mă-ntreb dacă e de vină jurnalistul care alimentează cu subiecte din astea, sau gloata care le cere.
Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!
miercuri, 6 iulie 2011
Münchausen în devenire
Am o mătuşă care hiperbolizează excesiv. Atât de grav, încât mi se pare că lumea ei e o epopee la superlativ absolut. O felie de pâine d'aia normala, de la magazin, e excelentă. O prăjitură ca oricare alta e extraordinară. Ce găteşte doamna mamă e fenomenal, ce meştereşte Bucur e total uimitor, dacă dau "bună ziua" sunt genială, florile de la mine din curte sunt fabuloase, totul e mirobolant.
Da, ea e aia care duce sunetele spre o nouă dimensiune exact în momentul în care eu dorm mai cu patos, exact în faţa geamului meu. Pentru că se-mpiedică de o pietricică; cea mai măiastră pietricică posibilă. Şi-apoi, mai e şi păsăruica aia care triluieşte fantastic, melcul care urcă pe perete într-un ritm exacerbat, poarta care se deschide minunat...
Am şi-un unchi. El doar hiperbolizează. Da, unchiul şi mătuşa sunt legaţi prin căsătorie. Pentru el, nu e vorba de ce fac alţii, ci de ce a făcut el. Flic-flac-urile pe care le făcea în tinereţe, cât de periculos era pe motocicletă, cât de grozav a fost când a făcut de 15 ori turul Europei, cum găsea cele mai tari pensiuni, cei mai buni oameni, cele mai delicioase mâncăruri.
Dilema mea e în felul următor: exagerau de dinainte de a se cunoaşte, s-au luat unul după altul, sau şi-au dezvoltat calităţile în timp? O fi ţinând de vârstă, sau de caracter? N-am pe cine întreba, pentru că nu trăia nimeni încă în mod conştient pe vremea când erau ei tineri. Îs mai bătrâni decât timpul. Şi exagerează din ce în ce mai mult. Sper să n-ajungă Baronul de Münchausen la pătrat...
Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!
Da, ea e aia care duce sunetele spre o nouă dimensiune exact în momentul în care eu dorm mai cu patos, exact în faţa geamului meu. Pentru că se-mpiedică de o pietricică; cea mai măiastră pietricică posibilă. Şi-apoi, mai e şi păsăruica aia care triluieşte fantastic, melcul care urcă pe perete într-un ritm exacerbat, poarta care se deschide minunat...
Am şi-un unchi. El doar hiperbolizează. Da, unchiul şi mătuşa sunt legaţi prin căsătorie. Pentru el, nu e vorba de ce fac alţii, ci de ce a făcut el. Flic-flac-urile pe care le făcea în tinereţe, cât de periculos era pe motocicletă, cât de grozav a fost când a făcut de 15 ori turul Europei, cum găsea cele mai tari pensiuni, cei mai buni oameni, cele mai delicioase mâncăruri.
Dilema mea e în felul următor: exagerau de dinainte de a se cunoaşte, s-au luat unul după altul, sau şi-au dezvoltat calităţile în timp? O fi ţinând de vârstă, sau de caracter? N-am pe cine întreba, pentru că nu trăia nimeni încă în mod conştient pe vremea când erau ei tineri. Îs mai bătrâni decât timpul. Şi exagerează din ce în ce mai mult. Sper să n-ajungă Baronul de Münchausen la pătrat...
Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!
marți, 5 iulie 2011
Poe reloaded
Cred că aveam pe undeva pe la cinci ani când am fost prima dată la mare. Şi dacă la Dunăre trebuia să mă convingă doamna mamă să intru în apă, la mare a fost uşor. "Înotam". Bucur îmi ţinea mâna sub burtă, să nu mă duc ca bolovanul la fund, şi eu dădeam haotic din mâini şi din picioare. În ani, am ajuns eu la concluzia că trebuie să-nvăţ să-not de-adevăratelea. Cu cursuri şi instructor. Şi-am fost. Şi da, eram singura care folosea scara ca să coboare în piscină; scara aia pe care cică o foloseşti doar ca să ieşi, niciodată ca să intri. Şi, cred, singura care a făcut cursuri de înot, dar nu ştie să înoate.
Apă-n ochi, şi-n urechi. Apă pe faţă. Apă care încearcă să te sufoce. Am o relaţie perfectă cu apa. Atunci când sunt în cadă, şi o folosesc eu pe ea. Atunci când o beau fără limită, din proprie iniţiativă. Dar pe apa care-ncearcă să-mi intre-n suflet, n-o am la inimă.
Am încercat să mă înţeleg cu ea. Să-i explic faptul că eu pot sta foarte bine în ea, dacă mă acceptă şi dacă e câtuşi de puţin prietenoasă cu mine. Adică, eu n-o lovesc; nu bat apa, nu calc apa. Merg regulamentar şi, mai mereu, am colacul după mine. Nici măcar nu-i tulbur liniştea. Şi-atunci de ce insistă să mă chinuie? De ce nu înţelege că nasul, şi ochii şi urechile sunt tabu?
Ţin minte şi-acum senzaţia de când era să mă-nec. Simţi cum aluneci. Cum te tot duci. Şi apa intră peste tot, şi nu mai ai aer, şi parcă vrei să dai din mâini, dar mâinile nu te mai ascultă, şi-i mai comod să cazi, să te resemnezi, să nu te mai zbaţi, pentru că-n jur e doar apă; şi sus, şi jos, şi peste tot. Sicriu de apă. Şi-o ultimă încercare, şi mâna puternică care te trage-n sus, pentru că eşti mult prea mică pentru a te resemna şi-a muri.
Te poţi sufoca şi fără apă, şi poţi muri şi fără să te îneci. Ba chiar şi fără chiar să mori fizic. Dar da, contează să rămâi în picioare.
Pân' la următoarea "filozofare", la bună vedere!
Apă-n ochi, şi-n urechi. Apă pe faţă. Apă care încearcă să te sufoce. Am o relaţie perfectă cu apa. Atunci când sunt în cadă, şi o folosesc eu pe ea. Atunci când o beau fără limită, din proprie iniţiativă. Dar pe apa care-ncearcă să-mi intre-n suflet, n-o am la inimă.
Am încercat să mă înţeleg cu ea. Să-i explic faptul că eu pot sta foarte bine în ea, dacă mă acceptă şi dacă e câtuşi de puţin prietenoasă cu mine. Adică, eu n-o lovesc; nu bat apa, nu calc apa. Merg regulamentar şi, mai mereu, am colacul după mine. Nici măcar nu-i tulbur liniştea. Şi-atunci de ce insistă să mă chinuie? De ce nu înţelege că nasul, şi ochii şi urechile sunt tabu?
Ţin minte şi-acum senzaţia de când era să mă-nec. Simţi cum aluneci. Cum te tot duci. Şi apa intră peste tot, şi nu mai ai aer, şi parcă vrei să dai din mâini, dar mâinile nu te mai ascultă, şi-i mai comod să cazi, să te resemnezi, să nu te mai zbaţi, pentru că-n jur e doar apă; şi sus, şi jos, şi peste tot. Sicriu de apă. Şi-o ultimă încercare, şi mâna puternică care te trage-n sus, pentru că eşti mult prea mică pentru a te resemna şi-a muri.
Te poţi sufoca şi fără apă, şi poţi muri şi fără să te îneci. Ba chiar şi fără chiar să mori fizic. Dar da, contează să rămâi în picioare.
Pân' la următoarea "filozofare", la bună vedere!
luni, 4 iulie 2011
Aşa grăit-a guru-ul - p. 6
Un pas în faţa celuilalt. Ca atunci când înveţi să mergi. Nu prima dată, pentru că atunci totul e natural. După ce n-ai mai mers mult timp, şi trebuie să te ţii de barele alea laterale ca să nu pici. Când parcă ar trebui să duci piciorul în faţă, da' în faţă ăla e insesizabil, şi te enervezi că parcă baţi pasul pe loc. Într-un final, înveţi să mergi. Din nou. Şi poate că nimeni n-o să-şi dea seama că ai avut o perioadă în care n-ai mai pus pas după pas; da' ştii tu, şi-i de ajuns.
Inspiră, expiră. Banc cu blonde. Dacă uiţi una din două, eşti mâncat. Dacă ajungi să-ţi fie cunoscute slăbiciunile, eşti mâncat. Ţi-e teamă de lei? Intră-n cuşca leilor; ori te devorează, ori îţi trece teama. Oricare variantă e preferabilă fricii continue.
Capu' sus, pieptu' 'nainte. Atitudine de soldat dezonorat pe nedrept. Mi-ar fi plăcut să fac armata. O armată ca-n filme, unde codul de onoare chiar contează. Fetele nu fac armată, mi se repeta când eram mică. Şi-am crezut un timp. Şi chiar dacă fac armata, eu nu pot alerga mai mult de o sută de metri fără să scot limba de-un cot. Deci se exclude din multiple motive.
Amalgam. Ca atunci când dormi şi visezi. Şi visezi urât, şi te trezeşti uşurat pentru că n-a fost decât un vis. Da' te-ai trezit tot în vis. Din vis în vis. În ideea în care atunci când te trezeşti de-a binelea, tot nu-ţi vine să crezi că nu mai dormi. Niciodată visele care se continuă nu-s alea faine. Ar fi mult prea uşor.
Un pas în faţa celuilalt. Ţine-te bine. Atunci când cazi, curge sânge. Şi dacă curge ce? E tot al tău. Nu face decât să-ţi amintească de faptul că eşti om, şi-ncă mai ai sânge-n vene să mergi mai departe. Fără destinaţie. Doar înainte.
Pân' la următorul amalgam, la bună vedere!
Inspiră, expiră. Banc cu blonde. Dacă uiţi una din două, eşti mâncat. Dacă ajungi să-ţi fie cunoscute slăbiciunile, eşti mâncat. Ţi-e teamă de lei? Intră-n cuşca leilor; ori te devorează, ori îţi trece teama. Oricare variantă e preferabilă fricii continue.
Capu' sus, pieptu' 'nainte. Atitudine de soldat dezonorat pe nedrept. Mi-ar fi plăcut să fac armata. O armată ca-n filme, unde codul de onoare chiar contează. Fetele nu fac armată, mi se repeta când eram mică. Şi-am crezut un timp. Şi chiar dacă fac armata, eu nu pot alerga mai mult de o sută de metri fără să scot limba de-un cot. Deci se exclude din multiple motive.
Amalgam. Ca atunci când dormi şi visezi. Şi visezi urât, şi te trezeşti uşurat pentru că n-a fost decât un vis. Da' te-ai trezit tot în vis. Din vis în vis. În ideea în care atunci când te trezeşti de-a binelea, tot nu-ţi vine să crezi că nu mai dormi. Niciodată visele care se continuă nu-s alea faine. Ar fi mult prea uşor.
Un pas în faţa celuilalt. Ţine-te bine. Atunci când cazi, curge sânge. Şi dacă curge ce? E tot al tău. Nu face decât să-ţi amintească de faptul că eşti om, şi-ncă mai ai sânge-n vene să mergi mai departe. Fără destinaţie. Doar înainte.
Pân' la următorul amalgam, la bună vedere!
duminică, 3 iulie 2011
Crede-mă pe mine
Spun ce gândesc şi cred ceea ce mi se spune. Fără drept de apel. Îmi spui că mă urăşti, cred că mă urăşti; îmi spui că mă iubeşti, cred că mă iubeşti; îmi spui că o să fii acolo când am nevoie, chiar asta cred; şi-mi spui că vrei să clădeşti castele-n Spania, cred că asta e ceea ce-ţi doreşti. Mă joc prea mult cu cuvintele scrise, pentru a mai crede-n jocul cuvintelor spuse.
Poate că-s copil prost la faza asta, dar nu ştiu să văd ceea ce gândeşte cineva decât în virtutea lucrurilor pe care le spune. Am încercat într-un timp să fac şi asta. Dar mi s-a spus că ceea ce cream eu era atât de departe de adevăr, încât am încetat să mai practic sportul ăsta. Şi-am început să iau literal ceea ce mi se spune.
Când mă doare ceva, zic. Nu peste o lună, nu peste un an. Atunci. Pentru că mi-a intrat bine-n cap ideea că nu tre' să existe noapte cu lucruri nerezolvate. Şi pentru că faptul că nu vorbesc despre ce mă doare, nu-nseamnă că acel ceva nu există. Dacă fugi de-o problemă, nu-nseamnă că fuge şi ea de tine.
Găsesc în cuvintele spuse o armă mai puternică decât oricare alta. Şi da, am crezut într-o imunitate impusă. Care nu există, oricât aş vrea să cred în continuare. Nu pot citi gânduri, oricât de mult mi-ar plăcea, şi nu pot şti decât ceea ce mi se spune. Şi-n continuare-mi iau ţacă. Până când nu voi mai crede decât în ceea ce-mi spun eu. Mi-e teamă de momentul în care nu mă voi mai crede decât pe mine.
Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!
Poate că-s copil prost la faza asta, dar nu ştiu să văd ceea ce gândeşte cineva decât în virtutea lucrurilor pe care le spune. Am încercat într-un timp să fac şi asta. Dar mi s-a spus că ceea ce cream eu era atât de departe de adevăr, încât am încetat să mai practic sportul ăsta. Şi-am început să iau literal ceea ce mi se spune.
Când mă doare ceva, zic. Nu peste o lună, nu peste un an. Atunci. Pentru că mi-a intrat bine-n cap ideea că nu tre' să existe noapte cu lucruri nerezolvate. Şi pentru că faptul că nu vorbesc despre ce mă doare, nu-nseamnă că acel ceva nu există. Dacă fugi de-o problemă, nu-nseamnă că fuge şi ea de tine.
Găsesc în cuvintele spuse o armă mai puternică decât oricare alta. Şi da, am crezut într-o imunitate impusă. Care nu există, oricât aş vrea să cred în continuare. Nu pot citi gânduri, oricât de mult mi-ar plăcea, şi nu pot şti decât ceea ce mi se spune. Şi-n continuare-mi iau ţacă. Până când nu voi mai crede decât în ceea ce-mi spun eu. Mi-e teamă de momentul în care nu mă voi mai crede decât pe mine.
Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!
sâmbătă, 2 iulie 2011
Top 15 priviri feminine
Făceam acum ceva timp un top 10 bărbaţi care mi-ar fi plăcut să fiu. Fizic vorbind. La fel de fizic va fi şi topul de azi. Singura diferenţă e că azi vor fi femei care-mi plac. Nu femeile care aş vrea să fiu, femeile care mă ating cu ceva; la care mă uit cu admiraţie, respect, plăcere... Ca un top adevărat camelian, nu are o ordine anume; fără clasament, pentru că le-aş nedreptăţi. Pentru că fiecare e, în felul ei, pe primul loc.
1. Catherine Deneuve - nu în tinereţe, de-abia după ce a trecut de o anumită vârstă. În tinereţe prea era bombonică. Acum însă, respect total. E genul ăla, cu care ai ieşi la cel mai fiţos restaurant posibil şi căreia i-ai trage scaunul, să se aşeze... Genul de femeie care te ţine la respect fără să zică nimic. Doar uitându-se la tine.
2. Deborah Harry - la fel ca pe Deneuve, o prefer în varianta cu câţiva ani în plus. Pentru că-n tinereţe da, deborda sex. Acum... acum e ceva mai mult. Între bunicuţa rock şi sweet mamma. Şi când aruncă o privire din aia, pe sub sprâncene, mamăăăă. Îţi doreşti să fii în primul rând, la concert.
3. Fanny Ardant - mă-ndoiesc că ştiu mulţi de existenţa ei. În afara maniacilor după filmele franţuzeşti. Cei care n-o ştiu, habar n-au ce pierd. Pentru că şi eu am descoperit-o târziu, da' târziu de tot, şi-ntr-o combinaţie nu tocmai nevinovată cu Catherine Deneuve. Pentru cunoscători, vorbesc despre 8 Femmes.
4. Angelina Jolie - şi nu oricum, ci în variantele ei psihopate şi androgine. În variantele în care nu e gustată de toată lumea pentru că, de, e cea mai cea; în alea în care împrăştie un soi de tristeţe. Şi-un soi de je m'en foutism total.
5. Milla Jovovich - probabil din aceleaşi motive pentru care place şi Angelina Jolie. Nu ştii niciodată cum va apărea, nu ştii dacă azi va fi graţia şi feminitatea, sau va trece la polul opus, cu o imagine pe care i-o vei asocia total; pentru că se vede că e ea, în orice ipostază ar apărea.
6. Greta Garbo - am văzut când eram mică Mata Hari. Habar n-aveam cine-i. Am redescoperit-o mulţi ani după, şi nu mi-a mai ieşit din sistem. Nu pot trece peste privirea aia şi peste faptul că, atunci când se uită - chit că e doar din poze şi filme de mulţi uitate - te vezi pe tine-n ochii ei. Te vezi acolo, la fel de trist ca ea. Şi e din trecut, dar e atât de actuală.
7. Monica Bellucci - în Isus-ul lui Zeffireli era inocentă; mult prea inocentă. În Malena în schimb, m-a lovit. Nu carnalitatea specifică actriţelor italiene; un soi de mister, o renunţare şi-o luptă continuată chinuit. Un amestec de vechi şi nou.
8. Maia Morgenstern - pentru privirea acră şi pentru faptul că, atunci când nu e acră, te doare privirea ei. Pentru eleganţă, şi pentru că-mbătrâneşte frumos.
9. Dani Klein - femeia asta nu zâmbeşte. Nici când cântă, nici când vorbeşte. În cel mai bun caz, rânjeşte. Un rânjet din ăla, care spune "da, da, da, cânt pentru voi; bucuraţi-vă, şi apludaţi. Aveţi impresia că eu cânt pentru voi; de fapt, cânt pentru mine." De asta.
10. Michelle Pfeiffer - Pomeţi, ochi, gură. Între acru şi senzual; între puternic şi fragil; între fără apărare şi bariera aia care te ţine la distanţă.
11. Cate Blanchett - în afara faptului că mi se pare extrem de feminină, îmi inspiră pisică. Pe bune acum, seamănă cu o pisică şi, mai mult de-atât, seamănă cu pisica mea gri. Nu e o asociere ciudată, ba chiar e în favoarea ei...
12. Dita von Teese - parcă e din alt secol; dintr-un secol în care mi-ar fi plăcut să trăiesc. Dintr-un trecut pe care îl aduce senzual şi graţios în prezentul tehnologic. Un cabaret pe care mi-ar fi plăcut să-l trăiesc, şi-l cunosc în parte datorită ei.
13. Nicole Kidman - e preţioasă. E feminină şi rece ca un gheţar. Fără să pice în ridicol şi da, parcă s-a născut cu aristocraţia în spate.
14. Miranda Richardson - pentru capacitatea de a trece de la o stare la alta, de la o înfăţişare la alta. Pentru felul în care pare că te alină, doar ca să te rupă în bucăţi în secunda următoare. Pentru privire - din nou - şi pentru capacitatea cameleonică.
15. Mylene Farmer - în mod ciudat, de ea îmi place mai mult imaginea din trecut, decât cea actuală. Pe vremea când putea să treacă drept băiat de 16 ani; pe vremea când schimbările estetice nu implicau decât schimbarea tunsorii, nu a întregii fizionomii. Pentru latura sauvage şi pentru melodiile care vor rămâne mereu acolo.
16. Tilda Swinton - orice top normal s-ar fi terminat la 10; sau, hai, la 15. Da' nu puteam să ignor figura care m-a bântuit după ce am văzut Constantine şi Narnia. Psihoză şi androginitate. De creat obsesii.
La prima vedere, poate că n-au nimic în comun. Unele sunt extrem de feminine, altora feminitatea nu le pică bine. Cred că, la fel ca şi la bărbaţi, totul ţine pân' la urmă de felul în care privesc. De cât de mult spun cu privirea aia şi de felul în care ştiu să atragă, fără să facă altceva decât să se uite la tine. Ştiu, am mai spus-o, pentru mine ochii nu-s ferestrele sufletului. Dar spun atât de multe...
Pân' la următoarea manie, la bună vedere!
1. Catherine Deneuve - nu în tinereţe, de-abia după ce a trecut de o anumită vârstă. În tinereţe prea era bombonică. Acum însă, respect total. E genul ăla, cu care ai ieşi la cel mai fiţos restaurant posibil şi căreia i-ai trage scaunul, să se aşeze... Genul de femeie care te ţine la respect fără să zică nimic. Doar uitându-se la tine.
2. Deborah Harry - la fel ca pe Deneuve, o prefer în varianta cu câţiva ani în plus. Pentru că-n tinereţe da, deborda sex. Acum... acum e ceva mai mult. Între bunicuţa rock şi sweet mamma. Şi când aruncă o privire din aia, pe sub sprâncene, mamăăăă. Îţi doreşti să fii în primul rând, la concert.
3. Fanny Ardant - mă-ndoiesc că ştiu mulţi de existenţa ei. În afara maniacilor după filmele franţuzeşti. Cei care n-o ştiu, habar n-au ce pierd. Pentru că şi eu am descoperit-o târziu, da' târziu de tot, şi-ntr-o combinaţie nu tocmai nevinovată cu Catherine Deneuve. Pentru cunoscători, vorbesc despre 8 Femmes.
4. Angelina Jolie - şi nu oricum, ci în variantele ei psihopate şi androgine. În variantele în care nu e gustată de toată lumea pentru că, de, e cea mai cea; în alea în care împrăştie un soi de tristeţe. Şi-un soi de je m'en foutism total.
5. Milla Jovovich - probabil din aceleaşi motive pentru care place şi Angelina Jolie. Nu ştii niciodată cum va apărea, nu ştii dacă azi va fi graţia şi feminitatea, sau va trece la polul opus, cu o imagine pe care i-o vei asocia total; pentru că se vede că e ea, în orice ipostază ar apărea. 
6. Greta Garbo - am văzut când eram mică Mata Hari. Habar n-aveam cine-i. Am redescoperit-o mulţi ani după, şi nu mi-a mai ieşit din sistem. Nu pot trece peste privirea aia şi peste faptul că, atunci când se uită - chit că e doar din poze şi filme de mulţi uitate - te vezi pe tine-n ochii ei. Te vezi acolo, la fel de trist ca ea. Şi e din trecut, dar e atât de actuală.
7. Monica Bellucci - în Isus-ul lui Zeffireli era inocentă; mult prea inocentă. În Malena în schimb, m-a lovit. Nu carnalitatea specifică actriţelor italiene; un soi de mister, o renunţare şi-o luptă continuată chinuit. Un amestec de vechi şi nou. 
8. Maia Morgenstern - pentru privirea acră şi pentru faptul că, atunci când nu e acră, te doare privirea ei. Pentru eleganţă, şi pentru că-mbătrâneşte frumos. 
9. Dani Klein - femeia asta nu zâmbeşte. Nici când cântă, nici când vorbeşte. În cel mai bun caz, rânjeşte. Un rânjet din ăla, care spune "da, da, da, cânt pentru voi; bucuraţi-vă, şi apludaţi. Aveţi impresia că eu cânt pentru voi; de fapt, cânt pentru mine." De asta. 
10. Michelle Pfeiffer - Pomeţi, ochi, gură. Între acru şi senzual; între puternic şi fragil; între fără apărare şi bariera aia care te ţine la distanţă.
11. Cate Blanchett - în afara faptului că mi se pare extrem de feminină, îmi inspiră pisică. Pe bune acum, seamănă cu o pisică şi, mai mult de-atât, seamănă cu pisica mea gri. Nu e o asociere ciudată, ba chiar e în favoarea ei...
12. Dita von Teese - parcă e din alt secol; dintr-un secol în care mi-ar fi plăcut să trăiesc. Dintr-un trecut pe care îl aduce senzual şi graţios în prezentul tehnologic. Un cabaret pe care mi-ar fi plăcut să-l trăiesc, şi-l cunosc în parte datorită ei.
13. Nicole Kidman - e preţioasă. E feminină şi rece ca un gheţar. Fără să pice în ridicol şi da, parcă s-a născut cu aristocraţia în spate. 
14. Miranda Richardson - pentru capacitatea de a trece de la o stare la alta, de la o înfăţişare la alta. Pentru felul în care pare că te alină, doar ca să te rupă în bucăţi în secunda următoare. Pentru privire - din nou - şi pentru capacitatea cameleonică.
15. Mylene Farmer - în mod ciudat, de ea îmi place mai mult imaginea din trecut, decât cea actuală. Pe vremea când putea să treacă drept băiat de 16 ani; pe vremea când schimbările estetice nu implicau decât schimbarea tunsorii, nu a întregii fizionomii. Pentru latura sauvage şi pentru melodiile care vor rămâne mereu acolo.
16. Tilda Swinton - orice top normal s-ar fi terminat la 10; sau, hai, la 15. Da' nu puteam să ignor figura care m-a bântuit după ce am văzut Constantine şi Narnia. Psihoză şi androginitate. De creat obsesii.La prima vedere, poate că n-au nimic în comun. Unele sunt extrem de feminine, altora feminitatea nu le pică bine. Cred că, la fel ca şi la bărbaţi, totul ţine pân' la urmă de felul în care privesc. De cât de mult spun cu privirea aia şi de felul în care ştiu să atragă, fără să facă altceva decât să se uite la tine. Ştiu, am mai spus-o, pentru mine ochii nu-s ferestrele sufletului. Dar spun atât de multe...
Pân' la următoarea manie, la bună vedere!
vineri, 1 iulie 2011
Codul muncii schimbat
Mă, vreau şi eu 20 de zile de concediu de odihnă. Pentru că nu mai am decât vreo 5. Spre deosebire de alţii care, mai furnicuţi, au ajuns pe la fericita sumă de 25. Şi da, suntem în 1 iulie. Jumătatea anului.
Şi nu vreau să fiu înţeleasă greşit. Vreau 20, plus astea 5 pe care le mai am, da' fără să renunţ la alea de mi le-am luat deja. Am calculat eu aşa, şi cu matematica mea de clasa a-4-a, că mi-ar fi de ajuns cam 40 de zile de CO pe an. Hai, fie 35, ca să nu întind coarda. Pentru că nu pot munci o lună întreagă fără să-mi iau măcar o zi mititică de stat cu lăbuţele-n sus; pe lângă week-end, adică. Şi nici nu înţeleg conceptul ăla, conform căruia concediul se ia musai în vară sau în apropierea sărbătorilor de iarnă. Pana mea, concediul e ca să te odihneşti. Contează acu' frecvenţa cu care am eu nevoie de odihnă? Nu. Da' vezi tu, că la frecvenţa pe care funcţionez eu, alea 20 regulamentare-s prea puţine.
Problema n-ar fi asta. Problema e că văd feţe consternate de faptul că nu-mi agonisesc şi păstrez zilele pentru vară. Aici e buba. Păi, frate, ia-o logic: tu, care le păstrezi ca pe sfintele moaşte, o să te duci 2-3 săptămâni într-un concediu care ar trebui să-ţi ajungă pentru un an întreg. În rest, 11 luni munceşti roboţel. Treabă-i asta? Da' pe mine nu mă doare că tu ai rămas cu ideea asta adânc implantată-n cerebel; concediul tău, plăcerea ta. Şi-atunci pe tine, fericitul posesor al celor ţâşpe mii de zile libere, de ce te doare că eu mi le iau puţin şi des?
Da, probabil că-n octombrie, când nici eu nici tu nu vom mai fi având nici o zi liberă, tu o să munceşti. Eu o să mă-nvârt de zile libere neplătite, şi-o să trag fericită dintr-un trabuc, asezonat c-un pahar de vin bun. Şi n-o să mă plâng de oboseală; o să râd cu fasolele la vedere, că tu munceşti şi eu stau, la fel cum am făcut şi-n restul anului.
Problema mea majoră e că zilele de concediu nu-s transmisibile. O zi de la unu', o zi de la altu', şi-aş putea ajunge la 40. Clar trebuie schimbat Codul Muncii.
Pân' la următoarea dorinţă, la bună vedere!
Şi nu vreau să fiu înţeleasă greşit. Vreau 20, plus astea 5 pe care le mai am, da' fără să renunţ la alea de mi le-am luat deja. Am calculat eu aşa, şi cu matematica mea de clasa a-4-a, că mi-ar fi de ajuns cam 40 de zile de CO pe an. Hai, fie 35, ca să nu întind coarda. Pentru că nu pot munci o lună întreagă fără să-mi iau măcar o zi mititică de stat cu lăbuţele-n sus; pe lângă week-end, adică. Şi nici nu înţeleg conceptul ăla, conform căruia concediul se ia musai în vară sau în apropierea sărbătorilor de iarnă. Pana mea, concediul e ca să te odihneşti. Contează acu' frecvenţa cu care am eu nevoie de odihnă? Nu. Da' vezi tu, că la frecvenţa pe care funcţionez eu, alea 20 regulamentare-s prea puţine.
Problema n-ar fi asta. Problema e că văd feţe consternate de faptul că nu-mi agonisesc şi păstrez zilele pentru vară. Aici e buba. Păi, frate, ia-o logic: tu, care le păstrezi ca pe sfintele moaşte, o să te duci 2-3 săptămâni într-un concediu care ar trebui să-ţi ajungă pentru un an întreg. În rest, 11 luni munceşti roboţel. Treabă-i asta? Da' pe mine nu mă doare că tu ai rămas cu ideea asta adânc implantată-n cerebel; concediul tău, plăcerea ta. Şi-atunci pe tine, fericitul posesor al celor ţâşpe mii de zile libere, de ce te doare că eu mi le iau puţin şi des?
Da, probabil că-n octombrie, când nici eu nici tu nu vom mai fi având nici o zi liberă, tu o să munceşti. Eu o să mă-nvârt de zile libere neplătite, şi-o să trag fericită dintr-un trabuc, asezonat c-un pahar de vin bun. Şi n-o să mă plâng de oboseală; o să râd cu fasolele la vedere, că tu munceşti şi eu stau, la fel cum am făcut şi-n restul anului.
Problema mea majoră e că zilele de concediu nu-s transmisibile. O zi de la unu', o zi de la altu', şi-aş putea ajunge la 40. Clar trebuie schimbat Codul Muncii.
Pân' la următoarea dorinţă, la bună vedere!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
