A fost odată un autocar

Pe vremea când eram eu mică, pentru a ajunge de la Galaţi la Tulcea existau două modalităţi: cu vaporul pe Dunăre, sau cu autocarul. Asta dacă n-aveai maşină proprie şi personală, care să te ducă lejer la destinaţie. Cum n-aveam, rămâneau astea două.

Şi cu vaporul era aşa de fain, că nici nu simţeai când treceau alea 4-5 ore. Mai hrăneai un pescăruş, te mai uitai puţin la apă, mai găseai cine ştie ce revistă, iar mai hrăneai un pescăruş, toate bune şi frumoase. Era şmecher să merg la Tulcea. Nu tu rău de vapor, nu tu probleme; fără griji, fără nevoi. Asta până când a avut Mogoşoaia geniala idee de a se scufunda. De-atunci a început coşmarul. Evident că habar n-aveam eu d'astea, da' cum Camelia nu se ducea singură la Tulcea şi Bucur are probleme cu apa şi cu vapoarele care pot lua apă la bord, visul copilăriei mele s-a sfârşit. Nu tu vapor, nu tu apă, nu tu pescăruşi. Autocarul, frate, pân' la Tulcea şi-napoi, că n-am vrea să stăm pe fundul Dunării ca Mogoşoaia. Mai bine sardelizaţi în autocarul minune.

Mă, şi erau autocarele pe atunci nişte râşniţe obosite, care făceau scandal din toate încheieturile; şi miros de motorină, şi fum de eşapament, şi pe bune ca toată lumea auzise de Mogoşoaia şi se-mbulzeau toţi în singurul autocar care mergea pe vremea aia încolo. Umăr la umăr, şold la şold. Din punctul de vedere a metrului meu jumate, era mai degrabă cap la şold. Nu tu aer, nu tu rază de lumină. Imploram cerul pentru soare. Multe serpentine, şi ia curba nu din proprie iniţiativă, ci pentru că toţi ceilalţi o luau pentru tine. Şi respiră cureaua lu' nenea din stânga şi sacoşa lu' tanti grasă din dreapta. Aruncă un ochi rău către scaunele ocupate şi către fericiţii lor posesori, taci, că n-ai cum vorbi, că nu se-aude nimic, ţine-te tare, stai pe propriile picioare, că şi dacă leşini te ţin ceilalţi, n-ai loc unde pica, şi, Camelia, mamă, n-ai scăpare că orele trec greu şi maşina nu merge mai repede, şi chiar de-ar merge tot mai ai mult până acasă. Noroc cu Bucur. Juma' de drum m-a ţinut pe umeri, cu nasu' îndesat în geamul de sus, că şi Bucur are rău de autocar, da' parcă ţine mai mult la puiul care stă să pice, şi-l ţine frate, aproape de aer, că doar aşa să reziste amândoi. Unu' cu porţie de geam, altu' cu gându' că puiu' nu moare.

Singurul drum cu autocarul pân' la Tulcea. La-ntoarcere, "ia-mă, nene" a scris pe noi. Şi-apoi a luat Bucur maşină, că între două rele, o alegi pe a treia comodă. Nici aşa n-a fost raiul, da' măcar puteam opri de fiecare dată mă săturam de serpentine, sau puteam dormi liniştită tot drumul. Şi-acu' am coşmaruri legate de autocarul ăla. Sper să-l fi scos de pe traseu. Nu de alta, da' trebuia îngropat încă de pe atunci. Acu' ar fi piesă de muzeu. "În autocarul ăsta era să se sufoce Camelia Bucur". Aşa, ca să ştie toată lumea.

Pân' la următoarea amintire, la bună vedere!

A patra pe dreapta

Lepşuită de dimineaţă. Se ia folderul cu poze, se alege al patrulea folder şi, din el, a patra poză. Se publică a patra poză şi se explică. Asta pentru că mi-a pasat-o Catwoman...

Şi cică tre' s-o şi explic... Păi, eram eu cândva mică, şi s-au decis ai mei că e momentul să mă duc la grădiniţă. Poza cu pricina e undeva pe la Crăciun, prin '88 zic eu, iar aia de stă în stânga mea e crăiasa zăpezii, care mă enerva teribil pentru că avea părul lung şi-o chema Raluca. În dreapta cum te uiţi la poză, urmează Nina, două fete pe care nu le mai ţin minte neam, încă o Raluca, Aura şi Oana. Toate fulgi că, de, n-aveam nici una părul la fel de lung ca Raluca unu.

Acestea fiind zise, leapşa ar trebui să se ducă la alte 4 persoane. Dar cum mă simt darnică azi, zic să se ducă spre toţi cei care se-ncumetă.

Lepşuiţi fericiţi!

Caut nervi

Azi dimineaţă n-a trebuit să închid geamul din cauză de plod. L-am închis, ce-i drept, da' pentru că plângea câinele propriu şi personal; cum pe el nu mă pot enerva, mi-am continuat somnul liniştită.

În mod ciudat, nu mai ţine nimeni nici o dietă. Ori au trecut nunţile, şi nu mai au motiv nici să-ncapă-n rochii, nici să-şi menţină silueta, ori s-au obişnuit cu ideea că nici o dietă nu funcţionează pif-paf, şi că-ntr-o săptămână n-or s-arate ca Agyness Deyn. La fel de ciudat, nu s-au mai uitat la televizor, sau n-au mai simţit nevoia să împărtăşească în gura mare. Şoferii de taxi au intrat în silentio stampa. Lumea a început să se spele; sau s-a mai răcit afară şi nu se mai simt efluviile... Tanti de la consignaţie mă serveşte cu zâmbetul pe buze, vânzătoarele sunt prinse în discuţii interminabile despre orice, maniacii religioşi s-au retras în vizuinele lor, cocalarii au dispărut în concediu, plozii s-au dus la ţară, deja e "prea perfect"...

Da, mă enervează vremea. Vreau vară, vreau 45 de grade la umbră, vreau să simt că nu mai pot respira de-atâta căldură. Da' nu, că vezi tu, că s-a gândit primăvară să intre-n prelungiri. No biggy, vine şi vremea mea.

A, da, şi-am comandat un gin tonic. În care limbaj "gin tonic" seamănă cu "cuba libre"? Pentru că mie asta mi-a adus don'şoara care se ocupa cu servitul. Evident c-am trimis-o înapoi, să-mi vină cu ginul tonic în dinţi. S-a-ntors. Gin tonic fără pai; şi m-a-ntrebat nevinovată dacă vreau şi gheaţă la el. Nu, dragă, eu, să vreau gheaţă? Da' de când ai mai auzit dumneata că la gin tonic se serveşte şi gheaţă? Ce-ai înnebunit? Normal că vreau gheaţă! Şi-ncă 3 cuburi... Vine gheaţa, vine paiul, trag fericită o înghiţitură consistentă şi... Tonicul era, pe bune, da' ginu'? Ginu' unde-i? Şi-a luat vacanţă? Ginul care era acolo n-ar fi fost simţit nici de-o virgină care n-a gustat în viaţa ei alcool. S-o fi gândit că mi-e foarte sete şi tre' să mă hidratez, mititica de mine. Ce-mi place când se gândesc unii la binele meu fără să le fi cerut asta. Ador total.

Pot să mă enervez pe faptul că n-am mai avut pe ce mă enerva?

Pân' la următorii pseudonervi, la bună vedere!

Epilează-te fericită

Mă enervează ăla care a decis că e musai să aibă şi femeile păr pe picioare. Pe bune acu'. Nu face nimic, doar creşte şi aşteaptă să fie epilat. E inutil. Nu ţine de cald pentru că, dăăă, există haine care se ocupă de chestia asta; nu te apără de insecte, nu se-nfoaie să te facă mai periculoasă în momentul în care ţi-e frică, e total degeaba acolo, spun. Nu-i pricep rostul nici la bărbaţi, da' cică-i face mai masculini şi mai fioroşi. Aşa o fi, dacă zice legenda. Da' de-a lungul evoluţiei, de ce n-a putut să rămână doar la ăştia de vor să fie feroci şi periculoşi?

Nu, că vezi tu, că trebuie să suferi din mai multe părţi. Nu ţi-e de ajuns că PMS-ing? Că ai onoarea şi plăcerea de a putea rămâne însărcinată? Că poţi prinde o droaie de replici stupide, că nu poţi să cari 50 de kile pe-un umăr, că nu deosebeşti foarte bine frâna de ambreiaj, că tre' să rogi un it-ist să-ţi schimbe organele interne ale compului şi că de-abia ai învăţat să schimbi priza fără să-ţi faci şi părul permanent? Nu ţi-e! Na, ia de-aici, păr pe picioare! Treci prin chinurile iadului cu epilatorul. Nu vrei epilator? Ia ceară. Tot ustură cumplit. Bic? HA! Am rămas fără piele pe picior o lună din cauza nenorocitului care tăia prea bine. Da' nu-i nimic... Noi suntem sexul ăl slab.

Mă uit aşa, cu un ochi rău la asiatici şi la amerindieni. Frate, fir de păr n-au, fericiţii. Nu tu probleme, nu tu dileme, nu tu sânge pe pereţi. Relaxare totală. Bineînţeles că mulţumesc marelui Manitu că nu i-a trecut prin cap să-nzestreze femeile şi cu păr pe piept. Aia ar fi fost de-a dreptul dureros. Direct acid sulfuric, că nu mai ţine vrăjeala cu soluţii light. Şi cică asta-i dreptate. N-ar fi fost amuzant să beneficieze şi bărbaţii de PMS? Măcar să se regleze cât de cât balanţa...

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Ţăranul nu-i mârlan - p. 2

Îi ştii pe ăia de calcă greu, aşa, de parcă au spart şapte cartiere înainte? Ăia care îţi pot explica cu stil că dacă n-au fost "la Italea" sau "la Spanea" şi n-ai venit cu lovele, eşti varză, frate, pen' că nu contează nimic altceva decât banu' şi gagica. Cât mai împopoţonată, cu rochie cât mai lucioasă, cu cât mai mult gloss şi cu cât mai mult glitter? Eventual că maşina nu e maşină dacă nu e "Merţ" sau "Bemveu" şi că ce să ştii tu? Du-te, frate, ieşi în lume, fă-ţi relaţii că alea contează dacă vrei să fii şmenar, nu faptul că tragi ca boul la program fix, 8 ore pe zi, pentru un salariu oareşcare. Te pierzi, frate, şi te iroseşti. Da, de ăia vorbesc.

Da' pe ăia care sunt în stare să-ţi deseneze, să-ţi intre odată-n căpşorul ăla blond că dacă n-ai aur, n-ai nimic? Că aurul contează, nu cum te fandoseşti tu cu argint, pen' că pe aur poţi să-l schimbi oricând, şi dacă n-ai bila de aur pe deşt şi bibiloaiele la ureche, tot degeaba. Şi da, mai bagă şi vreo trei-cinci brăţări, că nu contează că ai un kil în plus, atât timp cât îl ai pe tot la vedere, şi arăţi de parcă ai fi jefuit Banca Naţională, da' tre' să se vadă, că dacă nu se vede, degeaba-l ai.

Ăia care încă mai au pământ sub unghii, şi pe vremea când ieşeau cu vaca la păscut n-aveau probleme să-i bată vântul din toate direcţiile, da' dacă stau 5 minute s-aştepte să li se ia comanda, fac criză de nervi. Că cum poţi tu să-i tratezi aşa? Păi, ştii tu, fraiere, cine este ei? Că te poate cumpăra pe tine cu tot localul tău, dacă-şi dă interesul, şi mănâncă hamsii ca tine dimineaţa, la micul dejun. Cu usturoi, că doar aşa se mănâncă hamsiile. Şi nu, n-are treabă nici cu pasta de dinţi, nici cu guma de mestecat după. Alea-s vrăjeli inventate pentru d'ăştia, d'alde tine.

Da, de mârlanii cu impresii vorbesc. Ştiu că-i pleonasm. Dar de când s-a dat liber la soare, parcă s-au înmulţit. Sau pur şi simplu au ieşit din vizuină; ziua e mai lungă, lumea trebuie să-i vadă, să-i admire şi da, să-i invidieze. Pentru că-n mod clar din invidie scriu. Pentru că-mi doresc total şi iremediabil să fiu un mârlan cu stare şi să-mi plimb femeia în maşină cum n-a văzut Galaţiul. Visul meu secret. Şşşt! Să nu mai ştie nimeni...

Pân' la următoarea sprânceană ridicată, la bună vedere!

Ne place, da, place - p.74

De demult. Din mine.



Enjoy!

Nasol dă dragoste - p.3

Lumea ştie că am un dinte împotriva ideii de căsătorie. Că mie nu-mi place ideea, asta e una. Cine vrea, şi crede că-l prinde, şi nu poate să respire fără actul ăla, e liber să facă ce vrea. N-o să apar c-o bombă la fiecare nuntă din preajmă, şi n-o să-mi fac firmă de distrus nunţi, cu toate că s-ar putea să prindă faza, şi să ajung mogul al mireselor isterice şi al mirilor părăsiţi în faţa altarului.

Şi da, pricep tot bla-bla-bla-ul ăla conform căruia unii simt nevoia să "intre în legalitate", alţii nu-s mulţumiţi decât dacă au patalama la mână, şi totul se sfârşeşte la starea civilă. Kaput, конец. Ce nu vor ei să priceapă e că actul ăla nu-ţi garantează "pe viaţă"; e la fel ca la tatuaje. Toţi îţi spun că e permanent. Da' nu-i aşa, pentru că poţi renunţa oricând la el. Da, doare, da, e posibil să rămână semne permanente, da' nici căsătoria, nici tatuajul nu-s definitive.

Dar zic ok. Vrei inel? Inel ai. Da' de ce ai face chestia asta în momentul în care ai dubii? Când nu eşti sigur/ă că asta vrei? Când ai o singură relaţie la activ, nu eşti convins/ă că merge tocmai bine, îţi fug ochii în toate părţile, şi parcă ai încerca şi altceva, da' parcă ţi-e nu ştiu cum să spui, aşa că faci ceea ce se aşteaptă de la tine, şi dup-aia îţi plângi în pumni că nu era tocmai ce voiai. Du-te, frate, ia-ţi liber de-o lună, două, trei. Încearcă. Gustă şi altceva. Vezi cum e. Dacă ajungi la concluzia că a fost doar o pasă, ai unde reveni. Dacă nu, măcar nu distrugi 2 oameni c-o simplă semnătură.

Nu, nu e manifest pentru distrus relaţii fericite şi happily ever after. Pe alea poţi să le bagi la malaxor şi tot nu păţesc nimic. Da' ceva care scârţâie, şi care cam tremură din toate încheieturile, mai greu de reparat. Şi chiar dacă repari, clar se va rupe din nou; în acelaşi loc, sau în altul. Şi nu-s doar cuvinte.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Probleme de câine

Mă, au şi câinii ăştia o problemă. De fapt, mai multe.

Se-nvârte roata. Asta e cea mai acută. Dacă se-nvârte roata, s-a rupt filmul. Nu mai ai ce discuta cu ei, pentru că acolo e o roată. Şi ghici ce, roata aia merge. Aha, şo pe ea! Prinde-o! Poate se opreşte. Dacă n-o prinzi pe asta, clar va mai urma una. Bicicletă? Şi mai bine decât maşină, că are şi-un picior ataşat, în care poţi să-nfigi dinţii cu patos. Iar dacă dai de sânge, e genial. Deci urmăreşte roata. Nu se ştie ce bunătăţi aduce data viitoare.

Luna. Luna e problema următoare. Ea şi pisica de umblă pe casă. Chiar dacă pe amândouă le ştiu de secole, tot e antrenant să converseze cu ele. Adică, acolo e luna, care stă liniştită, dincolo e o mâţă care se plimbă, mooon, moon, moooooooon! Vezi pisica? E o pisică acolo. Clar e ceva în neregulă, latru pentru că e luna, ba chiar şi pisica, deci da, latru, pisică. Hei, pisică, mă auzi cum latru? Şi luna mă aude, tu mă auzi? Zi, pisică, hei, pisică, bagă-mă-n seamă, eu latru, tu tre' să tremuri, sau măcar să mă saluţi, pisică, sunt aici, tu eşti acolo, deci latru, pisică, latru.

Şi persoanele trotilate. Astea-s cele mai şmechere. Au radar pentru abcdurs, câinii ăştia. Merg pe gard de drum mă ţin pentru ei e semn clar că tre' să se ia de persoana cu mai mult alcool la bord decât prevede legea. Le simt de la distanţă. Le reperează rapid, cu nările-n vânt, le adulmecă urmă. E rost de ceva victime. Ce-au câinii cu alcoolul, n-am priceput încă. Cert e că au toţi dinţii împotriva lui. Şi dacă se ia vreun câine de tine pe stradă, e semn clar că e posibil să ai cu un pahar în plus la tine. Dacă te trezeşti c-un câine agăţat de posterior, clar eşti mangă. Dacă-s mai mulţi, eşti în pericol de a intra în comă alcoolică. Îndreaptă-te clătinat către cel mai apropiat spital dacă vrei să mai apuci ziua de mâine. Dacă mai ai timp.

Pân' la următoarele probleme, la bună vedere!

Dă şi mie

Am o problemă cu ăştia de vin să ceară bani pe stradă. Singura replică care-mi vine-n minte e "la muncă, nu la-ntins mâna". Dacă stau frumos în colţul lor şi aşteaptă să le dai, e o chestie. Da' când eu vreau să cumpăr orice, şi el vine şi mă trage de mânecă, mi se pune pata. Şi nici nu se dau bătuţi atât de uşor. Dacă spui "nu", insistă. "Dă şi mie un ban, dă şi mie un ban, dă şi mie un ban". Presupun că aşa i-au învăţat la cursuri, că dacă te ţii de capul omului, o să-ţi dea numai ca să scape de gura ta. Ei, io-te că nu. Pe mine reuşeşti doar să mă enervezi.

Că e prea mic să se ducă să muncească. Da' chiar nu mă interesează. E prea mic să muncească, da' să meargă 4 anotimpuri în picioarele goale şi să nu capete nici măcar un guturai, nu-i. Păi, eu m-aş fi curăţat demult dacă ar fi trebuit să fac asta; şi eu muncesc. E mai rezistent decât mine, deci poate să muncească. Să cureţe zăpada, să tundă garduri, să numere frunzele pomului, să şteargă geamuri sau să danseze din buric. Da' să facă ceva.

Şi vin, frate, cârduri-cârduri. Parcă se-nmulţesc pe zi ce trece. Or fi având buton să se cloneze, că-s mulţi, şi toţi seamănă-ntre ei. Şi au şi acelaşi repertoriu. Îi şi văd, adunaţi într-o cameră neapărat rotundă, aşezaţi în cerc şi făcând repetiţie în cor. Ba chiar şi simulări de posibile scenarii: "ce faci dacă nu capeţi din prima"; "cum să-nduioşezi şi-o inimă de piatră"; "insistă, insistă, insistă"; "perseverenţa e mama înţelepciunii" şi "cum să te ţii de haina cuiva".

Ultima găselniţă e să vină să ceară ţigări. Nu, nu minori; d'ăştia mai mari, care ştiu deja cum merge treaba. Şi vin la sigur, şi au şi pretenţii; nu vor slims, nu vor mentolate, vor doar de la Kent în sus. Dacă e Marlboro lung, e şi mai bine. Şi da, vin cu d'alea: "dacă nu-mi dai, te scuip". În momente d'astea, îmi doresc să am 2 metri, 140 de kile de muşchi, să fiu bărbat ras strategic şi lucios în cap şi să mă cheme pompos Bicepsu' Furios. Din păcate, metamorfozele nu se întâmplă decât în basme...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Amintiri fructate

Corcoduşele cu sare erau mania mea. Veneau băieţii cu tricoul plin de corcoduşe verzi, furate de prin grădini, plini de julituri pentru că, de, trebuiau să se caţere pe garaje, să escaladeze garduri şi să se mai ferească şi de câte un borcan aruncat strategic de la etaj, şi-mpărţeau, că erau multe, şi parcă-s mai bune dacă le mănânci în gaşcă. Sarea o aducea, de obicei, ăl de stăteau mai aproape, frumos împăturită-n şerveţel, şi mâncam până ne explodau papilele de atâta acreală.

Că cică e păcat să rupi rodul necopt. Ei, na! Da' dacă mie nu-mi plac corcoduşele coapte, şi copacul ăla le face ca să fie mâncate, cât de mult crezi că-i pasă lui dacă le mănânci crude sau coapte? Ba chiar s-ar putea să spună şi "săru' mâna", pentru că nu-l laşi să se cocoşeze sub greutatea fructelor care tot cresc.

Mai erau şi zarzăre şi caise, da' alea parcă erau mai bune coapte; şi din alea aveam oricum să-mi pun şi-n cap, că era bunică-mea mândra posesoare a doi zarzări şi a unui cais. Când începeau să se coacă, deja putea să facă gem pentru întreg cartierul.

La blocul vecin era un cireş. Da' nu orice fel de cireş. Din ăla cu cireşe negre, cum n-a văzut neam din neamul tău. Problema era că nu puteai s-ajungi la ele decât cu hoţoaica, şi cu încă vreo două persoane stând strategic de şase, pentru că moşu' care se credea stăpân pe el nici nu le culegea, da' nici nu voia să le-mpartă. Şi se lăsa cu apă aruncată de la etaj, ici-colo câte-un pantof, promisiuni de spus părinţilor ce poame cresc la uşă şi blesteme să ne ajungă un an întreg. Da' cui îi păsa? Ţinta erau cireşele, arma - hoţoaica făcută de vreun frate mai mare, punctul final - stat pe scară şi mâncat pofticios din cireşele interzise.

Dilema majoră era cu agudele. Pentru că agudul era un monstru de copac, în care nu m-aş fi putut căţăra nici dacă-mi montam ventuze la picioare. Avantajul era că, în timp ce alţii îşi rupeau genunchii căţărându-se să mănânce direct din pom, eu trebuia doar să mă-nalţ pe vârfuri, să m-agăţ de-o cracă, şi să mă autoservesc până se terminau crengile mai joase. Dup-aia... hmm... dup-aia-mi căutam un loc confortabil până se săturau şi ceilalţi, şi puteam să ne întoarcem la probleme mai importante.

Nu mai spun de restul: mierea-ursului, flori de cătina, seminţe de in, păstăi de salcâm, frunze acrişoare, cârcei de viţă de vie, şi tot felul de chestii naturale şi de neidentificat. Am murit? N-am murit. Cu toate că mă gândesc eu aşa că efectul se resimte în timp, şi nu neapărat la nivel fizic. Da' cui îi mai pasă? Încă fac ochii maaari, rotunzi şi pofticioşi când văd corcoduşe, şi frate, ce-aş mai jumuli agudul pe lângă care trec zi de zi. Din nefericire, e păzit cu străşnicie de-o gaşcă de pensionari, şi eu nu mai alerg cum alergam odată...

Pân' la următoarea amintire, la bună vedere!

Cădere liberă

Am învăţat să cad de sus.
O dată am "zburat" de pe sanie, direct cu buza-n cel mai apropiat morman de zăpadă. Buza spartă în vreo două locuri, sânge din belşug. A trecut repede.

Cu bicicleta cădeam strategic, pe-o parte. Niciodată aceeaşi parte, mereu genunchii juliţi sau plini de vânătăi. Cu ultima ocazie am condus-o direct în şanţ, şi-am ţinut-o să nu-i rup roata. Am semn pe mâna stângă şi pe genunchiul drept, pentru că bicicleta era mare, şanţul adânc, şi mie numai de răscumpărat roţi nu-mi ardea.

Pe role ajung lejer la 1.85. Nu-mi plac căzăturile de pe role, pentru că nu ştii dacă vei pica în fund sau în genunchi. De la înălţimea aia, oricum ar fi, ţi se cam zguduie creierii. Da, vânătăi, dureri, n-am avut nici un os rupt până acum, da' senzaţia de creieri zguduiţi face toţi banii. De asta am renunţat la ideea de a mai merge pe role. Fugitiv m-am gândit să patinez. Aş fi căzut la fel de mult, şi ar fi existat şi riscul de a-mi fi tăiat gâtul de-o lamă de patină scăpată de sub control.

De câte ori pot, prefer să merg pe propriile-mi picioare. Ştiu să mă sprijin în palme şi să-mi strivesc doar cu graţie genunchii. N-am şchiopătat niciodată mai mult de câteva zile. Orice durere trece cu tratamentul potrivit; în cât timp, asta-i altă poveste.

Dar da, am învăţat să cad de sus. În picioare. Sau destul de lin încât să nu se rupă nimic. Nu total şi iremediabil.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Sticla care te-a iubit

M-a învăţat Bucur să beau din sticlă din aia de lapte, cu gura lată, frumos şi regulamentar. Fără să-mi răstorn toată sticla-n cap. Asta pe când aveam vreo 4 ani. Şi de-atunci am rămas cu mania că, dacă tot refuzi să foloseşti pahar, măcar bea cu graţie.

Mă enervează persoanele care bagă toată sticla în gură atunci când beau. Am impresia că mai au puţin şi le ajunge direct în esofag. Mă enervează şi alea de bagă limba-n sticlă. Eventual într-un moment în care poşteşti o sticlă de doi litri de suc cu ele. Păi, nu mersi, păstreaz-o pe toată. Mai bine crăp de sete decât să beau după ce ai lins-o tu bine, şi pe interior, şi pe exterior. Bine, recunosc, pot număra pe degetele de la o mână persoanele cu care împart o sticlă, dar zic aşa, ca idee generală.

Ei, şi pentru că vorbim de sticle, mă disturbă alea cu ţâf. Îs un fel de biberoane pentru adulţi. Adică, ţi-e lene să deschizi gura şi să bei direct din sticlă? Nu, că-ţi dai strategic capul pe spate, ridici puţin sticla într-o mişcare artistică, cum ai văzut la Kurnikova, şi-ţi imaginezi că eşti în centrul atenţiei, în uralele mulţimii, pe culmile gloriei. Ba chiar te uiţi şi-n stânga-dreapta să vezi dacă te observă cineva. Sau am văzut şi varianta în care practic ţoşcăi la biberonul cu pricina, că e mai trendy decât să fie sticla cu gâtul gol.

Nu mi-au plăcut niciodată biberoanele. Ok, sunt utile, da' nu când vezi plodu' de 3 ani rozându-l cu patos. La 3 ani deja ştie să folosească furculiţa, ba chiar să-şi cureţe singur peştele de oase. De ce-i mai laşi pe mână biberonul? Bine, trecând peste preafericitele mame care-l mai alăptează încă la vârsta cu pricina. Brrr! Dar, dacă la 3 ani mi se pare ciudat să sugi din biberon, imaginează-ţi cum mă uit la tine, care ai trecut demult de majorat, şi te-ncăpăţânezi să nu te desparţi de el.

Şi-a venit vara, şi e cald, şi soare, şi văd din ce în ce mai multe biberoane. Rog utilizatorii lor să stea cât mai departe. În primul rând, s-ar putea să mă pocneasc-un râs sadic; în al doilea rând, n-aş vrea să te îneci, pentru că râsul meu te-a deranjat din ţoşcăială.

Pân' la următoarele manii, la bună vedere!

Anti-mim

Moş Crăciun şi clovnii încă n-au fost demascaţi. Mai aştept, poate le vine unora mintea la cap şi-i dau în gât în mod organizat.

Da' mă enervează mimii. Rău de tot. Atât de rău încât, atunci când văd unul, îmi vine să-l strâng de gât. Impuls incontrolabil.

În primul rând, ei spun că-s machiaţi. Eu prefer să spun că-s boiţi. Apoi rânjetul. Pălăria. Costumul. Şi obiceiul total enervant de a mima mereu că-s într-o cutie. Pe bune acu', ce om semi-întreg la minte s-ar băga de bună voie şi nesilit de nimeni într-o cutie, doar pentru a avea de unde să se chinuie să scape? Şi vezi tu, că uneori le pică tavanul peste ei, şi încearcă să-l ridice, sau pipăie nişte pereţi invizibili. Omule, nu e nici un perete! E doar aer. Lasă naibii zidul în pace; sau încearcă să fii Ana lu' Manole, ar fi mai bine pentru multă lume.

Plus că mai încearcă şi să te imite. Mi se ridică părul de pe spate când aud de imitat. Bine, am o problemă majoră cu imitatul vocal/îngânatul. Chestia asta mă face să văd roşu. Din fericire, mimii nu vorbesc, deci cantitatea de nervi e redusă semnificativ. Da' dacă voiam să fiu imitată, probabil îmi cumpăram o maimuţă dresată. Cum nu posed nici una, înseamnă că n-am dorinţe din astea sinucigaşe.

Zic eu că, după clovni, îs cei mai spooky. Şi enervanţi. Şi inutili. Da' cică e şi asta o artă. Să apari din neant şi să mimezi că mergi. Dacă tot pui un picior în faţa celuilalt, măcar avansează. Sau mimează că nu mă vezi când trec pe lângă tine. Ia vezi cum ar fi să mimezi că dispari, şi să-ţi şi iasă.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.73

Din amintiri.



Enjoy!

Ai dreptate, draga mea

Dacă nu vrei să se lase cu sânge, dacă vrei să ai în continuare capul pe umeri, două mâini şi două picioare, dacă nu vrei să fii scalpat, să nu-ţi fie decupată rotula, să nu treci prin torturi de care nici măcar Inchiziţia n-a auzit decât în poveşti, atunci există o regulă pe care trebuie s-o respecţi cu sfinţenie. Ia-o ca pe biblie. Niciodată, da' niciodată zic, nu contrazice o femeie, mai ales dacă nu e în cea mai bună dispoziţie ever.

Ai dreptate? Abţine-te! N-ai dreptate? Nici măcar nu deschide gura. Te contrazici de dragul conversaţiei? Calci pe teren minat.

Sincer, nici măcar nu contează despre ce e vorba. Că vorbeşti maşini străine, programul pentru week-end-ul următor, unde mergeţi în concediu, ce vitamine trebuie să iei, ce haine să-ţi alegi pentru întâlnirea aia importantă, cum ar trebui să redecorezi camera pentru a fi feng shui, din care capăt se desface o păstaie sau dacă oul trebuie spart la vârful ascuţit sau la ăl mai rotund, nu o contrazice. Dacă nu vrei să vezi cum aruncă flăcări.

Ai făcut imprudenţa de a deschide cutia Pandorei? Fă-te mititel. Încearcă să schimbi subiectul. Dă-o cotită. Take cover. Blend in. Fă doi paşi mai în spate şi, în timp ce te fereşti de farfuriile care se încăpăţânează să zboare către tine, confirmă-i că are dreptate şi că nu ştii unde ţi-a fost capul când ai îndrăznit s-o contrazici.

A nu se înţelege greşit: dacă chiar crezi ceea ce spui, atunci ai tot dreptul să încasezi o farfurie, în timp ce-ţi susţii pledoaria. Doar dacă ai dreptate cu adevărat cucuiul ăla va fi binemeritat, în ideea în care ai îndrăznit să ai dreptate, în detrimentul ei. Dacă nu, dacă e o chestie minoră, dacă nu e ceva vital şi e mai bine să se lase fără victime, încuviinţează ceea ce spune. E mai sigur pentru toată lumea.

Asta în condiţiile în care nu eşti vreun om al peşterilor, cum am avut eu "onoarea şi plăcerea" de a întâlni un coleg, care spunea cam aşa: "fimeia, dacî nu-i altoitî din când în când, chiar şî fărî motiv, apăi nu-i fimeie. Tre' sî-i arătî cini-i cocoşu' în casî, cî altfel ţî sî urcî în cap." Specimenele de genul ăsta se exclud total şi iremediabil din orice discuţie cât de cât umană.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Încă o dimineaţă de sâmbătă

Orange mă anunţă că, dacă trimit nu'ş ce sms la nu'ş ce număr, e posibil să câştig ăia 10000 de euro şi-o maşină de vis. La o oră total indecentă, când eu mă-ntorc de pe-o parte pe alta, pentru a mai dormi o tură. Adică pe la 10 dimineaţa. Ăştia n-au somn? De ce ai trimite mesaj sâmbăta, la 10? Propun să aibă şi ei program normal, de luni până vineri, ca măcar în a şasea zi a săptămânii să nu-mi mai ţipe telefonul că norocul m-a ales pe mine, şi să vezi drăcie, cum mă-mbogăţesc. Nu mă-mbogăţesc, mă, mă enervez. Şi da, parţial e şi vina mea, că nu-l ţin pe silent, ba chiar e dat foarte tare, şi pe vibraţii, şi-mi cântă ăla de la Green Day "i walk alone", da' cum să-l ţin pe silent? Dacă arde Brăila? Şi eu nu aflu decât peste câteva ore când binevoiesc să deschid ochii din proprie iniţiativă?

- Mamaie, mamaie, MA-MA-ieee, MAMAIE, mamaie, MA-MA-IEEEE!
Da, plodu' de alături. Şi vine bunică-sa, şoptind nervos să nu mai ţipe, că eu dorm, şi-ar fi bine să tacă dracu' din gură, că nu e frumos să zbiere ca din gură de şarpe. Şi tace plodu'. Cinci minute, că dup-aia îşi aduce aminte că tre' să spună ceva inteligent, de genul "uite o furnică", şi zbiară iar, până când tace total, la ameninţarea că va fi băgat fără drept de apel în casă dacă nu se joacă frumos şi da, ÎN LINIŞTE.

Nu ştiu exact cum arată plodu' cu pricina, da' l-am speriat într-o dimineaţă, când mişuna cătinel prin curte. Şi-am ieşit, fără gânduri războinice, doar voiam o sticlă cu apă, ca dup-aia să-mi continui somnul de frumuseţe. Pot doar să-mi imaginez însă ce figură aveam, că m-a văzut şi s-a ascuns după un copac. Şi când m-am întors, a fugit de-i sfârâiau călcâielele, drept la vale, în casă. Vreo două zile nu l-am mai auzit. Poate ar trebui să-mi fac mai des apariţia prin curte, cu faţa de dimineaţă...

Şi dacă nu dă Orange-ul sms, şi nici plodu' nu zbiară, atunci în mod clar latră Max. Că vezi tu, e pisica, da, da, pisica. Care pisică? Aia cu care se joacă el în mod normal, dacă e lângă el. Da' acu' nu-i lângă el, e pe casă, şi de-odată instinctul lui de câine mare şi fioros se trezeşte, şi tre' să latre. În continuu. Până când îmi târâi regalul corp şi-nchid geamul. Da' şi aici e cu şustă, pentru că am impresia că mi-am şocat vecinul, pentru că dacă vreau să-nchid geamul, nu arunc în nici un caz tricoul pe mine înainte, şi-apar la geam în toată splendoarea mea. Mă-ntreb de ce, după ultima apariţie, vecinul a evitat să mai iasă din casă până nu mă vede trează şi foarte îmbrăcată prin curte...

Aşa că da, newsflash, e sâmbătă. Dormit până târziu, cu anumite aventuri şi peripeţii, dar ce mai contează? Nervii de sâmbătă îs cei mai liniştiţi.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.72

Fără alte cuvinte. Şi fără "vise urâte".



Enjoy!

Fobia la control

Fobii. Din ce în ce mai multe, din ce în ce mai dese. Bizareriile fiecăruia.

Frica de gândaci şi de şoareci. În stilul în care ţi se taie respiraţia şi nu mai eşti om până când respectivul nu dispare din peisaj. Frica de spaţii deschise şi de lume multă, care trece nonşalant, frecându-se de tine. Frica de câini, pisici, OZN-uri, accidente de maşină, avioane care se prăbuşesc, apă, tunete şi fulgere.

Sunt acolo doar pentru a te face mai slab. Mai ales dacă ştiu şi alţii despre asta. Pentru că, la un moment dat, or să apese nu pe ficaţi, ci acolo unde ştiu că te doare. Chit că o vor face doar în glumă. Măcar pentru a vedea dacă mai funcţionează.

Unii îşi înscenează propria înmormântare pentru a scăpa de fobia morţii. Alţii se închid în aceeaşi cuşcă cu leul din acelaşi motiv. Mers zilnic cu telecabina pentru a scăpa de frica de înălţime. O fobie îşi pierde din putere dacă o înfrunţi. La mine dispare dacă o spun. Pentru că, odată ştiută, nu reprezintă decât punctul ăla slab. Şi n-am nevoie de puncte slabe.

Mi-a fost mult timp frică de întuneric. Am învăţat să dorm fără lumină aprinsă şi fără să mă mai asigur înainte de a stinge veioza că e ceva sub pat. Destul de târziu, într-un moment în care am aflat că nu mai am de ce să-mi fie frică. Nu-mi place să-mi pună oricine mâna în păr; dar asta nu înseamnă că am coşmaruri în care zeci de persoane, mai mici, mai mari, mai ciudate îşi plimbă mâna prin freza mea. Dacă aş avea, aş ruga toţi cunoscuţii să vină să-mi pipăie firele de păr. Gândul la picăturile pentru ochi mă zburlea; mi-am cumpărat şi am învăţat să mi le pun singură. Pasul următor? Lentile de contact...

Pân' la următoarea fobie, la bună vedere!

Monstrul verde

Eu nu ştiam. Am aflat din surse sigure, foarte importante, informate şi aflate în mijlocul acţiunii.

Dacă eşti cuplat/căsătorit/pe cale să, n-ai voie să te uiţi nici în stânga, nici în dreapta. N-ai voie să admiri pe altcineva, n-ai voie să-ţi dai cu părerea la o cafea despre cât de bine arată cutare şi nu, în nici un caz nu-i spune jumătăţii că îţi place fizic aia de trece nonşalant pe stradă. Asta dacă vrei să eviţi farfuriile zburătoare, polonicul cu direcţie, dormitul pe canapea şi scandalul monstru pentru un simplu cuvânt. Dacă eşti cuplat/căsătorit/pe cale să e musai să-ţi pui ochelari de cal; nu, nici măcar în gând n-ai voie să apreciezi pe altcineva. Şi dacă ochelarii de cal nu ajută, atunci poţi să-ţi cumperi pălărie din aia de folosesc apicultorii, şi aşa împuşti doi iepuri: nici tu nu mai vezi foarte bine, şi nici ceilalţi nu pot să-ţi arunce lungi priviri admirative. Eşti în cutie, ceea ce e perfect!

Să te ferească sfântul să te uiţi la alta. Nu, nu în ideea în care ai înşela; doar în ideea în care "ce-i frumos..." Şi să te ferească sfântul să te vadă "toarta" că te-ai uitat. Dacă vrei să ştii cum a fost în Holocaust, fă asta. Şi nu, nu ştiam de această regula. Pare-se că am pierdut update-ul. Pentru că mă gândesc eu aşa că, dacă eşti cu cineva, mergi pe încredere. Tot încredere înseamnă să poţi sta frumos la o cafea şi să-ţi dai cu părerea în legătură cu persoanele care trec. Nu înseamnă că dacă-ţi place cineva o să şi sari pe el, într-un salt demn de Tarzan şi-o să-l barbarizezi total; înseamnă doar că da, te poţi exprima liber.

Vrăjeala aia cu "nu te văd decât pe tine" e de clasa I. Da, sunt cu tine, da, te iubesc, respect, preţuiesc, da' asta nu mă face orb. Şi nici n-ar trebui să-mi îngrădească raza vizuală, personalitatea, gândurile, gusturile.

Am auzit de femei pocnite pentru că-şi dădeau cu părerea despre cât de bine arată ăla de la nu ştiu ce formaţie. Şi de bărbaţi cu nervii tocaţi pentru că s-au uitat mai mult de 2 secunde la tocurile pe care mergea fustiţa din faţa lor. Bineînţeles, reversul medaliei: făcut capul mare pentru că atragi prea multe priviri.

Din nou, gelozie excesivă. N-am priceput-o şi n-o s-o pricep nici dacă-mi baţi un cui în cap. Da' poate pân' la urmă eu-s aia defectă, pentru că majoritatea văd că face din ea literă de lege. Prefer să rămân cu defectele mele decât să fiu băgată în cutie; sau să bag pe cineva acolo. Prea puţin aer afectează pe toate planurile.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Buletinul la control

Cică arăt mai tânără decât indică buletinul. Sau că nu-mi arăt vârsta. Nu spun eu; vorbeşte lumea. Evident că nu-mi pare rău. Departe de mine gândul. Ţelul meu major e ca la 50 de ani să arăt de 35, fără intervenţii chirurgicale, dacă se poate, vă rog. Ironia sorţii e că pe la 4 ani, toată lumea zicea că am măcar 8; la 8 mi se dădea lejer 12 şi tot aşa până undeva pe la 22, când am stagnat, şi-au început să mi se atribuie vârste din ce în ce mai copilăreşti. Zic eu că pe când eram ţâncău, toţi se ghidau după înălţime; cred.

Şi e o senzaţie faină să ţi se spună că pari mai tânără; pentru că da, dacă ai sărit de 25, deja se foloseşte "mai tânără". De parcă sfertul ăla de secol e mare lucru. De parcă ar spune "încă tânără"; de parcă ar vrea să te tragă de atenţie că mai ai puţin şi gata, treci pragul ăla de tinereţe, şi te-ndrepţi vijelios spre eternitate. Mie, una, o femeie la 40 de ani încă-mi pare tânără, dar asta e doar o părere personală.

Revenind. Da, e fain. Până la un punct.
Ăla în care eu încă mai îmi iau bulgări în freză iarna, pentru că se pare că nu-mi trădez vârsta. Dacă mai există persoană trecută de 25 de ani care să fie bulgărită, să ridice mâna, măcar să nu mă simt singură.

Dacă intru într-o bancă, e mai grav. Nenea portaru' se uită la mine de parcă m-aş fi pierdut şi-o caut pe mama. Domnişoara de la ghişeu, care arată şi ea de parcă tocmai ar fi terminat anul 2 de facultate, nu pricepe de ce vorbesc de limite de credit şi nu despre ultimul episod din Power Puff Girls. Dacă domnişoara nu e domnişoară, şi e o doamnă respectabilă, atunci mi-o iau nasol: "cu ce te pot ajuta, fetiţă?" Maxim mi-am luat când a început un consilier trecut de 45 de ani să-mi explice avantajele retragerii banilor direct de pe card şi nu din cont, la ghişeu; da' aşa, cu lux de amănunte. Şi mie doar ce-mi expirase cardul, şi făceam 13-14 că nu pot să ajung la salariu decât cu buletinul...

Nu mi s-a întâmplat, ce-i drept, să mi se ceară buletinul atunci când cumpăr ţigări. Asta ar fi fost de-a dreptul peste stângul. În schimb tot cu "fetiţă" mă tratează parte dintre taximetrişti, tanti de la magazin şi da, inclusiv medicul de familie care ştie foarte bine în ce an sunt născută. Mi-am auzit şi-un "pisi" de la găşti de 17-18 ani, cu fiţe-n program. Mai primesc şi câte un ochi rău în maxi-taxi că nu cedez locul, respectând astfel vârsta; de la persoane cu vreo 10 ani mai mari, să ne înţelegem.

Dilema mea majoră e: dacă mi-aş pune fustă şi sacou, pantofi cu toc şi mi-aş mai lua şi-o mapă d'aia serioasă, aş arăta cât zice buletinul, sau cu niscaiva ani în plus?

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

A venit vacanţa

Mai nou, cică nu se mai dau coroniţe la premiu I. Se dau diplome şmechere, care mai de care mai colorate, probabil că încă se mai dau cărţi, se-mpart premii probabil la fel de multe ca atunci când eram eu la şcoală, da' a dispărut moda coroniţelor. Se dădeau în 1-4 şi, episodic, în 5-8. Deja în liceu erai prea mare pentru flori în plete. Da' ţin minte că în primii ani chiar era fain.

Nu, nu-mi plăcea ideea de a merge pe stradă cu ea pe cap, aşa că ateriza direct în sacoşă. Nu, nu ţinea mult, se ofilea rapid, trecea de la stadiul de simbol la "de aruncat", dar încă mai zâmbesc când îmi aduc aminte de ele.

Frunze de stejar şi garoafe. Da, ştiu, poate nu foarte inspirată alegerea, dar pentru plodul care eram atunci, suna bine. Evident că erau comandate frumos la florărie, şi se ţineau în frigider până la ora premierii. Şi-aveau miros de verde şi de viu.

Florăriile îmi plăceau în mod deosebit. Cu cât mai mari, cu atât mai bine. Şi-n orice florărie aş intra, e acelaşi miros, nedefinit, intim. La fel cum la aprozar miroase a pământ amestecat cu iz de crud, şi la patiserie a pâine caldă. Şi-s multe mirosuri care-mi aduc aminte de copilărie. Iarba proaspăt cosită, covrigii fierbinţi, florile de tei şi de salcâm, anticariatele, lemnul încins, aerul înainte de ploaie şi asfaltul după. Chiar dacă nu m-aş întoarce la vârsta la care totul era simplu şi total necomplicat, sunt chestii minuscule care nu mă lasă să uit. Şi parcă tot îmi sună-n cap faza aia cu "a venit vacanţa", chit că mai am doar câteva zile de concediu care nu, nu se compară cu trei luni de stat cu burta la soare. Chit că, atunci când pleci în concediu, nu-ţi zice nimeni nici măcar "have fun", darămite să-ţi dea coroniţă de stejar cu garoafe roşii.

Pân' la următoarele amintiri, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.71

La un moment dat, toţi simţim asta. Şi e şi din copilărie...



Enjoy!

Superstiţii de fumător

Dacă ţi se stinge ţigara de-abia aprinsă, clar te-nşeală. Asta din seria supertiţiilor de fumător. De obicei treci repede peste moment. Constaţi "iar mă-nşeală" şi cauţi o brichetă cât mai apropiată pentru a continua liniştit fumatul. Mă rog, asta fac eu, pentru că e posibil să existe persoane care chiar să se panicheze şi să-şi sune jumătatea, alarmate fiind de-un iminent episod de înşelăciune.

Asta e aşa, floare la ureche, pentru că faza cu adevărat enervantă e aia în care-ţi intră fumul în ochi. Propriul fum, de la propria ţigară, în propriul ochi. E crimă curată. De obicei intră într-un singur ochi; mai rar în amândoi. Şi-ncepi instantaneu să lăcrimezi, chit că ai sau nu alt motiv de plâns. Ustură ca naiba, nu-l mai poţi deschide o bucată de timp şi da, dacă ţi-a intrat o dată, există o mare probabilitate ca, în următoarele 10 secunde, să mai intre încă o dată. Asta pe principiul "un fum nu vine niciodată singur". Îşi aduce şi rude, prieteni, amici, o gaşcă de fumuri nerăbdătoare să-ţi viziteze ochiul.

Asta cică de obicei înseamnă că te-a înjurat cineva. Da' cine ar vrea să-mi spună mie vorbe de dulce? Îs un copil atât de bun, candid, inocent şi evlavios, încât nici prin gând nu mi-ar trece că ar vrea cineva să bată mărunţel din buze la adresa mea. Clar trebuie să existe o altă explicaţie, pentru că asta mi se pare de domeniul fantasticului.

Oricum ar fi, fum la mine-n ochi e tragedie curată. Ca să treacă rapid, teoretic ar trebui să nu disperi ochiul cu frecări repetate, pentru că nu faci decât să intensifici usturimea şi da, să te trezeşti cu un ochi de melc, roşu şi inflamat. Dar să ne aducem aminte că unul dintre motivele pentru care Camelia nu se machiază - pe lângă faptul că nu-i place - e că nu se poate abţine să nu-şi mângâie tandru ochiul. Cu fumul inamic, deja e prea mult pentru biata ei inimă. Deci da, ochi de melc asigurat.

Şi dacă fumul tău nu ţi-e de ajuns, stai să vezi ce fel e să te invadeze fumul altuia. Că cică dacă-ţi suflă fumul în faţă, te vrea nervos. Da' nu-nţeleg de ce nu poate s-o arate mai subtil decât printr-un nor de fum, suflat pasional şi cu toată puterea, direct în freză. Reacţia nu e să te simţi flatat; practic te îneci, oricât de fumător ai fi. Şi atunci să vezi pasiune şi declaraţii de dragoste nebună. După ce-ţi recapeţi răsuflarea, bineînţeles.

Astea doar aşa, pentru a demonstra că fumătorii sunt şi ei oameni. Cu manii şi fixaţii.

Pân' la următoarele superstiţii, la bună vedere!

Privireşte-mă porţionat

Mulţi plozi au o fixaţie: se uită insistent, cu gura căscată, nu te scapă din priviri, chit că joci liniştit Quake sau că lucrezi la restaurarea Capelei Sixtine. Dacă mănânci, parcă-ţi stă mâncarea-n gât; ai impresia că-ţi numără fiecare înghiţitură. Dacă bei, întoarce-te cu spatele; e posibil să te îneci. Nici să respiri ca lumea nu mai poţi pentru că da, urmăresc, urmăresc, urmăresc. E activitatea lor preferată: să te ţintuiască vizual. Şi nu se plictisesc. Rezistă cât te ţin pe tine nervii, ba chiar şi mult după pentru că, de, sunt mai tineri.

Vară-mea făcea chestia asta cu un talent deosebit. Stăteam frumos şi mă uitam la televizor. Se aşeza la o distanţă oareşcare şi-ncepea. Puteam să-i spun să nu se mai holbe. Puteam să arunc cu perna în ea. Nimic nu o clintea, nimic nu-i schimba fixaţia. Dacă strângeam din dinţi şi ieşeam din cameră pentru că-mi trezea impulsuri violente care ar fi fost bine să fie ţinute-n frâu, ghici ce! Venea după mine. Am avut intenţia s-o închid în cămară. Bine, recunosc, chiar am închis-o, da' i-am dat drumu' repede, că-ncepuse să urle prea tare. Scula vecinii.

Da' îmi vine să strâng de gât adulţii care se holbă. Şi stau, frate, minute-n şir şi se uită insistent, de parcă ar vrea să-ţi numere atomii. Te muţi, te suceşti, canci, tot la tine se uită. Şi ştiu eu că merge faza aia: if they stare, stare back. Şi-o folosesc, ca pe-un joc; cine cedează primul. De obicei câştig, pentru că deja am o porţie de nervi la activ, şi ambiţie din plin. Ei, da' dacă are careva impresia că după o sesiune din asta jocul s-a terminat, se-nşeală amarnic. Pentru că da, cutare întoarce privirea, da' minunea durează un moment. O ia de la capăt. Se uită până-i ies ochii din cap ca la melc, până când îl vizualizez pe-o tavă, cu un măr în gură.

Ok, înţeleg că-s superbă, mirobolantă şi de neegalat. Înţeleg că apariţia mea poate tăia aerul oricărui muritor şi că, dacă nu s-ar îmbăta cu priveliştea mea fascinantă ar putea la fel de bine să pună mâinile pe piept şi să moară, da' pentru numele sfinţilor, controlează-te! Cât poţi să te uiţi? Cere-mi voie, fă-mi o poză şi fă-mi altar. Poza nu se disperă dacă o priveşti fără pauză. Da' nu mă mai privi fix, pentru că mi se revoltă şi cei mai calmi neuroni. Uită-te în altă parte. La roata de la maşină, la furnicile de pe asfalt, la orice sau oricine, da' nu la mine. Ultima oară când verificasem, nu eram Pieta; nici icoană, nici pictură. Eram doar eu. Mă uit în oglindă, constat că-s tot eu, şi mă enervez mai tare pentru că da, tot la mine te uiţi.

Înţeleg că plozii privesc fix. Unul dintre multele motive pentru care-i evit. Da' nu eşti destul de bătrân pentru a fi dat în mintea copiilor. Fii adult şi priveşte cu porţia. E mai bine pentru toată lumea.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Ca să nu taci

"Vă stă foarte bine împreună. Cei mai mumoşi!"
Mi se strepezesc dinţii. Fraze searbede, aruncate ca să nu taci. Ca să vadă lumea că ai zis ceva. Ca să simtă că empatizezi şi eşti acolo.

Să-mi explice şi mie cineva cum stă treaba asta cu "vă stă foarte bine împreună" când vine vorba de-un cuplu. Vă asortaţi la culori? Unu'i portocaliu şi celălalt albastru şi sunteţi complementari? Aveţi trăsături atât de comune încât formaţi un tot total şi vai, ce bine vă potriviţi? Aveţi amândoi aceeaşi culoare la păr, acelaşi outfit, sunteţi ca globul cu pomul, cum tre' să fii ca să pari că te potriveşti într-o poză? Piesele de puzzle da, se potrivesc împreună. Da's cu colţuri, şi intră una-n alta. Ei, eu n-am văzut nici un cuplu în care să aibă unul o margine zimţată şi celălalt una zimţată pe contrasens ca să zici că se potrivesc. O bluză se potriveşte cu o fustă, o poşetă cu o pereche de pantofi, da' om cu om, dintr-o poză, cum naiba?

Şi n-ar fi asta problema. Da, ok, îi cunoşti, se potrivesc la caracter, bla-bla-bla. Da' la fiecare poză cu cutare cuplu apare replica asta insipidă. Ce-ai, mâncărici la limbă? Nu te simţi întreg dacă nu spui fiecăruia că se potriveşte? Păi, mă gândesc eu că poate nu s-ar fi tras fericiţi în poză, cu fasolele la vedere, dacă n-ar fi crezut chestia asta. Da' schimbă repertoriul. Găseşte altceva. Pentru că şi dacă ar fi vorba de celebrul cuplu el - în şlapi şi bermude, ea - poşetuţă şi toculeţe, tot asta ar fi reacţia. Şi dacă cei doi se potrivesc în poză, eu mă duc şi-mi montez singură glontele-n tâmplă.

Plus că toţi îs "cei mai mumoşi". Ok, înţeleg, de gustibus, da' cum faci să fie toţi "cei mai"? E la fel ca în clasa I, când toţi luau primul premiu, cu coroniţă. E şi practic şi teoretic imposibil să fie toţi "cei mai". Şi-atunci de ce superlativul? Te doare mâna să laşi lauda extremă la o parte şi să spui normal "sunteţi mişto, băi"? Cred că ar fi o recţie mai sinceră şi mai aproape de adevăr. Başca faza alintată, "mumoşi". Dacă aş avea păr pe spate, mi s-ar zburli instantaneu. De când "fr" egal "m"? Şi rârâit să fii, graseiezi; da'n nici un caz în scris. Şi-n nici un caz nu realizezi miraculoasa transformare în aşa fel încât să pari un plod care de-abia învaţă să vorbească. Zi-le, frate, că-s frumoşi; că-s şmecheri; că-s geniali, da' dacă tot îţi place de ei, nu-i banaliza.

Pentru ca imaginea să fie completă, evident că după ce ai comentat cu inteligenta frază, te-apuci să diseci la o şuetă ce nasol arată şi cum naiba au avut tupeul să facă publică poza. Pentru că frazele pe bandă rulantă atrag după ele altele, şi altele. Prefer să tac atunci când vine vorba de cupluri. Pentru că părerea mea nu face nici cât o ceapă degerată atât timp cât ei se simt bine; şi nici o părere nesinceră şi stereotipică nu-i va face mai fericiţi.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Liber la rochiţe

S-a dat liber la fustiţe, rochiţe şi alte chestii minuscule, care merg genial vara. Ne-au crescut picioare. Stânga, dreapta, faţă, spate, colecţie de picioare. Mai mici, mai mari, mai suple sau mai puţin, picioare peste picioare. Raiul picioarelor.

Şi cum să nu-ţi placă? Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place, zice un clişeu, şi cine sunt eu să contrazic ditai clişeul? Aşa că stai, admiri, compari. Eventual ţi se mai pune şi pata pe nu ştiu ce rochiţă, pe care n-ai purta-o pentru că nu porţi rochiţe, da' care ţi se pare ultrmegagenială. Şi te duci şi-o cumperi? O cumperi. O porţi? N-o porţi. Da' o ai şi asta-i tot ce contează.

Partea nasoală e că, o dată cu picioarele, apare un specimen nou: scuipătorul de seminţe de vară. Diferenţa dintre el şi scuipătorul de seminţe de iarnă e că recentul apărut poartă maieu, pantaloni scurţi denumiţi popular bermude şi papuci cunoscuţi odinioară drept şlapi. Bineînţeles că există variaţiuni: scuipătorul de seminţe fără pretenţii, ăla cu maieu de firmă şi ochelari de soare ultimul trăsnet, cel care le împleteşte cu uşurinţă pe amândouă, e o adevărată clasă poetică acolo. Tre' să ai stil şi să te chinui mult până să ajungi la acel nivel de eleganţă şi aristocraţie.

Ei, şi specimenul cu pricina are o slujbă bine definită: stă cu alte specimene din familia lui, legat de bordură, sau de scara blocului, sau de orice chestie de care se poatet rezema şi emite judecăţi de valoare. Dacă aţi avut impresia vreodată că Schopenhauer sau Kant au făcut filozofie, vă înşelaţi amarnic. Până n-auzi "gagica ce bună eşti" sau " voi sunteţi surori?" sau "ochelari, că m-ai orbit cu frumuseţea ta", tot degeaba. N-ai aflat de miracolul filozofiei totale şi nu ştii nimic nici din poezie, n-ai pic de lirism şi imaginaţie, eşti depăşit şi demodat. Pentru că frumuseţea unei declaraţii stă tocmai în gradul de inspiraţie manelistică şi de cât de insipidă, inodoră şi incoloră e replica pe care o dai.

Dacă-n toiul iernii au cam şomat din cauză de lipsă de material, se pare că au folosit timpul cu pricina pentru a gândi profund replici de dat pe spate. Ce nu-nţeleg e cum de nu se plictisesc să repete aceleaşi chestii obosite; cum de nu vine nici unul cu ceva nou; de ce repertoriul pare a fi acelaşi pe care-l auzeam în liceu. Şi pe bune că a trecut un secol de când eram eu în liceu. Mister total.

În ordinea asta de idei, pentru a scăpa cu neuronii intacţi, recomand - pentru a mia oară - căştile pe stradă. Poţi admira spectacolul în voie şi ignora cu uşurinţă bâzâitul enervant şi pocnetul seminţelor sparte. De s-ar rezuma doar la spart seminţe, sincer ar părea mai inteligenţi...

Pân' la următorii nervi artificiali, la bună vedere!

Contabilul de serviciu

Ce salariu iau e numai şi numai problema mea. Cât şi cum cheltui, la fel. Sau ar trebui să fie pentru că, vezi tu, sunt unii care nu mai pot de grijă. Pe care-i freacă total şi iremediabil cu cât rămân pe card după multiple ore de concediu fără plată, sau cum şi ce fel îmi permit să ard banii pe ţigări.

Şi nu, nu numai de al meu. De al tuturor celorlalţi. Păi, să nu-ţi vină să-ţi dai palme când te-ntreabă nonşalant "da' nu trebuia să mai ai măcar x milioane?" Să nu-l vezi tranşat, sărat şi pus la frigider pentru iarnă? Să nu te-ntrebi ce caută muncind cot la cot cu tine când e clar că ar fi trebuit să fie măcar contabil?

De când moda de a te amesteca în borşul altuia? Şi nu amestec din ăla finuţ, subtil şi doar la persoanele cu care te tragi de şireturi. Nope, din ăla total; de ştie mai bine ca tine câte ore ai în minus, cât ar fi trebuit să iei primă, şi în ce condiţii ai putea să primeşti dobândă pentru suma de pe card. Din ăla de-ţi calculează datoriile, face supoziţii în legătură cu ce factură ar trebui să-ţi vină la telefon şi-ţi vine cu lista chestiilor la care ai putea renunţa, ca să mai faci şi tu nişte economii; pentru că eşti atât de bătut în cap, încât ai nevoie de cineva care să te ajute să te chiverniseşti.

Păi, nici mama nu ştie, mă, cât iau exact. Pentru că nu e problema ei. Chiar deloc. Şi s-o ferească sfântul să se apuce să-mi calculeze cât şi pe ce arunc banii, sau să-mi vină cu texte de genul "pune şi tu un ban deoparte". A avut o dată, demult, o tentativă din asta şi n-a ieşit un spectacol tocmai plăcut. Pentru că e vorba de nervii mei, de timpul meu, de munca mea. Şi asta mă priveşte numai pe mine.

Aşa că ce te face pe tine să crezi că ai dreptul să te amesteci? Cine a murit şi te-a lăsat tutorele meu direct? Nu vrei să-ţi dau cardul, şi pin-ul, şi să-mi dai în fiecare zi cam cât crezi tu de cuviinţă, să am de pacheţel? Nu vrei să dai cu semnătura pentru ce-mi cumpăr? Sau, mai bine, nu vrei să munceşti şi-n locul meu, să fie toată lumea fericită?

Da, s-a lăsat cu sânge.

Pân' la următorii nervi întinşi pe pereţi, la bună vedere!

E = mc2

Nu mi-a plăcut niciodată să fiu dată drept exemplu sau să mi se laude "realizările" în interiorul clanului. Din punctul meu de vedere e doar treaba mea cu cât am luat bacul, ce idee genială mi-a venit sau când, cum şi unde am intrat la facultă. Ce salariu am sau ce chestie meseriaşă mi-am luat. Pentru că astea ţin de mine; dacă am eu chef să spun, spun cui cred eu că se bucură sincer şi chiar îi pasă. Altfel, de ce să te dai rotund şi să te umfli în pene cu ce copil ultramegagenial ai? Da, l-ai făcut, l-ai crescut, da' ce face mai departe ţine doar de el; n-ai nici un merit în "succesul" lui şi nu, în nici un caz vreo vină dacă dă rateu.

De fiecare dată când copilu' lu' cutare făcea ceva bine, trebuia să ştie tot clanul. Că a câştigat nu'ş ce olimpiadă, că are doar 10 pe linie, că s-a înscris voluntar pentru "salvaţi rizomii de ferigă". Şi replica era spusă aşa, cu puţin reproş, adică uite ce poate să facă ăla şi tu de ce nu poţi? Mereu se găsea unul care să facă ceva şmecher; mereu câte unul care să fie exemplu; mereu ori ţi se ridica soclu, ori ţi se băga în suflet soclul altuia.

În schimb, dacă făcea vreunul vreo prostie şi-ncercai să-ntorci comparaţia în favoarea ta, ţi se tăia scurt macaroana: "nu mă interesează ce fac copiii altora". Straight face, pe bune.

Bat la pariu că, atunci când Einstein a venit cu formula relativităţii, mama lui a fost foarte mândră. L-a lăudat peste tot, s-a înfoiat ca o cloşcă pe ouă dar, dacă ar fi fost prietenă cu mama lui Picasso, l-ar fi bătut pe bietul Albert la cap că, dacă şi-ar fi dat mai tare interesul, ar fi putut picta chiar el Guernica.

Pân' la următoarele pseudo-revelaţii, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.70

Genial film, grea alegere...


catherine deneuve "toi jamais" de GERARDSERGE

Enjoy!

Pseudocolecţii

Am avut colecţie de surprize de la gumă. Turbo, Minti, Tipi-Tip, Kent, Sindy, name it, le aveam. Ce-i drept, după un timp le-am folosit pe post de mită: 5-10 surprize date copilului care se urca cu liftul până la etajul 9 în locul meu, să-mi ducă sacoşa cu cumpărături. Colecţie de timbre. Pe lângă timbrele lu' Bucur, am adunat şi eu o rezervă considerabilă. Se vindeau la poştă nişte plicuri mari, roşii, cu câteva zeci de timbre pe care le sortam după cum mă tăia capul, da' aveam colecţia mea? O aveam! Am adunat monezi; mai mici, mai mari, bani vechi şi bani străini. Şi pe alea le mai am, şi-mi place să le mai salut din când în când.

Nu mai colecţionez nimic. Nimic voit adică, pentru că, involuntar, am cea mai tare colecţie ever: sacoşe. Niciodată, dar niciodată zic, nu am sacoşă după mine când mă duc la magazin. Şi de fiecare dată mă-ntorc cu măcar una acasă. Magazin, cumpărături, PAC! sacoşa. Billa, Real, whatever, PAC! încă una. O singură bluză ghici ce! Vine şi ea cu sacoşa ataşată. Pe bune că mi-am luat un inel şi nu, n-a venit cu sacoşă, da' a venit cu punguţă, ceea ce în viziunea mea e o sacoşă în miniatură.

Şi se adună una peste alta; strat peste strat, până ajunge cât un munte. Toate culorile, toate mărimile, toate soiurile. Şi-atunci e momentul în care trebuie să iau măsuri. Se ia muntele, se împătureşte decent, se trânteşte într-o altă sacoşă mai mare şi se oferă drept ofrandă lu' doamna mamă. Kaput colecţia. Mă simt liberă ca pasărea cerului. Nu tu sacoşe, nu tu obligaţii. Nu tu obligaţii, nu tu colecţii. Muntele ăla mă inhiba într-un fel. Mă apăsa cu prezenţa lui continuă. Sacoşele alea parcă se uitau la mine; mă urmăreau cu ochii lor mici de sacoşe, întindeau mânuţele lor mici de sacoşe de fiecare dată când ieşeam din casă fără ele, ce mai, în sufletul lor mare de sacoşe mici mă torturau.

Dar cum o minune durează doar trei zile, inevitabil vine momentul când aduc acasă prima sacoşă din noul munte de sacoşe. Sacoşa numărul 1, muntele 5413. Strat peste strat. Neuron zbătându-se neputincios. Eu - victima unei colecţii pe care n-o doresc. Perverse mai sunt sacoşele astea; îţi intră în viaţă nesimţite. Se infiltrează practic. Creează dependenţă. Am încercat şi faza cu o sacoşă constant în geantă, da' n-a ţinut. Cât aveam sacoşa după mine, n-aveam nevoie de ea. Cum o lăsam acasă, cum îi simţeam lipsa. Am încercat şi sacoşă din aia ecologică, din pânză de in; de două ori am folosit-o şi am uitat de ea. Înapoi la sacoşele clasice. Sunt iremediabil dependentă de ele. Bună, sunt Camelia şi sunt sacoşo-holică.

Pân' la următoarea dependenţă, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p. 69

N-aveam net pe atunci. O vânam practic la televizor.
Şi e la fel de "acolo" ca şi atunci.



Enjoy!

Ochii care nu se văd

Oamenii vin şi pleacă. Dar mai ales pleacă.
Ştii amicii ăia cu care te tăvăleşti de râs şi cu care mai bei câte o bere la sfârşit de săptămână? Da, ăia cu care nu împărtăşeşti cele mari secrete, dar cu care poţi discuta lejer despre politica mondială, exemplificând tactica lui Hitler cu alune şi chips-uri. Ăia cu care nu ştii exact cum s-a dus noaptea, da' s-a dus, şi parcă ai vrea să somn, da' parcă mai vrei o tură; nu e nici o activitate super intelectuală, doar hai şi hăhăială.

Dacă pleacă unul dintre ei, nu-i mare tragedie. Nu-i ca şi cum v-ar lega cordonul ombilical. Da, puţin trist, da' asta e; viaţa merge înainte, pământul continuă să se învârtească. Şi se lasă cu din alea: o ultimă ieşire înainte de plecare, poze, urări de bine. Promisiuni de măcar un mail la două zile, vorbim la telefon, ţinem legătura. În prima lună, aşa e. De-abia aştepţi semnul ăla, îţi aduci aminte cum a fost când ai vărsat cafeaua şi cu cât patos aţi cumpărat sandvişuri, scrii nostalgii. A doua lună, deja mail-urile se răresc. Telefon? Hm... nu mai ai chef să-ţi fie auzită vocea de dimineaţă, las' că vorbim mâine, mâine devine poimâine şi poimâine - cândva. Şi într-un final - câte un "salut, salut" rarefiat şi lichefiat.
Nu te mai leagă nimic, nu mai ai fraze comune, deja e viaţa altcuiva pe care nu-l mai cunoşti.

Mai rari sunt oamenii pe care o să-i cauţi indiferent de distanţă sau de timp. Pe care o să-i tragi de mânecă tu. Cu care nu vorbeşti o zi, două, trei şi dup-aia te trezeşti, la trei din noapte, că e musai să spui; orice-ţi trece prin cap. Cu care ai poantele comune, care nu se uită. Cărora poţi să le spui şi că te doare degetul mic, şi că te doare sufletul. Care n-or să te judece că i-ai întrerupt din somn, sau din gătit, sau dintr-o partidă de scrabble, şi care ştiu că pot face acelaşi lucru cu tine. Deja nu mai vorbesc de "amici de bere".

Oamenii pleacă.
Şi e normal. Adică, fiecare cu drumul lui. Fiecare-şi construieşte autostrada, bucată cu bucată. Dar dacă-l găseşti pe ăla care să nu bată mărunţel din buze că l-ai trezit, stai şi-n cap pentru a-l păstra. E o punte subţire, şi-ai face bine să ai grijă pe unde şi cum calci. Pentru că, de cele mai multe ori, "definitiv" chiar înseamnă definitiv.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Aşa grăit-a Guru-ul - p. 5

Există un timp pentru toate.
Când eram mică şi auzeam chestia asta, spânceana în devenire se semi-ridica. De obicei era în strânsă legătură cu somnul. Daps, mă trezeam o dată cu găinile, şi stăteam până târziu în noapte. Acu' stau până târziu în noapte, mă trezesc când alţii au deja juma' de zi de muncă, şi tot nu-mi ajunge somnul. Să fie oare pentru că nu mi-am făcut porţia de somn în copilărie?

N-am trecut prin depresii adolescentine. A fost mai puternică dorinţa de maturizare, şi poate m-am maturizat înainte de termen. Acum mă pocneşte fugitiv câte-o stare de zici că am 17 ani şi duc toată greutatea lumii în spate. De obicei trece rapid, după ce-mi dau două palme şi-mi povestesc dulci cuvinte de încurajare. În mod clar e reminescenţă pentru că nu mi-am trăit depresiile la timpul lor.

Perioada rebelă, cu nopţi pierdute şi "dansat pe mese" m-a prins prea devreme, prea scurt. Primul pierce l-am făcut la 17 ani, şi de atunci, periodic, mai adaug câte unul. Tatuaj nu mi-am făcut, cum îşi fac alţii, până-n 20 de ani. M-a prins mult mai târziu, în contratimp. Când alţii deja plănuiesc rate la bănci şi familii fericite, eu îmi construiesc adolescenţa.

Există un timp pentru jelit, şi-un timp pentru zâmbet. Un timp pentru regrete, şi altul pentru făcut planuri. Un timp pentru încredere şi altul pentru dezamăgiri. Nu spun că ştiu cum ar trebui să vină fiecare, nici că îl descopăr la momentul potrivit. Uneori te ajunge din urmă, pentru că l-ai ignorat; alteori trece fără să-l simţi, pentru că ai stat prea mult blocat în el. Aşa că prefer să iau totul pe rând, aşa cum vine, fără să mai sar peste, fără să mai trag de el. Într-un fel sau altul, totul dispare. Da' prefer să dispară după ce l-am cunoscut, decât să trec pe lângă şi dup-aia să-i duc lipsa.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Viruşi invizibili

Dacă te plictiseşti atât de tare, găseşte-ţi, frate, ceva de făcut. Vezi un film, joacă ceva, pune mâna pe-o carte, zugrăveşte sau, mai bine, ia-te de-o toartă şi scoate-te la aer. Verifică nivelul de poluare din aer, taie frunze la câini, orice. Dacă te roade curiozitatea atât de tare, pune mâna pe telefon. Minute ai din plin, aşa că poţi oricând să mă întrebi de sănătate. Şi dacă se-ntâmplă să crape fierea-n tine pentru că nu ştii, ghinion! Da' nu mai freca site-uri gen imvisible; nu le mai furniza "clienţi", scoate-le de la "favorite", uită de existenţa lor.

Ca ce chestie să stai cu bunghiul pe ele? Te face mai deştept? Te face mai puternic? Te face mai atotştiutor? O fi. Da' pe mine mă calcă pe ficaţi. Când ţi-e lumea mai dragă, vrea cutare să-ţi intre-n listă. Cutare pe care nu-l cunoşti, da' care te-a pescuit de pe-un site d'ăsta. Sau cutare de nu-l cunoşti se trezeşte cu chef de vorbă pentru că, vezi bine, ştie el că eşti acolo. Şi dacă te faci că plouă, începe cu buzz după buzz, până-ţi explodează creierii şi-l vezi tras pe roată, înfipt în ţeapă, ghilotinat şi dup-aia ars pe rug.

Un timp destul de scurt n-au mai funcţionat. Şi-a fost raiul. Pace şi linişte. Da' vezi tu, că a fost aşa, gen ultima ţigară. Ultima masă din The green mile. Pentru că s-au dat de trei ori peste cap şi le-au repus în funcţiune. Şi nu numai că merg, da' au venit şi cu upgrade. Nu mai ai pic de intimitate. Ştie oricine când eşti invisible, ce cont de facebook ai, în curând cred că bagă şi cameră video, să se asigure că dacă eşti invizibil, eşti şi cu mâna pe tastatură.



I scream from the top of my lungs,WHAT'S GOIN' ON! Câtă lipsă de respect poţi avea? Câtă curiozitate-ncape-n tine? Clar n-ar exista site-uri dacă n-ar fi muşterii. Şi cum spionii se încăpăţânează să apară, mă gândesc eu aşa că piaţa-i largă, şi mare, şi plină de curioşi. Şi mai că-mi doresc viruşi mari, viermi babani care să mişune pe site-urile de profil, încât după ce-ai prins unul să-ţi treacă pofta de spionaj virtual. Măcar prin puterea worm-şilor şi trojan-ilor să te lecuieşti.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Special pentru un copil special

Cică azi e Ziua Copilului. A oricărui copil, ba chiar şi a celor care-n buletin nu mai sunt copiii, da' în sufletul lor mare tot mici sunt. Dacă e şi ziua copilului de alături, apăi eu nu vreau să-i zic La Mulţi Ani. Eu vreau să-nveţe să citească ora. Ba chiar să-nveţe să citească de-a dreptul, şi-i urez chiar să-i placă. Dacă stă cu nasu'n cărţi, nu mai zbiară ca din gură de şarpe când eu dorm liniştită şi visez ponei, albiniţe, şi ce mai visez eu acolo.

Şi-i mai urez să crescă-ntr-un an cât alţii în zece. Adică, mâine dimineaţă să aibă aşa, în jur de 7 ani, şi să trebuiască să se ducă la şcoală. Dacă e la şcoală, stă până pe la 12, îndeajuns să nu se mai bage între mine şi pernă. Şi cu cât pleacă mai repede la facultă, cu atât mai bine pentru mine.

Norocul lui că mi-s vopsită, altminteri l-aş fi învăţat să numere; firele albe care mi-au ieşit din cauza lui. Şi dacă aş avea riduri, l-aş pune să le numere şi pe alea.

Când eram mică, număram furnici. Mă rog, nu doar furnici; tot ce se putea numi insectă. Şi alergam după fluturi, stăteam câte o oră să desfac cleiul de pe vreun copac, mă străduiam să aleg între ce frunze să mai devorez, desenam (groaznic, da' tăceam), răsfoiam reviste, stăteam liniştită sub canapea, săpam pământul de la florile maică-mii, urmăream melci, guguleam pisici, mă rog, ce puteam să fac la 3-7 ani... Cuvântul cheie: TĂCÂND. Nu, nu eram taciturnă; ştiam destule cuvinte şi da, dacă începeam să vorbesc, mai greu mă opream; ca şi acum, de altfel. Da' vorbeam, nu ţipam. Şi nu când dormeau alţii, pentru numele divinităţii!

Deci aş face sacrificiul suprem: aş aduna furnici pe care copilu' să le numere. Şi alte insecte. La naiba! I-aş face insectar, numai să ştiu că şi-l ia în casă, sau se duce într-un colţ îndepărtat de curte şi-nvaţă să numere. Da' vezi tu, că nu poate face asta, că n-ar mai fi sub urechea atent ciulită a bunicii. Şi urechea aia e ciulită lângă fereastra mea. Da, ştiu, sânge pe pereţi...

În altă ordine de idei... Copiii n-au nevoie de La mulţi ani. Ei primesc dulciuri, şi desene pe asfalt, ba chiar şi hamburger şi cheeseburger la McDo; să plesnească de sănătate după. Ăştia mai mari, o oră-n plus la ora de venit seara acasă, şi poate un bacşiş de la bunici. Cei care-s adulţi, da' se simt încă minori, îşi fac cadou singuri, că-şi permit. Un "La mulţi ani" nu-i gâdilă decât la orgoliu. Da' copilu' de alături sper să aibă cea mai lungă şi obositoare zi, să doarmă mâine pân' la 2 după amiază; şi să primească atâtea cadouri cât să obosească desfăcâdu-le atât de tare, încât să doarmă şi-n week-end. Şi luni să-l dea la şcoală, să se bucure şi copilul din mine. Cu întârziere, dar pentru mai mult timp.

Pân' la următoarele urări, la bună vedere!