Camera de urgenţe - p.2

Din seria "ipohondrie fără frontiere", prezentăm:

Fierea leneşă mă pune pe gânduri. Înţeleg că mie mi-e lene să mă dau dimineaţa jos din pat, să-mi beau cafeaua şi să mă duc la serviciu, da' faptul că poate exista o fiere trândavă mă dă peste cap. O şi văd verde, cu tendinţe de obezitate, oftând melancolic cu gândul la un repaus total. Şi n-ar fi problemă dacă asta nu m-ar afecta direct. Da' vezi tu, că dacă ea e trântoră, pe mine mă doare, şi nici nu prea ai cum s-o convingi să lase deoparte sentimentele de confort total şi să-şi facă datoria.

Unii au pietre la rinichi. Da' vezi tu, că unii îs mai şmecheri şi au nămol. Sau noroi. Un fel de rezervaţie de vulcani noroioşi. Te şi vizualizez: un cap, două mâini, două picioare, un sac de nămol. Blorp-blorp-blorp. Ăsta-i zgomotul pe care-l scoţi când te mişti. Te aşezi? BLLLOOORRRRP. Şi-nţeleg. Ai fi având mâl, nu pietre, da' de ce trebuie să mă informezi? Ştii doar că mintea mea o ia razna şi ajung direct la medic, pentru o ecografie care să-mi garanteze că n-am nici o şansă să mă transform în Delta Camelia.

Da' cea mai tare fază apropo de boli ciudate am auzit-o de curând, cu de la bunică-mea citire. Că cică şi-a făcut analizele; şi cum de vreo 30 de ani încoace are tot felul de boli închipuite, şi-a zis să diversifice meniul. Mai nou are paiajeni la ficat. Cu lăbuţa pe inimă spun că asta susţine că are. Tot cu lăbuţa pe inimă spun că ideea, oricât de fantezistă ar părea, mi-a dat coşmaruri. Un ficat chipeş, rozaliu şi fudul, din care încep să apară paiajeni hidoşi. Cam cum îi vezi pe ăia din The World of Warcraft. Chei, slăbănogi şi cu dinţi mari, ascuţiţi, pregătiţi să devoreze orice bucăţică proaspătă de ficat. Toate astea întâmplându-se da, în interiorul tău. Brrr! Cu asemenea specimen în familie, mă mir eu pe mine că nu-mi fac analizele o dată pe lună şi că nu mă autodiagnostichez în fiecare săptămână cu ceva diferit. Ştiu doar că nu-s paranoică, chiar mă urmăresc; da' asta deja e la ordinea zilei.

Pân' la următoarea manie, la bună vedere!

În serie

Am oroare de produsele în serie. Că-i vorba de haine, cărţi sau nimicuri. M-ai terminat dacă-s făcute pe bandă rulantă. E de ajuns să văd trei exemplare ale aceleiaşi chestii ca să mi se ridice părul. Până şi şosetele mă enervează dacă sunt multe şi identice dar, nah, au parte de prezumţia de nevinovăţie, pentru că e mai greu să faci rost de şosete personalizate.

Poate mi se trage din copilărie, când majoritatea copiilor aveau bluze la fel, pantaloni la fel, pantofi la fel. Sau poate din adolescenţă, când existau mari şanse de a avea bluză la fel cu a colegului de bancă. Sau poate e manie mai nouă, stimulată de magazinele care au baloţi întregi de bluze gemene. Nu ştiu.

Cert e un singur lucru: mi se strepezesc dinţii când le văd pe toate înşirate frumos, pe umeraşe, şi-s trase la xerox, copiate la indigo, ce mai; parcă s-a trezit unu' într-o dimineaţă, a luat o idee şi a multiplicat-o, pentru c-a rămas setat pe ea. Mi se pune pata. Coşmar total: o gaşcă de produse în serie care încearcă să mă invadeze.

Şi nu înţeleg sincer cine le cumpăra, şi de ce. Mă depăşeşte avântul pe care şi l-au luat; mă intrigă existenţa lor pentru că dacă există ofertă, clar există şi cerere; nu pricep de ce ai vrea ceva pe care-l mai poartă încă jumătate de glob. Cu lăbuţa pe inimă spun, nu pricep. Să mă lămurească cineva, pentru că-i o dilemă majoră; mai ceva ca misterul Sfântului Graal.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

De grija altuia - p. 6

Mă, am şi eu o problemă. Bine, mai multe, da' azi una care mă râcâie. Ca o iritaţie care te mănâncă şi, cu cât te scarpini mai mult, cu atât mâncărimea e mai insuportabilă.

Ştiu aşa: te duci la serviciu ca să munceşti. Să tragi cât poţi sau să-ţi bagi picioarele, în funţie de caz, dar totul pe barba ta. Adică munceşti pentru tine, pentru salariul tău, nervii tăi sunt în joc, timpul tău liber e ăla afectat, mă rog, stai 8 ore pe zi pentru că vrei să vezi ceva pe cardul ăla la sfârşit de lună şi pentru sesiunea de shopping de după. Asta-s eu.

Da' se pare că alţii au un job din cu totul alte motive. Ca să vadă cu ce haine s-a mai îmbrăcat colegu'. Ce a mai făcut în bucătărie, sau în dormitor, sau în spaţiul propriu şi personal. Şi dacă colegu' nu zice, apăi să presupună ce ar fi făcut colegu'. Ca să-i calculeze salariul, orele de concediu fără plată, prima, calitatea muncii; ca să-i numere ţigările fumate, cafelele băute, înghiţiturile de apă şi strănuturile.

Că unii n-au viaţă personală, înţeleg. Da' de ce te fute grija de viaţa mea? Înţeleg că eşti frustrată. Că poate dieta aia n-a dat rezultatele scontate, că te doare capu' de la cât îţi urlă plodu', că poate blestemi ziua în care te-ai măritat, da' mă doare fix la doi metri mai în faţă de toate problemele tale. Nu exişti decât ca un corp care se întâmplă să treacă pe lângă mine. Nu-mi pasă de cât munceşti, de cât îţi iei, de tine. Şi-atunci, mă repet, pe tine de ce te fute grija de mine?

Dac-aş putea munci într-o cutie, aş face-o. Numai să nu mă mai vezi. Să uiţi că exist. Da' nu se poate. Şi mi-e că ar fi prea multe cutii, pentru toate persoanele cu care ai ceva de împărţit. Dispari, vis urât. Pentru că un harakiri ar face prea multă mizerie.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Drobul de sare - p. 2

Am aflat cu întârziere că ieri trebuia să fie sfârşitul lumii. Bine, cu o marjă de eroare. Dacă n-a fost ieri, o să fie în octombrie; dacă nu în octombrie, atunci în 2012. Dacă nu, atunci clar o să fie cândva. Indubitabil.

Mă rog, c-o să fie, e stabilit deja. Cum am aflat eu, asta-i altă poveste:
Vecinii mei, ăia cu copilul matinal, sunt protectivi, fatalişti şi extrem de informaţi. Ei, şi-au auzit ei c-o să fie mare cutremur mare. Eu ziceam că s-au obişnuit deja cu verdicte apocaliptice şi că le-a venit mintea la cap. Big mistake; huge mistake. M-am înşelat teribil. Au luat-o de bună. C-o să dispară jumătate de planetă şi c-o să fim cu toţii în curând cu ochii în X. Dead, over, kaput, конец.

Doar cei pregătiţi şi vigilenţi vor supravieţui. Aşa că s-au gândit ei să fie vigilenţi şi pregătiţi, şi ghici ce făceau undeva pe sâmbătă... Cu lăbuţa dusă pios, sfios şi candid la inimă spun: duceau bidoane cu apă la beci. Da, da, aţi citit bine. BIDOANE CU APĂ. Vreo 30 am reuşit să număr; dup-aia le-am pierdut şirul. Başca conserve de carne. Asta pe lângă toate chestiile pe care le are orice om normal la beci, gen murături şi gem. N-am avut răbdare să văd dacă şi-au dus şi pături, baterii pentru lanternă şi vreun bibelou care să transforme beciul într-o căsuţă primitoare în vremuri de restrişte, dar nu'ş de ce am impresia că da.

Şi-aşa am aflat eu c-o să murim aproape sigur luna asta.

Inconştienta de mine a pufnit în râs. Realista din mine spune că, dacă e să mori, mori cu toate bidoanele de apă lângă tine; dacă e să supravieţuieşti celui mare cutremur, apăi supravieţuieşti. Rozi copaci şi bei rouă. Cuţit să ai şi oh, the possibilities! Dar, hei, asta-s eu. Alţii preferă să fie pregătiţi din timp; dacă mor, măcar să moară cu proviziile-n fapt.

Şi la câte sfârşituri ale lumii au fost, nu pot să nu mă-ntreb cât de credul tre' să fii să le iei pe toate de bune şi cât de tare tre' să fii de inimă ca să nu faci infarct de fiecare dată, înaintea celui de-al ţâşpelea sfârşit.

Pân' la următoarea apocalipsă, la bună vedere!

Fetiţa care l-a luat pe nu în braţe

Pe modelul lui "Yes man", propun modelul "No woman". Cică în momentul în care îţi dai voie să accepţi orice, poţi descoperi true hapiness. Dar cum suntem cu toţii diferiţi din fericire, "nu"-ul poate da rezultate la fel de bune.

Şi să fie "No woman", zic.
- Vrei ciocolată?
- Nu.
- Vrei flori, şi serenade, şi dulcegării în fiecare seară?
- Nu.
- Ce-ar fi să mergem în vacanţă la mare?
- Nu.
- Vrei milionul ăla de euro?
- Nu.
- Să-ţi fac un masaj, castele pe lună, să te ajut la curăţenie, să fac totul în locul tău, să-ţi fac viaţa mai uşoară sau să ţi-o complic, să scot câinele afară, să cumpărăm toate nimicurile şi-apoi să ne-ntrebăm pe ce s-au dus banii, să stau, să plec, să iei lecţii de paraşutism, să orice?
- Nu.

Nu pentru orice şi oricine. Cine a zis că da-ul te poate ridica, a subestimat puterea nu-ului. Pentru că dacă da-ul te obligă, nu-ul îi obligă pe ceilalţi. Să-ncerce mai mult, mai mult, din ce în ce mai mult. Yes man era o încercare slăbuţă de a te deschide pentru ceilalţi. No woman îi deschide pe ceilalţi pentru tine. Şi dacă yes man era legat de promisiunea de a spune mereu "da", no woman se poate fofila uşor, pentru că o aprobare scăpată din când în când n-ar face decât să mărească ideea de imprevizibil.

Şi, la fel ca un da etern, şi nu-ul e legat de cum pui întrebarea. Lumea o ţină întotdeauna minte mai degrabă personajele negative; alea te inspiră, alea sunt cel mai bine construite şi cel mai greu de jucat. Fluturaşi şi floricele poate mima oricine. Negativul trebuie să-l simţi măcar pe jumătate, pentru a-l putea contura; pentru a-i face şi pe ceilalţi să-l creadă.

- Vrei iubire, faimă, bani?
- Nu.
Lumea se va înghesui să ţi le ofere, tocmai pentru a te convinge să vrei. Ca să-ţi arate ce pierzi. Ca să te facă să vrei. Pentru că nimănui nu-i place o luptă câştigată din prima, fără rezistenţă, fără obstacole. Decât dacă e atât de banal încât să nu priceapă frumuseţea jocului.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p. 89

Enjoy!

O de la Olimpia

Să te cheme Olimpia. O de la ou, oaie, Olga şi onanie. Drăgălaş şi frustrant.
Ovaţional şi ostracizant.

Există trei exemple de Olimpia pe canapeaua mea ocru: Olimpia sirenă de Constanţa, Olimpia de la dezalcoolizare şi prietena ta dragă, Olimpia. Nu pot renunţa la teleshopping, fumat şi discuţii cu plantele de apartament.

1. Olimpia sirenă de Constanţa. 32, Constanţa, posibil cleptomană, posibil văduvă de la vârsta de 7 ani.

Cu prima Olimpia totul e posibil, probabil sau orice cuvânt începând cu P.
În clasa întâi s-a strigat catalogul. Divorţ. Şi aşa a rămas Olimpia singură în bancă până la vârsta de 32 de ani, când vecinii au dat dispărute preşurile de la intrare.

Olimpia-mi spune: "Din multe preşuri cu dungi, sau pufoase cu ‘Welcome’, poţi coase un American blanket. Am văzut la teleshopping operaţiunea. A durat două ore. Am plâns şi am râs. O văd şi mâine. Durează două ore.
La comandarea excepţionalului set de ace, bolduri şi papiote colorate, primeam cadou un sutien minune. Sau wonderbra. Doamnelor, nu e nimic mai frustrant decât un sutien ale cărui bretele vor aluneca mereu de pe umeri! Push-up-ul fără bretele măreşte capacitatea cu 1-2 mărimi şi îmbunătăţeşte aspectul sânilor, creând efectul de ridicare şi susţinere. Invizibil, mă intelegi? Cu broderie cu sirene, peşti, scoici şi alte treburi marine de Constanţa."
Olimpia nu-mi mai spune nimic.

2. Olimpia de la dezalcoolizare, 28, detectiv, fără preş la uşă de la vârsta de 20 de ani.

Fumează şi nu se poate lăsa. Îmi spune cu mâna pe inimă şi pe cuvântul ei. A încercat. A postit. Patru luni. A avut un motan castrat. A murit motanul. A luat iar ţigara. De ciudă că a rămas văduvă după motan. Văduvă, ca Olimpia sirenă de Constanţa.

Motanul dormea pe diminutivul de la preş, pe preşuleţ. Zi, noapte, toamnă, iarnă, era aliatul preşuleţului. Şi a rămas preşuleţul văduv după motan. Şi s-a mutat preşuleţul în faţa uşii de la intrare. Iar Olimpia de la dezalcoolizare îşi agăţa tocurile în preşuleţul cu "Welcome". Tocul intra exact în O.
O de la Olimpia. Magic.

Într-o zi a dispărut preşuleţul şi tocul Olimpiei a bătut nervos în cimentul din faţa apartamentului. Pentru că a renunţat la ţigară şi a rămas fără preş, şi preş, şi preş, a ajuns la dezalcoolizare. Tocmai aşa.

Se mărită la anu’, în iunie, pe 26, exact de ziua ei. Cu Ovidiu. Ovidiu cu O, ca staţiunea de lângă Constanţa.

3. Olimpia, prietena ta dragă. 30, prietenă de meserie, Oneşti. Iubeşte plantele de apartament.

A fost aproape obeză, la vârsta de opt ani. La orezul pilaf adăuga oregano sau oţet.
Încă priveşte hulpav la orice orez. Aşa îi spune Mab; că priveşte "hulpav".
Tic de vorbire. Ticul lui Mab. E obraznic, e ok, e oricum.

Olimpia e ochelaristă şi poartă ojă oranj. E interesată de ocultism. Iubeşte oglinzile şi-mi vorbeşte despre orgasm, olărit, orez pilaf şi oraşul Oneşti. Încearcă să fie obiectivă. Bunicul era din Bacău, Bacăul de lângă Oneşti şi era olog. Poate că suferea de osteoporoză, otită, orice.

Din dragoste de oameni, Olimpia s-a făcut prietenă.

Oneşti e un oraş obişnuit, obosit şi osândit. Pentru că Bacăul e prea mare. E ochios. Chit că n-are plajă cu ocean. Olimpia din Oneşti, pe o canapea ocru.
Iubeşte plantele de apartament.

Pân' la următoarea sâmbătă, la bună vedere!

Semne - p. 2

Am 11 pierce-uri. Toate la vedere. Toate home made. Toate vindecate frumos. Primul dat cu vreo 10 ani în urmă; ultimul, acum câteva săptămâni. Fiecare cu povestea lui.

Primul semn pe care-l ţin minte şi care se mai vede şi acum datează de pe la vreo 4 ani, când m-am fript cu drot-ul. N-a fost vina nimănui; n-am calculat cum trebuie distanţa, m-am întins prea mult şi drot-ul a ars cu sete. Miros de carne arsă? Nu mai ţin minte. Semnul? Vizibil încă.

Pe pumnul stâng, semn de bună purtare. M-am sprijinit în mâini, într-un şanţ, ca să salvez roata unei bicicletei. În mâini şi-n genunchi m-am sprijinit. Pe mână şi pe genunchi am semnele.

Pe dreapta, semn din studenţie. Lama a intrat adânc în carne, a despicat-o, n-a ajuns nici măcar aproape de os. Multe poveşti circulă în legătură cu semnul ăsta; nu-i voi da lămurire acum. E pentru mine.

"What starts in chaos, ends in chaos" - pe umărul drept. Să-mi aduc aminte, să nu uit, să se repete la nesfârşit. Uranus pe încheietura dreaptă. Nivelul de sus al androginităţii. Bătute de acelaşi bărbat, la distanţă de câteva luni unul de celălalt.

Semne la vedere. Semne vizibile. Cu ochiul liber, pipăibile cu mâna. Semne în timp. Cine mai stă să te-ntrebe ce semne porţi pe dinăuntru, când alea din exterior sunt atât de multe?

Pân' la următoarea dimineaţă, la bună vedere!

Eu, niciodată

M-am convins demult că misterioase sunt căile universului. Nici nu-mi mai bat capul să le înţeleg, pentru că prea mult gândit duce încet dar sigur la depresie. Şi, repet, "intelligent girls are more depressed."(Emilie Autumn)

Ai văzut că fiecare chestie pe care spui că n-o vei face, se-ntâmplă? "Eu, niciodată" nu mai există. "Eu, niciodată" e tristă amintire. "Eu, niciodată" te face să n-o mai spui; să n-o mai gândeşti. Pentru că "niciodată" ăla te obligă să fii acolo. Să faci ceea ce ai zis că nu vei face. Ceea ce ai zis că nu vei fi.

Exemplu banal. Incredibil de banal. "Vai, ce ten fain am; şi l-am avut dintotdeauna." Aha, nu-l mai ai. Dead, over, kaput, конец. Coşuri, pete, chestii, mâzgoci. Peste noapte şi pe termen lung. "N-am avut niciodată nevoie să mă pensez". Aha, acu' ai. Albulescu scrie pe tine. Peste noapte. Nu ştii cum, de ce, pentru ce; da' se-ntâmplă. Poate pentru că lui Manitu i se pare că i-ai forţat mâna. Sau poate pentru că totul se-ntoarce.

Se-ntoarce? Clar. Şi pentru cât timp? Şi de câte ori? Nu o singură dată, asta-i clar. Karma, my friend. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte nu mai ţine demult. Pentru un ochi ţi se vor scoate 5. N-ai? Înlocuim. Dă şi-un rinichi, şi lasă-mă să-ţi bag bocancul în ficaţi, şi poate suntem chit. Poate. Manitu zâmbeşte fericit. A mai făcut ceva bun pe ziua de azi.

Nu mai bat în lemn. Nu mai spun "niciodată". Calc apăsat. Fruntea sus, pieptul înainte. Măcar de aparenţă. Într-o piesă de teatru costumele fac totul. Şi costumul meu, chiar dacă e şifonat, trebuie să pară că e aşa pentru că l-am vrut puţin boţit. Trebuie să pară, pentru că eu nu-mi calc hainele niciodată. Niciodată. Niciodată să nu mai spui niciodată. Decât dacă vrei să se-ntâmple. I-am ghicit jocul. Şi-acum?

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Nota, vă rog

Îmi place să stau de vorbă. Cât mai mult, cât mai stufos şi da, dacă-mi aduci şi-o terasă sau o cafenea şmecheră în peisaj, e Nirvana. Şi-am eu o manie: locul să fie cât mai ciudat cu putinţă şi servirea ireproşabilă. Dintr-o studenţie îndepărtată, îmi aduc aminte că scrumiera trebuie schimbată la 2 ţigări stinse, dar şi că trebuie schimbată fără să fii deranjat din conversaţie. Că nota se cere cu un simplu gest, şi că meniul trebuie să sosească imediat, ca să n-ai timp să te plictiseşti.

Şi-n ordinea asta de idei, ghici cine se relaxa maiestuos săptămâna trecută, lăfăindu-se între un pahar de vorbă, ceva bun de băut şi ţigară după ţigară? Eu, cum cine? Şi se făcea că totul mergea strună. Chelneriţa - o umbră. Scrumiera schimbată la timp, comanda rapid servită, fără invadarea spaţiului propriu şi personal, ce mai, o minunăţie. Per-fect. Da' cred c-am deochiat-o. Altă explicaţie pentru întâmplarea bizară ce-a urmat, nu găsesc.

Se făcea că cer nota. Şi cum se cere nota? Cum altfel decât "nota, vă rog". Reiau: Nota, vă rog. Şi-ntârzie. Şi-ntârzie. Şi da, întârzie. Şi când se-ntoarce, se-ntoarce fără notă şi c-un mojito-n fapt. Recunosc, mai fusese mojito pe masă. Nu doar mojito, da' ăla i s-a părut ei că seamănă cu nota. Sprânceana mi s-a ridicat vizibil. N-aveam nici un dinte împotriva încă unui mojito dar, semantico-lexicologico-morfologico-fonetico vorbind, în ce limbă "nota, vă rog" seamănă cu "încă un mojito"? Sau cu "un mojito, vă rog" sau cu "un mojito"? Să repete cineva cu voce tare. Dacă găseşte vreo asemănare, rog să trimită înregistrarea, să mă lămuresc şi eu. Pentru că am făcut dup-aia exerciţii de dicţie. Am rugat mai multe persoane să spună, pe diferite voci şi tonalităţi chestia asta, da' asemănarea a întârziat să apară. M-am sacrificat cu mojito-ul respectiv. Am oferit ajutor la consumarea lui în speranţa că voi înţelege cum s-a ajuns la el. Cum de-a răsărit poponeţ pe masă. Cum de s-a metamorfozat dintr-un bon într-un pahar; şi-ncă şi plin. N-am aflat răspunsul. Întrebarea persistă. Cum?

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Din amintiri

Lapte cu biscuiţi. Sau ceai cu biscuiţi. Da' biscuiţi d'ăia penali, de Brăila, care cică erau cu miere. Mierea nu exista, da' aveai toate şansele să găseşti câte un capăt de sfoară sau câte o pietricică. Şi cine băga de seamă? Scoteai sfoara, aruncai pietricica, înjurai în gând dacă-ţi ciobeai vreun dinte, şi mestecai mai abitir. Laptele cu biscuiţi era bun mai ales dacă-l îndulceai puţin. Puţin spunea bunică-mea, să nu dau în diabet, cică. Mai mult îmi plăcea mie, pentru că nu-mi păsa de diabet şi eram în stare să mănânc zahărul cu lingura. Lapte cu biscuiţi aş mânca şi-acum; până-mi cumpăr lapte-mi trece cheful, iar biscuiţii de Brăila nu mai sunt nici tari, nici penali.

Pâine cu unt şi cu dulceaţă de vişine. Orice altă dulceaţă mă lăsa rece. Poate pentru că, de cele mai multe ori, era ori de prune, ori de caise. Dar aia de vişine era Mecca. Şi-aş fi mâncat felie după felie, neapărat cu unt, şi neapărat cu cât mai multe vişine acrişoare. La fel cum îmi plac şi clătitele. Clătitele nu-s clătite dacă nu-s cu vişine. Sunt o imitaţie ieftină, o reproducere nereuşită, un truc banal.

Lucruri minuscule. Mă bucuram la fel de mult pentru biscuiţii cu lapte, pentru o ciocolată şmecheră sau pentru un cuvânt bun. Pentru un cadou, pentru o mângâiere, pentru o zbenguială interminabilă în faţa blocului. Lucrurile care m-au fericit s-au schimbat în timp. Parţial. Sau s-au înmulţit. Şi-au ajuns să fie alea la care mă gândesc în momentul în care nu pot sau nu vreau să gândesc. Amintirile frumoase pot uneori să doară la fel de tare ca alea urâte. Sau poţi să te hrăneşti din ele. Să le trăieşti din nou, şi din nou, până când ajungi să crezi că eşti fericit; dacă altfel nu se poate...

Strânge-le pe toate. În cutii colorate, în speranţa că, la un moment dat, vei scoate capacul şi le vei da drumul din nou. Şi că nu va fi nevoie să le reîmpachetezi.

Până la următoarea amintire, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p. 88

...tu sais que
L´hiver et l´automne n´ont pu s´aimer...



Enjoy!

Ne place, da, ne place - p.87

Prima pe care am ascultat-o. O casetă albastră şi versuri de neînţeles. Doar de ghicit. Demult...



Enjoy!

O shaorma mare, vă rog - p.2

Mă intrigă o chestie: s-au înmulţit copiii. Mă, da' mulţi. Unde întorci capul, câte unu'. Ba în cărucior, ba din ăia de deja au început să meargă, ba d'ăştia de intră la şcoală. Mulţi. Invazia copiilor. Ei, şi n-ar fi asta problema. Da' odată cu copiii, s-au înmulţit graşii. Din 5, 3 sunt rotunjori, rotofei, rubiconzi; plesnind de sănătate. Roşiori în obrăjori şi cu colăcei pe burtă.

De parcă îi hrănesc ai lor cu îngrăşăminte. Să nu se anemieze mititelul. Liber la frigider, bagă-i fast-food-ul, o pâine la o masă e ideal, mănâncă pâine cu pâine şi cu pâine la desert, başca dă-i, frate, cu dulciurile până pocneşte stomacul în el, că nu-i frumos să-i refuzi nici o poftă.

Când eram copil, fiecare clasă era musai să aibă un gras. De obicei crescut de bunică. Şi dacă e bunica aia de creşte puişorul, atunci îl îmbuibă, pentru că şunculiţele sunt semn de prosperitate, şi cum să se laude la alte bunici cu un pui de Avicola? Dar era un singur gras. Acum sunt peste tot. Cred că fiecare clasă are câte un slab.

Şi pe bune că faza exasperantă e să-l văd gras şi băgând cu poftă un sandviş mare, eventual murdar de sos pe faţă, cu degetele cârnăciori şi cu burta ieşind din bluză. Parcă-l văd mârâind violent dacă încerci să-l ţii departe de mâncare. Iar mândrele mămici, posesoare a monumentului de obezitate, plângându-se că micuţul are probleme cu inima, şi cu colesterolul, ba chiar că are şi un diabet uşor. Păi, cum pana mea să fie sănătos dacă-l îmbuibi de parcă ai vrea să-l tai la Crăciun?

Visul meu: să-i adun pe toţi, să-i pun la regim şi la cules cartofi. Să-i văd după o lună cum grăsimea începe să se topească. Şi-apoi să-i pun s-alerge pe roată din aia, cum au hamsterii. Dup-asta să vedem dacă mai au probleme de sănătate şi dacă mai au curaj să se apropie prea des de frigider.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.86

De stare. De ascultat doar atunci când te regăseşti în versuri.



Enjoy!

Nervi invers - p.2

Sunt imposibilă când mă enervez. Recunosc cinstit, cu lăbuţa pe inimă că, dacă m-am enervat, mai greu discuţi cu mine. Pentru că nu mă mai opreşti din vorbit. Şi tre' să spun tot, tot, tot, până mă descarc. Nu mai încape nimeni să vorbească pe lângă mine. Tre' să-mi spun of-ul, păs-ul, ba chiar să mai fac nişte conexiuni ciudate, şi dup-aia mi-a trecut. Nu, nu uit, dar depinde şi de cât de tare m-ai călcat pe bătături; pentru că una din două: ori realizez că am exagerat şi eu şi life goes on, ori nu te mai am la inimă în vecii vecilor, amin.

Da' n-o să-nţeleg nici dacă-mi baţi un cui în cap cum vine faza aia: mă enervez pe cutare, şi-apoi toţi cu care intru în contact sunt decapitaţi. Păi, ăia n-au nici o vină. Pe bune. Canalizează-ţi nervii pe the bad guy; fă-l pilaf. Praf şi pulbere, arşice, da' lasă restul lumii să respire-n voie, pentru că nu-i vina nimănui că unu'i bătut în cap, s-a trezit cu faţa la cearşaf şi s-a gândit să-ţi facă ţie zile negre.

Plus: lasă-ţi nervii la uşă când vorbeşti cu mine. N-am nici o legătură cu dramele tale interioare, nu's eu de vină că te-ai certat cu vânzătoarea, nici că taximetristul n-a avut chef să-ţi dea rest. Varsă-ţi-i pe mine doar pe ăia de ţi i-am cauzat eu. Restul... nu prea-mi pasă pe cine-i arunci, atât timp cât nu e vorba de propria-mi persoană.

Şi da, pricep nervii. Pentru că-mi e de ajuns o scânteie pentru a izbucni. Dar am realizat că lucrurile minuscule nu merită atenţie. Nici ridurile care apar după. Aşa că încerc să-i separ pe categorii, să-i ţin departe unii de alţii, să-mi menajez bieţii neuroni pe cât posibil. Nu de alta dar, când vine vorba de nervi mari, cu motiv, n-am chef să mă transform în Little Boy. Mi-ar părea rău pentru mine.

Curiozitate: care, când, cum şi de la ce explodează?

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

La-nceput a fost de ce-ul

De ce ai umbla în şosete şi nimic mai mult la muncă? Descălţat, adică, în condiţiile în care toţi ceilalţi sunt încălţaţi? Eu merg frumos; asfalt, asfalt, praf, macadam, a, uite, un câine tocmai a utilizat wc-ul public şi n-a astupat, ocolesc delicat, asfalt, praf, macadam, muncă. Da' poate că unii nu ocolesc atât de delicat. Poate unii calcă direct, ajung la muncă şi da, aduc tot wc-ul câinesc după ei. Şi tu, cu şoseţelele tale albe, te pendulezi prin birou, şi aduni toate rămăşiţele lăsate de talpa altora. Sau poate că n-a călcat nimeni în nimic, da' tot nu-i ca şi cum s-ar fi scăldat în spirt şi şi-ar fi dat foc înainte de a intra în birou. Şi, repet, tu aduni tot...

De ce te-ai plânge în public, unora care-ţi sunt simpli colegi, de ce probleme ai tu acasă? Da' d'alea, cu amănunte, şi chestii intime, şi hotărâri care nu-s luate încă, da' nu ştii ce să faci, da' parcă ai divorţa, da' totuşi parcă ai rămâne însărcinată, da' nu ştii ce să faci, şi pe bune că ştiu că ai două nume, dar pe-al doilea n-am ţinut niciodată să-l ştiu, deci îmi eşti complet străin şi nu, nu pricep ce vrei de la mine. Stai departe, nu mai zice nimic, ce ţi-a căşunat pe mine şi, mai ales, de când s-a apucat tata de gătit?

De ce ţi-ai pune pantaloni scurţi, scurţi de tot, şi-ai lăsa celulita să tremure fericită la vedere? Celulită, zic? Poporul, continentul, universul celulitic din dotare. Tremură, şi-i multă, dizgraţioasă şi de-a dreptul oripilantă. Preferam să te văd neepilată, cu părul de pe picioare făcut codiţe sau dread-uri; am oroare de femeile cu părul picioral la vedere, dar sunt în stare să-mi sacrific această manie, pentru a nu mai vedea marea gelatinoasă de sub marginea pantalonilor tăi minidimensionaţi.

Şi mai sunt multe "de ce"-uri; asta-i doar încălzirea. Liniştea de dinaintea furtunii. De ce-urile prime. Avanpremiera.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Vedete de carton

Am o problemă cât se poate de reală cu playback-ul. Mi se înceţoşează privirea, mi se zbate sistematic ochiul, îmi simt zgâriat creierul. Adică de ce să te ţii de-un microfon şi să te zbânţui artistic, în timp ce caseta cântă în locul tău? Stai, frate, pe scaun; dă afirmativ din cap, zâmbeşte, împupilează-te cu prezentatorul, da' lasă zbânţuiala pentru momentul în care te ţine chiar să pui voce pe zbânţuiala aia.

Nu, că pleibechiştii nu se simt întregi dacă nu adaugă şi puţin teatru. Dacă tot nu-i ţine vocea, măcar să demonstreze cât de bine pot juca ei mim. Amestec de feţe scremute, durere şi pasiune, câte unul încearcă să deseneze câte o notă mai înaltă. Ba mai uită un vers, ba o iau înainte, ba parcă trebuia caseta aia să cânte mai repede. Patetic. Mai nasol decât eu cântând la spray-ul lu' doamna mamă "Fotoliul din odaie", pe când aveam vreo 5 ani.

Şi ochii la cameră tot timpul. De parcă încearcă să te convingă: nu, eu de fapt cânt, caseta din spate e doar aşa, pentru că nu i-am convins să mă lase să demonstrez justa mea valoare. Le era teamă că dacă bag un alto, se sparg geamurile. E pentru siguranţa lor. Nu vezi ce mirobolant recit? Da, da, aia-i vocea mea, deci clar sunt artist. Uite-te-n ochii mei, şi-o să ştii asta. Şi pot să-ţi arăt câtă suferinţă zace-n versurile pe care le cânt. Nu, nu-s constipat, aşa redau eu durerea. Ah, ce dificilă e nota asta; aaaahhhh, câtă pasiune; AAAAAAAAHHHHHHH, cât patos!

Spun cu lăbuţa dusă pios la inimă: când o să-i văd pe ăia de la Rammmstein că fac playback, o să-mi pun o pungă-n cap, o să-mi fac mea culpa, şi-o să recunosc toate "talentele" care nu pot duce o melodie fără acoperire. Până atunci... hai să nu ne mai dăm cu fundul de pământ susţinând că suntem tari, şi scoatem albume pe bandă rulantă, şi suntem vedete doar pentru că ne căznim şi ne opintim să se pupe figura cu ce cântă caseta.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Superstiţia zilei - p.2

Marţi, 13. Care se pare că e mai puternic decât vineri 13. Nu se ştie exact din ce motiv. Dar azi cică-s 3 ceasuri rele. De 3 ori a sunat telefonul azi dimineaţă, în timp ce-mi făceam regalul somn de frumuseţe. Se pune?

30 de minute am aşteptat să se încălzească apa. Trei chibrituri am folosit pentru a aprinde aragazul. Trei bluze am schimbat, înainte de o găsi pe aia perfectă. Trei ţigări la cafea. Trei datorii de plătit. Trei melodii vreau s-ascult înainte de a pleca.

Sper să nu mă împiedic de trei ori. Să nu se repete a treia oară. Să nu mă lovească trei maşini. Să nu dau de trei ori restart la comp. Să treacă încă un marţi 13, fără alea 3 ceasuri rele. Nu de alta, da' încerc să scap de orice superstiţii. Să las doar realitatea, şi ce nu se poate explica să rămână inexplicabil, şi-atât.

Da' spun cu lăbuţa pe inimă că mă roade o curiozitate: cine în ce superstiţii crede? Crezut din ăla, total şi care se mai şi adevereşte.

Pân' la următoarea curiozitate, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.85

Bad girl drunk by six
Kissing some kind stranger's lips
Smoke too many cigarettes today
I'm not happy, I'm not happy



Enjoy!

Se cheamă altfel

Mie rar mi-e dor, şi de puţine persoane. O mână-mi ajunge să le număr. C-aşa-s eu contruită. Cât de ciudat ar suna, nici de frate-miu nu mi-e dor, şi au trecut mai bine de 10 ani de când nu l-am văzut. Defect de construcţie. Da' acu' mi-e dor de cineva anume. Şi nu, nu-i vorba de dulcegării; nici măcar de tente romantice. Mi-e dor de cineva care nu mai e; decât în orice amintire din ultimii ani.

Colete gigant, trimise într-o studenţie îndepărtată. Atât de mari, că mai aveam puţin şi făceam hernie. Dar erau în coletele alea tot felul de minunăţii: clătite, şi ciocolată, şi mâncare bună, de care nu mai văzuse sufletul meu de la coletul anterior, şi ascunşi bine, bine de tot, bani pentru zile negre. Discuţii interminabile dis-de-dimineaţă, înainte de cafea, după care mă simţeam mai bine, şi aveam din nou încredere că, într-un fel sau altul, o să fie bine. Încurajări mai mult sau mai puţin subtile şi cuvinte calde pentru care n-am apucat să-ţi mulţumesc. Alianţa noastră secretă pe care-mi cer scuze c-am divulgat-o, dar nu se putea altfel.
Ritualul cu "sieg heil" pentru care ne făceam probleme că o să fim privite drept asociaţie secretă. Miau-miau la care răspundeai ham-ham. Nici după atâţia ani n-am renunţat total să vorbesc cu "dumneavoastră"; decât din când în când, şi-acum. Cadourile cu sau fără ocazie şi luptele teribile pentru care dă prima cadoul. Daps, cadourile imense şi diversificate şi tot felul de chestiuţe la care ne bucuram teribil; şi când dădeam, şi când primeam. Planurile diabolice de a lua cine ştie ce minunăţie de pe net, şi totul pus la punct cu grijă, să fie top-secret până la momentul cadorisirii. Pufoşii de culori diferite care da, se spală al naibii de greu, da's nişte pijamale atât de şmechere că doar în ele stau iarna. Nopţi pierdute pe youtube, cu dedicaţii de corazon, cu melodii descoperite nu ştiu nici acum cum, dar care mă lăsau mască şi cu d'alea din 1900 toamna, dar care ne plăceau teribil. Jocuri instalate pe fugă, pe care nu le mai joacă nimeni acum. Pozele cu pisici, enorme ca număr şi bancurile pe care le ştiam deja, dar de care râdeam ca şi cum le-aş fi auzit prima dată.

Ani în care am crescut, în care m-am bucurat şi-am plâns, în care ştiam c-o să deschizi uşa. Şi ultimile cuvinte, scrise crud pe-o cruce. Şi-mi place să cred că eşti în concediu. Unul prelungit, în care n-ai telefonul la tine, şi-n care vrei să te relaxezi în timp ce mai găsesc încă o melodie. Şi-ncă una, şi-n care adun poveşti de spus dimineaţa, înainte de cafea.

Pân' la următoarea noapte pe youtube, la bună vedere!

Aşa grăit-a guru-ul - p.7

Mă rog în fiecare seară. Unui dumnezeu despre a cărui existenţă nu ştiu nimic. Fac combinaţii şi promisiuni, încerc să-i câştig bunăvoinţa şi dimineaţa văd că totul e în van. Am încetat să mai numesc lucrurile pe care le cer. Dacă tot e atotputernic şi atotştiitor, atunci ştie clar ce vreau, fără să mai fie nevoie să-i spun. Şi dacă i-aş spune, ar putea fi într-atât de sadic încât să facă exact invers, nu? Aşa că-l las în pace.

Există fraze pe care le-am ţinut minte. Că rugăciunea e o mantră, şi nimic mai mult. Aşa că folosesc fraza asta pentru a uita altele. Altele care nu-s nici bune, nici frumoase, nici de adus aminte. Alte fraze, alte gesturi, alte momente. Şi-n noaptea mea există cutii create de mine, pe care le sigilez conştiincios şi le aşez, una peste cealaltă, în aşa fel încât să nu le mai pot deschide niciodată. Să nu mai iasă nimic din ele, să rămână veşnic îngropate.

Iertarea nu vine din uitare. Şi minunile nu există decât în filme. Dacă vrei să redevii tu nu-i nevoie de nici un Manitu; ai nevoie de cineva care să-ţi dea impulsul. Care să te trezească şi să-ţi spună că, la fel ca visele, rugăciunile dispar odată cu noaptea. Şi că, la fel ca noaptea, revin fără oprire. Şi că niciodată punctul nu înseamnă sfârşit; există mereu o literă mare după.

Fără sens. Doar o mantră.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Cu noaptea-n cap

Nu-i secret faptul că dorm mult. Bine, nu atât de mult, da' până târziu. Adică, înainte de măcar 12, n-ai nici o şansă să te înţelegi cu mine. Răspund monosilabic, mai mult mârâit, ba chiar am şi-un canin scos fioros la înaintare. Ferească sfântul să fie ceva grav şi vital; oricum trebuie să-mi mai spui o dată despre ce era vorba, după cafea.

Ei, şi cum copilul vecin nu m-a mai deranjat în ultimul timp, mai că am respirat uşurată. Mai că mi-am putut face somnul de frumuseţe în linişte şi pace. Până la un punct. Îi ştii pe ăia de se scoală cu noaptea în cap? Şi au impresia că dacă ei se scoală de cum se crăcănează de ziuă, clar toată lumea face la fel? Despre ei e vorba azi.

Dacă s-ar trezi şi şi-ar vedea frumos de ale lor, n-aş avea nimic. Da' nu, că vezi tu, că ei trebuie să dea de ştire tuturor că au făcut ochi. Şi cum în vizită nu-şi permit să vină, sau n-au motiv destul de bun pentru o asemenea acţiune, PAC! mâna pe telefon, şi dă-i şi sună. Cu sau fără motiv, repet. Dacă n-au, inventează în momentul în care ai făcut imprudenţa de a răspunde. Şi cum să nu răspund, pentru că mă gândesc că, dacă-mi deranjează regalul somn, tre' să fie ceva important. Da' de unde, că doar voia să mă-ntrebe de sănătate. Şi-nchid bătând mărunţel din buze, mă corcolesc mai bine-ntre cerşafuri, şi-mi continui aventura. Sper. Şi sper degeaba, pentru că da, sună din nou telefonul. Altul care n-are somn la ora 10 dimineaţa. Şi-i închid şi ăstuia; de trei ori mi-a sunat azi. Trei persoane au avut cinstea de a mă auzi bâiguind ceva de-a dreptul ilizibil. Habar n-am cine ce a vrut. Nu funcţionez, nu-mi merg rotiţele, n-am treabă. Dar nu, n-au înţeles încă acest lucru.

Mă-ntreb eu aşa, e atât de greu să-ţi intre în cap că mă trezesc după 12-12.30? De ani de zile fac asta; până şi câinele lu' Pavlov a învăţat mai rapid. Da' dacă ai impresia că un câine e mai deştept ca tine, continuă să suni. Aceeaşi voce cristalină te va întâmpina, şi-acelaşi chef neegalat de schimbat banalităţi cu noaptea-n cap. Aceeaşi eu care nu sunt eu până după cafea. Deci sună. Nu-i absolut nici o problemă că-mi întrerupi somnul. Nici prin gând să-ţi treacă că m-ai deranja. Nooo, dimpotrivă, îmi face o neţărmuită plăcere să dorm fragmentat. Ador acest lucru. E idealul meu în viaţă. Sună-mă la 6 dimineaţa, ca să-mi faci viaţa mai frumoasă, te rog.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Mania persecuţiei

Ştii când vorbeşti despre orice, şi-ţi laşi limba slobodă, şi vorbeşti, vorbeşti, vorbeşti? Ba chiar îţi mai scapă şi vreo două cuvinte nu prea măgulitoare despre subiectul cu pricina, da' nu ai de ce să-ţi faci griji, chit că eşti în public, pentru că da, povesteşti despre nenorocitul ăla care te-a lovit atunci, pe stradă, şi, mamă, ce te enervează, şi-ţi vine să-l strângi de gât, şi noroc că a scăpat uşor, rătăcindu-se în mulţime. Da, e vorba despre o persoană total neprezentă la discuţie, dar care te-a enervat teribil. Clar tre' să fi trecut prin asta.

Până aici, nimic ieşit din comun. Da' ce te faci dacă se trezeşte cutare, prezent din neutralitate, care are impresia că e vorba despre el? Că pe el îl faci cu ou şi cu oţet? Ce te faci dacă, din nefericire totală, pe lângă tine există persoane care suferă de mania persecuţiei? Şi nu aşa, lejer, ci din aia cronică, pentru care singurul remediu ar fi o medicaţie bogată şi variată, care să-i liniştească porumbeii. Ce te faci atunci, întreb?

Pentru că da, există şi d'ăştia de se cred buricul pământului, care au impresia că toată lumea cloceşte o conspiraţie împotriva lor, că tot ce se spune, se spune despre ei. Că dacă ai luat un pahar cu apă e ca să-i stropeşti pe neve; dacă te-ai mutat mai la stânga, e ca să le iei lumina; ai ţipat, clar ai ţipat la ei; faci hai, de ei faci hai, indubitabil, şi lista poate continua cu mii de exemple. Nu de alta, da' mania e mare, nebunia la fel.

Şi pe bune, înţeleg că ai impresia că toată lumea are un dinte împotriva ta. Pe undeva, s-ar putea chiar să ai dreptate. Da' asta nu înseamnă că fiecare secundă mi-o petrec gândindu-mă ce să-ţi mai fac nasol; nu fiecare moment mi-e umplut de imaginea ta, nu, chiar nu dau doi bani pe tine, şi ai putea la fel de bine să dispari din peisaj; n-aş suferi, ba chiar spun drept, nu mi-aş da seama decât foarte târziu. Pentru că, în ciuda faptului că te crezi miezul, newsflah! Nu eşti. Ştiu că te vei enerva teribil, şi-ţi vei muşca pumnii, şi-ţi vei smulge părul din cap de disperare, dar asta e. Obişnuieşte-te cu gândul. Dacă vorbesc de nebunie şi paranoia, nu e vorba de tine; iar dacă spun că miroase urât, pe bune că nu sugerez că tu ai emana mirosul. E o constatare, şi-atât. Când o să mă iau de tine vei simţi acut, prin toată pătura subtilităţii. Altminteri nu, nu vorbesc despre tine. Şi dacă nebunia mea se loveşte de paranoia ta, e pură întâmplare; în nici un caz premeditare.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Blonda şi neuronul

Eu nu l-am văzut pe Larry King promovând imaginea de blondă proastă, care să prezinte alături de el şi să dea replici stupide, spre deliciul publicului dresat. Publicul care bate din palme când se ridică pancarta cu "aplauze" şi care râde la comandă. Nici pe Oprah. Nici pe Ellen. Nici pe Jerry Springer. Şi nici pe nimeni din afară de altfel, indiferent de nivelul mediu de inteligenţă al publicului.

Da' nu, că dacă n-au ei, tre' să fim noi deschizători de drumuri. Şi-aşa apare blonda lungă-n picioare, siliconată sau natural dotată şi c-un singur neuron. Rol sau nu, asta chiar nu mai contează pentru că, timp de o oră, n-are decât un neuron. Şi se lasă cu d'alea: glume răsuflate, fileu forţat, hai să râdem de ea că uite, mă, ce proastă-i, râdeţi şi voi de ea, muhahahaha, mamă ce stupidă poate fi, se cunoaşte că-i blondă, uite cum, prin comparaţie, arătăm cu toţii mai deştepţi, şi uite cum se umple golul ăla în care n-aş şti ce să spun, blonda-mi salvează fundul spunând o inepţie, hahahaha, ce inspirat am fost când mi-am adus asistentă să-mi ridice replicile şi să-mi contureze imaginea de doct şi cult şi geniu.

Pe bune, de ce ai băga umplutură? Şi ce e aşa amuzant la una care se face că nu ştie unde-i Atlanticul? Care face ochii mari când aude ampulă, care face pe Barbie de România şi care da, arată bine, da' n-are nici în clin, nici în mânecă cu subiectul? Înţeleg eu că sexul se vinde, da' pentru asta există canale speciale; mult mai interesante decât pseudo-sexo-culturo-politica mondenă.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Simşi

Viaţa este acel hăţiş de întâmplări şi sentimente contradictorii care te aduc la un moment dat în punctul în care... bla-bla-blauri d'astea, de le auzi prin filmele americane, la care pică toate găinile şi au impresia că l-au prins pe Schopenhauer de-un picior. Mă rog, n-am de gând să caut definiţia vieţii, pentru simplul motiv că îmi dau interesul s-o trăiesc; haotic pentru unii, de neînţeles pentru alţii, a mea de dimineaţă până seara; sau de la 12 la când îmi cade cornu' în pernă.

Da' nu, că vezi tu că e unii pentru care nu există "viaţa lor"; adică da, se trezesc ca mine şi ca tine, şi dup-aia spaţiul ăla dintre cafea şi pernă e umplut de viaţa virtuală. Nu de viaţa altora în stilul în care mor de grija ta; nu, că aia deja e arhifumată. Nu, frate. Viaţa virtuală e ultima găselniţă în materie de înlocuitor de viaţă proprie şi personală.

Dacă vrei să vezi panică originală, d'aia de necesită respirat în pungă şi smuls de păr din cap, lansează doar zvonul că se taie netul pentru 12 ore. Smurd-ul va avea mai mult de muncă, rata sinuciderilor va atinge nivel record şi da, ăla de-l vezi alergând dezbrăcat prin centru, cu mouse-ul legat de gât, e ăla de nu poate trăi fără net. Şi spun aşa: discuţii interminabile la o bere, cumpărat de chestii, râs, mâncat, dormit, băut o cafea, scărpinat după ureche; şi de-abia dup-aia, undeva jos de tot, viaţa virtuală. Pentru că, oricât ar fi de bogată în "evenimente", aia nu-i viaţă. Second life sau Sims, tot aia. Nu trăieşti dacă stai cu ochii lipiţi de monitor; trăiesc circuitele, şi hard-ul, şi creşte Electrica, da' atât. Şi nici viu nu te văd, după nopţi întregi ţintuit de scaun, tras la faţă şi da, ştiind tot ce mişcă on-line, dar habar n-având că între două nivele s-au schimbat anotimpurile.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.84

You hide your sadness behind your smile
And you keep your lost heartbreaks...



Enjoy!

Lauda de sine

Sunt cea mai fascinantă, cea mai bestială, cea mai cea, ză best, winner, da shit. Asta merge mereu ca autoironie. Dacă ai cu cine, dacă prinzi persoanele care apreciază mişto-ul fără limite şi da, dacă se face cu rândul; dacă e reciproc, adică. Pentru că mi se pare şmecher de-a dreptul să n-ai probleme să se facă hai de tine şi să ţii la replici la fileu.

Da' nu înţeleg faza ailaltă: când te autodeclari ză best la modul cel mai serios. Când îţi faci tu, ţie, reclamă. Când ţi-au murit toţi lăudătorii. Pe bune, există o alee în cimitir, ocupată doar de lăudătorii tăi. Şi cum e obiceiul creştinesc de a face pomeni, le preiei sarcina, şi te lauzi tu pe tine. Şi dai sfară-n ţară despre cât de tare eşti, despre cum ai făcut şi-ai dres şi-ai croşetat.

Nu, pe bune, de ce? Singura reacţie e că-mi vine să casc. Să mă întorc de pe-o parte pe alta şi da, să te dau sistematic cu capul de tastatură, cu dinţii de calorifer, cu figura de cel mai zgrumţuros zid de granit care există. Pentru că, dacă eşti atât de bun pe cât zici, lasă-mă să mă conving. Lasă-mă să ajung singură la concluzia pe care o ţipi în patru zări, dă-mi voie să-mi construiesc sentimentul de "chapeau". Altminteri, tot ce zici e apă de ploaie. Chit că da, ai terminat liceu şi facultă şi master şi doctorat cu zece pe linie; chit că ai cele 7 burse în aşteptare; chit că spui că ai descoperit remediul pentru reumatism. Dă-mi voie să simt eu că te ridici la înălţimea chestiilor ălora. Pentru că nici un 10 pe linie nu-mi garantează că nu eşti prost de mori; şi că ceea ce ţi se pare că ai făcut, nu-i de fapt un vis de noapte.

În ordinea asta de idei: ai de gând să-mi faci capul mare cu ce ai făcut, stânga-mprejur; adio şi la gară. Ne auzim când înveţi să faci mişto de ceea ce n-ai făcut. Apreciez mai mult un umor alambicat decât un perete căptuşit cu diplome.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Super Blog 2011

Anul trecut a fost încălzirea pentru mine. Anul ăsta, Super Blog 2011.



Şi da, particip din nou. De dragul competiţiei.

Pân' la începerea concursului, la bună vedere!

Gânduleţ de vinerică

O ziulică bunicică începe cu o cafeluţă în căniţa preferată şi-o ţigărică, două, trei, fumate pe nerăsuflate. Un duşuleţ, mâncărică la pisicuţe, ascultat câteva melodioare pentru sufleţelul meu, căutat hăinuţe, ales pantofiorii şi sunt gata pentru mers la jobuleţ.

De cele mai multe ori, merg per pedes; sunt într-adevăr şi zilişoarele în care iau un taxişor, dar depinde de chefuleţ şi de vremică. Posibil să-mi cumpăr păpică, pe care dau bănuţii câştigaţi cu greu la firmulica la care lucrez. Aici mă aşteaptă zâmbitori coleguţii; locuşorul meu e păstrat cu sfinţenie. În pauzică fumez alte ţigărele, bem ceiuţuri şi vorbim despre subiecţele diverse. Din când în când îmi fac nervişori. Glumiţele sunt la ordinea zilei. Mouse-ulicii merg strună, uşiţele nu scârţâie, scăunelele sunt comoduţe, ferestruicile mărişoare, lăsând luminiţa să ne scalde în voie chipuşoarele încântate de alte 8 ore de munculiţă.

Când ajung acăsică, posibil să beau o bericică. Dacă ieş în orăşel, pot mânca o piţulică şi bea un cockeiluţ. Există diverse chestiuţe pe care le poţi mânca: sandvişuţuri, peştişori, cartofei, brânzică, sălămel, şi câte şi mai câte. Am multe locuşoare preferate. Prietenişorii şi amicuţii beau şi ei; se bucură şi bat din pălmiţe. Serişoara se termină frumuşel.

Dorm pe perniţă, mă-nvelesc cu păturica, am coşmăruţe sau visuleţe frumuşele. Şi-apoi o iau de la căpeţel. Cu chestiuţele diferite, cu toate evenimentuţele micuţe sau mărişoare care dau diversitate vieţişoarei.

-----

Mă enervează diminutivele. Sânge pe pereţi şi tortură maximă. Mi se strepezesc dinţii. Şi da, am o problemă cu anumite persoane care folosesc doar diminutive. Pentru că li se pare că-s drăguţe şi lovable. Newsflah! Diminutivele în exces dăunează grav neuronilor. Şi da, pari sincer puţin retardat dacă faci abuz de ele. Dar, na, e alegerea ta....

Pân' la următoarele diminutive, la bună vedere!

Toamna se numără bobocii

N-am scăpat de ideea că vara înseamnă vacanţă şi toamna - începutul şcolii. Cu toate că nu mai am demult parte de vacanţe, ci doar de concedii aprobate regulamentar, cu cerere semnată şi ştampilată. Când aud că vine toamna, am o strângere de inimă. Asta înseamnă încă un an trecut; un pas înainte către frig; zile ploioase şi nopţi reci.

Şi chiar dacă şcoala începea la 15 septembrie, 1 era preambulul. Cumpărat de caiete, căutat geanta perfectă, goana după manuale. Şi-am prins şi moda coperţilor la caiet, şi pe cea a etichetelor lipite şi caligrafiate. Un set de etichete era nebunie curată. Alea de-mi plăceau mai mult ajungeau direct pe caietul de română sau de franceză; alea care nu mă dădeau pe spate - matematică, chimie, fizică. Era o ordine în toate. Mă chinuia ideea că renunţ la vacanţă pentru lecţii, teze, sculat dimineaţa, da'-mi plăcea să bibilesc rechizite.

Nu m-a dat niciodată pe spate faza aia cu "toamna e cel mai bogat anotimp". Aş fi renunţat la toate bogăţiile ei pentru măcar încă o lună de vară. Pentru că vara mi-a părut mereu mai veselă; toamna - începutul tristeţii. Şi nu tristeţe cu motiv; din aia de-ţi vine să te iei în braţe, da' nu ştii nici tu de ce, şi-ţi vine să te ghemuieşti în pat, şi să stai acolo măcar până-n noiembrie.

Toamna îl înţeleg pe Bacovia; toamna mă simt Bacovia. Şi bine că măcar 1 asta e soare. Asta înseamnă că pot spera la prelungiri de vară şi, poate, la o toamnă fără dorinţa de gălbenuş. Pentru că nu, nu mai merg la şcoală, da' asta nu înseamnă că nu mai am vise cu lucrări de control. Şi nici că lucrările alea de control nu există cu adevărat; doar că toamna îmi dă impresia că-s mereu nepregătită. Pentru că nu-s la un obiect anume. Îs lucrări serioase, din lecţii de supravieţuire.

Pân' la următoarea toamnă, la bună vedere!