Ne place, da, ne place - p. 28

Versurile mi se par geniale. Ascultă-le cu atenţie. Şi încă o dată, şi încă o dată, până când le înveţi pe de rost; până când ajung parte din tine...




Enjoy!

De ce nu vreau roboţei

De obicei oamenii mă enervează. Sau scriu despre ceea ce mă enervează la ei. Despre ce m-a călcat pe ficaţi, despre tarele lor, despre cei care au reuşit să mă streseze în aşa hal încât să mi-i imaginez la proţap.

Azi... azi e o nouă zi. Nu, nu una care să devină obişnuinţă. Una în care se poate vorbi şi despre cât de faini pot fi unii oameni. Să spunem că e una fără măşti, sau cu toate măştile puse una peste alta.

Nu, nu sunt un fan al umanităţii; da' dacă mâine când mă trezesc în loc de oameni aş vedea roboţei, pe bune că mi-ar părea rău. Pentru că oricât de perfect, şi de corect, şi de curat ar face roboţeii lucrurile, există câteva chestii pe care nu le-aş schimba la oameni; în anumite momente.

Şi s-o luăm metodic... Oamenii pot iubi. Da, ştiu, poate sună ciudat. Dar chiar pot face asta. Chiar dacă ştii că poate durea ca naiba, chiar dacă poţi să ţi-o iei în freză atât de rău încât să nu ştii ce te-a lovit, chiar dacă te face să stai ore-n şir să te uiţi în gol, să nu-ţi mai trebuiască nimic, să simţi că mai ai puţin şi mori dacă se termină, tot te rişti. Şi, când îţi revii, o iei de la capăt. Mai abitir, mai încrâncenat decât la început.

Poate să-ţi pese. De câini, de ăla de-a făcut criză de epilepsie în mijlocul străzii, de jucăriile din copilărie. Poţi să te legi de orice, poţi să arăţi că-ţi pasă, că nu eşti indiferent total, că există chestii care te scot din impasibilitatea caracteristică, pentru a te face să reacţionezi. Şi ce-i mai ciudat e că niciodată nu ştii cum vei reacţiona când o vei face.

Pot face chestii la care mie mi se ridică părul. Pot să se ridice şi să-ţi ofere-n cor ultimul omagiu; pot să te ducă-n spate dacă te-ai rănit, şi pică bombe, şi nu contează că doare, da' nu te lasă-n urmă; pot să decidă că "don't ask, don't tell" trebuie eliminată; pot să sară-n locul tău în faţa maşinii; pot să se gândească la tine, chiar dacă te cunosc mai mult nu; îţi pot oferi o bomboană ca să nu mai plângi; pot să facă scut uman în faţa ta dacă vrei să ajungi la clinică; pot solidariza cu tine, chiar dacă ar fi mai uşor să te desfiinţeze; pot să-ţi zâmbească în momentul în care ai nevoie de chestia asta; pot vorbi ore-n şir cu tine doar pentru a te face să te simţi mai bine; pot să te ia de mână şi să-ţi spună că va fi ok; pot încerca să schimbe lumea; pot avea încredere în tine, chiar şi atunci când tu ţi-ai pierdut-o; pot decide că nu e corect şi să încerce să corecteze; pot să-ţi doneze rinichiul de care ai nevoie, chiar şi după ce au murit; pot să ţi-l doneze chiar dacă ştiu că asta i-ar omorî; pot să te ridice când eşti la pământ; pot să te iubească, chiar dacă nu-i iubeşti; te pot face să-i iubeşti; pot. Multe.

Trebuie să şi vrea dar, când vor, pot cam orice. Şi da, pot să şi strice, pot să şi distrugă, pot şi să te facă să te simţi mai bas decât eşti deja. Dar nici un roboţel n-ar putea să facă nici măcar chestia asta.

Nu, nu mi-a picat nici un meteorit în cap. Nu, n-am trecut de partea zen a baricadei. Dar, uneori, mai trebuie să spui şi ce pot face bun, nu doar ceea ce fac rău.

Şi-şi pot depăşi limitele. Limite despre care li s-a spus toată viaţa că nu pot fi trecute. Sau limite pe care şi le-au impus, dar de care s-au săturat. Pot să zboare, să meargă pe apă, să te facă să rămâi cu gura căscată, pentru că limitele tale proprii şi personale ţipă din toţi plămânii că tu nu poţi aia.

Pentru că despre partea "psihicoafectivoemoţională" a lor fiecare află prin exemplul propriu şi personal, şi pentru că n-am cum mai mult decât prin cuvinte demonstra că oamenii pot fi şi mai mult decât super faini, vedeţi măcar partea fizică a demonstraţiei; da' pe bune că, pentru a face toate chestiile alea, îţi pui şi psihicul la contribuţie. Eu, una, am rămas fără cuvinte.

Să plouă cu lepşe

Am rămas datoare cu câteva lepşe... Azi, două dintre ele:P

1. Daniel mă pune să sintetizez chestiile de care mi-e dor. Şi-i greu, da' să-ncercăm...

Mi-e dor de momentul în care totul era mai puţin complicat, când era ok, de "big shots" şi de chestiile mărunte care mă făceau să zâmbesc.

De Basta şi de Gri.

Şi-atât.

2. Miss Sunshine vrea să ştie mai multe. Să vedem cât de onorabil mă pot descurca...
- eşti într-o situaţie unde drepturile individului nu există. Trebuie să alegi între Umilinţă şi Bătaie. Ce alegi şi de ce?
Bătaie. Nu-mi place umilinţa nici pe mine, nici pe alţii.

- 3 + 4 = 5 este posibil?
Dacă ai făcut matematică aşa cum am făcut eu, de ce nu?

- Dacă cineva mâine îţi pune pe masă 1 milion de euro şi îţi spune să omori pe cel mai bun prieten, ai face-o?
Nu. Banii se fac, nu-s printre priorităţile mele.

- Spui întotdeauna adevărul?
Încerc. Şi dacă chiar nu poate fi spus, prefer să tac.

- Eşti la un pas să îţi realizezi cel mai mare vis al tău. Pentru a reuşi, trebuie să faci un compromis pe care, în mod normal, nu l-ai face. De reţinut e că, de nu faci acel compromis, s-a zis cu visul tău pentru todeauna. Ce faci?
Compromis, dacă într-adevăr e vorba de visul meu.

- Ai inşelat, furat vreodată?
Zarzărele din copilărie se pun? Şi schimbul cu surprize?

- Ţi s-a făcut vreodată o observaţie negativă în pat?
De ce ar interesa pe cineva chestia asta?

- Eşti în situaţia de a decide într-o situaţie fără ieşire. Trebuie să ordoni moartea unui milion de oameni pentru a salva alţi 5 miliarde. Dacă nu-i sacrifici pe cei 1 milion, atunci vor muri toţi. Care e decizia ta?
Cine mi-ar da mie puterea de a decide chestia asta? Să mă văd acolo, şi mai discutăm...

- Ce aplicaţie/formulă matematică ne poate da răspunsul =123456789?
Habar n-am.

- Pentru ce suma ţi-ai închiria timp de o săptămâna partenera?
Pe nici o sumă.

- Dacă nu ai avea ce mânca, ai da în cap cuiva?
Doar dacă mi se pare destul de apetisant pentru a fi pus la proţap. Altminteri, rămân pe alimentele tradiţionale.

- Când ai făcut ultima oara sex şi cu cine?
Şi, din nou, de ce ar interesa pe cineva asta?

- Dacă ai fi Dumnezeu pentru o zi, care ar primele 7 lucruri pe care le-ai face?
Lobotomie gratuită şi obligatorie pentru unele persoane; maşini cu două pedale; tinereţe fără bătrâneţe...Mă simt ca la Miss Univers. Normal că aş rezolva, în primul rând chestiile care mă afectează pe mine...

- Dai bani la cerşetori?
Dacă-mi place faţa lor şi nu mă trag de mânecă.

- Mâine e sfârşitul lumii. Ai 24 de ore la dipoziţie. Ce ai face în aceste 24 de ore?
Pahar de vorbă.

- Într-o zi te sună cineva şi îţi spune că ştie cel mai groaznic secret al tău. Dacă nu-i dai ce şi cât vrea, va spune tuturor. Dacă s-ar afla, acel secret ar distruge tot ce ai clădit, ai pierde totul. Ce vei face în continuare?
Vânat, găsit, distrus.
Sau, varianta mai paşnică, n-are decât să spună. N-am secrete atât de groaznice.

Am scurtat-o în mod evident. Sper să nu se supere nimeni. Ca de obicei, pe bază de autoservire.

Mini adaptor

Prima problemă care mi-a sărit în ochi când am auzit de adaptorul wireless USB EW-7811Un a fost că e extraordinar de mic. Adică mic, mic de tot. „De ce problemă?” or să întrebe sprâncenele ridicate. Pentru că, la fel ca orice posesor de mâţă care se respectă, ştiu că lucrurile mici le înnebunesc. Dacă au văzut un şurub, o gâză, sau orice altceva mic, intră în transă. Se transformă, nu mai poţi discuta cu ele, nu mai ai ce face decât să te chinui să salvezi chestia minusculă din ghearele necruţătoare ale prădătorului.



Deci, presupunând că mi-aş pune-n gând să folosesc sus-numitul adaptor wireless, prima chestie pe care ar trebui s-o fac ar fi să-l ascund cât mai bine de tigrul care hiberează în interiorul mâţei mele. Bun, o să spuneţi, da’ poţi să-l înfigi cu încredere într-un port USB şi să uiţi de el. Destul de corect, da’ ar trebui mai întâi să-mi leg pisica la ochi, pentru a nu vedea unde ascund „inamicul”. Sau să aştept să plece prin vecini, şi-apoi pe furiş să-i prezint adaptorului noua lui casă.




Şi-acum, pentru că am reuşit să-l ascund, pot uita fericită de el, pentru că, la cât e de mic, nici nu-i greu să uiţi că-l ai prin preajmă. Ce face micuţul? Suportă rate de transfer de date de până la 150Mbps, atunci când este conectat la un device wireless 802.11n, fiind de 3 ori mai rapid decât o conexiune obişnuita 11g. Cu alte cuvinte, reţeaua mea va merge atât de rapid, că n-o să ştiu nici ce-a păţit, nici de unde vine minunea. Plus că-mi va oferi o rază de acţiune de vreo 3 ori mai mare, iar dacă mă decid să-mi iau, până la urmă, laptop, îl voi putea folosi fără grijă; n-are cum să se strice adaptorul, pentru că e atât de ascuns, încât e protejat; ca un melc în cochilie.

Aş putea să vă povestesc multe: cum am ajuns pe o planetă necunoscută, dintr-un univers solar necunoscut, şi adaptorul m-a ajutat să comunic cu familia mea de pe pământ; cum m-am folosit de-o gaură neagră, pentru a călători din prezent în viitor, şi să vezi minune! Adaptorul mergea fără nici o problemă! Cum mergeam eu prin deşert, fără apă, fără speranţă de salvare şi, datorită adaptorului magic, am prins semnal şi reţea şi-am fost găsită, pe jumătate moartă, dar cu micuţul strâns în pumn pentru că, de, nu puteam renunţa la el. Mai am şi alte scenarii. Da’ pe bune acu’. N-am nici o afinitate pentru SF.

Ce m-a încântat a fost că protejează mediul, consumând energie mai puţină; că cică e atât de deştept, încât ajustează automat puterea de transmisie în funcţie de distanţa pe care transmite şi de încărcarea CPU, pentru a reduce consumul de energie atunci când nu se foloseşte transmisia wireless.

Aşa că, la-ntrebarea „cum l-aş folosi”, răspund sincer, fără artificii: momentan, n-am nevoie de un adaptor wireless. Dacă l-aş lua, l-aş folosi cât se poate de simplu, pentru că da, interfaţa de configurare în 16 limbi EZmax mă va ajuta să-l configurez în câteva minute. L-aş fixa în portul usb, şi-aş uita total de el. Nu pot să spun că-mi va schimba viaţa pentru că, momentan, viaţa mea n-are nevoie de-o schimbare la nivel de gadget-uri.

P.S. – Super Blog, etapa 20.

Legalegalización

Când faci ceva rău şi se află, eşti pedepsit. Dacă ai furat o bomboană, ditai papara. Ai trişat la cărţi, bumbăceală. Ai lovit pe cineva, închisoare. Pedepse prestabilte pentru lucruri pe care le-ai făcut, şi care i-au afectat pe ceilalţi, într-un fel sau altul. Dacă nu se află, mai devreme sau mai târziu tot se-ntoarce împotriva ta. Un set de norme care ţin umanitatea din noi sub control, astfel încât să nu ne trezim într-o bună dimineaţă cu mâinile încleştate în părul vecinului sau, mai rău, cu mâinile vecinului în jurul gâtului. Bun. Până aici e clar. Chestiile ilegale sunt chestiile pe care nu trebuie să le facem pentru că-i afectează negativ pe ceilalţi.

Problema mea e alta: de ce sunt ilegale şi anumite lucruri care ţin doar de persoana ta? De ce e ilegal să treci cu mai mult de un carton de ţigări graniţa, în condiţiile în care ştiu sută-n mie că eu sunt cea care le va consuma? De ce e ilegal să ai mai multe neveste? De ce e ilegal să fii gay şi căsătorit?

Bun, să spunem că partea cu ţigările pot s-o trec cu vederea, pentru că grănicerul de serviciu n-are cum să bage mâna-n foc că eu sunt extrem de sinceră şi nu mă apuc să vând ţigări pe sub mână imediat ce am sărit de partea cealaltă a barierei. Să spunem că nu poţi avea încredere că oamenii spun mereu adevărul, că, de cele mai multe ori, se minte cu neruşinare, să spunem că nu poţi folosi poligraful pe fiecare persoană care trece graniţa cu ţigări în geantă.

Da' poligamia? Aici care-i problema? Dacă eu vreau să am mai multe neveste, şi ele sunt întru totul de acord, şi le convine chestia asta, ba chiar se şi înţeleg de minune între ele, care-i problema legii? Nu văd de ce se face diferenţa între o persoană care se culcă în fiecare seară cu altcineva, şi una care face aceeaşi chestie, dar se foloseşte de acelaşi acoperiş, ba chiar e atât de sincer încât spune ce şi cum. Nu pricep ce are de-a face legea cu opţiunile de viaţă ale omului. N-am auzit până acu' de lege care să se împotrivească celor care vor să se călugărească. Adică, să fim serioşi, cei care se călugăresc, dispar total de pe harta populaţiei; nu produc, nu consumă; se retrag total; dispar. Nu-i opreşte nimeni, cu toate că nu ajută nici la consolidarea ideii de "familie", nici la perpetuarea speciei. Dacă "zerogamia" nu e ilegală, poligamia de ce e?

Să ne înţelegem. Eu, personal, n-aş rezista cu mai multe "soţii". Pentru că nu percep ideea de a iubi mai multe persoane în acelaşi timp. Mi-ar fi imposibil, clar m-aş gândi că, la un moment dat, una dintre ele se va simţi ignorată, prefer intimitatea în doi nu în mai mulţi. Şi-n plus, sincer, femeile sunt complicate şi când vin într-un singur exemplar, darămite să fie mai multe, sub acelaşi acoperiş. Da' dacă unii pot, se descurcă, ţin piept uraganului, cine sunt eu să le interzic această plăcere?

Şi-nc-o chestie: pe cine afectează poligamia? Nu face nimic rău. Nu dă nimănui în cap, nu fură, nu răneşte pe nimeni. Mai mult decât atât, nu înşeală, nu provoacă drama, e sinceritate totală. Şi-atunci de ce e ilegală?

Partea a doua: căsătoriile gay. Nu, nu m-am transformat peste noapte într-un fan înfocat al nunţilor. Nu, nu mă atrage ideea; da' nu pricep de ce e ilegală. Adică, la fel ca poligamia, nu afectează pe nimeni. Nu e problema nimănui ce acte are cineva în mapă, nu afectează pe nimeni ce face unul sau altul în propriul dormitor, de ce e ilegal? De ce e pus pe acelaşi plan cu crima cu premeditare, cu genocidul, cu evaziunea fiscală şi cu jaful armat? Toate astea sunt ilegale. Traficul de arme e ilegal; consumul de droguri, la fel; să dai în cap cuiva, să furi, am mai zis, chestii care afectează pe alţii. Căsătoria gay nu afectează pe nimeni, şi totuşi e ilegală.

Să-mi fac un tatuaj e o opţiune de viaţă; să-mi pun pierce-uri, la fel; să fug cu circul, să-mi dau demisia, să fumez. Toate mă afectează pe mine. Doar pe mine. De ce se bagă legea în viaţa mea proprie şi personală? De ce nu contează faptul că mă căsătoresc, ci doar cu cine sau cu câte persoane?

Păi, pe principiul ăsta, eu zic să fie ilegal şi să te căsătoreşti cu o persoană violentă; şi cu una dependentă de jocuri de noroc, şi cu una care bea mai mult decât periodic, şi cu una care fumează, şi cu una care are diabet; ba chiar, pe bune acum, blonzii să nu se căsătorească decât cu blonzi, persoanele înalte doar cu altele la fel de înalte, obezii cu obezi. Păi, de ce unele chestii să fie opţiuni, iar altele interzise prin lege? Dacă tot băgăm legea în viaţa omului, măcar s-o băgăm total.

Şi iar spun discriminare. Pentru poligami şi pentru gay. Nu, nu e nici o campanie; dar în virtutea restricţiilor ăstora, ilegalul e doar o mare bătaie de joc. Şi dacă tot discriminăm, măcar s-o facem total; sau să n-o mai facem deloc. Nu mi se pare o chestie care să necesite nuanţe. Dar da, asta sunt eu. Şi aşa se gândeşte pe planeta mea...

Tânţarul zboară; se mănâncă?

Au existat momente în care îmi făceam planuri uriaşe; chiar credeam în ele, pe bune că da. Din alea, între realitate - pentru că da, era realizabile - şi fantezie totală - pentru că n-aş fi avut nici într-o mie de ani capitalul necesar pentru a le pune pe picioare. Dar credeam, în momentul ăla, în ele. Şi le desenam frumos pe hârtie, adunam, scădeam, mă rog, chestii din astea de le faci când îţi vine o idee. Şi-apoi treceam mai departe. Asta nu înseamnă că am crezut-o pe maică-mea când discuta despre cum ar fi să-şi facă fermă de struţi, sau cum se vor apuca de crescut prepeliţe, şi-atunci beware, Bill Gates, vine Bucur din urmă!

Am crezut în faptul că e posibil să existe extratereştri, dar nu c-o să vină nava mamă şi-o să mă răpească pentru a face experimente pe mine. Că, la fel ca oricare altul, am o şansă să câştig la loto, dar nu fără să joc. Că pisicile înţeleg oareşcum ce le spui, dar nu că va începe mâţa mea în toiul nopţii să filozofeze cu mine pe marginea inutilităţii vieţii şi despre metoda maieutică. Cu alte cuvinte, cred eu multe, da' că tot ce zboară se mănâncă, în nici un caz.

Evident că-mi fac probleme, scenarii; am chestiile mele care mă disturbă în aşa hal că nu pot dormi noaptea, dar în nici un caz nu e vorba despre ce se ascunde sub pat la 3 din noapte. Îmi iau nebunia, mi-o analizez pe toate părţile, mă gândesc că poate acest lucru mă înnebuneşte mai tare. Mă doare ceva fizic, normal că mă gândesc la cauze şi la consecinţe. Mă doare ceva mai puţin fizic, dă-i şi-ncearcă să ieşi din starea cu pricina.

Da', frate, există o categorie specială care n-are nici o treabă cu chestiile astea. Categoria aia care da, crede că tot ce zboară se mănâncă, se panichează, da' în secunda următoare a uitat, pentru că e dotată cu memorie de scurtă durată şi, până să-şi dea seama că s-a panicat, uită de ce. Şi pe bune dacă, uneori, nu e mai bine să fii aşa, ca persoanele cu pricina.

Le-am studiat cu atenţie; erau o specie necunoscută, şi trebuia să văd cum funcţionează. Şi treaba stă cam aşa: pot discuta ore-n şir despre o papiotă. Când au terminat de discutat fiecare bucăţică din papiota cu pricina, tac; şi-apoi o iau de la capăt, pentru că le-a marcat nu atât culoarea papiotei, cât existenţa ei. Imaginaţi-vă o discuţie între doi copii de clasa a doua; da' de clasa a doua cum eram noi, nu acum, când umblă cu Larousse-ul după ei. Cam aşa ceva. Se minunează la fiecare chestie pe care le-o spui. Dacă le anunţi că tocmai a intrat pe uşă un elefant roz, se vor ridica să-l vadă. Dacă le spui că eşti fantoma crăciunului trecut, există toate şansele s-o creadă şi pe asta. Sunt ancorate undeva, în lumea lor roz, unde nimic grav nu se poate întâmpla. Nimic nu le poate atinge, pentru că nu se gândesc la nimic. Nu, să ne înţelegem. Ştiu că suntem în 2010, au acumulat un bagaj de cunoştinţe destul de mare, dar de gândit, gândesc...simplist.

Şi n-o să le vezi că-şi pun probleme existenţiale, că se consumă pentru ceva, că le supără ceva. Iau fiecare secundă aşa cum e, pentru că aşa trebuie să fie, şi nu concep altfel. Ceea ce mie mi se pare banal, lor li se va părea o tragedie; de care vor uita instantaneu. Ceea ce mie mi se pare tragic, nu concep, pentru că e prea mult de procesat; deci, vor uita şi asta. Şi da, mă gândesc că nu vor suferi niciodată "de nervi", nu-şi vor termina stomacul din cauză de stres, nu le va afecta nimic mai mult de două secunde.

Pentru că n-am fost niciodată aşa, mă gândesc cum o fi în pielea lor? Tre' să fie o linişte şi-o calmitate constantă. Ca şi cum ai trăi într-un borcan, bine sigilat, şi cu siguranţa că nimănui nu-i va veni ideea de a-l sparge. N-or să aibă riduri, n-or să tremure de nervi, n-or să sufere pentru nimeni şi nimic. O fi bine? O fi rău? Chiar nu ştiu. Da' nu pot să nu mă gândesc din nou la chestia aia, spusă de cineva mai deştept ca mine, şi care rezumă totul..."Intelligent girls are more depressed" (Emilie Autumn)

Blog de bleg

Când am auzit de "blog" am auzit, asociat prin vorbele unui coleg, "bleg". "Blegări" fiind cei care deţineau un blog. "Blegosferă" – totalitatea blogurilor. Pentru că, din spusele lui, "blegării" îşi plâng amarul, au un soi de jurnal propriu şi personal pe net, da’ vezi tu că le face plăcere să fie şi încurajaţi, gâdilaţi, admiraţi pentru cantitatea de cuvinte pe centimetru pătrat. Până să intru-n "blegosferă", n-am citit bloguri. Nu făcea parte din aria mea de interes, nu mă concernau, n-aveam de gând să stau să citesc ce zice unul şi altul. Asta, repet, până nu mi-am făcut blogul propriu şi personal. Şi-atunci m-a prins microbul: ziua mea nu-ncepe bine dacă n-am o postare la activ; dacă nu văd care cum a mai scris, care de ce se plânge, care îmi smulge primul zâmbet la cafea.

Da, am dat peste bloguri şi blogeri interesanţi. Peste oameni care scriu aşa cum îmi place mie, sau cum îmi place mie în momentul ăla. Acid, cinic, trist. Am citit chestii care mi se potriveau ca o mănuşă, dar pe care eu nu le-aş fi scris nici în ruptul capului, pentru că nu pot să las să se vadă prea tare când mă doare; persoane nervoase pe o anumită situaţie, tăind în carne vie; persoane implicate în "cazuri sociale", despre care prefer să cred că le pasă; reţete, jocuri, filme, design interior, hand-made, tehnologie, sfaturi utile; oameni singuri, oameni vorbăreţi, oameni pe care nu-i scoţi din ale lor nici cu ordinul procuraturii.

Din cei pe care-i citesc, cunosc la modul personal doar câţiva. Şi cred că e mai bine, pentru că parte din imaginea pe care mi-am format-o ar putea fi distrusă iremediabil dacă aş cunoaşte o persoană care, în viaţa reală, e cu totul alta decât cea din spatele cuvintelor.

În tinereţea mea, pe vremea când nu toată lumea avea net la dispoziţie, exista o rubrică într-un ziar. "Tranzit prin adolescenţă". Şi era aşa, un fel de spaţiu unde lumea se plângea în scris despre diverse: cât de neînţeles e, ce grea e singurătatea, cum i-a trecut lama prin vene şi şi-a dat seama că nu vrea să moară, mă rog, chestii pe care le scrii la 15-16 ani. Cam aşa văd eu blogosfera. Un loc unde fiecare scrie după cum îl taie capul, despre ce-l taie capul. O reţea de socializare mai "artistică". Un loc unde popularitatea îţi creşte nu în funcţie de "like"-uri, ci în funcţie de cei care te citesc.

Da, poţi face bani. Da, poţi câştiga diverse. Da, poţi ajunge să ştie şi Badea Ion cine eşti, dacă ştii cum să dai mai abitir din coate. Dar, în primul rând, e faza să ştii că ce te doare pe tine ajunge şi la alţii. Să arăţi şi altora ce chestie genială ai scos tu, ce idei ţi-au venit, cât de bine ştii să jonglezi cu cuvintele, ce melodie îţi place, cum ai pozat punga în adierea vântului, cum ai rămas fără bani înainte de salariu sau, pur şi simplu, ce simţi în momentul în care te aşezi pe scaun, cu mâţa-n braţe, şi-ncepi să tastezi nervos.

Bloger. Bloger – din punctul meu de vedere – e ăla de-şi întreţine spaţiul. Ăla de postează regulat, de vine cu argumente şi nu doar cu mesaje de Twitter, ăla de încearcă, câtuşi de puţin, să schimbe ceva. O idee, o viziune, o mentalitate. Am zis că-ncearcă, nu şi că reuşeşte. Dar, până la urmă, intenţia contează. Bloger e ăla de te lasă să vezi măcar o bucăţică din el; nu neapărat aia mai bună sau aia mai rea. Una oareşcare. Bloger e ăla care te face să zâmbeşti sau să plângi, ăla de te face să te gândeşti la ceea ce a spus, ăla care te trage de mânecă. E ăla de postează din pasiune, cu frenezie.

Şi mai e o chestie: blogosfera a ajuns, de la spaţiul propriu şi personal, unde fiecare poate posta ce-l taie capul, după cum îl taie capul, dar chestii ori personale, ori de interes general, un spaţiu pentru reglat conturile. M-a supărat cutare, îl am în blog-roll, PAC! Nu-l mai am. Să ştie el de altă dată! Ba mai trântesc şi-o postare plină de venin, cu aluzii subtile, nu de alta, dar cine ştie cunoaşte. Nu-mi place cum scrie X? PAC! L-am desfiinţat pe pagina mea; nu contează că n-am nici în clin nici în mânecă cu el, da’ de ce să nu-l mai citesc dacă nu-mi place, când pot să-l fac pilaf prin cuvinte? Daps, reglat de conturi; ca-n filmele cu gansteri. Numai că nu prea există legi care să limiteze pilaful în blogosferă, aşa că măcelul continuă liniştit.

Nu, poate nu e o imagine idilică. Da, sunt multe lucruri mai puţin corecte. Nu, nu toţi cei care au un blog sunt blogeri, pe principiul că "faptul că mă duc la biserică nu mă face creştin, la fel cum nici statul garaj nu mă face maşină". Blogosfera există şi continuă să crească. Dacă mă-ncadrez în blogosferă? Probabil. Vreau să ies? Nu. De ce mai stau? Pentru că mă exorcizează. Pân’ la urmă, cred că asta e: un soi de clan, în care fiecare încearcă exorcizarea proprie şi personală. Chiar dacă nu reuşeşte întotdeauna.

P.S. - Super Blog, etapa 19.

Ne place, da, ne place - p. 28

Da, ştiu, nu e duminică; de obicei, duminica e zi de muzică. Să spunem că asta e excepţia care întăreşte regula. Să spunem zâmbind amar că e de stare...

Perfuzie cu tocăniţă

Când am auzit prima dată de "greva foamei", ştiam şi cam ce-i aia grevă, şi ce-i aia foame; deci, logic, mi-am zis că a intrat foamea-n grevă. Adică, e liber la mâncat cât vrei; n-ai voie să faci foame, n-ai voie să te opreşti din mâncat, bagi în tine non-stop. Şi nu pricepeam de ce toată lumea îi plânge pe cei intraţi în greva foamei, decât în perspectiva în care ar ajunge obezi. Da' cei care făceau asta păreau că slăbesc cu cât mănâncă mai mult, deci era bizar. Aşa că am cerut lămuriri suplimentare. Şi-am aflat că, de fapt, faci grevă prin foame, nu invers.

Nu înţeleg 2 tipuri de grevă: cea japoneză, şi cea a foamei. Aia japoneză mă bagă-n ceaţă. Păi, ce-ar trebui să obţii pentru că ai o banderolă pe care scrie "grevă japoneză"? Are mai mult un rol estetic; dă senzaţia de apartenenţă la restul grupului. În rest, sincer, e doar o banderolă. Şi nici măcar estetică nu-i; şi dacă eşti îmbrăcat în alb şi-ţi pui banderola cu pricina, nici măcar nu se mai vede. Deci, bătaie de cap fără rost.

Mă rog, dacă asta japoneză e aşa, un soi de pseudogrevă, pe aia a foamei n-o pricep nici să mă pici cu ceară. Adică se întâmplă aşa, din punctul meu de vedere:

Eşti supărat rău de tot; pe nevasta care te-a părăsit, pe sistem, pe viaţă. Şi vrei musai să obţii ceva. Că e vorba ca rudele să-ţi convingă nevasta să se-ntoarcă cu tot calabalâcul înapoi, că vrei să ţi se mărească salariul, sau pur şi simplu vrei să primeşti un antrenor de viaţă care să te ajute să-ţi pui ordine-n gânduri, te trezeşti dimineaţă c-un gând: greva foamei. Faci pancarte, îţi găseşti un loc vizibil, de preferat în centrul oraşului, ba chiar îi chemi şi pe ăia de la ştiri să vadă ce act măreţ, pompos şi efervescent ai pus tu la cale. Şi-ncepi să nu mai mănânci. O zi, două, trei, mă rog, cât te ţine stomacul. Fiecare persoană care trece va fi în mod clar impresionată de gestul tău disperat. Toţi te vor compătimi, vor veni cu sfaturi, idei, o vorbă bună; unii vor încerca să te convingă să renunţi, că e-n zadar. Dacă greva ta are legătură cu guvernul, vor solidariza cu tine, că ştiu ei cum e cu hoţii ăştia, care-s în stare să jupoaie şi pielea de pe tine; vampirii care-ţi sug sângele şi nu te lasă să trăieşti; de-ar fi Ţepeş, pe toţi i-ar trage-n ţeapă, maca-maca-maca. În plus, e posibil să apară şi-un reprezentant al puterii care te-a forţat să intri-n grevă, pus la patru ace, care să-ncerce în direct să te convingă să renunţi la grevă, care promite că va încerca să-ţi rezolve problema, dar du-te, omule, acasă, mănâncă ceva şi vorbim mâine.

Nu, că vezi tu, că rămâi tare pe poziţii, şi nu mănânci. No, sir, nu mănânci deloc. Bun. Repet. O zi, două, trei, cât te ţine. Şi-apoi leşini, te ia ambulanţa, te duce la spital, te bagă la regim de perfuzie şi simţi gust de tocăniţă prin acul din venă. Te repun pe picioare şi te trimit acasă. Nu te mai ţine să mai intri încă o dată-n greva foamei, pentru că se va repeta povestea. Drept urmare, îţi vezi de drumul tău în viaţă, minus câteva zile pe care le-ai pierdut degeaba, înfometându-te.

Unde-i logica în toată chestia asta? Nu, clar problemele tale nu-şi vor găsi rezolvarea dacă scrii pe o bucată de carton că eşti în greva foamei. Nu, nu ţi se va întoarce femeia, nu ţi se va da casa, nu vei fi promovat şi nu, nu vei primi o triplare de salariu. Sincer, e doar problema ta dacă vrei să nu mănânci câteva zile, în semn de protest. Da' dacă tot nu te bagă nimeni în seamă, poţi face chestia asta liniştit de pe canapeaua ta, şi să spui că ţii cură de slăbire. Nu, nu schimbă cu nimic situaţia în care te afli, pentru că nimănui nu-i pasă că tu nu mănânci. Chiar şi cei care te privesc compătimitor şi te bat încurajator pe spate în secunda următoare au uitat de tine. Sau te discută la o şuetă cu amici pentru că li s-au terminat subiectele, şi dup-aia se duc liniştiţi la culcare, nu înainte de a mai mânca o porţie de cartofi prăjiţi cu şniţele. Deci, nimănui nu-i pasă.

Nu ştiu de unde a apărut ideea asta conform căreia, dacă faci greva foamei, cineva îţi va şterge probleme cu buretele şi totul va fi bine, frumos, floricele şi fluturaşi. Da, pare un gest disperat dar, într-un final, tot în ambulanţă vei ajunge; şi-apoi, după un "concediu medical", înapoi la viaţa ta neschimbată. Nu, nu spun că cei care aleg să intre-n greva foamei n-au - probabil - un motiv întemeiat; da' dacă tot nu se rezolvă nimic, de ce să te torturezi? Deja ajungi să-ţi faci mai mult rău decât cel de la care ai plecat. Sincer acum...

Şi da, poate-s eu aia insensibilă; şi da, poate am şi eu motive să intru-n grevă, cu toate că ştiu clar că mai mult de două zile nu mă ţine fizic; da' nu-i mai logic să-mi zbat creierii, să văd cu reuşesc să mă repun pe picioare, decât dup-aia să am, pe lângă motivul iniţial, pe lângă problemele de sănătate create cu mânuţa proprie şi personală, şi certitudinea că nimeni nu dă doi bani pe mine? Părerea mea.

Netbook Lamborghini

Care sunt punctele comune între un netbook şi-o maşină? Păi, amândouă sunt chestii „tehnice”... Netbook-ul îl poţi folosi în maşină şi maşina poţi s-o proiectezi pe-un netbook... Pe amândouă le pot folosi cu succes dacă vin în varianta asamblată, dar dacă mă iei la bani mărunţi nu prea ştiu cu ce se mănâncă nici unul dintre ele... Şi cam atât era până ieri. Azi am aflat că netbook-ul poate fi maşină, şi invers. Nu, înainte de a ridica sprânceana mai mult decât este, 2 momente să explic: Netbook Lamborghini VX6.


Daps, Asus a scos, în colaborare cu Lamborghini, ceea ce ar trebui să fie „ză next best thing”. Netbook cu design de maşină. Mă rog, preluând detalii din designul roadster-ului Lamborghini Murcielago LP640, ca să fiu mai exactă. E silenţios la tastare, iar panourile exterioare sunt făcute dintr-un metal durabil; adică e de fiţe.

Şi cică e şmecher tare netbook-ul ăsta, pentru cei 12 inch pe care-i deţine. Adică, dacă eu aş avea respectiva jucărie în locul oricărei alteia, aş profita de multe chestii, în ordinea următoare:
- imagini în culori vii şi clare la rezoluția 1366 x 768 pixeli – eu mi-s obişnuită cu 1280 x 1024, da’l iertăm pe micuţ, tocmai pentru că-i mic; dacă se întreabă cineva la ce-mi trebuie „culori vii şi clare”, îl invit să-ncerce să joace Dynomite alb-negru, şi-apoi se va lămuri singur;
- poate fi conectat la televizoare HDTV cu diagonale mari prin intermediul ieșirii HDMI – asta, din câte-mi dau eu seama, e ca să văd până-n suflet filmu’ ăla de-mi place maxim; nu spun care, pentru c-o să râdeţi de mine...
- dacă vreau să transfer chestii – lucru care se întâmplă frecvent, pentru că ori vreau ringtone nou pentru mobil, ori iau/dau nu’ş ce film/joc mortal, de neegalat, care trebuie neapărat bibilit şi văzut – VX6 a adoptat standardul USB 3.0, adică e cam de vreo 10 ori mai rapid decât standardul USB 2.0, pe care-l folosesc actualmente; v-aş spune şi că folosește cea mai recentă variantă a tehnologiei Bluetooth 3.0, dar nu prea mă apropii eu de „bluştuţ”, deci nu mă concernează;
- hard de măcar 250gb, ceea ce înseamnă bye-bye coşmarul îl groaznic, aka rămas fără spaţiu pt chestioarele de care nu mă pt lipsi.

Urmează pe de rost detaliile tehnice; dacă mă încurc, nu mi-o luaţi în nume de rău, dar am mai spus: eu şi tehnologia suntem precum baba şi mitraliera, deci unde nu-i, n-ai ce cere. Trag aer în piept, şi-ncep:
- sistem de operare - Microsoft Windows 7 (sistem de operare dual cu Express Gate Cloud);
- procesor/chipset - Intel® Atom™ D525 (dual core, 1.8GHz)/Intel® NM10;
- grafică - NVIDIA ION2 (N11M-PT2) cu 512MB GDDR3;
- memorie - DDR3 SO-DIMM 1GB/2GB/4GB;
- wireless - WLAN: 802.11b/g/n și b/g 2.4GHz, Bluetooth 3.0
Da, recunosc cu lăbuţa dusă ruşinos la inimă că pe astea le-am luat cu copy-paste; da’ dacă nu-mi intră-n cap nici cu ordinul procuraturii ce e compatibil cu ce, şi care e mai tare decât care, ce să fac?


Partea care m-a uns direct la inimă, a fost că vine cu mouse. Cred că mă repet spunând că nu pot să renunţ la mouse. Aşa că, special pentru mine, Asus a creat şi-un mouse wireless, WX-LAMBORGHINI, compatibil cu orice PC şi cu o rază de acţiune de până la 10 metri. Ce m-a încântat teribil a fost că e în tandem cu netbook-ul; adică, se asortează, adică, femeia tot femeie pân’ la urmă, şi tot la aspect se uită prima dată...


Ce să mai spun? Că e messer pentru filme, jocuri şi muzică, adică ceea ce folosesc eu non-stop? Că are sunet surround astfel încât vecinii mei să bată mai abitir în perete pentru că, la 2 din noapte eu nu dorm ca restul oamenilor, ci am aceeaşi piesă pe repeat? Nee... spun doar atât: eu şi detaliile tehnice suntem paralele; da’ frate, fain mai arată!

P.S. - Super Blog, etapa 18.

Peştişor de aur alternativ

Dea Dumnezeu... - ochii mijiţi şi dinţii încleştaştaţi. Nu, că cică ăsta-i blestem. Şi dacă-i blestem s-ar putea să se lege, da' s-ar putea să se şi întoarcă împotriva ta. Deci nu-i bine.

Dacă-mi dai... - nici aşa, că aşa cică ai de gând să condiţionezi divinitatea, şi divinităţii nu-i place să fie condiţionată, şi-o să se joace cu tine pentru că ai avut tupeul să-ncerci asta, de-or să-ţi zboare toţi fulgii.

Promit că... - nţ, nţ, nţ. Că dacă promiţi şi nu te poţi ţine de promisiune, atunci ce faci? Te rişti să promiţi în gol în faţa unei puteri despre care nu ştii foarte bine cum arată, da' nici că nu există nu ştii sigur? Şi dacă se-mplineşte şi va veni şi timpul să-ţi ţii promisiunea, şi din motive obiective nu mai ai cum, ce te faci atunci?

Şi-apoi cum? Cum îţi pui o dorinţă fără să lezezi divinitatea, fără să dai senzaţia de şantaj, da' în aşa fel încât să ai măcar o bucăţică de siguranţă că e posibil să meargă, să se îndeplinească?

Fulgii de la plopi. Dacă prinzi un fulg, şi-l bagi în sân, şi scuipi de trei ori şi-ţi pui şi-o dorinţă, există şanse mari să se îndeplinească. Da' ai grijă ce-ţi doreşti, că puterea fulgului e mare, da' dacă n-o foloseşti cum trebuie, ai irosit degeaba şi dorinţa şi adn-ul plopului, şi-apoi greu mai prinzi încă unul. Pentru că nu trebuie să fie orice fel de bucăţică de plop, ci unul mare, o adunătură de mai mulţi fulgi, astfel încât să însemne ceva.

Şi merg şi altfel de fulgi. Ăia de zăpadă. La ăia e alt ritual. Trebuie să alergi cu gura deschisă şi cu limba scoasă după ei. Da, exact ca un căţelandru care vede în primul lui an zăpadă. Şi când ai prins tot aşa, unul mare, închizi repede ochii, spui rapid în gând dorinţa, îl simţi cum se topeşte pe limbă, cum alunecă uşurel în tine, şi dorinţa-i asigurată.

Pentru o siguranţă mai mare, ai la dispoziţie lumânările de pe tort, de ziua ta. Da' aia-i dorinţă mare, pentru că nu poţi profita de ea decât o dată-n an, şi dacă nu reuşeşti să stingi toate lumânările dintr-o singură suflare, s-a gătat cu dorinţa ta pe anul ăla. Aşa că tre' să te gândeşti bine ce vrei, să tragi tot aerul posibil direct în plămânii de-i foloseşti la fumat în fiecare zi, şi-apoi să sufli cu patos şi să speri că de data asta le-ai stins pe toate; da' din an în an e mai greu, că se tot adună lumânare lângă lumânare, şi mă-ntreb ce vei face la 106 ani, când vor fi lumânări prea multe şi suflu prea puţin. Da, ai putea recurge la metoda lumânări în formă de cifre, da' vezi tu că aia e ca şi cum ai trişa puţin, pentru că vor fi mereu maxim - maxim - trei lumânări, deci oricât de fără aer să fii, doar ghinionul ăl mare să te urmărească încât să nu le poţi stinge.

Dacă ai o geană pe un obraz, şi ghiceşti pe care, ţi se dă geana, o bagi în sân şi-ţi pui o dorinţă; clar se va îndeplini. Mănânci pentru prima oară-n viaţă (sau în anul cu pricina) ceva - şi aici intră orice: roşii, creveţi, supă de broască ţestoasă - la fel, ai dreptul la o dorinţă. De Anul Nou, dorinţă de trecere de la un an la altul. Te-a lovit meteoritul, pune-ţi o dorinţă. Ai văzut prima barză-n an, dă-i cu dorinţa. Orice chestie câtuşi de puţin ieşită din rutină e ca un bilet la loterie: poţi să-ţi doreşti ceva, şi cică-s mai multe şanse decât în mod normal să devină realitate.

Eu am învăţat una şi bună: niciodată nu merge. Nici una dintre şmecheriile enumerate mai sus. Aşa că mă limitez la dorinţe minore pentru că nu, nu-mi pot reprima de tot dorinţa de a-mi dori cu o ocazie anume ceva. Da'-mi doresc chestii minuscule: să plouă, să nu plouă, să găsesc apă de-aia de-mi place mie la consignaţie, mă rog, lucruri stupide, care nu mă afectează dacă nu sunt luate în seamă. Sau, la polul opus, chestii care mai mult ca sigur n-au cum să devină parte din realitatea mea, gen să câştig potul îl mare la loto, în condiţiile în care nu joc. Lucrurile care chiar contează, pe care le vreau cu adevărat, le păstrez doar pentru mine; nu le dau nici unui fulg, nici unei gene. Pentru că de fiecare dată când m-am riscat să le spun, s-a întâmplat exact opusul. Aşa că nu mă mai încred în promisiuni de îndeplinire; nici măcar dacă e prima zăpadă pe anul respectiv.

Criza la Real

Mărturisesc, la fel de sincer ca întotdeauna şi cu acceaşi lăbuţă dusă maiestuos la inimă, că pe mine criza nu m-a afectat. Nu, nu sunt nici Paris Hilton undercover, nici rudă directă cu Bill Gates; doar că, în timp ce toată lumea îşi frânge mâinile pentru că e criză, eu nu o simt. Da, spun drept: n-am chirie de plătit, pentru simplul motiv că stau la mine acasă; n-am copii de hrănit, pentru că nu-i voi face niciodată; n-am cele mari cheltuieli la întreţinere, pentru că da, consum puţin – la cât stau eu pe acasă, ar fi şi ciudat să consum mai mult; rate la bancă – în nici un caz. Mâncare? Nu, nu mă hrănesc cu aer, da’ dacă tot suntem la capitolul sinceritate, dau mai mult pe ţigări decât pe „de-ale gurii”; şi da, judecaţi-mă cum vreţi. Asta sunt. Criza nu m-a debusolat, nu m-a scos din ritm, nu m-a făcut să strâng cureaua.

Dar, reluăm, asta sunt eu. Mă duc în Real pentru că găsesc chestii pe care nu le-aş găsi în altă parte. Mă duc în Real pentru că-mi place să mă plimb printre rafturi, să-mi ia mult până să mă decid între o cafea şi alta aproape identică, pentru că doar acolo găsesc un anumit ceai roşu care-mi place, şi multe alte nimicuri de gen. Nu, nu mă duc pentru promoţii; nu cumpăr doar pentru că „e mai ieftin”, nu-mi refuz nimic pentru că, sincer, viaţa-i scurtă; şi dacă va fi să mă ajungă criza, nu mi-aş da palme ştiind că n-am profitat la timp?

Bineînţeles că nu toţi sunt eu; unii chiar au rate, copii, obligaţii. Şi-aşa ajungem la „Programul cel mai ieftin”, lansat de Real. Pe scurt, şi-au propus să creeze cel mai mic preţ pentru peste 300 de produse de bază – alimentare şi nealimentare – astfel încât să contracareze – într-o anumită măsură – efectele crizei. Au scăzut cu până la 20% preţurile, produsele sunt "semnalizate" pe raft, se merge pe principiul că doar solidarizând se va putea trece peste criză. Se subliniază faptul că nu e vorba despre o măsură temporară, ci despre un program în toată regula, care va include din ce în ce mai multe produse.

Bun, zic eu. Bună iniţiativă, adică. Să fim serioşi acu’, cui nu i-ar plăcea să cumpere acelaşi produs mai ieftin? Mai ales dacă te duci să-ţi faci „aprovizionarea” o dată pe lună, şi leu la leu se adună, şi la final vezi că ai economisit cât să plăteşti factura la mobil, să spunem. Normal că-ţi convine; şi normal că data următoare tot aici vei veni să-ţi faci cumpărăturile, pentru că te-ai obişnuit să fie mai ieftin, şi să fie la-ndemână, şi să fie mult mai lejer decât la magazinul din colţ.

Da’ ce te faci dacă ai de-a face cu clienţi cum ştiu eu că există? Care cumpără, spun „mersi”, şi dup-aia se plâng că se putea şi mai ieftin? Că au văzut ei, acolo, la concurenţă, că dădeau cu 1 ban mai puţin şi era şi mai aproape? Că e posibil să fie şi bun, şi ieftin, şi proaspăt, da’ e criză, dom’le, nu puteai să mai scazi? Ce, scădeai din buzunarul tău? Spun eu ce faci... Continui ce-ai început, pentru că plângerile vin şi se duc dar clientul, oricât de plângăcios ar fi, tot unde ştie că-i i-e bine revine. Chit că te-a făcut cu ou şi cu oţet înainte.

Nu, nu ţin morţiş să fac reclamă. Da, mi se pare strategie de marketing, dar dacă dă rezultate, de ce s-o căutăm şi de desuuri? Eu ştiu una şi bună: când vin ai mei de la cumpărături, şi vin, frate, cu sacoşe multe, şi zic c-au găsit mai ieftin, păi îi cred pe cuvânt. Pentru că eu cheltuiesc mai mult, şi ajung acasă c-o singură sacoşă. Repetăm, priorităţile sunt cu totul altele. Da’ dacă pe ei programul de criză din Real îi face fericiţi, cine sunt eu să mă pun în calea fericirii lor? Şi dacă asta mă scuteşte pe mine să-i aud că se plâng de criză, de ce n-aş fi mulţumită?

Zic aşa: criza cu victimele ei; dacă Real-ul mai resuscitează niscaiva victime, de ce să nu-l lăsăm? Ba chiar să-l ajutăm puţin, scriind despre asta? Părerea mea....

P.S. – Super Blog, etapa 17.

6 nuclee pe-un procesor

Din punctul meu de vedere, tragedia maximă care mi se poate întâmpla în materie de comp e să rămân fără spaţiu pe hard. Pentru că nu, nu-l folosesc pentru chestii complicate, îl limitez la trei misiuni: net, jocuri, filme. Am mai trecut printr-o dramă acum ceva timp, când se plângea constant că memoria virtuală nu-i mai ajunge. Şi-atunci mi-am luat inima-n dinţi, configuraţia în buzunar şi m-am dus pe la toate magazinele de profil pe care le ştiam, pentru a-i face rost de o memorie mai mare. Căutarea a fost lungă şi grea; toţi „specialiştii” strâmbau din nas. N-ai cum să pui memorie mai mare, tre’ să schimbi procesorul şi placa de bază, mai degrabă îl arunci şi-ţi iei unul nou. N-a fost nevoie să recurg la astfel de metode extreme pentru că am găsit – într-un târziu – o memorie care să nu se certe nici cu procesorul, nici cu placa de bază, şi acum convieţuiesc fericiţi. Mă rog, asta-i explicaţia oferită de către persoane care ştiu cu ce se mănâncă sistemele mai mult decât mine.


Aşa că auzind de Amd Phenom II X6 – produs da, de către cei de la AMD – şi de faptul că vine cu 6 nuclee, întrebarea logică a fost: „bine, bine, da’ pân’ la urmă, ce-i ăla procesor?” Am căutat în stânga şi-n dreapta, m-am foit, m-am sucit, şi ce-am înţeles a fost că procesorul ăsta e aşa, ca un creier; că procesează biţii primiţi de la memorie, că prelucrează datele şi efectuează cam toate „misiunile” din calculator. În traducere liberă, compul meu n-ar putea gândi fără procesor. Că respectivul Amd Phenom II X6 „Thuban” e mai rapid decât restul procesoarelor, adică compul meu va merge mai rapid în funcţie de, bineînţeles, câtă memorie am. Complicat.


Întrebarea de azi e, însă, cum aş promova eu procesorul ăsta nou, cu 6 nuclee – apropo, cum adică 6 nuclee? Ce sunt şi ce fac nucleele astea? – cum i-aş face reclamă, ce modalităţi de a-l scoate în lume aş folosi?

Păi, s-o luăm metodic. În primul rând, scriu despre el; cine cunoaşte importanţa celor 6 nuclee va da fuga la magazin în momentul în care va lua salariul, pentru a şi-l cumpăra. Cei care nu cunosc, vor întreba în stânga şi-n dreapta, iar când se vor fi hotărât să-şi schimbe sistemul, se vor duce cu aer cunoscător la magazin şi vor cere direct Amd Phenom II X6, pentru că au auzit ei că-i şmecher. În plus, din câte am înţeles, raportul preţ/performanţă e ok. Ca un neofit în ale compurilor, fac ochii mari când văd că se învârte la 800 Roni, da’ cine sunt eu să pun preţ pe performanţă?

Continuând cu promovarea. Teoretic, aş putea chiar încerca procesorul sus-numit pentru a simţi pe pielea mea diferenţa şi, mai apoi, a vă da raportul în legătură cu ce schimbări majore am observat în sufletul propriului comp. Şi aici, ajungem din nou la scris.

Da, aş putea să mai fac multe chestii: şepcuţe imprimate „Phenom II X6”, tricouri cu fraze „catchy”, promoţii de genul „la un procesor cumpărat, placa de bază adiacentă la juma’ de preţ”; ştiu chiar câteva persoane cărora, dacă le-aş face capul mare despre el, ar spune şi altora – reclama nu trebuie să fie mereu contra-cost; ba chiar, persoană direct implicată-n promovare să fiu, aş pune de-o demonstraţie, cu suc şi prăjiturele, astfel încât persoanele interesate să stea faţă-n faţă cu procesorul, să-l contempleze, să-l atingă, să-l testeze.

Pentru că nu sunt persoana desemnată, bye-bye şepcuţe şi prăjiturele; rămânem la varianta „scris despre”; nu de alta, dar oricum nu m-aş fi putut decide ce prăjituri să cumpăr. Probabil aş fi ales un tort-procesor imens, dar care ar fi fost atât de bun încât în mod clar n-ar fi ajuns pentru toată lumea...

P.S. – Super Blog, etapa 16

Se ia un pachet de nervi...

Ce-mi place, frate, când oamenii sunt oameni până-n ultima picătură de măduvă umană! Ce-mi place când se dau rotunzi cu umanitatea lor, când varsă lacrimi pe şest, da'ţi cer un şerveţel, ca să nu ai nici un dubiu în legătură cu faptul că da, plâng pentru nefericitul ăla care nu ştiu ce măreţ sacrificiu a făcut, şi vaaaai, ce frumos şi înduioşător! Ce-mi place că n-or să uite şi n-or să treacă mai departe...

Chestie vizibilă: pisicile te ţin minte dacă le-ai făcut ceva rău; cu prima ocazie, se răzbună. Te zgârie, pe muşcă, mă rog, ce face o pisică în momentul în care e nervoasă rău pe tine. Da' prima ocazie vine undeva în cel mult jumătate de oră, şi-apoi sunteţi chit. Adică, tu ai tras-o de coadă, ea te-a umplut de sânge, nimic nu vă împiedică să staţi mai apoi să toarceţi fericite pe covor. Nu, că vezi tu, că la oameni nu-i la fel. Oamenii ştiu să se ţină bine de tot de râca aia, s-o păstreze acolo, adânc îngropată, şi s-o scoată la iveală de fiecare dată când le e oferită ocazia. Adică, nu e de ajuns să se răzbune o dată şi bine; trebuie s-o facă din nou, şi din nou, şi din nou.

Taică-meu zicea ceva de genul: "nu-i de ajuns că eşti şchiop, mai ia şi gheaba mea". Pentru mine, asta se traduce: "nu-i de ajuns că sunt la pământ, mai apasă-mi puţin cu bocancul pe tâmplă; şi când vreau să mă ridic, repetă mişcarea".

Dar, revenind la oameni. Daa, sunt buni, şi inimoşi, şi plini de iubire faţă de semeni, şi îngăduitori, şi şi-ar da şi cămaşa pentru tine. Asta până când se schimbă. Şi nu trebuie să le faci ceva. Nuuu, că dacă ar fi cu motiv, ar avea măcar o umbră de scuză. E de ajuns să li se pară că le-ai făcut ceva, şi-ncepe circul. E deschis la show, poftiţi de luaţi bilete!

Că le-ai mâncat pensia, că le-ai furat caii de la bicicletă, că te-ai uitat nu ştiu cum, în condţiile în care tu aveai ochelari de soare, totul se trece la carneţel. Nimic nu se uită, totul se reţine. Şi-apoi, când dau în tine îţi bagă o replică bombastică de genul "mai ţii minte acu' doi ani, când tu mi-ai zis să mă dau mai încolo, şi de fapt eu nu voiam, şi tu ai insistat, pentru că stăteam cu bocancul peste piciorul tău descălţat şi, până la urmă, m-am dat la o parte, dar m-am supărat aşa de tare că acum, când pot, palma asta ţi-o dau pentru atunci..." Unde-i logica? Strig din toţi rărunchii. Unde-i, frate, logica?

Eu ştiu una şi bună: în momentul în care m-a supărat ceva, am spus. Dacă am avut ceva de rezolvat, am făcut-o face 2 face. Dacă n-am făcut-o, înseamnă că nici nu mă rog în fiecare zi să te lovească accidentul; înseamnă doar că am trecut peste. Şi dacă te va lovi cândva accidentul, nu e din vina mea; înseamnă doar că ai mai călcat şi pe alţii peste bombeuri, iar ei n-au vrut să uite. Logic. Da' nici nu stau să-mi scormonesc memoria, să-mi mai aduc aminte încă o chestie care mi s-a părut mie că mi-ai greşit-o, pentru a te toca apoi, mărunţel-mărunţel. Mie una, nu-mi place să fiu tocată; mi-ai spus o dată, am băgat la cutiuţă, n-o să se mai repete, dar nu-i nevoie să-mi aduci aminte de trei ori pe secundă, că rupem şi prietenie, şi amiciţie, şi cunoştinţă, şi te las să toci mărunţel din buze-n gând.

Dar da, mi s-a mai spus, cică aşa ar fi Vărsătorii. Iartă, nu uită, da' nici nu mai bagă câte un cuţit între omoplaţi când nu eşti atent, pentru ca mai apoi să pretindă că plouă. Şi poate că de asta prefer să mă feresc de anumite zodii; pentru că un zid distanţă n-a stricat nimănui. Da' nici nu-i face pe alţii să uite...

Să fie război, să fie Ares!

"Moare un gamer şi, după moarte, ajunge în iad. După o săptămână, îl sună Satan pe Dumnezeu:
- Doamne, ce nebun mi-ai trimis? A distrus toate cazanele, a ucis toţi dracii, şi-acum aleargă prin tot iadul şi strigă-n gura mare: Unde-i ieşirea spre nivelul 2?"

Cam aşa aş fi eu pe post pe gamer; ăla de termină tot, distruge tot, face orice numai pentru a trece la nivelul următor. Şi da, am avut perioada mea "wild", de jucat non-stop. Ajungeam de la serviciu, deschideam compu’, verificam mail-ul şi, dup-aia, enter the game. Multe jocuri, multe, unul după celălalt.

Şi-acum a venit momentul să menţionez că, la nivel de hardware, n-am schimbat mai nimic din configuraţia originală. Pentru că azi e vorba despre plăci video, o să spun că placa mea e un Asus Ati R9550. Da, ştiu, cei care ştiu cu ce se mănâncă tehnologia îşi vor da exasperaţi ochii peste cap. Cum? S-au scos jdemii de plăci video, şi tu tot la 9550 ai rămas? Ă, da. Pentru că, pe lângă Warcraft-ul pe care l-am bibilit cu drag, m-a mai ajutat la un joculeţ care m-a bântuit şi pe care cu drag l-aş încerca cu Ares-ul nou lansat.

Şi da, se pare că-s doar 1000 de bucăţi, pentru că ce-i bun vine-n cantităţi mici. Am zis "cantităţi", nu ambalaje. Pentru că Ares-ul are un ambalaj pe măsura numelui. Ditai geamantanul, care să-i protejeze sensibilitatea, care să nu-i permită îngheţarea vitezei, care să aibă grijă de ceea ce unii ar numi "noul drog al gamer-ilor".

Bun, şi trebuie să povestesc eu azi nu atât despre Ares, cât despre cum aş profita de el. Dacă l-aş avea instalat călduţ, alături de celelalte chestii care fac compul să pornească atunci când apeşi pe buton. Nu sunt genul de "gamer" care să se joace "în reţea". Scopul meu propriu şi personal nu e să-i fac pe ceilalţi să arate prost, ci să văd dacă sunt mai tare decât compul. Deci, joc singură, din scaunul meu confortabil şi călduţ. Ore-n şir, pentru că jocul pe care l-aş încerca merge doar de la câteva ore-n sus; altminteri ratezi toată plăcerea.

Deci, Ares şi Hitman – silent assassin 2. Pentru că, jucat cu placa mea originală, recunosc că se cam înţepa; aveam momente moarte, black-out-uri, restart-uri din când în când. Şi da, mai rămânea imaginea blocată, nu mult, dar îndeajuns încât să-mi iau lejer un glonte-n cap şi misiunea să fie kaput.

Aşa că l-aş rejuca. Pentru că cică viteza Ares-ului e incomparabilă. Pentru că jocul se potriveşte cu personalitatea sângeroasă a plăcii video (după cum o recomandă numele), pentru că da, n-aş fi în nici un caz "silent", da’ asasin da. De obicei, împuşc tot ce-mi iese-n cale; soldaţi, servitoare, copii. N-am reuşit niciodată să fiu atât de tăcută încât să mi se potrivescă "hit and run". Nu, frate, pentru mine trebuie să fie zgomot, trebuie să fie sânge, trebuie să rămân fără muniţie pentru că – ghici ce? – am folosit-o pe toată şi n-am străbătut nici jumătate din nivel. Aşa că mai omoară un soldat, ia-i arma şi rezerva de gloanţe, şi continuă să împuşti mai cu spor, că ai placa video pe mână doar pentru o zi, şi trebuie să profiţi de ea la maximum. Nu de alta, da’ şi jocu’ tot într-o zi tre’ să-l termin, pentru a vedea diferenţa dintre sângele cu R9550 şi sângele de la Ares. Şi, vorba producătorilor, fără compromisuri!

Nu, nu sunt o persoană violentă; da’ pe bune că, uneori, jucând Hitman, pot să asociez unele figuri din joc cu personaje extrem de reale; exact în momentul în care BANG! l-a atins glontele. Bang-bang, you’re dead. Şi nu ştiu de ce parcă sângele are gust mai bun sub stindardul Ares; ce microb e ăsta de-a intrat în mine?

Bun, visez cu ochii deschişi, bineînţeles, pentru că nu, Asus-ul nu s-a gândit să mă recompenseze pentru merite deosebite în ale sângelui cu placa nou lansată. A fost doar aşa, pe ce aş cheltui eu 24 de ore, dacă aş avea-o. Şi, sincer, cred că ar fi bătaie de cap s-o am doar pentru o zi, pentru că, în primul rând, ar trebui să mai schimb câte ceva din my dear old comp, doar pentru a-l face să meargă. Doi, dacă această problemă ar fi rezolvată, apăi a doua zi aş fi cu ochii cât cepele, roşii de nesomn, probabil nemaivăzând decât inamici la fiecare colţ; aş merge furişată pe lângă ziduri, poate chiar aş încerca şi-un mers târâş pe sub birouri. Mă limitez deci la 9550-ul meu. Se-nţeapă, da’ măcar nu creează dependenţă. Şi las onoarea de a poseda un Ares celor care chiar ştiu ce să facă cu ea; pentru care e vitală, care la cafea joacă ceva mai mult decât Dynomite.

P.S. – Super Blog, etapa 15.

Tv? Care tv?

Am crescut cu televizorul în casă. Am prins şi tv-ul cu lămpi, pe care trebuia să le înlocuiască tata periodic, sau trebuia să le mai fixeze, să le mai bibilească, pentru a porni ca lumea. Tv-ul Diamant sau ceva de genul ăsta, cu butonaşe vreo 6 la număr, pe care puteai prinde o "multitudine" de posturi, dar nu puteai fixa decât fix 6. Perioada cu antena pe bloc; nervii ăia nervoşi şi indignaţi când, la fiecare vânt mai puternic imaginea dispărea, sau o vedeai dându-se din ce în ce mai repede peste cap. Bineînţeles că exista şi posibilitatea ca antena noastră să fie deranjată de un vecin care s-a dus să-şi aşeze antena proprie şi personală şi, fără pic de milă, a debusolat-o pe a noastră. Şi du-te, tata, la 10 din noapte, să vezi ce are pârdalnica de antenă de strică imaginea iubitului conducător. Asta până când a decis că e mai rentabil s-o mute în balcon. Şi ţine, Camelia, de antenă, pentru a-i găsi poziţia perfectă, pentru a convinge imaginea să nu se mai mişte, pentru a vedea cristal filmul transmis cu dragoste de ruşi sau de bulgari.

Mă rog, am crescut, după cum spuneam, cu televizorul în casă. Desene cu Mihaela, cu Lolek şi Bolek, cu lupul şi iepuraşul; filme româneşti, filme ruseşti, filme să fi fost, că stăteam lipită de ecran. Mai aveam puţin şi nu mai respiram, doar pentru a nu pierde nici o secvenţă. Când a apărut "cablul", cu posturile noi şi şmechere, deja aveam tv color, şi nebunia atinsese cote maxime. Am văzut tot ce se putea vedea: ştiri, piese de teatru, documentare; la un moment dat stăteam cu programul, studiat din scoarţă-n scoarţă, notat, însemnat, înconjurat şi respectat; era cartea mea de căpătăi, biblia proprie şi personală, calendarul după care mă ghidam. Ştiam zilele săptămânii în funcţie de ce X-files sau La limita imposibilului se "transmitea". Ştiam că e week-end sau nu, în funcţie de cât de devreme începeau filmele, în funcţie de ce transmitea TCM-ul, în funcţie de televizor.

Nu-mi imaginam viaţa fără tv. Era parte din mine, din lumea mea, era lumea mea. Dar, la un moment dat, inevitabilul s-a produs. Ruptura a fost bruscă, dureroasă mai mult pentru el, totală. Da, pe undeva după o bucată de facultate, l-am părăsit. Relaţia noastră nu mai mergea. Şi, exact ca-n filme, se potrivea de minune replica aia stupidă "it's not you, it's me". A trecut nu pe planul doi, ci pe un plan total inexistent pentru mine. Emisiuni? Nu mă pasionează. Filme? Compul să trăiască. Pot vedea ce vreau, când vreau, pot să iau o pauză fără să pierd nici o secvenţă, e mai pe aceeaşi lungime de undă cu mine.

Când spun că nu mă uit la televizor, prima reacţie e ca-n anime-uri: ochiii maaaari, gura puţin întredeschisă, o privire semineîncrezătoare, semi "săraca, e nebună". Păi, pe bune acu', de ce m-aş uita? Ştirile de ultimă oră, oricum le aud de pe la ceilalţi, care nu se pot opri să nu comnteze "fată, ai văzut ce grevă a fost?" sau "săracul ăla, ai văzut cum s-a sinucis el din dragoste?" Dacă mă interesează câtuşi de puţin subiectul, cer lămuriri suplimentare; întotdeauna se găseşte cineva care să-şi ia rolul de crainic şi să mă ajute să completez bucăţelele lipsă. Ba chiar, dacă vreau să ştiu toată povestea, pot să-i dau un telefon maică-mii, să mă pună la curent cu partea reală şi adevărată a poveştii. N-a fost până acu' nici o ştire care să mă facă să apelez la măsuri atât de disperate, dar niciodată nu-i prea târziu.

Plus că există mereu câte un grup care să povestească nu'ş ce emisiune, cu nu'ş câte inimi rănite; mereu există varianta "radio şanţ" care să povestească, care să comenteze, care să se burzuluiască pe nu'ş care, care nu'ş ce-a făcut, şi, fată, cum să faci aşa ceva, doar ai un renume... Ei, fată, pentru bani, îţi spun eu, cine să stea cu el pentru altceva decât bani? Şi, fată, ascultă la mine, dacă ăstia nu se ceartă până mâine, să-mi spui mie "cuţu". Ei, fată, da' ai văzut săracii oameni cum plângeau că şi-au pierdut casele? Da' ăla de i-a ajutat să şi le construiască la loc, ce suflet, fată, pâinea lui Dumnezeu, şi altceva nimic! Ei, fată, nu putea să le dea şi celorlalţi, că are de unde! Ei, fată, lasă că e bine şi aşa, oricum a făcut mai mult decât guvernul, care a tăiat pensiile, şi săracii profesori, iar sunt în grevă, da' cutremurul de ieri, da' trenu' care a deraiat, da' aia de s-a combinat cu elevul, da' ai văzut cum nu i-au dat premiu pentru că şi-a declarat fals vârsta, şi, şi, şi...

La ce să-mi mai trebuiască ştiri, dacă le ascult gata comentate în fiecare zi? Dacă-mi dau interesul, ştiu şi fiecare episod din "noră pemtru mamă"; asta dacă şi numai dacă n-ar ajunge, la un moment dat, insuportabil, şi noroc de căşti că mă mai suportă, şi mă ajută să trec direct pe "postul de muzică", aka mp3 player-ul, care-mi cântă duios exact ce vrea sufleţelul meu să asculte în momentul cu pricina, fără pauze publicitare.

Da, nu mă uit la tv. Da' de filme tot n-am reuşit să mă vindec. Oricum realitatea din "muviez" pare puţin mai faină decât ce prind a fi realitatea actuală. Atât.

De urât

Există câteva chestii pe care le urăsc cu tot sufletul meu de copil. Nu, nu oameni; oamenii îmi pot fi urâţi, mă pot enerva, îmi pot da senzaţia că vreau să-i strâng de gât, îmi pot fi indiferenţi - asta la polul negativ al situaţiei - dar de urât nu ştiu să fi urât pe cineva. În schimb sunt câteva situaţii, senzaţii, stări pe care le urăsc; pur, sincer şi total.

Durerea de cap sau de măsea. Aia nervoasă, de-ţi ajunge până-n creieri, de te rogi de ea să treacă, de-o implori şi tot nu se îndură să te părăsească. De te ţine, frate, cu orele, de-ţi vine să te duci în prima joi să schimbi capul cu totul, de stai să te întrebi dacă nu cumva pumnul ăla de pastile de l-ai luat nu era expirat, de nu-şi face efectul. Când îţi zvâcnesc tâmplele, creierul e greu de parcă-i plumb, frate, şi orice ai face, nu vrea să treacă şi pace bună. De-abia când se satură ea, de-abia atunci te lasă-n plata ta şi se mută la altul. Şi pe bune dacă nu te-a foit atât de tare încât, chiar şi după ce nu mai e, nu o simţi cumva, în continuare, în tine.

Următoare pe listă e starea de nelinişte. Mă rog, nu'ş cum s-o numi, da' pentru mine e denumirea cea mai la-ndemână. Un hibrid între senzaţie şi idei. Stomacul strâns, tremurător, chinuit.Imposibilitatea de a respira cum trebuie, inima care bate ca nebuna, mai-mai să spargă pieptul; orice poziţie ai adopta, simţi stomacul cum se chinuie, cum te chinuie, cum nu-şi găseşte locul. Şi asta-i mai gravă decât durerea de cap, pentru că nici măcar masaj la tâmple să se atenueze n-ai cum să-i faci. Şi stai, şi-aştepţi să treacă de sine sau, cu puţin noroc, cauţi şi găseşti o voce care să te liniştească.

Ultima pe ziua de azi: să rămân fără ţigări dimineaţa la cafea. Pentru că asta înseamnă părăsit culcuşul cald, îmbrăcat fără chef şi tragere de inimă şi ieşit să dau piept cu lumea rea până hăt, la consignaţie, pentru că o cafea fără ţigară nu-i cafea, şi nici nu s-a gândit nimeni deocamdată să facă un magazin mai aproape de geamul meu, de preferat la casa prietenă şi vecină.

Cam atât de pe frontul de est. Cam atât despre chestii nasoale. Altele, poate, altădată.

Ne place, da, ne place - p. 27

Pentru azi, melodie specială; de duminică, de stare, de amintit, de-mi place maxim, de ştim ce înseamnă, de ţinut lângă "corazon", mă rog, înţelegeţi. Melodia de azi... Enjoy!

Azerty relansat

Se pare că nu doar femeile se duc la shopping pentru a-şi schimba garderoba; mai nou, cu tehnologia asta, şi site-urile pot să-şi schimbe hainele. E cazul acestui magazin online, Azerty pe numele lui din buletinul site-urilor, care s-a gândit că o schimbare din când în când nu schimbă. Da, ştiu, personalizez site-ul, da’ asta e! E mai presus de mine.

Normal că aceste schimbări fiind făcute, ca orice shopping maniac, trebuie să se laude cu noile achiziţii. Şi ce metodă mai bună decât o “relansare”? De dragul imaginii, de dragul vizibilităţii, de dragul publicităţii, relansare să fie, că idei şi motive, gârlă.

Şi-acu’ vine întrebarea aia cu şustă: cum să fie relansarea? Adică, cum ar trebui promovat evenimentul? Aici intervine rolul meu. Nu, nu e învăţat pe de rost, nici măcar nu l-am repetat înainte, da’ e un rol bun, zic eu…

Dacă am fi cu măcar un 10 ani în viitor – ca mentalitate, pentru că tehnologie avem destulă – fiind vorba de un magazine online aş propune o petrecere online. Adică, fiecare “invitat” să stea frumos în fotoliul lui, în faţa compului, şi să se bucure de o lansare pe net. Transmisă în direct, cu o sticlă de şampanie din partea gazdei, cu căscuţele pe urechi, pentru a fi sigur că nu pierde nici măcar o frază, nici un unghi, nici o noutate.

Da’ pentru că nu se poate şi pentru că o petrecere la urma urmei nu-i o petrecere dacă nu te ştergi razant de ceilalţi invitaţi, trecem la metoda tradiţională. Da, m-aş folosi de „un chef” pentru a sărbători evenimentul, pentru a atrage atenţia asupra schimbării, pentru a crea semne de întrebare: „cine e, mă, Azerty? Cu ce se ocupă? Ia să dau un search pe Google.” În mod clar nu toţi care se vor informa vor şi cumpăra, dar au prieteni, rude, amici, care vor afla, indirect, că ceva s-a schimbat, că există un magazin pe net care a avut atâta tupeu încât să dea bairam de ziua relansării.

Pentru că scopul e ca vestea să ajungă la cât mai multă lume, n-aş face petrecere de fiţe, pe bază de invitaţii şi cu bodyguarzi la intrare. Nope. Da, ar intriga, dar ar da şi naştere la replici de genul „Io-te, bă, la ăştia! Petrecere de fiţe înseamnă preţuri de fiţe.” Aşa că aş merge pe varianta mai simplă, mai puţin de dureri de cap dătătoare, mai „umană”. Concert în Piaţa Revoluţiei. Câteva trupe, sâmbătă seara, flyere cât cuprinde, câteva bannere, mulţumiri organizatorilor. Dacă bugetul îmi permite, mă hazardez să mai „încing” vreo câteva concerte în alte câteva oraşe; dacă nu, Bucureştiul e plin de studenţi cu „vize flotante” care să ducă vestea mai departe.

Ca să afle cât mai multă lume, un parteneriat micuţ cu câteva posturi de radio, care să anunţe concertul cu pricina; oferirea statului de parteneri, pentru a nu diminua bugetul cu publicitate pe calea undelor. Invitaţi: toată lumea care are chef de zbânţuială sâmbătă seara.

Şi pentru că e vorba de net, băgăm şi-un concurs mic-micuţ, în care bloggerii să anunţe viitorul concert, viitoarea relansare. Ups, asta deja a fost pusă-n practică; mă rog, semi-pusă-n practică, pentru că încă nu s-a decis data măreţului eveniment.

Cam atât, nu de alta da’ deja mă gândesc la ce trupe să chem pentru a concerta şi deja vizualizez atmosfera, şi dacă mai visez mult, nu mă mai opresc din scris.

P.S. – Super Blog, etapa 14.

Cei patru cavaleri ai apocalipsei

Să fi avut vreo 6 ani când mi-a picat în mână Apocalipsa după Ioan. Era o cărţulie subţirică, veche, cu paginile îngălbenite, puţin roase la colţuri, mă rog, genul ăla de cărţulie transmisă de la străbunica la bunica şi aşa mai departe. Şi m-a-mpins pe mine păcatul s-o citesc. Evident că mare lucru n-am priceput, da' imaginile alea cu diavolii care scot pruncii nenăscuţi şi-i mănâncă, setea continuă, foc şi pucioasă picând leneş din cer, alea m-au bântuit destul timp. Ce mult timp, foarte mult timp, ţinând cont de faptul că le mai ştiu şi acum.

Ei, şi m-am hotărât eu atunci să-mi iau măsuri de prevedere; adică să nu-mi lipsească niciodată sticla cu apă de lângă mine şi să găsesc refugiul perfect pentru a mă putea adăposti de urgie. Ce de-a planuri! Ce de-a scenarii! Ce de-a timp pierdut până am realizat eu că, de va fi să fie vreo apocalipsă e foarte probabil să nu fie aşa cum a gândit-o Ioan pentru a speria copiii de 6 ani, iar dacă nu sunt doar poveşti, atunci mai greu să te ascunzi. Când am înţeles asta, planurile de supravieţuire au fost uitate. Nu şi imaginile, şi mi se pare crunt să terorizezi un plod de-abia ieşit din ou cu ele; da' asta e, eu mi-o făcusem cu mâna mea, nu mă obligase nimeni.

Revenind la cel mare sfârşit al lumii. Păi, aud de el de câţiva ani buni. Toată lumea e panicată, se dă cu capul de pereţi, îşi frânge mâinile; unii îşi smulg părul din cap de durere, alţii se aruncă de pe pod pentru a nu da cap în cap cu apocalipsa; se fac provizii, se construiesc plute, unii se specializează pe vânatul focilor şi prinsul peştilor fără undiţă; mamele îşi înscriu copiii de 5 luni la cursuri de înot, altele învaţă să-şi ţină câte juma' de oră respiraţia, se încearcă supravieţuirea cu coajă de copac şi pietricele fine. Ce mai, e panică totală!

Aşa că nu mare mi-a fost mirarea azi dimineaţă, pe undeva pe la 4-5, cred, nu m-am uitat la ceas, era întuneric afară şi frig în cameră, deci clar pe undeva pe acolo trebuie să fi fost timpul, reiau, nu mare mi-a fost mirarea când am simţit cutremur. Mi-am zis, ok, cutremur. Nimic ieşit din comun; nu mă panichez la cutremure, pentru simplul motiv că n-ai cum scăpa de el. Bă, şi-a fost lung, că la un moment dat nu se mai termina. M-am aşezat mai comod în pat; am zis că dacă nu-mi pică o bucată de tavan în cap, măcar voi putea dup-aia să văd cine mai trăieşte şi, eventual, să ajut după puteri. Cutremurul s-a oprit. Nu m-am clintit; ştiam eu că tre' să urmeze o replică. A venit aproape imediat; mai mică în intensitate şi puţin mai scurtă. Partea ciudată a fost că nu am auzit nici un câine lătrând, nici o alarmă de maşină declanşându-se, nici o mişcare. Bizar. Au murit toţi de frică şi maşinile au fost înghiţite de hău înainte de a apuca să spună măcar "ţâu"? Recunosc că m-am scărpinat româneşte-n cap, din poziţia aia confortabil întinsă-n pat pe care o adoptasem. Ioi, şi-nc-o replică! Pfoaaaii, ăsta-i tata lor. Dacă scăp cu viaţă sunt cel mai norocos om de pe planetă şi, probabil, unicul. Ce de-a gânduri în momentul ăla, buimacă de somn, între vis şi realitate: cum blocurile sunt toate zob, cadavre peste tot, oare o mai fi supravieţuind cineva în afară de mine? Ce să dau telefon să-ntreb că, dacă a fost cutremur, reţelele clar sunt picate, deci tre' să ajung acolo unde mă interesează cu viteza gândului, sper să mai fie maşina întreagă, chit că de-abia ştiu să conduc, e situaţie de criză, probabil poliţiştii sunt morţi, nu mă trage nimeni pe dreapta, tre' să ajung să mă asigur că cineva e în siguranţă. Mă rog, d'astea. Şi am dat să mă dau jos din pat. Înc-o replică. Fie ce-o fi, tre' să ajung unde mi-am propus. Şi, în timp ce azvârleam pătura teatral de pe mine, am nimerit peste mâţă care se scărpina liniştită. Şi-am nimerit şi peste sursa cutremurelor succesive. Bravo, Cami (eu), mulţumesc frumos Cami (mâţa, pe care da, tot aşa o cheamă) pentru palpitaţiile de dimineaţă. Nu, puteţi sta liniştiţi, cutremurul a fost în Chile. La mine-n pat era doar o mâţă prea plină de zel. Am scăpat şi de data asta.

Revenind la sfârşitul ăla mult promis. Cică fi-va-n 2012. După asta, s-a schimbat data. Trebuia să fie pe 10.10.2010. Şi iar s-a schimbat modificarea. Acu' am auzit că va fi pe 11.11. N-am înţeles foarte bine dacă pe 11 noiembrie 2010 sau, ca să fie mai poetic, 11.11.2011. Că va fi cutremur, potop, urgie. Blestemăţie fără de capăt. Ba chiar am auzit pe unii spunând că grevele succesive de la noi şi criza din România e semn direct că vine sfârşitul lumii. Pentru că - şi asta o auzisem şi-n copilărie - Maica Domnului are o preferinţă pentru România, şi plânge lacrimi de sânge de fiecare dată când se întâmplă ceva rău. Şi s-a tot încercat aşa, o pedepsire a păcătosului popor român, da' ea stătea în genunchi şi se ruga să ni se mai dea o şansă, dar acum, gata! Nici o şansă în plus! Deja sunt prea multe animozităţi, prea mulţi egoişti, prea mulţi hoţi, prea multe persoane gay (da, am auzit-o şi pe asta), şi clar sfârşitul lumii va veni, cu siguranţă şi indubitabil, din România.

Cu lăbuţa pe inimă recunosc, sincer şi naiv, că eu nu văd legătura. Da' dacă zice lumea, clar aşa trebuie să fie. Adică, cine sunt eu să mă împotrivesc unor adevăruri religioase perpetuate de-a lungul timpului şi, mai nou, adaptate cu elemente politice şi sociale? Adică, pe bune acu', sfârşitul lumii va veni pentru că pensionarii au pensii mici, şomerii sunt din ce în ce mai mulţi, grevele din ce în ce mai dese. Care parte din logica asta nu o înţelegeţi?

Mda, mai iau o gură de cafea, mai aprind o ţigară, nu, nu mă duc să mă asigur că beciul e la fel sigur adăpost antiaerian pe cât îl ştiam; nu, nu mă duc să mă spovedesc nici azi, nici mâine; nu, nu-mi iau măsuri de precauţie, nu alerg de nebună-n jurul pomului, panicată că vom muri cu toţii în cea mai mare apocalipsă de la Ioan încoace. Sincer, mă amuz. Pentru că la câte "sfârşituri" am prins până acum, trebuia să fim cu toţii cu ochii în X demult. Aştept 11.11. Care cum îşi mai petrece sfârşitul lumii?

Sigmund Freud, analyze this

O poveste de când eram mică zicea ceva de genul: să nu te culci niciodată într-o vale şi să te fereşti de oamenii cu ochii albaştri şi dinţii rari. Partea cu dormitul în vale n-am prea reuşit s-o verific, pentru că eu şi natura suntem cumva cam paralele. Adică da, în vremuri preistorice, am fost şi eu cu cortul, m-am spălat la râu, da' asta nu înseamnă nici că am rămas cu amintiri plăcute, nici că aş repeta experienţa. Dă-mi, frate, duş, dă-mi un pat pe care să-mi odihnesc oasele bătrâne, dă-mi oraş, şi maşini, şi hărmălaie; liniştea naturii nu face decât să mă debusoleze. Deci feritul de dormit în vale e asigurat. Nu voi dormi în vale, pentru că nici o vale nu se va apropia de mine; şi nici eu de ea.

Dar partea cu omul cu ochi albaştri şi dinţii rari, pe bune că e reală. Să fim serioşi, câte persoane care să îndeplinească ambele condiţii poţi întâlni într-o viaţă? Clar nu foarte multe; adică, ori sunt oameni cu ochi albaştri, ori au dinţii rari. Amândouă, mai greu. Dar am întâlnit. Câteva; să le numeri pe degetele de la o mână. Şi, cu lăbuţa dusă tremurător la inimă, spun că mai bine nu le-aş fi întâlnit. Pentru că da, sunt rele, şi viclene, şi gata să te înjunghie pe la spate.

Nu, nu generalizez, ca bancurile cu blonde. Bancurile cu blonde mă amuză teribil, şi-am cunoscut şi blonde deştepte. Foarte. Da' asta nu înseamnă că n-am văzut şi specimene care să se ridice la înălţimea bancurilor care se fac pe seama lor. Asta, să ne înţelegem, este o replică venită din partea unei blonde undercover.

Revenind însă la fizionomii. Cică e vrăjeală; că nu-ţi poţi da seama de caracterul unui om doar uitându-te atent la figura lui. Ei, nu! Şi-atunci cum se face că toţi oamenii ca cel din poveste călcau peste cadavre? Cum se face că unul dintre ei mi-a făcut liceul mai calvar decât putea fi în mod tradiţional? Cum se face că, în momentul în care văd unul, miros "trouble" şi necazurile nu întârzie să apară?

Şi pentru a nu mă limita la un singur tipar, trec rapid la altă categorie. Femeile cu buze subţiri. Da' atât de subţiri că nu ştii dacă au sau nu gură. O liniuţă, o dunguliţă, un firicel. Lipsită de expresie, lipsită de zâmbet. Să fim bine înţeleşi că vorbesc despre femeile cu buze subţiri pe care le-am cunoscut eu, faţă-n faţă şi personal, nu despre toate femeile cu buze subţiri din întreaga lume. Şi, frate, pe cât de inexistentă este gura fizică, pe atât de uriaşă e aia de spune unul după celălalt cuvinte care dor. Multe pe centimetru pătrat, pe secundă cub, pe oră lumină. Şi pot fi atât de rele, că-ţi vine să te aşezi româneşte în fund, în mijlocul drumului, şi să-ncepi să te vaiţi mai abitir ca bocitoarele plătite; doar că pe tine te doare de-adevăratelea.

Când văd o gură subţire, mă uit mai atent să văd dacă-mi dă şi impresia de dinţi încleştati. Sau că, în secunda următoare, va începe să arunce săgeţi. Dacă ăsta e cazul, îmi iau picioarele la spinare şi fug de-mi sfârâie călcâiele, cu toată înălţimea mea neobişnuită nici cu fuga, nici cu viteza. Da, Road Runner scrie în momentul ăla pe mine, pentru că, frate, mai bine evit problemele decât să le invit cu zâmbetul pe buze în casă.

Ultimul punct pe ziua de azi, ochii. Ochi care râd, ochi catifelaţi, ochi care te bagă direct în boale. Da, sunt trei categorii diferite de ochi; sau de priviri, în momente diferite. Nu, n-o să spun veşnica şi eterna replică cu "ochii sunt ferestrele sufletului", pentru că ştiu mult prea bine prin exemplu personal cum e să te uiţi complet dezinteresat la o persoană şi ea să aibă impresia că, în momentul ăla, ai ceva de împărţit cu ea. De cele mai multe ori, de rău. Neee... departe de mine gândul. Da' dacă vrei să mă topesc, arătă-mi o privire care râde; dacă vrei să să mă pierd total, dă-mi o privire catifelată; semitristă, puţin melancolică, cu doar un strop de ceea ce unii ar numi "dorinţă". Da, spun cu lăbuţa dusă cât mai sincer la inimă, o privire din aia mă face să uit de toţi ochii albaşrti, dinţii rari şi de toate gurile subţiri din lume. Pentru că la ochi şi la mâini mă uit prima dată.

Tipare, fizionomii, impresii. Toţi avem maniile proprii şi personale. Asta-i din categoria maniile mele preferate...

La prima vedere

Cică prima dragoste e întotdeauna aia mai cu moţ. Aia de-o ţii minte toată viaţa, de te zvârcoleşti noaptea-n pat când îţi aduci aminte de ea, de te roade, şi te macină, şi te arde. De ajungi cu cearcăne-n barbă, tre' să te trimită ceilalţi să faci duş, ba chiar dai jos kilogram după kilogram, la fel cum ai da foiţele de pe ceapă. A, da, şi apropo de ceapă, se lasă cu drama. Big drama.

Prima dată când mi-a picat cu tronc cineva "de-adevăratelea", să fi avut vreo patru ani. Nu mai ţin minte dacă ştiam ce-s alea cearcăne; mai mult ca sigur, nu. Şi, aidoma somnambulului care nu pică-n gol pentru că nu ştie că merge pe acoperiş, nici eu nu cred să fi avut cearcăne. Da' era frumoaaasăăăă. Şi avea părul lung, şi blond, şi mă lăsa să mă joc cu el, şi să-i fac codiţe, şi să i le înnod sub barbă. Şi-ar fi stat şi-n cap pentru mine, doar ca să mă facă să râd. Cruntă dezamăgire! Destin amar, soartă chinuitoare şi viaţă plină de şuturi în fund! A fost o idilă de-o vară, dar şi acum zâmbesc gândindu-mă la ce codiţe faine ieşeau, şi la cum mă chinuiam s-o fac să nu le deznoade.

A, şi nu mai zic de vecina de la 5, care-i făcea ochi dulci lu' frate-meu că, de, aveau cu mulţi ani mulţi mai mult decât mine; da' ce idilă, ce scenarii, ce pasiune romantică şi fără de sfârşit. Mă rog, fără de sfârşit până dădeam de prima ciocolată, şi uitam şi de sentimente, şi de suflet, că papilele gustative erau mai importante, şi dulce-i dragostea, da' parcă mai dulce-i ciocolata.

Şi-atunci mi-am zis: "las' că mă fac eu mare!" Ei, da' pune-te-n faţa inimii, că n-ai cum. Şi-am iubit total şi iremediabil, şi-am văzut cum timpul trece pe lângă mine, şi toate devin amintiri din copilărie. Asta până pe la 15 ani, să ne-nţelegem. Să povestesc ce-a fost dup-aia, deja e prea mult.

Şi-am auzit eu zilele trecute că cică nu există cea "dragoste la prima vedere"; şi-nclin să dau dreptate. Nu de alta, da' la prima vedere vezi da, corpul bine conturat, şi privirea aia de te bagă-n boale, şi da, rămâi trăsnit. Da' de iubit iubeşti omul, nu corpul. Iar de iubit omul nu'ş dacă-l poţi iubi fără să-l cunoşti; în intimitatea lui, în dimineţile zgribulite sau în pasele proaste. Da' dă bine-n cântec să spui că a fost dragoste la prima vedere; şi, mamă, ce film de Oscar iese dacă dezvolţi subiectul şi, una peste alta, ce "invitaţie la vals".

Numai că, nu'ş cum să zic... Dacă-i iei omului şi ultima şansă de-a crede în bucata aia de "primă vedere", dacă-i spui clar şi răspicat: "trezeşte-te, n-ai nici o şansă, bea o cafea tare, treacă-ţi, nu există, nu se poate, visezi prea mult şi prea adânc", s-a zis cu umanitatea din el. Mai degrabă-i tragi un glonte-n cap, sau îl arunci artistic în faţa trenului; e mai rapid şi mai uşor de digerat. Părerea mea.

Aşa că da, zâmbesc gândindu-mă la "poveştile nemuritoare" din copilărie; poate au fost aşa, un prolog; un prolog la realitate. Dar povestea continuă. Vei fi din nou personajul meu?

Vrrruuummm, vrrruuummmm!

Da, recunosc, am fost fan Star Trek. Nu, nu genul ăla de fan care se îmbracă în hăinuţe "de film" şi-şi transformă viaţa în funcţie de episodul care tocmai a trecut; genul ăla, care nu scăpa nici un episod, care se gândea ce tare ar fi să fii acolo, oare chiar e posibil să trăiesc până când călătoriile intergalactice vor fi la fel de banale ca drumul Galaţi-Constanţa? Am mai crescut, şi încă nu ştiu sigur că nu, nu o să apuc să pun piciorul niciodată într-o navă spaţială. Nu de alta, da’ la cum se mişcă tehnologia în timp, nimic nu mai e imposibil.

Acum aş putea să-ncep să vă aburesc cu o povestioară gen "am avut un vis astă-noapte", sau "se făcea că era anul stelar 2060", sau "sunt în viitor şi vă vorbesc prin globul de cristal". Aş putea chiar să vă scriu o poveste, despre cum am ajuns eu dintr-o întâmplare nefericită padabum-bang! direct peste 50 de ani; despre cum am nimerit accidental într-un laborator, am fost cobai pentru criogenie şi m-au dezgheţat de-abia acu’, ups, 2060. Varianta cealaltă, aia de-mi surâde şi de mă reprezintă e să spun direct cam cum ar trebui să arate maşina viitorului, din punctul meu de vedere, pentru a mă satisface total şi iremediabil. Fără artificii poetice, fără să trag de firul ăl subţire; nu de alta dar, am mai zis, nu-mi plac telenovelele.

Să purcedem deci. Totul porneşte de la faptul că Toyota a lansat un nou model de maşină cu propulsie integral hibridă, şi anume Auris Hybrid Synergy Drive (HSD). Asta înseamnă, din câte mi-am putut da eu seama, că poate să funcţioneze atât în modul integral electric, cât şi în modul combinat (benzină şi electric), ceea ce îl face să ajungă foarte rapid de la 0 la 100km/oră. Mă scarpin româneşte-n cap, cu lăbuţa pe inimă spun că asta-mi spune doar că e foarte rapidă, şi trec la maşina de peste 50 de ani, până nu-mi prind urechile în detalii mult prea tehnice pentru creierul meu extrem de feminin la partea "maşini, bujii, motoare".

Verde, roşie, albastră, nu contează. Culori cât mai diferite, desene, imprimeuri. Bot ascuţit sau bot pătrat. Mici, mari, de două ori cât o limuzină respectabilă. 2, 4, 6 uşi. Dubiţe sau modele sport, de două persoane. Design fără limite. Nu, maşina viitorului nu poate fi definită din punct de vedere estetic, pentru că fiecare va fi capabil să aibă maşina pe care şi-o doreşte, cum o doreşte; şi cu aparenţă de tablă de şah, dacă ăsta îi e visul.

Partea frumoasă o să fie în felul următor: va avea două moduri în care o vei putea conduce: tradiţional, cu un picior pe acceleraţie şi unul pe frână – pentru că, da, vor fi doar maşini cu cutii automate de viteze şi cu două pedale – şi mai puţin tradiţional, prin comandă vocală. De ce nu doar prin comandă vocală? Pentru că uneori e posibil să vrei să stai de vorbă cât conduci, şi ar fi cam ciudat să vorbeşti despre casa vecinului de pe dreapta, şi maşina s-o ia ascultătoare la dreapta; numai că tu vrei să mergi înainte.

Cât mai "computerizată"; să poată să-ţi spună şi cât e ceasul, şi ce vreme va fi afară când vei fi ajungând la mare, şi să pornească muzica doar cât menţionezi o melodie. Scaune cu vibromasaj să nu-ţi înţepenească gâtul, volan încălzit să nu-ţi îngheţe mâinile; să facă scandal în momentul în care te apropii periculos de mult de altă maşină; frâne mai mult decât reactive, astfel încât să poţi opri la milimetru în buza prăpastiei; apelare automată la salvare dacă, printr-un amestec de ghinion şi energii negative, te-a lovit accidentul; comutare la modul automat de conducere dacă sesizează indice alcoolic în aer; monitorizare permanentă de puls, pentru a evita adormitul la volan sau infarctul.

Cum va funcţiona? Aici e cu şustă. Motor în mod clar. Cum nu ştiu diferenţa între un motor pe benzină şi unul electric, mă voi hazarda să spun că trecem total pe motoare electrice. Fără războaie mondiale pornite de la ideea că se termină rezerva de petrol. Da’ motor electric în măsura în care înţeleg eu electricitatea. Cu siguranţe şi tot tacâmul altfel încât, dacă a murit, să scoţi buşonul, înlocuieşti siguranţa, şi-ţi vezi mai departe de drum. Fără combustibil care să se consume, fără nervi că n-ai benzină/motorină să ajungi până la colţ, fără buget calculat lunar astfel încât să ai şi să hrăneşti maşina. Fără bătai de cap.

Apeşi butonul, porneşte motorul, porneşte maşina, îţi vezi de drum; ajuns la destinaţie, pui frână, ieşi frumos din maşină şi ai terminat povestea.

Emisii nocive? Care emisii? Filtre, frate, care să permită păstrarea purităţii aerului, oricât de vechi ar fi modelul. Şi, din nou, sistem care să nu te lase să pleci la drum dacă ţi s-a stricat câtuşi de puţin filtrul.

Da, ştiu, vorbesc ca din cărţi. Şi ştiu şi că, probabil, ar fi trebuit să insist pe modelul hibrid de motor, da’ asta e! Viaţa e nedreaptă. Pentru mine o maşină perfectă înseamnă mai mult decât detalii tehnice; alea se rezolvă în mod clar, dacă deja am ajuns în 2010 cu motoare de Star Trek. Peste 50 de ani, va fi în mod clar posibilă versiunea mea de maşină. Da, gândită în stil feminin, cu gadget-uri şi chestii mai puţin intrigante pentru un bărbat, care ar prefera să meşterească la motorul ăla, decât să nu mai aibă ce meşteri. Da’ pe bune că la ăi 80 de ani pe care îi voi fi având în 2060, mă-ncântă mai mult să pot vorbi cu maşina mea decât câţi warp va fi putând atinge.

P.S. - Super Blog, etapa 13.

Ploua infernal...

Ieri a plouat. Cam tare, ce-i drept, da' asta nu-i nici o noutate, nici ceva ieşit din comun. Da, e toamnă, toamna plouă. Ploaia e chestia aia care curge din cer, udă şi rece - cel puţin în perioada asta - care provoacă bălţi, din cauza căreia se face noroi, ba chiar şi-un fel de mâzgă "alunecăcioasă", din cauză de frunze moarte. Da, ploaia e udă; nu de alta, da' e apă. Apă destul de curată aş zice, ţinând cont de faptul că unii o strâng pentru a se spăla pe cap şi ţinând cont de faptul că, dacă apa n-ar mai curge de la canal, şi dacă n-ai mai găsi-o îmbuteliată la magazin, şi dacă te-ar chinui teribil setea, ai apela la ea; şi-ai bea-o fără probleme, nu de alta, da' n-ai vrea să te deshidratezi.

N-am nici o problemă când plouă. Din principiu nu prea folosesc umbrelă. Nici glugă, nici pelerină, nici nimic altceva care ar trebui să mă protejeze, să mă păstreze intactă până la destinaţie. Una din două: ori iau taxi-ul, ori merg lejer prin ploaie. Şi da, mă udă, da, ajung ciuciulete la destinaţie, ba chiar ultima oară când m-a prins un fenomen de gen am fost nevoită să mă usuc cu şerveţele, pentru că mai aveam 8 ore lungi de stat la serviciu. Da' n-a fost nici o tragedie. Arătam cam murată, ce-i drept, da' m-am uscat în scurt timp şi totul a fost ok. N-am murit, nu m-am topit, nu, data viitoare nu voi apela la umbrelă; mi se pare că arăt cel puţin bizar cu umbrela după mine. Ştiu, manie pe creier.

Da' vezi tu, că nu toată lumea e aşa. Femeile, frate, acolo-i problema. Să mă explic:

Trebuie să ajungă din clădire la maşină; sau în staţie; sau oriunde altundeva, dar care în mod clar implică contact direct cu apa aia de curge din cer. Bun. Iese în tocul uşii. Constată că plouă. Să ne înţelegem că vorbim despre orice intensitate a fenomenului; de la aia torenţială, până la aia care e aşa, un fel de alint; 3 stropi pe metru pătrat. Deci, constată că plouă. Se uită la cer. Se uită la ceilalţi. Se mai uită o dată la cer şi concluzionează: "Vai, plouă!" Da, ploua şi acu' 5 secunde de când ai ieşit, probabil o să mai plouă vreo câteva ore, ba chiar o veşnicie. Hmm... n-are umbrelă. N-are nici măcar o sacoşă să şi-o pună-n cap. E grav. În continuare în tocul uşii, examinând problema. Îşi frânge mâinile, se-ntoarce, se suceşte, îşi muşcă buzele de necaz. Plouă.Îi trece prin cap că ar fi fain să se poată teleporta; din nefericire, nu poate. Se mai învârte de vreo două ori în jurul axei proprii. Se ţine de poşetuţă, de parcă de acolo ar veni salvarea. Într-un final, îşi face curaj şi scoate un vârf de nas în ploaie. "Vai, plouă!" Wow, nu s-a prins nimeni până acum; nici măcar când ai zis prima dată. Se retrage şi reexaminează datele dilemei. Se uită la ceas, se mai trage de-o şuviţă de păr, mai trage puţin de timp. Păi, deja eram în staţie până acum. Ce zic eu în staţie, deja eram acasă, băgată-n pijamale, cu două ţigări fumate. Da' nu, că ea trebie să studieze compoziţia chimică a ploii, şi să-şi dea seama cam care ar fi efectele adverse asupra firului de păr. Deci, mai aşteaptă. Când finalmente iese de tot în ploaie şi-o ia la fugă înspre maşină, clar va scoate ţipete scurte, pentru că, de, tre' să ştie lumea că, ghici ce, o udă! Şi "ţâu! Văleu! Alelei!", mă rog, sunetele adiacente. Da, când ajunge la maşină are aproape 5 stropi pe haină, da', frate, ce aventură! Cum era s-o înece ploaia asta rea şi maliţioasă şi cumplit de cutremurătoare. Ai văzut prin ce a fost nevoită să treacă?

Pe bune dacă înţeleg. Ce poate să-ţi facă ploaia aia în aşa hal încât să faci ditai drama? Te udă. Aşa, şi? Te udă până la piele. Aşa, şi? Unde-i problema şi tragedia? Nu e ploaie acidă, nu o să ajungă pân' la os, făcând găuri şi găurele-n drumu-i, nu plouă cu piatră să zici că e posibil să te rănească, nu, nu o să te lovească fulgerul şi nu, nu vei păţi nimic mai grav de faptul că va trebui să ajungi acasă, să te schimbi rapid, ba chiar să te tratezi şi cu ceva bun pentru că ai fost atât de curajoasă încât ai mers prin ploaie fără să te lamentezi.

Aceeaşi ploaie, aceeaşi intensitate, aceeaşi zi, un bărbat. A ieşit frumos şi-a luat-o la pas înspre staţie. Fără priviri speriate, fără momente de gândire, fără planuri desenate cu pixul pe hârtie. Mă-ndoiesc de faptul că pe el îl uda mai puţin, sau că ploaia îl ocolea într-un mod magic. Nu, frate, că vezi tu, că femeile trebuie să transforme ploaia într-o aventură din care de-abia au scăpat cu viaţă. Pentru că dacă nu e şi puţină dramă la mijloc, parcă nu se simt împăcate cu ele însele.

Şi-acu', zic eu, să plouă. Torenţial. Poate se obişnuiesc să nu mai chiţăie de fiecare dată când le loveşte-un strop. Până şi mâţa mea iese cu mai puţin scandal în ploaie; şi e mâţă, nu femeie...

La stânga, sau la dreapta?

Nu sunt persoana care să se fi vizualizat de mică „ceva”. Nu, nu m-am vizualizat în rochie de mireasă, nu m-am vizualizat cu copii, nu m-am vizualizat nici măcar în faţa tastaturii, tracasând tastele. Pentru cineva care ştie exact ce vrea în secunda următoare, pentru cineva care-şi stabileşte ţeluri precise şi are notat în carneţel ce a îndeplinit şi ce mai are de făcut, eu aş părea un haos total. Fără itinerariu, fără un punct terminus; fără să pot să mă aşez relaxată pe canapea şi să spun: „Asta a fost. Am ajuns acolo unde voiam”.

Acu’ 26 de ani m-am trezit cu un bilet alb în mână. Mi-a fost dat moacă. Gratis. Nu m-a întrebat nimeni dacă-l vreau dar nu, nu vreau să renunţ la el până nu îl consum pe tot. Până nu trec prin toate gările prin care mă poartă, până nu exploatez la maximum faptul că e în alb.

„Drumul ne formează, dar destinaţia ne defineşte.” Despre asta e vorba azi. Campanie de imagine Tarom. Despre câte escale trebuie să faci până ajungi acolo unde vrei. Şi acolo unde vrei însemnând că tot bagajul pe care l-ai adunat cu tine, pe care l-ai cărat şi de care ai avut grijă de-a lungul timpului, o să te ajute să fii complet. Cu toate liniile trasate vizibil, conturat, întreg.


Nu obişnuiesc să călătoresc la modul îmi iau traista şi plec.Ca şi călătorie „de viaţă” însă, am încercat multe drumuri. Unele mai uşoare, altele mai grele; nu m-a pus nimeni. Am vrut să aleg dreapta în loc de stânga, am preferat să văd eu dacă e atât de greu pe cât se spune, am vrut să mă lovesc cu capul de sus dacă era cazul, pentru că am vrut să am parte de „formarea” mea proprie şi personală. Şi nu, nu vorbesc despre anii copilăriei, în care s-a încercat o formare pe mine; de parcă mi-ar fi băgat Windows-ul şi, hop, iată-mă, mândru membru al societăţii de azi. Nu, şi din programul ăla de început am reţinut doar ce am am vrut; doar ce mi s-a părut mie important pentru mai departe.

În „viaţa conştientă”, după ce n-am mai fost doar un gălbenuş în oul mamei mele, am „călătorit”. N-am avut un drum anume, nu mi-a fost dată nici o hartă, nu mi-a spus nimeni că pe unde o iau eu e posibil să fie şi gropi, şi teren accidentat. Şi chiar dacă mi-ar fi zis, la cum mă cunosc, de-al naibii aş fi ales drumu’ ăl greu; ca să arăt că pot şi că se poate.

Da, venit din partea unei companii aeriene, sloganul mi se pare inspirat. Puţin cam filozofic, dacă laşi pe unul care a terminat profil uman să-şi dea cu părerea. Care a învăţat în 12 ani de şcoală să întoarcă pe toate părţile cuvintele, să le dea sensuri după cum îl taie capul şi să se scuze dacă divaghează cu „licenţă poetică”. Revenind însă la partea „aeriană” a sloganului; deja văd multe căpuşoare, înghesuite într-un avion, mergând din punctul A în punctul B, pe calea cea mai scurtă. (Da, am făcut şi niscaiva ore de matematică, chit că de-abia ştiu cât fac 1 şi cu 1). Şi formându-i drumul ăla, cu goluri de aer, şi ceva senzaţii tari, başca nişte palpitaţii, iar la sfârşit, după aterizare, să fie „definiţi” prin faptul că au scăpat cu viaţă şi de zborul ăsta. Căpuşoare fericite, luându-şi bilet să se şi întoarcă acasă.

Am cunoscut oameni, am fugit de oameni. Când am avut literalmente cuţitul la gât, am zis că nu voi mai ajunge niciodată în situaţia cu pricina. Când a fost vorba de lovit o maşină, am zis că nu mă mai urc la volan; siguranţa mea şi a celorlalţi. După ce am învăţat cât de greu se plăteşte întreţinerea, am avut grijă să închid robinetul în timp ce mă spăl pe dinţi. După ce mi-a murit un prieten, am învăţat să-i preţuiesc pe cei rămaşi în viaţă. Da, drumul m-a făcut aşa cum sunt azi. Şi clar o să mă modeleze în continuare, pentru că n-am de gând să mor mâine şi să ajung o definiţie care nu mai poate fi schimbată. Suntem o definiţie în schimbare, în funcţie de cât de mult alegem să călătorim.

Şi aş putea să o iau şi pe partea puţin morbidă a situaţiei. Nu e un singur drum, nu avem o singură definiţie. În schimb, destinaţia finală e aceeaşi pentru toţi. La capăt de drum. Atunci când se trage ultima linie. Când asculţi zâmbind cum alţii îţi recită definiţia, când îţi auzi necrologul. Şi atunci poţi să te uiţi în urmă şi să spui: „Asta da călătorie!”

P.S. - Super Blog, etapa 12.