.

marți, 30 noiembrie 2010

Mulţu pentru citi

Trecute sunt vremurile când părinţii încercau să scoată din vocabular cuvinte gen "mişto", "caşto" sau "beton". Nu ştiu ce s-a întâmplat cu caşto-ul, da' mişto-ul şi beton-ul au rezistat. Dovadă stau toţi cei care au crescut o dată cu mine şi care n-au reuşit să le elimine, pentru că n-au vrut. Sau pentru că nu le-au considerat nasoale.

Vremuri de formare, în care am pus cuvânt lângă cuvânt, am băgat la cutiuţă sute de termeni noi, sprâncene ridicate când îmi scapă ceva mai complicat decât fain sau bine. Da' nu mă supăr. Ba chiar îmi place.

Dar nu despre dicţionare vreau să povestesc azi. Nu, azi va fi, ca de obicei, despre sprâncene ridicate - ale mele - şi despre dinţi strepeziţi. Pentru că se întâmplă în felul următor:

Înţeleg eu că e criză, că e foame, că e greu şi e trist şi e pustiu, dar ştiu una şi bună: oricât de foame ţi-ar fi, nu te poţi sătura cu silabe. Ei, da, în halul ăsta s-a ajuns. Să se mănânce silabe întregi. Şi ştiu că noi, moldovenii, suntem recunoscuţi pentru dexteritatea cu care mâncăm litere; cu care avem un limbaj propriu, cu ajutorul căruia ne înţelegem nestingheriţi. Că mulţi spun că vorbim repede şi că pocim cuvinte. Dar n-am prea ajuns la performanţa de a scurta cuvintele în mod voit, în aşa fel încât să te zgârie la propriu pe timpan.

Să mă explic: noua modă e să spui "mulţu", "cu plă", "plicti", "bucă". Pentru cei care n-au intrat încă în contact cu noul limbaj, asta se traduce drept "mulţumesc", "cu plăcere", "plictiseală" şi "bucătărie".

Da, mi se ridică sprânceana. Cu lăbuţa dusă sincer la inimă spun că mi se pare fandoseală curată. Pentru că n-am auzit jumătăţile de cuvinte decât spuse pe un ton cât mai alintat cu putinţă, cât mai "wow, uite cum ştiu eu să vorbesc", şi atât de mâţâit că până şi mâţa mea se simte ditai leul când le aude. Adică da, ştiam eu că femeile pot să se alinte mai mult decât permite legea; îmi plac femeile alintate, atât timp cât păstrează alintatul ăla în spaţiul propriu şi personal, între patru ochi. Dacă-s alintate-n public, mi se zburleşte codiţa; mi se ridică părul, încep să am o reacţie alergică, mă mănâncă palma, dau nervos din picior, ba cred că mi se zbate şi-o pleoapă, doar aşa, ca să fie meniul complet. Spun drept că femeia nu e femeie dacă nu se alintă; da' nu eşti femeia mea, ca să te alinţi cu mine. Nu eşti prietena mea, nici măcar amica în aşa fel încât să simţi nevoia imperioasă de a mi te alinta. Cut it out!

Revenind la bietele cuvinte, însă. Am spus că sunt scurtate. Dilema mea e, ce se întâmplă cu restul de silabe? Unde se duc? Mi le imaginez aşa, rămânând în gât şi, la un moment dat, când se înmulţesc prea mult, începând să iasă una după alta. Vomă de silabe. Un "Exorcistul" în miniatură. Câteva ore în care persoana cu pricina nu mai poate spune decât "mesc", "cere", "seală" şi "tărie". Asta ar fi fain de văzut...

Şi dacă n-aţi auzit încă de noua modă, staţi fără grijă. Tinde să se extindă. Eu ţin extinctorul aproape, pentru eventualitatea în care râd prea mult şi persoanele în cauză se aprind prea tare. Recomand aceeaşi metodă. S-ar putea să scăpăm cu viaţă şi din încercarea aceasta.

luni, 29 noiembrie 2010

Face off

Am un şifonier destul de mare. Nu, nu masiv, pentru că l-am înlocuit recent, dar destul de încăpător încât să cuprindă toate hainele; alea de le port, alea de nu le-am mai purtat de secole, ba chiar unele despre a căror existenţă nici nu mai ştiu. Asta înseamnă că oricând mă pot aştepta la o "surpriză", găsind vreo bluză pe care o credeam demult pierdută. Oricum. E mare şifonierul meu. Dacă-mi dau interesul, cred că încap fără nici o problemă în el, ba chiar şi cu vreo pătură, ceva, cât să nu sufăr de frig. Numai că n-am fost niciodată in the closet. Şi ceva îmi spune că nici să vreau n-aş putea fi acolo.

De la ce a pornit toată faza? De la cuvinte şoptite pe la colţuri; de la încercările constante ale unora de a mă face să spun câte ceva despre mine; de la replici aruncate în timp ce se şterg razant de mine; şi da, pentru că nu înţeleg faza cu şifonierul nici dacă-mi baţi un cui în cap.

Să mă explic: pentru mine, în şifonier e orice persoană care nu recunoaşte cine este; indiferent de "domeniul" despre care vorbim. O persoană care în interior e într-un fel, şi faţă de ceilalţi afişează exact opusul. Sau care nu recunoaşte nici măcar faţă de ea însăşi că faţada nu e reală.

Am făcut o singură chestie de genul ăsta; şi-o ţin minte, şi mă bântuie, şi n-am cum să dau timpul înapoi pentru a o corecta; o fracţiune de secundă am refuzat să ţin pe cineva de mână. Pentru că erau prea mulţi hater-şi prin zonă. Şi când mi-am dat seama, momentul era deja consumat. Şi poate că după atâţia ani, contează mai puţin; da'-mi pare rău. De atunci s-a terminat şifonierul pentru mine. Şi mă întreb eu aşa: dacă pe mine mă bântuie o singură secundă, cum o fi să te bântuie ani întregi? Cum o fi să te priveşti în oglindă, să vezi ceva, şi-apoi să-ţi pui masca şi să ieşi în lume? Cum o fi să te trezeşti dimineaţa şi-n loc de bocancii tăi, care ar trebui să te reprezinte, să-ţi pui balerini?

Şi nu, nu spun să iasă fiecare-n stradă cu pancarta care-l reprezintă, da' nici să dea din colţ în colţ şi să roşească timid atunci când i se pune o întrebare. Şi să nu poarte roz dacă simte negru, şi să nu-şi întoarcă privirea doar pentru că e posibil să se înţeleagă altceva, şi să ţină capul sus.

Am dat peste o chestie care mi-a plăcut mult (mulţumesc, FetiţaJunglei13) care zice aşa: Mai bine să mori în picioare, decât să trăieşti în genunchi - Tacit. Şi nu pot decât să fiu de acord, şi nu, n-o să dau exemple cu persoane care au murit în picioare, pentru că fiecare-şi poate face lista proprie şi personală. Spun doar atât: Oricare ar fi motivul pentru care iubeşti siguranţa şifonierului, odată ieşit din el o să vezi că te doare mai puţin spatele dacă stai drept. Şi coloana ta o să-ţi mulţumească. Şi poate n-o să fie happy-happy-joy-joy în fiecare zi; mai mult ca sigur nu va fi. Dar - şi acum să se audă tobele pentru că filozofia atinge cote maxime - măcar o să fie doar faţa ta aia de-o vezi în oglindă; şi tot pe ea or s-o vadă şi ceilalţi.

And...it's over!

Recunosc cu lăbuţa dusă sincer la inimă ca pe tot parcursul concursului că, în momentul în care m-am înscris, nu ştiam exact la ce să mă aştept. Adică, e prima mea participare şi da, mă aşteptam să fie mai extenuant. Să nu mai am timp să respir între probe, să-mi ia foc tastatura pentru că intru în pană de timp, să transpir în faţa monitorului răspunzând la probă după probă. N-a fost aşa.

Nu, nu zic că a fost uşor, ţinând cont de faptul că majoritatea probelor au implicat şi partea aia „tehnică”, la care eu mă pricep mai puţin. N-a fost uşor, nici pentru că a trebuit să descriu multe laptop-uri, în condiţiile în care, repet, eu mă uit la design şi-abia apoi la performanţă. N-a fost uşor pentru că a trebuit să-mi respect şi condiţia blogului meu, o postare pe zi, în afară de ceea ce scriam pentru Super Blog. Ce vreau să spun e că n-a fost pe cât de criminal mă aşteptam.

Dar s-o luăm sistematic pentru că, fiind ultima probă, respir uşurată şi răspund „ca la şcoală”, în ordinea întrebărilor:

- ce mi-a plăcut... Mi-a plăcut că am demonstrat că da, pot scrie la comandă, chit că nu-mi place. Că au fost şi probe departe de „tehnic”, axate mai mult pe partea personală a autorului. Că au fost sponsori care nu s-au supărat în momentul în care i-am criticat, sau în momentul în care n-am folosit periuţa. Mi-a plăcut c-am reuşit să-mi menţin stilul de a scrie, fără a mă gândi că părerea mea s-ar putea să nu placă şi să fiu depunctată pentru asta. Că aveam de respectat încă un dead-line în afară de cel personal. Că am învăţat ce înseamnă să scrii un adevrtorial şi mi-am dat seama că nu-i de mine. Că am văzut bloguri multe; unii scriind mai bine, alţii mai puţin bine, dar fiecare încercând să fie „pe felie”. Că da, m-a ţinut în priză.

- ce m-a făcut să particip până la final... Dorinţa de a vedea dacă pot. Dacă mă ţine să bag articol după articol şi da, evident, dorinţa de a vedea pe ce loc mă pot clasa. În plus, dacă încep ceva, îmi place să şi duc până la capăt. Şi mi s-a părut interesantă ideea unui „boot-camp” pentru bloggeri. Cine rezistă, cât rezistă, în ce condiţii, chestii de genul ăsta.

- de îmbunătăţit... Respectarea termenului de jurizare, în primul rând. Pentru că e puţin stresant să pui răspunsul la timp şi-apoi să aştepţi două săptămâni până se jurizează. Transparenţa criteriilor de jurizare; adică, să ştii pentru ce ai luat un anumit punctaj, ce ar fi trebuit să adaugi, ce n-a fost ok. Probe mai puţin repetitive, în ideea în care să nu fii nevoit să scrii de 5 ori despre acelaşi produs, singura diferenţă fiind firma producătoare.
Şi ar mai fi ceva, dar nu ţine de organizare, ţine de participanţi, şi nu ştiu dacă poate fi schimbat: am văzut prea mult sânge, prea multe cuvinte spuse doar de dragul de a nu tăcea. Prea multă invidie pe persoanele din fruntea clasamentului, prea puţin fair-play. Dacă s-ar putea impune o regulă gen „fair-play”-ul obligatoriu, ar fi ideal. Dar mă-ndoiesc că se poate.

În ordinea asta de idei am răspuns la cele trei întrebări. Ca să închei, spun aşa: da, voi participa şi la următoarea ediţie, cu toate că nu m-a întrebat nimeni. Bonus din partea casei. Nu din dorinţa de „monetizare”, pentru că un concurs ar trebui luat ca atare, ci pentru că mie nu mi-a lăsat un gust amar decât din cauza unor participanţi, care au folosit probele ca ring de vendetta. În nici un caz din cauza organizării.

P.S. – Super Blog, etapa 44.

Şi partenerii au fost...

Parteneri media. Pentru Super Blog 2010. Penultima probă cere să prezint omagiile partenerilor. Aşa că fac o reverenţă şi încep:

- TVR – Zona IT – începută din 2008, emisiunea se adresează tuturor celor interesaţi de IT. Recunosc sincer că n-am văzut nici o emisiune până acum, din două motive: nu mă uit la tv şi, dacă m-aş uita, clar n-aş pricepe mare lucru. Se discută chestii grele acolo: hardware, software, gadget-uri, mă rog, cam tot ce ar interesa un cunoscător în domeniu.

- revistele Connect şi PhotoMagazine. Connect e cea mai mare revistă de telecomunicaţii din Europa şi reuneşte review-uri despre telefoane mobile, laptop-uri/netbook-uri, jocuri. Din ce am văzut eu, „colecţia” e bine definită şi da, dacă ai timp, chef şi eşti pasionat, poţi petrece ore bune comparând, examinând, clâtindu-ţi ochii cu cele mai noi modele de „gadget-uri”.
PhotoMagazine, pe de altă parte, e revistă de tehnică şi artă fotografică. Adică, prezintă messer-ii în materie de poze. Nu, nu pe cei care au impresia că fac fotografie, ci pe cei care chiar te fac să ţi se ridice părul când te uiţi la ce au putut crea. Başca aparatura necesară pentru a face artă. Recunosc că am stat ceva timp pe site, pentru că, în ciuda faptului că nu mă omor să fac poze, îmi place să cred că ştiu să apreciez o poză bine făcută.

- Radio Lynx.ro – promovare pe calea undelor, păreri, muzică. Post radio-vizual interactiv, Radio Lynx oferă posibilitatea de a discuta în timp real cu moderatorii, invitaţii sau ascultători de radio, aidoma ţie. În plus, transmite live concerte de club, evenimente de business, seminarii şi conferinţe naţionale şi internaţionale.

- www.121.ro – sau comunitatea femeilor senzaţionale. Horoscop, modă, relaţii, fitness, carieră, familie şi multe altele sunt adunate pe acest site. Dacă ai de gând să nu te plictiseşti, poţi petrece destul timp, din categorie în categorie.

- câştigătorii ediţiilor trecute - www.ArenaIT.net şi www.MoneyWatch.ro Ce să spun? După cum sugerează şi numele, Arena It e dedicat IT-ului. Cei doi membri ai echipei discută hardware, software, evenimente IT. Şi da, se cunoaşte că ştiu cu ce se mănâncă domeniul, pentru că am rămas plăcut surprinsă de ordinea de pe site şi de diversitatea articolelor.
MoneyWatch e la polul opus, din punct de vedere al subiectelor abordate. Adică e site de analiză bussiness, socială, investiţii etc. Câştigător al ediţiei Super Blog 2009, MoneyWatch înseamnă fast forward, după cum îl caracterizează creatorul lui, şi o frecvenţă de minim 3 articole pe săptămână, axate pe calitate.

Închei prezentarea partenerilor tot cu o reverenţă, făcută cum ştiu eu mai bine, pentru că da, pentru a duce mai departe un Super Blog nu e nevoie doar de sponsori şi participanţi, ci şi de parteneri media. Scopul? Creşterea vizibilităţii concursului.

Reverenţă, şi mă retrag.

P.S. – Super Blog, etapa 43.

duminică, 28 noiembrie 2010

Ne place, da, ne place - p.34

Duminică. Pentru că, măcar din când în când, trebuie să mai şi zâmbeşti când asculţi muzică.

Ţăranul nu-i mârlan

Am învăţat de mică deosebirea dintre ţărani şi mârlani. Ţăranii sunt ăia de muncesc pământul, de stau la ţară, de-i vezi prin piaţă vânzând brânză, şi fructe, şi tot felul de alte chestii, de obicei producţie proprie. Sunt ăia pe care nu trebuie să-i insulţi confundându-i cu mârlanii. Pentru că, dacă eşti ţăran, asta nu te face, implicit, mârlan.

Cu mârlanii în schimb, e altă poveste. La ei nu contează de unde vin. Pot fi "orăşeni" din tată-n fiu, de mai bine de multe generaţii. E posibil să-şi fi bătut capul cu ei multă lume pentru a-i cizela, da' misiunea a eşuat în mod ruşinos. Pot avea orice formă, mărime, culoare, sex, vârstă, orientare politică. Pur şi simplu sunt şi partea cea mai ciudată e că se mândresc cu statutul lor. Adică, nu-i deranjează, nu li se pare ciudat, nu, în nici un caz nu vor da doi bani pe faptul că ar putea fi altfel.

Ăla de sparge seminţe în faţa blocului tău, rezemat şmechereşte de gard, aruncând câte o replică răsuflată de când lumea atunci când vede o fustă scurtă sau un pletos. Ăla de îşi şterge manierat nasul de mâneca hainei, sau care-şi foloseşte degetele pe post de batistă. Care şi-a perfecţionat în ani tactica de a scuipa cu stil pe stradă. Care vorbeşte tare, în aşa fel încât să audă toată lumea ce lucruri inteligente poate să debiteze. Care, în compania altora ca el, va face zid viu în faţa ta şi se va amuza teribil pentru că trebuie să te ştergi razant de ei pentru a înainta. Care consideră că eşti fandosit dacă strâmbi din nas când auzi manele, şi care e convins că, de fapt, în liniştea camerei proprii şi personale, toată lumea dă din buric pe manea, dar puţini au curajul să şi recunoască.

De fiecare dată când e rost de concert în aer liber, başca tarabele cu mici şi dozatoarele de bere, se dă liber la mârlani. Nu, nu spun că toată lumea care iese din casă în situaţia sus-amintită e din această categorie aparte. Departe de mine gândul. Spun doar că, în situaţii de genul ăsta, se sparge ţeava cu mârlani şi nu mai ai pe unde călca.

Şi ieşi, Camelia, din casă pentru că da, rămâi din nou fără ţigări, şi ai nevoie de muniţie, pentru că n-ai chef să ţii post, n-ai atâta spirit de sacrificiu în tine, şi da, s-ar putea să vrei să mai cumperi una, alta, şi nimeni nu s-a gândit să creeze serviciul de livrare acasă pentru consignaţia din colţ, din colţul celălalt al străzii, adică, şi n-ai decât o posibilitate: să te-mbraci, să te înarmezi cu răbdare, şi cu o atitudine războinică, şi da, ia-ţi şi ochelarii de soare pe cap, nu de alta, da' nu poţi rata atâtea replici binevoitoare, şi s-ar putea totuşi să nu fii văzută, pentru că e prea mult fum de la mici, şi porneşte în aventură. Evită mârlanul din stânga; da' ai grijă să nu te apropii prea mult de cel din dreapta. Şi da, treci printre ei ca Ioana D'arc printre englezi, pentru că misiunea e trasată şi, orice ai face, n-ai cum să dai înapoi; trebuie să capeţi ţigările sau să mori încununată de glorie, călcată-n picioare de mârlani. Da' nu-i o moarte ruşinoasă pentru că, dacă ar fi să ne luăm după istorie, cică şi Papesa Ioana tot aşa ar fi murit. Şi nu, n-am o obsesie cu numele Ioana azi; doar că aşa s-a nimerit...

Revenind însă la ţărani vs mârlani. Am cunoscut "ţărani" cu o doză de bun simţ exemplară. Nu cred că e o jignire să-i spui cuiva ţăran. Dar, în momentul în care vine vorba de mârlani, sprânceana mi se ridică; rămâne agăţată acolo, sus şi, dacă aş fi rasă în cap, s-ar apropia în mod primejdios de creştet. Aş propune o zi naţională "mârlani free", da' s-ar putea să rămână prea puţini oameni pe stradă...

Asus de Crăciun

Un cadou pe care vreau să-l fac trebuie să îndeplinească două condiţii: să placă persoanei căreia vreau să-l ofer şi să-mi placă şi mie. N-aş oferi cuiva ceva care să nu-mi placă, pentru că n-aş putea cumpăra aşa ceva. Asta am învăţat-o de la persoana care da, înseamnă cel mai mult pentru mine.

Şi mă aflu în postură de Moş care, pentru această persoană, trebuie să aleagă un produs Asus. Oricare, drept cadou de Crăciun. Spun drept că nu tocmai la asta mă gândeam dar, fie! Să ne jucăm de-a cadourile Asus...

Pentru că ştiu că preferă Netbook-urile, nici n-o să mă uit spre categoria aia, pe care scrie Notebook-uri. Ceva mic, uşor de transportat, uşor de ascuns în orele de plictiseală e ideal. Şi spun drept că, în primă fază, am fost tentată să aleg un alt model; ceva mai... flamboaiant. Şi-apoi mi-am dat seama că ar fi atât de cliché, încât am continuat să caut. Pentru că persoana la care mă gândesc nu e, în nici un caz, un clişeu.

Şi-am zis aşa: la ce l-ar folosi? Net şi jocuri. Ar interesa-o teribil detaliile tehnice? În nici un caz. Atât timp cât merge, cât nu se înţeapă, cât îi permite să sară din pagină-n pagină fără probleme, totul e perfect. Ce ar trebui să aibă ca să o atragă? Să nu fie banal. Şi-aşa am ajuns la concluzia că, dacă ar fi să-i fac cadou un netbook, ăsta ar fi: Asus 1005PX-RED025S.


Da, ştiu, exista şi varianta pe albastru, dar atunci ar fi îndeplinit doar condiţia aia, cu „să-mi placă mie”. Roşu e mai mult alegerea ei. De ce l-am ales tocmai pe acesta? În afara faptului că e roşu? Pentru că – şi aici sper că-mi e permisă divagaţia cinematografică, cu de la Gia citire – ţipă „love me, love, love me”; şi l-am iubit de la prima vedere, şi ştiu că l-ar iubi tot de la prima vedere.

În rest, la fel de paralelă cu detaliile tehnice ca întotdeauna, spun: e mic, e roşu, e Asus. Clar i-ar plăcea, şi clar mi-ar plăcea că-i place. Nu ăsta e rolul lui Moş Crăciun, până la urmă? Să primească zâmbetul ăla fericit, fără să-l smulgă?

P.S. – Super Blog, etapa 42.

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Tv la alegere

Nu, nu vreau televizor. Pentru că n-am răbdare să mă uit, pentru că dacă vreau să văd ceva, găsesc direct pe net, pentru că am făcut acum câţiva ani o cură de tv şi nu mai am tragere de inimă s-o iau de la capăt. Cu toate astea, trebuie să aleg. Între Televizoare LCD şi Televizoare LED. Şi pe bune că e grea alegerea, mai ales că nu aveam o imagine clară despre diferenţa între cele două. Aşa că am căutat, am scotocit, şi am găsit următorul tabel care ar trebui, cică, să ofere o viziune asupra celor două tipologii.

Şi-am înţeles eu aşa: că LED e o tehnologie mai nouă decât LCD-ul şi, pare-se, mai eficientă. Ambele folosesc tot ecran LCD, doar că au moduri diferite de a utiliza lumina pentru a crea imaginea. LED-urile oferă o imagine mai bună, contrast mai mare între nuanţe, consumul de energie e mai mic decât la LCD-urile convenţionale şi culorile mai realiste. În plus, sunt mult mai subţiri decât LCD-urile tradiţionale.

Bun. Dacă aş avea de ales între cele două cu toate că, repet, nu mă trage aţa spre nici un televizor, zic aşa:
Aleg LED. De ce? Pentru că, dacă tot mă hotărăsc să mă procopsesc cu un tv, măcar să iau ultima chestie în materie de tehnologie. Ţinând cont de faptul că totul avansează super rapid, n-aş fi mirată ca, în câteva luni, inclusiv ceea ce azi e ultimul răcnet, să fie învechit. Aşa că aleg ce-i mai nou.

În plus, faptul că un LED e super subţire mă încântă în ideea în care nu ocupă extraordinar de mult loc. Îl pot folosi şi pe post de monitor, deci e cam 2 în 1, şi nu pot să nu mă gândesc cum ar fi să joc Hitman pe un ecran de 22-23 inch. Tre’ să fie şmecherie curată.

Faza cu consumul diminuat de energie ar fi încă un plus pentru că, la cât timp petrec în faţa compului, măcar televizorul-monitor să mă ajute să nu mai poluez atât de mult; şi dacă el reuşeşte, atunci chapeau!

În rest, am o vagă bănuială că televizorul ales de mine se va transforma exclusiv în monitor, da’ nu-i nici o problemă. A trebuit să aleg, şi-am ales. Cum l-aş folosi dup-aia, cred că e numai şi numai problema mea. Am avertizat doar că tv-urile nu’s de mine...

P.S. – Super Blog, etapa 41.

Robocop alternativ

Au fumat ai mei cam 90% din mărcile de ţigări care au existat sau există încă pe piaţă. Rothmans, Kent, Pall Mall, Camel, Marlboro, Winston, LM, Monte Carlo, mă rog, multe pachete, multe nume. La un moment dat, erau nişte pachete lungi, albastre, pe care le chema Manhattan. Şi din alea au fumat mult timp. Regulile principale erau să fie cartonate, să fie cu filtru şi să nu miroasă urât; adică, tutun şi-atât.

Ei, şi adunam pachetele respective. De orice fel, de orice culoare sau mărime. Le strângeam bine, bine de tot, într-un loc cât mai ascuns, în aşa fel încât să nu-i dea prin cap bunică-mii să le arunce, pentru că ar fi contravenit spiritului ei estetic, riguros şi ordonat. Aveam, frate, sute de pachete, aşezate ordonat, păstrate impecabil, neboţite, neturtite, nelovite. Erau pachetele mele, şi le adunam pentru un scop nobil.

Pentru că da, în perioada aia, să fi avut vreo 7-8 ani, venise cineva cu o idee. Nu ştiu de unde a pornit, nu ştiu cine a inventat conceptul, da' m-a încântat teribil, şi-am vrut şi eu. Ce-am vrut? Roboţei din pachete de ţigări. Da, roboţeiii din copilăria mea.

Nu ştiau să scoată sunete complicate, nu se mişcau decât dacă îi făceai manual să se mişte, nu erau de-o inteligenţă tehnologică ieşită din comun dar, pentru mine, erau de-a dreptul fascinanţi. Păreau complicaţi şi, până să mă apuc să meşteresc cu tata unul, păreau imposibil de făcut. Să ne înţelegem că meşteritul ăsta s-a redus la tata meşterind, şi eu învârtindu-mă nerăbdătoare prin jurul lui, în aşteptarea rezultatului final. Ba chiar cred că am şi sortat câteva pachete, astfel încât să-i vină mai uşor să le lipească.

Şi se întâmpla în felul următor: mai întâi, trebuia să te hotărăşti ce pachete vor intra în componenţa roboţelului. Adică, voiai să-l faci dintr-un singur fel de pachete, îl voiai pe aceleaşi nuanţe, sau pur şi simplu adunai toate pachetele, cât mai diferite cu putinţă şi ieşea un robot multirasial. Dup-aia se crea roboţelul, fără a-l lipi. Pentru a vedea cum aşezi pachetele, cât de mare vrei să-l faci, dacă o să poată să-şi mişte măcar încheieturile, chestii de genul ăsta. Şi-abia apoi treceai la lipit. După ce era terminat, trebuia să mai aştepţi ceva timp până se usca prenandezul. Şi-abia apoi puteai spune că da, visul e împlinit, roboţelul e al tău, şi e gata, şi te poţi mândri cu el la fiecare persoană care-ţi intră-n casă.

Ştiu că atunci, majoritatea aveam roboţeii cu pricina. Şi cei care n-aveau, îşi doreau teribil. Şi mai erau şi nefericiţi care ori n-aveau părinţi fumători, ori nu aveau de unde aduna pachete, ori părinţii fumau doar necartonate, şi-i vedeai tânjând la minunăţia aia, care putea să ajungă şi până la un metru, un metru jumate dacă aveai destul material şi destulă răbdare. Şi te umflai în pene, şi uneori îţi mai făceai milă şi pomană şi mai cedai din pachetele tale, care se adunau în continuare, chiar dacă aveam deja vreo trei roboţei cu slabe şanse să-l conving pe taică-miu să-l creeze şi pe-al patrulea. Da' era aşa, ca o manie. Ca un colecţionar mă simţeam, şi-mi creştea inima când vedeam roboţeii, şi-i iubeam, şi-i preţuiam teribil.

Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei. Cel mai probabil eu am crescut, ei au ajuns la gunoi. Da' stau şi mă întreb cum de s-a stins pasiunea. Cum de acum nu mai vezi copii adunând pachete de ţigări pentru roboţi, cum de nu mai tânjeşte nimeni după jucăria supremă a copilăriei mele.

Dintr-o pornire melancolică, am adunat undeva prin anul 2 de facultate pachete ciudate. Şi-aveam vreo 50 de pachete diferite, o mini-colecţie a chestiilor cunoscute de plămânii mei. Şi le-am transportat de la Cluj la Galaţi, şi le-am avut ceva timp. Până când presupun că s-a întâmplat acelaşi lucru ca şi cu roboţeii. Am crescut, le-am uitat, le-am aruncat. Şi-acum nu mai am nici o şansă să-mi refac colecţia, sau să creeez vreun robot, pentru simplul motiv că nu mai schimb ţigările cum făceam odată. Şi copilăria e de mult dusă.

Da' dacă vrei, putem să punem pachet de la pachet, şi să trântim o jucărie de colecţie. Nu de alta, da' cred că ar fi unica de gen. Unica din prezent, adică.

vineri, 26 noiembrie 2010

Preţul corect

Mi-am făcut blog pentru că voiam să scriu; pentru că sunt multe chestii pe care pot să le spun, pentru că-mi place, pentru că da, asta ştiu eu să fac. Să scriu. Şi nu voiam să scriu şi ceea ce scriu să rămână uitat prin cine ştie ce folder; voiam să ajungă mai departe. Am mai spus, scriu din plăcere. Chit că da, există Adsense; pe el l-am adăugat pentru că am crezut că aşa se face. Şi-apoi nu l-am mai scos, pentru că m-am obişnuit cu el acolo.

În ordinea asta de idei nu, nu vreau să fac din blogul meu o afacere. Nu în ideea în care sunt plătită pentru a scrie reclame. Vreau să pot scrie pe el ce-mi tună mie, fără să am din două-n două articole „advertoriale”, în care să-mi dau cu părerea despre cutare produs. Bine, bine, o să ziceţi, da’ Super Blog? Nu-i tot o formă de publicitate? Nu tot faci publicitate? Ba da, dar ăsta e un concurs. N-o să ţină o veşnicie. Nu sunt plătită per articol, nu-mi fac din asta un scop în viaţă, nu e o sursă de venit pentru mine. E, pur şi simplu, un concurs la finalul căruia vreau să ajung.

Unii sunt interesaţi de „monetizare”. Alţii au uitat că au început un blog din pasiune şi, în spaţiul ăla pe care intrai odată să vezi ce mai spune, dacă azi te face să râzi sau să plângi, dacă îi e bine sau nu, nu mai găseşti decât advertoriale. Pentru că-s plătite, pentru că, pe lângă ele, probabil nu mai are timp să scrie şi lucrurile pentru care-l apreciai. Nu vreau să ajung aşa.

Nu vreau să scriu la comandă. Dacă voiam să fac asta, probabil îmi găseam un job mai puţin plictisitor la vreun ziar. Şi da, aveam posibilitatea să scriu ce voiam eu, până la momentul cenzurii. Sau ar fi trebuit să scriu în 15 minute, despre nu’ş ce întâlnire între nu’ş ce politicieni, sau să deplâng bieţii pensionari. Or, eu asta nu vreau. Pe blogul meu vreau să fie opinia mea; c-o fi bună, c-o fi rea, că place sau nu, asta rămâne la latitudinea fiecăruia. Dar eu am posibilitatea să apăs butonul ăla de „publicaţi postare” după ce mi-am bătut buricele degetelor de tastatură, fără să mă gândesc că o să fiu cenzurată, sau că e posibil să nu-mi încasez banii.

Obiective pentru blogul meu personal? Să nu mă părăsească ideile, să mi se înmulţească cititorii, ceea ce scriu eu să însemne ceva; chiar dacă e doar pentru o singură persoană în afară de mine. Nu, n-am obiective măreţe pe care să le notez cu ochii injectaţi în funcţie de pagina cu statistici. Da, clar vreau să ajungă să valoreze ceva; dar din punct de vedere al ideilor, nu financiar. Pentru că eu nu mă vând. Şi nici ideile mele nu-s de vânzare. Le dau gratis, dacă există posibilitatea să te facă să gândeşti.

P.S. – Super Blog, etapa 40.

Posteşte-n pace

Am aflat şi eu că e post. Pentru că, de obicei, habar n-am când începe, când este, când se termină. Da' cică e postul Crăciunului. Păi, frate, mai e o lună pân' la Crăciun. După asta, o să mai treacă o bucată de timp şi, ghici ce? Încă un post. Şi-ncă unul, şi tot aşa. În ritmul ăsta, propun să se facă un singur post, unul mare, care să se cheme Postul Anului; şi cine vrea să-l respecte, de bine. Cine nu, nu.

Ei, da' cum am aflat eu că e post, asta e deja altă chestie. De obicei, gagicile mănâncă pizza. Ei şi, mai nou, pizza aia de abunda în caşcaval şi muşchiuleţ şi toate minunăţiile gastronomice care fac pizza mâncabilă, nu mai e; adică e pizza, da' e de post. Sau vegetariană. Pentru că cică dacă ţii post, e de ajuns să înlocuieşti alimentele "de dulce", şi gata! Eşti în regulă, curat ca lacrima şi în conformitate cu postul ăla de se impune. Ba chiar mai capeţi şi-o aură aşa, puţin mistică, pentru că te sacrifici pentru religie. Deja mai ai puţin şi poţi fi martirizat, sanctificat, beatificat şi restul chestiilor cu "-at" în coadă.

Nu ţin post. Cred că am încercat o dată, undeva prin clasele primare, nu mi-a ieşit, şi m-am lăsat de sportul ăsta. Pentru că mi se pare aiurea să ai perioade în an în care să fii obligat să renunţi la anumite alimente, în care să fii obligat să fii bun, candid şi inocent şi, odată postul terminat, să redevii Hannibal Lecter. Pentru că nici unui vegetarian nu i se impune să mănânce carne în post. Pentru că mi se pare mai cinstit să spui că vrei să faci o cură de detoxifiere sau să mai dai jos câteva kile, decât să te ascunzi după argumentul religios. Pentru că eu şi cu religia ne avem aşa, într-un mod bizar; cu religia văzută prin prisma popilor şi a norodului, adică.

Şi-am auzit aşa, de la o mătuşă foarte în vârstă şi muuult mai înţeleaptă decât mine. Că cică se dă şi bilet de voie de la post, pentru persoanele în vârstă, pentru copii şi pentru cei bolnavi. Adică, popa a zis, cu guriţa lui - mă rog, unul dintre ei - că poţi să ţii post, da' să mănânci lactate; sau să mănânci mai puţin decât de obicei, pentru că organismul nu-ţi permite să ţii postul după carte, da' să zici că ţii şi, eventual, să mai arunci şi cinşpe rugăciuni pe zi, pentru a-ţi fi iertate dumicatele alea de brânză pe care le înfuleci cu plăcere. Şi m-am scărpinat româneşte în cap. Ok. Înţeleg. Post. Cu nişte reguli. Ok. Pentru cei care vor să-l ţină. Da' excepţii de la regula pe care ţi-o autoimpui, şi-n funcţie de vârstă, deja mi se pare cam mult. Deja mi se pare că se-ncearcă publicitate postului, în funcţie de popă şi de biserică; biserica aia construită, adică.

Şi mai e o chestie: fiecare preot îşi face propriile reguli, atât timp cât se poate învârti în jurul regulii originale. Deja parcă văd, în loc de sutană, roba de avocat, care încearcă să găsească portiţe de scăpare fără să încalce legea. Mi se pare cam trasă de păr toată faza asta. Adică, una din două: ori ţii post, ori nu. Da' nu te-nvârti în jurul cozii, din dorinţa de a fi şi "curat în ochii domnului" şi cu stomacul confortabil aşezat seara, în fotoliu, la televizor.

Încă o bucată de nervi, şi mă opresc: de ce trebuie toată lumea să ştie când, cum şi-n ce fel ţii post? N-ar trebui să fie, totuşi, o chestie care implică umilinţă în faţa divinităţii, bla, bla, bla? Adică, nu e împotriva legilor postului să te umfli în pene că ţii post? Nu ştiu, zic şi eu...

joi, 25 noiembrie 2010

Let's party not!

Toate firmele care se respectă fac, măcar o dată pe an, o adunare generală; o petrecere pentru toţi angajaţii, de la ăi mai mici la ăi mai mari. Se lasă cu tot ceea ce n-ar trebui să lipsească de la o petrecere, şi toată lumea se simte bine. Toată lumea care se duce. Pentru că firma la care lucrez e o firmă care se respectă, nici ea nu face excepţie de la regula cu "adunarea". Excepţia e în felul următor: eu nu mă duc. Eu şi încă una, două, trei persoane. Nu m-am dus nici acum trei ani, nici acu' doi, nici anu' trecut, şi nu, n-o să mă duc nici anul acesta.

Explicaţia e simplă. Pe lângă eticheta de "antisocială" pe care o port cu mândrie, nu-mi place să merg cu autobuzul, n-am chef, n-am tragere de inimă, nu vreau, mi-s mai pentru petrecerile mici, nu e pe placul meu, pur şi simplu n-am chef, şi gata. Bun... Nu mă obligă nimeni să mă duc, nu mă ia nimeni de-o aripă pentru a mă arunca direct în autocar, nu, nu ajung legată fedeleş doar pentru că simpla mea prezenţă ar face adunarea mai veselă, mai plină de viaţă, mai iradiantă. În nici un caz.

Durerea e în schimb alta. Data petrecerii e anunţată cu ceva timp înainte. Să-i zicem măcar două săptămâni. Ei, şi atunci începe calvarul. Pentru că fiecare persoană va întreba: mergi? Nu mergi? Da' de ce nu mergi? Da' a fost aşa fain anu' trecut. Şi acu' doi ani. Şi n-ai fost niciodată. S-ar putea chiar să-ţi placă. Da', hai, poate te răzgândeşti. Da' de ce eşti tu aşa? Hai şi tu. Da' chiar nu vii? Da', până la urmă, de ce? Ei, lasă, că mai e până atunci, şi ai tot timpul din lume să-ţi schimbi părerea. Şi, chiar nu ai de gând să vii?

Acelaşi repertoriu. Zi de zi. De la mai multe persoane pe zi. Timp de măcar două săptămâni. Nu mai suport. Îmi vine să-mi iau lumea în cap. Adică, pe bune acu', n-am fost în anii trecuţi, deja ar fi trebuit să se obişnuiască lumea cu ideea că nu, nu merg. Doar că, în fiecare an, e aceeaşi poveste; aceleaşi întrebări, aceleaşi argumente. Ce credeţi că s-a schimbat în ultimul an pentru a avea impresia că aş merge, sau că aş putea fi convinsă să merg? Din punctul meu de vedere, nimic; se pare că ceilalţi n-au acelaşi punct de vedere ca mine.

Şi, în fiecare an în perioada asta, istoria se repetă. Mă simt ca-n Groundhog Day, numai că, pentru mine, e vorba de câteva săptămâni care se repetă, over and over again... Deja am început să aştept resemnată toate replicile, la care să răspund invariabil nu, nu merg pentru că nu merg. M-am obişnuit, da' e repetitiv şi e plictisitor, şi de nervi dătător, şi mi se zburleşte codiţa gândindu-mă că nu pricepe nimeni un lucru atât de simplu: am zis "nu", nu rămâne. Şi-n cap să stai şi tot nu mă răzgândesc. Dacă până atunci mă loveşte meteoritul şi persoana mea e înlocuită de extratereştri cu alta, şi am şi o schimbare radicală de personalitate, şi văd o lumină albă care-mi porunceşte că trebuie să mă duc, şi mă atinge atât de tare la corazon încât nu mă pot împotrivi imboldului, sau dacă prin cine ştie ce magie şi vrăjitorie mă dedublez şi cealaltă personalitate a mea preia controlul şi da, mă duc, atunci în mod clar voi fi văzută acolo. Dar ce rost are să mă baţi la cap non-stop?

Pot să-mi bag capul într-o pungă până trece acel moment, în aşa fel încât să nu se prindă nimeni că aia care trece sunt eu, persoana care nu merge la petrecere?

Laptop, bambus, şi alte povestiri

Când spun bambus, fac o asociere rapidă, şi mă gândesc direct la urşi panda. Urşii panda care sunt pe cale de dispariţie. Care trebuie salvaţi. Salvaţi, ca şi alte specii în pericol, pentru că planeta moare. Planeta moare? Nu mai moare, că cică s-a stabilizat de ceva timp încoace; că suntem mai responsabili şi reciclăm tot ce prindem. Sau aşa ar trebui. În felul ăsta funcţionează mintea mea în materie de analogii.

De asta, când am auzit că ASUS U Bamboo are cu 25% mai puţin plastic în componenţă pentru că l-a înlocuit cu lemn de bambus, m-am gândit că e un pas înainte pentru a salva urşii panda de la dispariţie. Da, ştiu, sună complicat, da’ la asta m-am gândit eu.

Vine Asus U Bamboo (U43JC-WX110X) cu 3GB RAM, 320GB spaţiu de stocare, procesor Intel® CoreTM i3 şi placă video NVidia GeForce GT 310M. Da’ nu asta îl face deosebit de restul laptop-urilor. Ce-l face deosebit e în felul următor:


- exteriorul este făcut din bambus, cu o folie subţire de aluminiu, permiţând lemnului să-şi menţină aparenţa, atât la nivel vizual cât şi tactil. Din punctul meu de vedere arată vintage şi, tot din punctul meu de vedere, „vintage” e de bine.
- are cu 25% mai puţin plastic, asta însemnând că e mai uşor de reciclat, în momentul în care vei fi vrând să renunţi la el.
- e atât de eco, încât inclusiv ambalajul în care vine e din miez de bambus şi pânză.
- rezistenţa bateriei e mărită, datorită procesorului cu Turbo Boost de până la 3.33 GHz, astfel încât perioada dintre încărcări e mai mare.
- în plus, este creat în aşa fel încât consumul de energie să fie minimizat. SHE (Super Hybrid Technology) şi tehnologia NVIDIA Optimus colaborează pentru a reduce consumul de energie în funcţie de cerinţele sistemului.

Şi revin la întrebarea iniţială: de ce e Bamboo unic pentru cei preocupaţi de mediul înconjurător? Păi, simplu: consumă mai puţin, e eco-friendly şi e vintage. Da, ştiu, vintage n-are nici o legătură evidentă cu mediul dar, dacă încerci să gândeşti ca mine, e în felul următor: pentru ca un lucru să fie sau să arate vintage, trebuie să fie, sau să aibă o aparenţă de vechi, de trecut. În trecut – trecutul în care lemnul era omniprezent – nu existau probleme la nivel de ecosistem. Totul era mai pur, mai „ecologic”. Aşa am ajuns eu la concluzia că vintage e eco-friendly.

Dilema e de ce continui să fac analogii complicate. Pentru că, pe lângă toate cele enumerate mai sus, Bamboo e complicat. Complicat pentru un neofit în ale laptop-urilor care a reuşit, totuşi, să priceapă că unicitatea stă, întotdeauna, în complexitate.

P.S. – Super Blog, etapa 39.

Din punct de vedere psiho-sociologic...

Recunosc cu lăbuţa pe inimă că primul lucru la care m-am uitat când am auzit de „profilul psiho-sociologic al conducătorului de Toyota” a fost să mă uit la lista de preţuri. Nu de alta, da’ n-aveam nici cea mai vagă idee cât costă. Şi, pentru că nu-s deloc pretenţioasă, m-am uitat direct la Land Cruiser V8. Am tuşit încurcată şi-am zis că, de-acu’ încolo, mă uit doar la poze.

Mai arunc un ochi la preţ; celălalt se uită la „sociologic-ul” din cerinţă, şi-mi zic... A, o nimica toată. Land Cruiser-ul ăla e pentru cei care dau pe-o maşină cât pe-un apartament, fără să clipească din gene. Şi ar face bine să coboare din maşină la costum şi la patru ace; nu de alta, da’ fac firma de ruşine...

Trecând peste acest aspect să-i zicem „financiar”, păi, în conformitate cu ceea ce oferă Toyota, conducătorul ei ar trebui să fie cam aşa:
- interesat de partea „ecologică” a maşinii lui. Adică, dacă tot s-a străduit firma să creeze motoare ecologice, dacă a pus la punct un sistem hibrid semibenzină-semielectric, dacă tot se străduie să respecte standardele ISO privind sistemul de management de mediu, mă gândesc eu că şi posesorul maşinii ar trebui să fie câtuşi de puţin interesat de mediu. Parcă ar fi ciudat să vezi că maşina e eco, iar şoferul aruncă cu graţie un pet pe geam, în plin trafic.
- preocupat de siguranţă. Pentru că am citit atâţia termeni tehnici care scot în evidenţă siguranţa oferită de Toyota, încât mă gândesc eu că posesorului nu poate decât să-i placă să conducă „safe”. „Sistem de frânare cu anti-blocare (ABS)”, „sistemul de reducere a riscului de rănire la impact (WIL)”, „valvă pentru sesizarea gradului de încărcare (LSPV)” – astea-s doar câteva dintre sintagmele care mi-au reţinut atenţia. Cei pasionaţi de maşini se pot distra în voie aflând mai multe, direct de la sursă.
- interesat de aspectul maşinii pe care o conduce – pentru că, să fim serioşi, Toyota arată bine – atât în momentul în care o cumpără, cât şi după. Adică, nu o va lăsa plină de praf în parcare; mi se pare cruzime faţă de maşini să faci asta.
- axat pe calitate; pe calitatea pe care fondatorul companiei a promis-o clienţilor săi.
- puţin îngâmfat; doar puţin atât cât îi şade bine unei persoane care nu conduce orice fel de maşină, ci una care sună bine, dă bine, arată bine.

Aş putea, la fel de bine, să spun că e elevat, manierat, deştept, şarmant, la crème de la crème, că e cel mai cel dintre toţi cei, că a terminat 7 facultăţi şi că e doctor honoris causa. Dar n-o s-o fac. Criteriile de mai sus ar trebui să caracterizeze un conducător de Toyota, în funcţie de standardele companiei. Realitatea e cu totul alta; conducătorul unei maşini de gen poate fi oricine. Oricine care şi-a permis s-o cumpere. Şi faptul că a cumpărat-o, nu-l face dintr-odată ză best. Da, ar fi fain să putem categorisi oamenii după maşina pe care o conduc; dar ar fi şi ciudat, în acelaşi timp, pentru că ar mai crea încă un tipar într-o lume şi-aşa prea plină de tipare.

Aşa că zic: profilul psiho-sociologic al conducătorului de Toyota nu poate fi definit decât după ce ai cunoscut persoana cu pricina. Eu, personal, n-am cunoscut nici una. Asta înseamnă că orice încercare mai mult decât ipotetică ar fi, din start, sortită eşecului. Conducătorul de Toyota e ăl care, da, şi-a permis s-o cumpere. Pentru că a analizat înainte pe ce dă banii, sau pur şi simplu, pentru că voia maşină „de firmă”. În rest, poate fi oricare dintre noi.

P.S. – Super Blog, etapa 38.

miercuri, 24 noiembrie 2010

Fă-mi manichiura, te rog

Spuneam zilele trecute că nu-mi plac femeile şleampete. Femeile care nu îndeplinesc minimul plus încă o bucăţică în materie de aranjat; care n-au grijă de ele, care se lasă la mâna lor când vine vorba de imagine. Mi-s dragi, în schimb, bărbaţii care "se aranjează"; dragi ca nişte fraţi pe care-i înveţi să-şi facă nodul la cravată.

Cu alte cuvinte, apreciez de-a dreptul un bărbat care, pe lângă duşul zilnic şi obligatoriu, mai foloseşte şi-o loţiune de după ras, un parfum bun şi care - şi aici văd sprânceana multora ridicată - folosesc cremă de faţă şi au manichiura făcută. Ăia de se gândesc că o cremă de faţă îi va ajuta mai târziu şi cei care suportă chinul tăiatului de pieliţe şi a datului cu lac, pentru că se vede bine. Da, ştiu, există meserii care nu permit luxul unei manichiuri, dar pentru cei care-şi folosesc cele zece degete doar pentru tastat 8 ore, de ce nu?

Adică, de ce strâmbă lumea din nas şi se uită câş în momentul în care observă unghii îngrijite şi - culmea! - date cu lac pe bărbaţi? Mie, una, mi se pare un lucru firesc şi, dacă tot ai mâini frumoase şi unghii cu o formă pe care eu, oricât de mult m-aş chinui, n-aş obţine-o, de ce să nu profiţi de chestia asta? Recunosc sincer că, atunci când văd o persoană, în principiu mă uit la mâini. Îmi plac mâinile fine, cu degete lungi, cu unghii frumoase; asta pe femei. Pe bărbaţi... să fie îngrijite şi să nu aibă unghiile roase până-n carne. Discriminare, ştiu, da' asta e.

Revenind însă la bărbaţi care au grijă de ei. Am cunoscut un bărbat; un munte de om, pletos şi cu motor. Şi l-am apreciat pentru că, în stilul lui masculin, putea da lecţii multor femei. Nu, n-avea unghiile făcute, pentru simplul motiv că nu muncea în faţa compului. Dar avea mereu părul pufos, mirosind a curat şi da, folosea cremă de faţă. Şi asta nu-i strica cu nimic imaginea de mascul feroce, ba din contră.

Am auzit variante conform cărora doar bărbaţii gay se dau cu cremă, se dau cu lac, se pensează, se epilează, mă rog, într-un cuvânt au ceva mai multă grijă de imaginea lor decât să-şi pună un oareşcare tricou şi să folosească un aftershave. E rândul meu să mi se ridice sprânceana. Adică, de ce? Deci femeile trebuie să fie ca scoase din cutie, în timp ce bărbaţii pot fi neanderthalieni în continuare. Măi, să fie. Sesizez oare un strop de invidie din partea bărbaţilor care nu fac chestia asta, dar şi din partea femeilor pe care le aşteaptă acasă Gicu, mirosind bărbăteşte a transpiraţie şi cu burta la vedere? Din partea lor, care trebuie să-i roage pe ei să-şi schimbe şosetele măcar o dată pe săptămână şi să nu se mai urce încălţaţi în pat? Să-şi mai taie unghiile, pentru că deja poartă doliu?

A avea grijă de tine nu mai e un lux; da' tinde din ce în ce mai mult să ajungă ceea ce unii ar numi, în timp ce scuipă-n sân, îşi fac cruce şi militează împotriva căsătoriilor gay, "un păcat".

marți, 23 noiembrie 2010

Şi apără Duckadaaaammmm!!!

Nu mai ştiu foarte sigur dacă meciul cu Duckadam, Sevilla '86 l-am văzut live sau dacă am văzut reluările dup-aia. Asta n-aş putea s-o spun cu siguranţă, pentru că la doi ani amintirile sunt puţin cam confuze. Cert este că, puţin mai târziu, când au început să se clarifice lucrurile, eram fan înrăit Duckadam. Pe la 4-5 ani, adică.

Nu, nu eram microbist. Nici măcar nu-mi plăceau meciurile de fotbal, ba chiar mă plictiseau cumplit. Mă uitam la meci numai şi numai dacă era - din nou - finala de la Sevilla. În rest, n-am priceput niciodată de ce e lumea atât de încrâncenată când aleargă ăia 20 de inşi după minge, în timp ce alţi doi apără poarta, şi arbitrul face legea. Încurcam mereu henţ cu offside, penalti cu fault, toate chestiile astea erau cam neimportante pentru mine. Pe sticlă, adică.

În viaţa reală, se schimbau lucrurile. Muncea taică-meu pe vremea aia până pe undeva pe la cinci. Ei, şi când venea de la serviciu, terminat de oboseală şi de foame, îl luam direct de la uşă. Ce schimbat? Care ciorbă? Fotbal, frate! Adică, mă echipam mai rapid ca Speedy Gonzales, luam mingea de-o toartă, şi mergeam la stadionul nostru secret. Acu' e acoperit de viluţe, da' pe atunci era locul propice pentru a "da pase" şi a apăra poarta.

Şi-atunci microbistul din mine, insensibil la măcelul de pe sticlă, ţipa "sânge!" Hagi pe-atunci era aşa, cam necunoscut pentru mine. Adică da, toată lumea striga "Hagi" dar, din punctul meu de vedere, n-avea nici cea mai mică şansă să-l ia pe Duckadam. Duckadam era Regele, Idolul, Supremul! Plus că avea şi-un nume care suna foarte şmecher pentru urechea mea care încă nu avea "şmecher" în vocabular. Ei, cum puteai să alături Gheorghe Hagi pe lângă Helmuth Duckadam? Numai prin nume eroul meu îşi demonstra supremaţia. N-avea nevoie să facă nimic altceva.

Ei, şi pe teren apăreau rolurile. Adică, tata devenea subit Hagi. Ăla mai mic, mai insignifiant, care încerca să dea gol şi nu reuşea. Pentru că poarta era apărată - tremuraţi numai gândindu-vă - de Helmuth, alias Eu! Şi niciodată istoria n-a fost rescrisă. Adică, Hagi n-a reuşit niciodată să-i înşele vigilenţa lui Duckadam. Niciodată mingea aia n-a trecut de mine. Niciodată golul n-a fost dat. Nu puteam doar să dezamăgesc un nume atât de măreţ...

Regretul meu din perioada aia a fost că n-am avut pantalonaşi verzi, aidoma Idolului. Mănuşi aveam, că-i luam mănuşile de piele ale lu' tata, şi nu se simţea diferenţa; dar pantalonaşi verzi? De unde? A trebuit să mă mulţumesc cu mai multe perechi, de diverse culori, da' nu'ş cum se-ntâmpla că, printre alea multe culori, nici una nu era verde. Şi-am conclus eu că fără pantalonaşi verzi, cariera mea de Helmuth Duckadam e de-a dreptul ratată, cu toate că apăram fiecare minge. Cruntă a fost ziua când am renunţat la fotbal... Ca să fiu sinceră, a dispărut treptat, în timp ce mingea a fost înlocuită de alte chestii; Duckadam însă a rămas acolo. Încă mi se ridică părul când văd bucăţi din meciul ăla. Şi cred, în continuare, că Helmuth e mai tare ca Hagi. Cu toate că, nici până acum, n-am reuşit să fac rost de pantaloni scurţi, verzi...



P.S. - sus, Idolul. Jos, golurile lui Hagi; a mai crescut între timp...

luni, 22 noiembrie 2010

Ne place, da, ne place - p. 34

Stare de amintiri. Alea pe care mi le trezeşte melodia asta. Eu mai ţin minte...

Prima dată la un laptop

Ce-mi doresc eu de la un laptop? Hmm... Grea întrebare, pentru un posesor tradiţionalist de sistem ce mă aflu. Ca să trec de la sistem la laptop, acesta din urmă ar trebui să-mi ofere măcar cât sistemul, dar să aibă acel extra-special ceva, care să mă determine să spun „da, a fost dragoste la prima vedere”; adică, design.

De ce design? Păi, cum, de ce? Pentru că e prima chestie care-mi sare-n ochi. Poate fi el mega laptop-ul, cu megacaracteristicile tehnice; ca să-l văd, ca să ajung să aud de partea tehnică, trebuie să-mi placă cum arată. Da, ştiu, sună superficial, dar asta e. Şi nu spun că trebuie să fie „frumos”, pentru că frumuseţea e relativă; nu, trebuie doar să aibă ceva care să-l scoată din anonimat. Un detaliu, o nuanţă diferită de veşnicul alb/negru, o floricică, orice. Ceva care să strige „nu’s la fel ca ceilalţi”.

Şi mai e un motiv pentru care design-ul e atât de important pentru mine: ca orice accesoriu personal, cred că şi laptop-ul trebuie să reflecte, într-un fel, personalitatea posesorului. Ei, şi ce ar spune despre mine un laptop cu un design banal? Una din două: ori că banalitatea mă caracterizează, ori că detaliile nu contează pentru mine. Şi nici una din cele două variante nu mi se potriveşte. Deci, designul e important tocmai pentru a evita confuziile.

În ordinea asta de idei, m-a atras un laptop Asus. NX90JQ-YZ072Z, mai exact, pentru că iese din anonimat. Dar nu descrierea lui vreau să o fac acum. O să continui cu lucrurile care mă atrag la un laptop, care m-ar face să-l aleg dintr-o sumedenie de alte laptop-uri.

Primul punct şi cel mai important, am zis deja, designul.
În continuare: diagonală mare, astfel încât să pot urmări cu drag şi spor ce film îmi mai pică în mână. Memorie mare, pentru a nu primi din nou mesajul ăla stresant cu „Your system is low on virtual memory”, care-mi dă bătăi de cap şi care apare atunci când ţi-e lumea mai dragă. Spaţiu de stocare de 250GB cred că mi-ar ajunge fără probleme, pentru a nu mai sta o dată la două zile să constat că nu mai am spaţiu, că trebuie să mai ard un DVD, că nu mai am loc de DVD-uri, că vreau neapărat filmul ăla despre care am auzit că e şmecher, da’ trebuie să mai aştept puţin, până-mi fac curat prin comp, pentru a vedea ce şterg şi ce păstrez. Cu 80Gb din dotare, fac mai des curat prin comp decât prin cameră; adică, aproape zilnic. Şi nu e un sentiment plăcut.

Ce-ar mai fi de spus? Mai nimic, pentru că detalii gen „placă video” şi „placă de bază” mă lasă rece. Atât timp cât îmi oferă lucrurile menţionate mai sus, nu mă mai interesează decât să pornească atunci când îl aprind. Restul e „de umplutură”.

Recapitulând. Pentru mine laptop-ul e în primul rând design; apoi memorie şi spaţiu de stocare. Nu-s nici mare gamer, nici veleităţi de programator n-am. Imagine şi-atât.

P.S. – Super Blog, etapa 37.

Rashid. Karim Rashid.

Prima dată când l-am văzut, zic sincer, am zis că e poşetă. Poşetă-plic. Da, ştiu, ar putea semăna la fel de bine şi cu o agendă, da’ mintea mea a strigat „poşetă”. Dacă-l vezi deschis, clar nu mai ai nici o treabă cu prima impresie, pentru că arată ca un netbook, se comportă ca un netbook, este un netbook. Pe numele lui întreg, se recomandă ASUS EeePC 1008p Karim Rashid. Asus, după producător; Karim Rashid, după designer.


Şi are micuţul în felul următor: 1 kilogram, pentru a fi uşor de transportat, sau pentru a putea pune „poşeta” în poşetă. Suprafaţă glossy, care acoperă întregul netbook, astfel încât şi cea mai pretenţioasă fashionistă să se declare mulţumită că toate privirile se întorc; da, după ea, dar şi după netbook-ul care-i completează imaginea. Designul complicat e prima chestie care-ţi sare-n ochi; urmată îndeaproape de culoare. Pentru că, în ciuda faptului că vine în două variante, roz intens şi maro auriu, pentru cineva care vrea să iasă-n evidenţă, clar rozul va fi prima alegere. Nu e masculin rozul? De când şi de unde? Păi, exact contrastul între roz-masculin ar atrage toate privirile...


250 giga, diagonală de 25 cm, tastatură Chiclet, wireless, ecran LCD protejat de-un filtru de sticlă, memorie internă de 1GB DDR2. Asta spune Karim-netbook-ul ca specificaţii tehnice. În traducere liberă, memorie cât sistemul meu, spaţiu de stocare maaare de tot pentru cineva obişnuit cu 80Gb, confort la tastare, confort vizual, conectare la net fără probleme, fără fire, fără bătăi de cap.

Ideea e în felul următor; de ce se cheamă „colecţia Karim Rashid”? Pentru că „netbook-ul e, de fapt, două”: varianta pentru ea şi varianta pentru el. Diferenţa dintre ele? Diferenţă de culoare. Pentru a nu se simţi nici unul dintre cei doi nedreptăţiţi. Pentru ca, în momentul în care vor să iasă amândoi la o cafea, fiecare cu netbook-ul după el, să nu se încurce în design.

Pentru persoanele care nu se descurcă fără mouse aşa, ca mine, există posibilitatea de a achiziţiona mouse optic, în tandem cu culoarea Karim-ului ales. Dacă vrei să protejezi jucăria, poţi achiziţiona şi-o husă, cu acelaşi model şi-aceeaşi culoare ca netbook-ul cu pricina.

Întrebarea care se pune e cu ce e diferit Karim Rashid de restul netbook-urilor? Două diferenţe majore, din punctul meu de vedere, persoană care nu are îndeajuns de multe argumente tehnice, pentru simplul motiv că pe acestea le las pe planul al doilea când vine vorba de „jucării” utile.

În primul rând, numele; diferit de tot ce am întâlnit până acum pe piaţă. Da, e numele designer-ului, da’ pe bune dacă nu te duce cu gândul la poveştile din copilărie, la „o mie şi una de nopţi”, la magii făcute la miez de noapte. Normal că, între un nume „tehnic” şi unul mai mult decât liric, ultimul îmi va atrage atenţie.

În al doilea rând, designul. Am tot spus că, atunci când le văd pe raft, netbook-uri lângă netbook-uri, mă duc direct la ăla care arată mai bine, care iese în evidenţă, care nu e la fel cu celelalte. Şi Karim clar sare-n ochi; şi fără să poţi să deosebeşti culorile, toate şănţuleţele, şi valurile, şi celulele despărţite de pe carcasă, te fac să-ţi dai seama că e... altfel. Deci, diferit prin design. Pentru mine e un argument mai mult decât bun.

P.S. – Super Blog, etapa 36.

duminică, 21 noiembrie 2010

Ne place, da, ne place - p.33

Gândeşte-te că n-ai vrea să dansezi de unul singur; niciodată...

Poze în Real

Fotografii. Am spus din start că prefer fotografiile alea din copilărie, pe care trebuia să le dai la developat, şi-apoi aşteptai câteva ora bune până să le ai, proprii şi personale. Ultimele fotografii de gen le am de acum câţiva ani, şi mi-a plăcut să le fac, şi-mi place să le ştiu încă acolo, în plicul lor, uşor de „răsfoit” de câte ori am chef.

Fotografiile digitale...Da, n-am nici un dinte împotriva lor, sunt mai uşor de pus pe net, de trimis şi altora, de împărţit; mai uşor de făcut, mai uşor de păstrat, mai uşor de tot. Şi m-am conformat cerinţelor vremii, şi-am trecut şi eu pe fotografii digitale. Asta nu înseamnă că nu mă bag periodic în cutia cu poze de pe vremea bunicii, sau că nu-mi mai place mirosul ăla dulceag, de vechi.

Pentru cei care vor să-şi transforme pozele digitale în poze pe suport palpabil, Real a făcut pact cu compania CeWe Color; astfel se oferă posibilitatea de a printa poze şi de a le păstra fie în forma originală, fie de a le transforma în calendare, fotocărţi, ba chiar şi obiecte personalizate cu poza cu pricina.

Bun, zic eu. Faptul că vine cu posibilitatea de a trimite pe Internet doleanţa şi pozele, ar fi ceva nou faţă de restul centrelor care oferă aceleaşi servicii. Adică, să fim serioşi, ştiam de posibilitatea de a printa poze şi de a personaliza obiecte cu mult timp în urmă. Nu e ca şi când ar fi un serviciu nou, nu e ca şi când ar fi o inovaţie în domeniu.

Şi-am studiat mai atent problema. Termenul de livrare e de la 5 zile-n sus. Cârcotaşă cum sunt, nu spun „dincolo era mai ieftin”; spun doar că alte centre oferă printarea pe loc; imprimarea de tricouri şi căni în maximum câteva ore. Şi-atunci, de ce m-aş duce până în Real pentru a obţine un serviciu pe care îl pot avea 1. mai aproape de casă; 2. mai rapid?

Utilitatea serviciului... Mda, e util, în măsura în care ţii morţiş să faci un cadou mai aparte. În ideea în care vrei să faci un album foto ultraşmecher, sau un obiect personalizat. Dar, cu riscul de a mă repeta, termenul de livrare mi se pare cam mare.

Şi nu, n-o să spun că poţi să-ţi printezi pozele acasă, pentru că nu e musai, dacă ai comp, să ai şi-o imprimantă. Şi-n nici un caz nu cred că acasă poţi să-ţi faci tricou, sau cană, sau calendar cu ce poză-ţi trece prin minte. Clar e util în măsura în care oferă lucruri pe care nu le poţi face cu mânuţa proprie şi personală.

În materie de „produse preferate” zic aşa: îmi plac albumele foto, cu poze personale. Tricourile c-un imprimeu amuzant, stresant, şmecher. În nici un caz n-aş folosi respectivul serviciu pentru a imprima o cană cu figura mea; nu mă văd destul în oglindă? Dar deja mă îndepărtez de subiect, şi mă-ndrept spre alegerea fiecăruia. Revenind; îmi plac albumele foto şi tricourile. Ba chiar şi-o cană (care să excludă din start figură vie pe ea) care să mă facă să zâmbesc dimineaţa, la cafea.

Pentru ca servicul să fie „mai aproape de preferinţele mele”... Ar trebui în primul rând să fie mai aproape Realul de mine; asta nu prea e posibil. Ar trebui să fie scurtat timpul de aşteptare, chiar dacă e vorba de o comandă dată online. Şi-ar mai trebui o chestie, dar asta e doar nota mea proprie şi personală: când aud de cadouri personalizate, să nu-mi mai sară-n faţă poza lu’ cutare, zâmbind demonstrativ. Orice altă poză folosită pe post de exemplu m-ar atrage mai mult, pentru că nu pot să nu vizualizez cum ar fi să primesc o cană pe care e întinsă faţa mea, eventual într-o poză de dimineaţă, când sunt ciufulită, cu cafeaua nebăută, şi cu o mimică de Hitler în devenire. Cam atât.

Da, serviciul e util, în măsura în care a mai apărut un centru de gen. Altminteri, nimic nou sub soare.

P.S. – Super Blog, etapa 35.

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Egalitate, dar nu pentru căţei

Vreau ca, de acum înainte, sărutatul pe stradă să fie interzis. Şi sărutatul în locuri publice. Ba chiar şi sărutatul cu lumina aprinsă. Să fie interzis, frate, prin lege. Adică, dacă te-a prins, te-a ars. Amendă? Ce amendă? Direct închisoare pentru tulburarea liniştii publice. Şi numai pe întuneric să fie permis, cu toate uşile şi geamurile bine închise, cu cât mai puţin zgomot, eventual doar sub pătură. Sub pătură? Ce zic eu sub pătură? Să se facă dulapuri speciale pentru asemenea activităţi obscene. Pentru a ne păzi pe noi şi pe micuţele raze de soare care cresc sub ochii noştri de influenţa negativă a sărutului public. Pentru că e un microb; e scabros, e de-a dreptul pur şi simplu. Adică, cum îţi permiţi?

Nu, n-am căzut în cap şi nici nu m-a lovit meteoritul. Doar că dacă societatea iubitoare de dreptate şi cu un spirit justiţiar ieşit din comun s-a trezit că săruturile din faţa basilicii Sagrada Familia au fost obscene şi că ar fi trebuit să se apeleze la forţele de ordine pentru a le arăta lor că aşa ceva nu se poate, şi suntem familişti, şi tradiţionalişti, şi crapă fierea-n noi că persoanele gay nu s-a aşezat în genunchi şi nu şi-au turnat cenuşă-n cap în faţa Papei, mă gândesc eu aşa: totul a pornit de la sărut. Deci, interzicem sărutul. Da'l interzicem pentru toată lumea, ca să nu ne trezim cu procese pe tema discriminării. Corect?

Am sprânceana ridicată în acest moment. Pentru că da, totul a pornit de la Alexiuss, de la care am citit ce-a putut debita un om de televiziune. Şi, pe marginea celor spuse de el, părerea altora care gândesc la fel. Şi mi s-a făcut aşa un fel de silă, amestecată cu lehamite. Ne dăm rotunzi că suntem deschişi la minte, că vrem libertate, că îmbrăţişăm întru totul "nu cenzura". Da' dacă toate chestiile astea s-ar putea aplica doar pe propria persoană, ar fi perfect. Sau doar în grupuleţul ăla strâmt, care încă mai crede că Dumnezeu a făcut bărbatul şi femeia, şi mai era şi-un pom pe-acolo, şi-un şarpe, şi s-a-ntâmplat aşa ca Dumnezeu să-i dea bărbatului drepturi depline asupra femeii, ba chiar puterea de a-i mai da şi-o scatoalcă din când în când, şi au trăit ei aşa fericiţi, cu femeia pe post de fabrică de copii, până când au populat pământul, şi e aşa, un fel de poveste care e adevărată, deci ia tu, bunule creştin, piatra şi aruncă-n ăla de crede că dragostea e dragoste, indiferent de sex.

Şi-am auzit că cică faza cu sărutatul cuplurilor gay în faţa Papei a provocat multora scârbă. Că ar fi trebuit să se manifeste la ei acasă. Că, vezi tu, putem să tăiem fără nici o problemă porcul la Crăciun, şi nu avem nimic împotrivă să asistăm la execuţii, da' stomacul ăla atât de firav şi de gingaş nu suportă ideea unui sărut între doi bărbaţi. Că s-au oripilat, mititeii. Că s-au zvârcolit în pat noaptea, că au avut coşmaruri şi au rămas traumatizaţi pe viaţă. Şi, sincer, mă doare doi metri mai în faţă. Dacă eşti atât de bine închis în cutia aia, n-are decât să ţi se facă rău toată viaţa. Pentru că eu, sincer n-am auzit persoană gay care să spună că i se face rău când vede cupluri hetero sărutându-se. Şi nici nu am auzit pe nimeni cerând ca expunerea publică a sentimentelor să fie banată. Da', cum să zic, poate că unii trebuie să le-nţeleagă pe toate pentru că au fost acolo. Şi ştiu cum e să n-ai voie. Aşa că, dacă asta e soluţia, păi să interzicem pentru toată lumea, poate atunci bunii creştini vor pricepe cum e să vrei şi să nu poţi, pentru că nu e voie, sau pentru că se uită lumea câş la tine, sau pentru că rişti să ţi-o iei nasol de la capete pătrate.

Şi-nc-o chestie: majoritatea bărbaţilor straight au beculeţele aprinse în momentul în care văd două gagici sărutându-se. Aia nu mai e obscen. Nici indecent. Şi nici nu li se face rău. Ba chiar vor mai mult. Dar aceeaşi bărbaţi vor fi primii care vor strânge din pumni când vor auzi de bărbaţi gay; sau de legalizarea căstoriei, sau de drepturi egale din toate punctele de vedere. Asta oare nu-i ipocrizie?

O zi. O singură zi-mi doresc ca fiecare persoană care s-a gândit să arunce cu noroi într-o persoană gay, oricare ar fi fost momentul sau motivul, să trăiască în pielea respectivei persoane. Să vadă cum e să n-ai voie. Şi dacă după ziua aia are aceleaşi convingeri, şi-aceleaşi cuvinte, şi-aceleaşi palme de dat, înseamnă că da, crede cu adevărat ceea ce spune. Da' mă-ndoiesc sincer că vor redeveni aceiaşi oameni. Părerea mea.

vineri, 19 noiembrie 2010

I wear my sunglasses at night...

Nu, nu mai este vară. Nu, în nici un caz nu mai este nici cald, nici prea mult soare. Nu, în nici un caz n-o să mă vedeţi pe vremea asta pe plajă, tremurând artistic pe-un prosop, în costum de baie. Şi totuşi o să am mereu la mine ochelarii "de soare". Chit că cei mai mulţi deja i-au ascuns prin cutiile cu "accesorii de vară".

Inutil să spun că cea mai des auzită replică în ultimele zile a fost "mamă, da' ce soare-i afară!", urmată îndeaproape de "o porţie de soare, vă rog!". De după rama ochelarilor, sprânceana mi se ridică aproape indignată. Adică, care-i faza? Dacă nu mai e vară, gata, nu mai am voie să port ochelari de soare? E ciudat aşa, să vezi pe cineva îmbrăcat tomnatic şi cu ochelarii pe nas, nu? E de-a dreptul ieşit din comun să nu fi renunţat la ei, nu-i aşa? E indecent, e stresant, e dureros şi pe nervi călcător, nu? Da' de ce? Adică, cu ce te afectează pe tine, vajnic păstrător al tradiţiei, faptul că eu stau cu ochelarii pe nas? Cu ce te atinge? Nu-ţi dă voie să dormi noaptea acest amănunt? Nici dacă-mi luam costumul de clovn şi mergeam cu el pe stradă nu ştiu dacă te-ar fi afectat cu ceva, darămite faptul că nu renunţ nici în ruptul capului la accesoriul meu propriu şi personal.

Şi-atunci care-i faza? Nu ştiu să existe vreo lege care să spună că n-ai voie să porţi ochelari de soare decât în cele trei luni de vară. Şi chiar dacă ar fi existat, legile sunt făcute pentru a fi încălcate, deci unde-i problema? Cu riscul de a mă repeta: de ce simţi nevoia imperioasă de a te băga în seamă şi de a sublinia vizibilul fapt că da, poate nu e cel mare soare, şi totuşi eu am ochelari. Ţi-am furat caii de la bicicletă? Nu. Aş fi observat existenţa ta dacă n-ar fi fost replica aia expirată încă din copilăria mea? Nu. M-am bătut cumva cu tine pe ultima pereche de ochelari şi eu am câştigat, în timp ce tu ai rămas să-ţi plângi în pumni? Nu.

Păi, şi dacă nici una din variantele de mai sus nu e valabilă, cu ce te "agresează" outfit-ul meu? Observă, şi treci mai departe. Ba chiar poveşteşte-le amicilor, la o pungă de seminţe-n scara blocului, c-ai văzut o nebună cu ochelarii pe nas în timp ce afară stătea să plouă. Da' pe mine lasă-mă-n pace; nu cred că i-am uitat din întâmplare pe nas şi am nevoie să mi se atragă atenţia ce gafă monsruoasă am fost în stare să fac. Şi nu, în nici un caz nu-i voi da jos doar pentru că nu se pupă cu accepţiunea ta vis-a-vis de cum ar trebui să ieşi toamna pe stradă.

Îmi port ochelarii din comoditate. Lumina excesivă mă supără, şi-n plus mă "acoperă". Nu trebuie să salut pe nimeni dacă nu vreau, există mari şanse să nu fiu recunoscută, mă camuflează şi-mi dau o stare de relaxare totală. Başca protecţie UV care, contrar ideii generale, îşi fac simţită prezenţa în orice anotimp.

Nu am nevoie de-un motiv pentru a-i purta; n-am nevoie de-un anotimp care să-i justifice; n-am nevoie de păreri experte care să facă mişto doar pentru că - din nou - nu pricep. Şi dacă vreau să port ochelari de soare şi noaptea, pe bune c-o să-i port. Doar aşa, să crape fierea-n tine că eu pot şi tu nu.

3 surse obligatorii

Am terminat Jurnalism. Nu, nu e o realizare, pur şi simplu aveam nevoie de-o diplomă, şi asta mi s-a părut cea mai accesibilă. Probabil că, dacă m-aş fi implicat mai mult, aş fi fost mare jurnalist, mare. Spun probabil, pentru că-mi lipseşte gena aia care îţi trebuie pentru a urmări informaţia, pentru a o vâna şi pentru a o diseca până la capăt. Sunt mai mult omul opiniilor decât cel al informaţiilor. Aşa că scriu pe blog. Dar ce-am reţinut din ăi trei ani de facultate a fost că o informaţie, înainte de a o da publicităţii, trebuie verificată cu măcar 3 surse. Cu alte cuvinte nu aud eu aşa, un zvon, şi-l trec direct pe hârtie, pentru că zvonuri sunt multe şi, de cele mai multe ori, neadevărate.

De asta, în momentul în care am primit plicul, sprânceana mi s-a ridicat neîncrezătoare. Şi spunea expeditorul că, în 5 zile, Combinatul va exploda. Nu, nu din întâmplare, ci pentru că îi merge din ce în ce mai rău; că va fi o explozie planificată, astfel încât să poată fi încasată asigurarea. Că va fi în plină zi, că vor muri mulţi, că alea alea. Mi se demonstra în cifre situaţia financiară dezastruoasă a proprietarului, argumentarea era mai mult decât convingătoare, ce să zic? Singurul lucru care lipsea era o poză cu cel care va plasa bomba, zâmbind triumfător.

Pro şi contra. Dacă înformaţia e reală, şi-o public, mulţi vor fi salvaţi de la moarte. Bine, se va crea panică, dar dacă bomba va fi oprită la timp, clar voi fi făcut ceva bun. Dacă nu e reală, panica tot se va crea, dar pe urmă voi avea de suferit; acuzaţii mincinoase, alertarea forţelor de ordine degeaba şi, cel mai grav, credibilitate zero.

Şi pune-te, Camelia, pe scormonit, pentru că timpul e scurt, şi n-ai decât o şansă pentru a verifica informaţia. Ca bloger care se respectă, am şi eu sursele şi cunoştinţele mele. Şi-am zis că e un motiv destul de bun pentru a le pune la muncă.

M-am uitat la plic; fără ştampilă, cel mai probabil pus în cutia poştală direct de către autor. Slabe şanse să-l găsesc după plic. Dacă e doar imaginaţie, cel mai probabil e vorba de un angajat nemulţumit, probabil concediat, probabil de curând. Şi mi-am târât corpul până la biroul ăla, de ţine evidenţa angajaţilor. Am zâmbit frumos şi, pentru că secretara e o fostă colegă de liceu, am făcut rost de listă. Bine, bine, şi-acu’? Vreo 20 de nume. Nu-s multe, da’ cum îl găseşti pe ăla de ar putea concepe o poveste?

Am lăsat telefoanele pe mai târziu şi m-am dus să verific situaţia financiară. Să văd dacă cifrele pe care le aveam eu se pupă cu cele existente la Finanţe. Nu, aici nu m-am putut descurca singură. Am apelat la Economicul de la ziar. Şi, ghici ce? Nu prea se pupă. Şi-am dat din coate în stânga şi-n dreapta. Şi nu, situaţia financiară a patronului nu e disperată deloc. Ba chiar plănuieşte să-l vândă-n câştig frumuşel.

Mister total. Gândesc mai bine c-o ţigară, aşa că m-am dus acasă, să-ncep sesiunea de telefoane. Deja mai sunt 3 zile în care pot afla ceva. Din 20 de inşi concediaţi, doar vreo 5 au mai rămas pe plaiuri mioritice. Restul sunt bine mersi pe-afară, făcând ce fac ei pentru a câştiga bani. Deci, îi pot exclude. Am nevoie de sursă pentru a da de capăt chestiei ăsteia.

2 zile, şi 3 inşi pe care nu-i pot localiza de nici o culoare. 3 indivizi care mă despart de adevăr. Sursele mele îmi spun că informaţia e falsă. Da’ dacă nu e? Dacă-n două zile chiar explodează matahala de Combinat? Dacă o să plouă cu sânge şi eu ştiam, şi n-am făcut nimic pentru a stopa chestia asta?

Spre seară sună la uşă. Două persoane. Tată şi fiu. Fiul, cam spăsit. Vreo 15 ani. Tatăl, cam plouat. I-a găsit originalele de la informaţie. Era o poantă. A vrut să vadă dacă poate să creeze panică. Pur şi simplu s-a gândit că ar fi fain să se joace cu informaţiile. Să vadă dacă merge. Pe bune că-mi venea să-l strâng de gât. Aproape 4 zile am alergat, am vorbit cu persoane cu care nu voiam neapărat să vorbesc, am semănat semne de întrebare peste tot pe unde-am fost, şi el îmi zice că s-a jucat. Cum să nu-l scuturi puţin? Norocul lui că la morală nu mă prea pricep.

Da, informaţie falsă. Dacă aş fi publicat-o din prima, clar m-aş fi făcut de cacao. Aşa măcar, am alergat doar eu, n-am stresat un oraş întreg. Şi nu ştiu dacă are de-a face cu mania de a căuta trei surse, sau e o chestie de bun simţ să nu crezi că tot ce zboară se mănâncă, şi să te gândeşti de două ori înainte de a face o afirmaţie despre care nu eşti 100% sigur. Mă-ntorc la opiniile mele. E mai puţin palpitant, da’ măcar în ele am 100% încredere.

P.S. – în afara faptului că am terminat Jurnalism, totul este pură ficţiune.
P.P.S. – Super Blog, etapa 34.

joi, 18 noiembrie 2010

Facă-se voia mea

Să zicem că ceea ce voi scrie s-ar putea să fie înţeles doar de către cei care au trecut prin asta. Să zicem.

Să zicem c-am avut un câine. Şi l-am avut de mic, şi-am crescut cu el, şi da, probabil că n-am avut mereu timp să-i dau atenţia pe care o merita. Dar a fost un câine şi iubit, şi dorit, şi îngrijit şi, mai presus de astea, a fost câinele meu. Şi să ziceam că-ntr-o zi s-a-mbolnăvit. Rău de tot. Şi, cu toate că am fost cu el la medic, cu toate că l-a chinuit cu tot felul de perfuzii, şi pastile, şi transportat de la cabinet acasă şi invers, i s-au dat câteva zile în care să-şi revină, sau să i se înrăutăţească situaţia. Şi nu, n-a fost ca-n filmele americane, cu happy-end, pentru că nu şi-a revenit. Şi-n momentul ăla au existat două soluţii: să moară repede, cu o injecţie, sau să moară lent, aşteptând să-i cedeze toate organele interne pentru ca, într-un final, să nu-l mai ţină inima. Şi momentul ăla, de aşteptat practic, ar fi fost destul de îndelungat, pentru că era o matahală de animal.

Spune-mi mie, stăpân de câine, ce faci? Pentru că ţi se spune că există 99% şanse să moară; da, ştiu, în principiu speri la 1 ăla la sută. Da' câinele ce vină are că tu eşti egoist, şi speri să se-ntâmple minunea aia despre care ai citit prin cărţi şi cu care ţi s-a-mpuiat capul cât ai fost mic? Cum poţi să-l laşi să sufere literalmente ca un câine? Pentru că avea afectat tot; nu se mişca, nu reacţiona, nu mânca, nu nimic. Chemi medicul să-i facă injecţia? Îl chemi. Dintre două morţi, i-o alegi pe aia pe care, probabil, ai prefera-o şi tu, pentru că el n-are cuvinte să-ţi spună să-l laşi să plece, să nu-l mai doară. Şi poate că nici nu pricepe de ce îl laşi să-l doară, pentru că, de obicei, făceai un mumbo-jumbo şi-i trecea durerea; da' nu şi-acum. Şi-atunci faci mumbo-jumbo-ul suprem, chiar dacă te rupe.

Nu credeam să spun că sunt de acord cu eutanasierea. Dar da, sunt. În anumite condiţii. În condiţiile în care nu mai există nici o şansă, şi-n condiţiile în care e făcută regulamentar, cu injecţie care să-l adoarmă, nu cu toate tâmpeniile care l-ar face să sufere mai mult.

Nu mi se pare că e asumare de rol de dumnezeu. Pentru că, dacă ar fi fost, aş fi putut să-l fac bine. Aşa, e doar un gest mai puţin sadic decât acela de a-l lăsa să se chinuie. Cum faci diferenţa? Păi, dacă-l vezi că e mai mult mort decât viu, şi medicul ridică neputincios din umeri, cred că e momentul. Dacă e uşor? În nici un caz. Da' e un gest mai puţin egoist.

Şi pentru că totul a pornit de la o întrebare de genul dacă eutanasierea ar fi o variantă şi pentru oameni, spun aşa: da, şi cu asta sunt de acord, în măsura în care cel în cauză o cere. Pentru că nu vrea să mai fie bolnav, pentru că situaţia medicală nu s-a îmbunătăţit, ba din contră, atât timp cât e în totalitatea facultăţilor mentale şi-şi doreşte acest lucru, de ce nu?

Din punctul meu de vedere, fiecare e stăpân pe viaţa lui; şi dacă cineva consideră că nu mai poate duce da, mi se pare normal să-l laşi să hotărască momentul în care va muri. Şi letala asistată de medici, în condiţiile fără ieşire, mi se pare ok. Adică, încă se mai dă pedeapsa cu moartea unora care-şi doresc să trăiască, fie doar şi între 4 pereţi ai celulei; unei persoane care nu mai poate trăi, care n-a greşit cu nimic, dar care e condamnată oricum la moarte de către...divinitate (?) îi refuzăm acest lux. Nu e tocmai echitabil.

Or să fie invocate acele minuni care pot oricând să intervină. Eu n-am auzit de ele decât prin filme şi prin cărţi demult scrise. Şi cum poţi să-mi vorbeşti de minuni, când nu s-a întâmplat nici cu câinele, nici cu pisica mea, cu toate că am cerut-o cu toată tăria? Şi cum îmi poţi vorbi de minuni când aştept să se întâmple una care nu implică nici trezit din morţi, nici vindecări miraculoase, ci doar un simplu gest, ba poate şi vreo două cuvinte, şi nu se-ntâmplă? Vorbeşte-mi de voinţă umană, şi s-ar putea să te cred. Minunile nu se mai întâmplă demult.

Prea mult 3D?

3D. Adică să fiu eu acolo, în miezul evenimentelor. Chit că e vorba de-un joc sau de-un film. Să-mi sară inima când apare inamicul de după colţ, sau când dinozaurul ăla mare şi rău vine atât de aproape, că mai că mi-e teamă să nu-mi rupă cămaşa. Sună bine. Pentru mine, care am jucat primele jocuri încărcate de pe casetă, alb-negru şi cu grafică ceva mai involuată decât cea a primului Super Mario, 3D-ul pare adus direct dintr-un SF. Nu vreau să mă gândesc că, dacă i-aş pune bunică-mii ochelarii pe nas şi-aş pune-o să se uite la un film 3D, e posibil să facă infarct. Adică, ea a prins perioada în care filmele erau doar la cinema, ba chiar e posibil să fi prins şi perioada filmului mut dacă stau şi mă gândesc bine. Deci da, de la film mut la film 3D şi de la păpuşi de porţelan la ditai jocul 3D, mi se pare un salt cam prea mare pentru biata ei inimă.

Dar, revenind la 3D. Pentru că AMD a lansat noua serie de plăci grafice AMD RADEON 6000, cu care cică au mai făcut un pas în evoluţia tehnologiei 3D. Şi mă gândesc eu aşa... Evoluţie a tehnologiei 3D. Ce-nseamnă asta pentru mine? Păi, pentru mine, care nu m-am învrednicit să văd un filmuleţ 3D de 7 minute pentru că mi-a fost mult prea lene şi nici n-am murit de curiozitate, mai nimic. Pentru mine, care nu mai pot juca cum trebuie un joculeţ 3D pentru că mi se face rău instantaneu, iar mai nimic. Pentru cei pasionaţi de ea, pentru cei ce pierd nopţile cu sticla de suc şi punga de chips-uri pentru că n-au reuşit să treacă de nu’ş ce nivel, presupun că reprezintă aproape totul. Aşa că ei vor fi clar încântaţi de Radeon 6000.

Cum văd eu evoluţia 3D? Păi, simplu. La cât suntem de încăpăţânaţi – ca specie, adică – mă-ndoiesc că ne vom lăsa până nu vom reuşi să recreem realitatea. Zic aşa: în timp, chiar cred că e posibil să se ajungă la camere mari, în care să-ţi pot selecta programul dorit şi să joci 3D, în mărime naturală, ce scenariu doreşti. Şi să fie atât de real, încât să nu mai vrei să ieşi, să revii la lumea reală. Cred că vom ajunge să cumpărăm dotările necesare pentru o astfel de cameră direct de la magazin. Că vom putea să comandăm realitatea care ne convine, pentru a o avea pe termen nelimitat, în casa proprie şi personală. Cred că, în timp –repet – 3D va fi egal cu realitatea virtuală nu doar pe monitor sau pe ecranul televizorului. Că va deveni parte integrantă din noi. Că distracţia de week-end nu va mai fi o plimbare la munte sau un paint-ball în natură, ci direct în realitatea virtuală. Că nu va mai trebui să ne luăm concediu pentru a vedea Luvrul, pentru că-l vom avea acasă. Şi da, că într-un final, vom deveni sedentari, ahtiaţi după 3D, dependenţi de ceea ce poate oferi cu atâta uşurinţă.

Şi nu mi se pare doar o perspectivă de SF. Suntem deja parte din ceea ce bunica, în tinereţea ei, considera SF.

P.S. – Super Blog, etapa 33.

miercuri, 17 noiembrie 2010

Pe afară-i vopsit gardul...

"Mă îmbrac pentru imagine. Nu pentru mine, nu pentru public, nu pentru modă, nu pentru bărbaţi."
Marlene Dietrich

Mie-mi plac femeile aranjate. Nu neapărat să fie 24/24 pe tocuri, pentru că înţeleg că poate fi obositor, dar să se vadă pe ele că-s aranjate. Că tricoul ăla, chiar dacă are o aparenţă neglijentă, a fost studiat cu atenţie înainte şi cuta aia e pusă intenţionat acolo; că s-a uitat, înainte de a ieşi pe uşă, de mai multe ori în oglindă, şi-a studiat manichiura, coafura, şi-a aranjat încă o dată eşarfa, a schimbat geanta de pe stânga pe dreapta şi invers pentru a vedea cum îi stă mai bine, şi-apoi, înainte de a închide uşa, şi-a spus în gând "perfect". Să ştie mereu ce a purtat cu o zi înainte, pentru a nu se repeta; nota discretă de parfum, accesoriul ăla de-i stă atât de bine, nuanţa pe care şi-o pune pe buze, fiecare amănunt pe care nu-l uită în nici o zi, pentru că e aranjată pentru ea, nu pentru alţii.

În ordinea asta de idei, evident că nu-mi plac femeile şleampete. Femeile care se trezesc dimineaţa, iau prima haină care le pică-n mână din şifonier, eventual aruncă de două ori cu pieptenul prin păr şi ies din casă. Alea de nu se uită să vadă dacă bluza chiar se potriveşte cu pantalonii, care ignoră, pentru a nu ştiu câta oară, să folosească un parfum, care se ghidează după principiul "las-o, bă, că merge-aşa". Cele pe care nu le vizualizezi altfel decât bibliotecare, da' din alea acrite şi nervoase, fără pic de senzualitate, cenuşii, fără nimic pozitiv care să-ţi atragă atenţia asupra lor. Femeile alea pe care nu le observi decât pentru că-s şleampete, nu pentru că te-au făcut să gândeşti un "wow" de bine.

Bun... Da' să zicem că există şi categoria asta de femei, să zicem că merită şi ele să trăiască, să zicem că pentru unele chiar e păcat că nu le-a învăţat nimeni cum şi ce să facă pentru a ieşi din zona gri.

Ei, dilema intervine în momentul în care una din două: ori au pus ochii pe cineva, şi-s la vânătoare, ori sunt la început de relaţie. Pentru că atunci intervine transformarea. Deja nu mai sunt cenuşii. Învaţă subit cum e să mergi pe tocuri, scot din fundul şifonierului şi rochiţe, şi fustiţe, ba chiar dezgroapă şi trusa de machiaj; parfumul? Cel puţin în perioada asta nu va mai lipsi din "repertoriu". Deja sunt delicate, feminine, aranjate. Nu ştiu să meargă pe tocuri? Nu contează! Se chinuie. Merg parc-ar călca în străchini, mai au puţin şi-şi rup picioarele, nu-i nimic! Efortul contează. Şleampăt? Care şleampăt? Acest adjectiv nu le mai caracterizează. Deja le vezi cum se trezesc cu două ore mai devreme, şi-şi încep noul ritual de înfrumuseţare. Dă-i cu gel de duş, dă-i cu şampon, mai bagă şi-o mască, aleargă cu bigudiurile prin casă, vezi că s-a încălzit apa pentru manichiură, schimbă dresul că s-a dus firul, calcă rochia, studiază tocul, schimbă-i flecul, dă cu peria pe haină, mai adagă şi-un strop de cremă de ghete pentru strălucire, uff, nu s-a uscat încă oja, pensează rapid, unde-i fixativul? Mă rog, chestii demult uitate şi dezgropate acum, o dată cu noua achiziţie.

Şi stau eu şi mă-ntreb aşa: chiar e nevoie de perspectiva unei împerecheri pentru a începe să ai grijă de tine? Adică, propria ta fiinţă nu e de ajuns pentru a face toate chestiile astea în mod regulat? Dacă eşti solo sau combinată de ani de zile, asta înseamnă că-ţi permiţi să te neglijezi? Şleampăt devine istorie doar în momentul în care ai antenele îndreptate către cineva?

Eu ştiu una şi bună: mă-mbrac să arăt bine, pentru că mă simt eu bine aşa. Constant. Chit că sunt sau nu cu cineva. Adică, îmi place ca acelaşi tratament să-l primesc şi eu din partea celeilalte persoane. Dacă m-aş lăsa pe-o ureche doar pentru că a trecut prea mult timp, aş simţi că nu mă mai respect pe mine. Şi asta e nasol. Pentru că dacă nu mă respect eu pe mine, cum pot avea pretenţia ca ceilalţi să mă respecte? M-aş simţi un nimeni, m-aş simţi cenuşie, m-aş simţi insignifiantă. Şi asta ar fi mai grav decât dacă n-aş exista deloc.

Deci, şleampete din întreaga lume, dacă nu se poate altfel, rămâneţi aşa. Dacă ştiţi că se poate mai bine, evoaluaţi. Dar păstraţi-vă constante. Nu-i o afacere să te schimbi doar pentru câteva luni, pentru a reveni, mai apoi, la vechile obiceiuri. Şi dacă schimbarea n-o faceţi pentru voi, mai bine n-o faceţi deloc. Efectul va fi acelaşi.

marți, 16 noiembrie 2010

Să fie sânge!

Nu-s o persoană violentă. Nu visez râuri de sânge şi o masă de tortură nu e tocmai idealul meu de după-amiază fain petrecută. Mi se ridică supărător de mult sprânceana când aud de femei bătute şi mă zburlesc cu totul când aud de violenţă pe animale. Din când în când, recunosc cu lăbuţa pe inimă, mai am impulsuri. Impulsuri care-mi spun că aş fi în stare să văd roşu. Şi-atunci nimic nu e prea puţin; rotule decupate, scalpare artistică, cârlige de pescuit sub unghii. O fracţiune de secundă, după care-mi trece. Îmi trece pentru că, în ciuda cuvintelor care se-nghesuie à la Lautréamont, faptele-n sine cer prea mult abandon de sine. Şi nu cred că aş fi în stare. Şi da, ştiu că am tendinţa de a-mi lăsa imaginaţia să zburde liberă; uneori ajunge până pe câmpiile veşnicei vânători, şi trebuie s-o trag înapoi, pentru că risc să rămân fără.

Dar, revenind la violenţă. Sau la cruzime, cum vreţi s-o denumiţi. A mea se limitează la imaginaţie. Şi nu, n-o să amintesc de ăi de-şi snopesc în bătaie femeia şi copilul; nici de ăia de se bat între ei doar din lipsă de ocupaţie. Nu. O să fie despre ce numesc eu cruzime maximă şi violenţă fără de limite.

Când eram mică, mergeam în vizită la un nene. Nene cu familie şi copii. Stăteau la curte, ceea ce mie mi se părea paradisul pe vremea aceea. Fugăream găinile, mă jucam cu porcul, prindeam câte o mâţă şi-o iubeam teribil, şi ajungeam la câine. Un câine oareşcare. În fundul curţii, la mama dracului faţă de restul lumii, într-o cuşcă cât de cât decentă, şi-n lanţ. Şi, frate, nu pricepeam de ce trebuie câinele cu pricina să suporte lanţul. Pentru ca meniul să fie complet, câinele ăla era hrănit cu mămăligă sau cu lături. Da, din alea de le dădeau porcilor, îi dădeau şi lui. Şi mă-ndoiesc că era foarte fericit pentru că, în momentul în care şuteam câte un colţ de pâine şi i-l dădeam, era în stare să stea şi-n cap pentru el. Asta numesc eu cruzime.

Am nimerit din întâmplare la nişte rude demult uitate. Habar n-am cum le cheamă, sau ce aţă mă leagă pe mine de ele. Doi câini. Tot în lanţ. Da' ce spun eu câini? Spectre. Nişte caricaturi. Nu mai aveau voce nici să latre. Pacă erau scoşi din filmele cu zombi. Hrăniţi, la fel, prin preamăreaţa milă a stăpânului cu coji de mămăligă. Asta, după mine, tot cruzime se cheamă.

Trec zilnic pe lângă nişte blocuri. Raiul pisicilor, pentru că sunt câteva pe care le cunosc de ani buni. Fac pui, cresc, mai torc, sunt hrănite zilnic, ba unele dintre ele sunt mai dolofane decât mâţa mea care refuză să pună şunculiţă peste şunculiţă. Câinii şi-au tras zgardă, au făcut pace cu mâţele adiacente, mă rog, e un loc propice pentru animale. Şi se practică o chestie: cutare de nu şi-a sterilizat animalu' la timp, când se trezeşte cu puiii în braţe, vine şi-i lasă acolo. Cu alte cuvinte îi abandonează, pentru că a văzut el că acolo le e bine, şi nu-i goneşte nimeni, ba chiar sunt hrăniţi şi adoptaţi de către gaşca de animăluţe deja existentă. Asta cum se cheamă?

Da' abandonul de animale pentru că, atunci când l-ai luat, era pufos şi mic, şi-ntre timp a crescut, şi nu mai ai nici chef, nici chef să-l ţii, cum se cheamă? Da' faptul că te duci în concediu şi uiţi câinele-n lanţ, fără apă şi mâncare, ce denumire poartă? Da' faptul că l-ai pierdut, dintr-o întâmplare nefericită, şi după două zile renunţi să-l mai cauţi, ce e? Da' să-l baţi pentru că ai probleme cu nervii, şi-ai face mai bine să te cauţi la un medic decât să-l snopeşti pe el în bătaie? Da' pornirile alea teribiliste în care dai foc mâţei? Da', până la urmă, crescutul de hamsteri sau nutrii pentru că ai chef de-o haină de blană, ce mai e? Păi, dacă decupatul de rotulă pe care-l execut eu mintal se cheamă cruzime, toate chestiile astea reale ce-s? Jocuri de copii? Mijloc de distracţie? Amuzament?

Şi nu, nu merge nici măcar faza că totul e relativ; pentru că relativitatea n-are ce căuta în relaţia om-animal. Pentru simplul motiv că, dacă tu percepi relativitatea, el un şut în fund o să-l priceapă ca pe-o lovitură, şi-atât. Şi da, am nervi. Şi da, în momentul de faţă vizualizez o scalpare. Una mică de tot, în dreptul spirit al zicalei "ochi pentru ochi".

Dragoste la prima vizualizare

Primul monitor pe care l-am văzut şi l-am atins era încă pe atunci considerat o fosilă. Nu ştiu dacă era mai mare de 14-15 inch. Cert e că mai făcea şi figuri, se dădea peste cap, se stingea fără să te avertizeze, mă rog, fiţe de monitor. Când mi-am luat sistemul, lucrurile deja evoluaseră. Am avut un CRT de 17 inch, care era ok. Adică, n-am de ce să mă plâng. În afara faptului că era extem de greu să-l întorc în momentul în care voiam să văd un film direct din pat, trecând peste faza că nu mai aveam loc mai deloc pe birou din cauza lui, sau că-mi lua o veşnicie să-i curăţ partea dorsală, din punct de vedere al imaginii era stas. Mă împrietenisem cu el, ne înţelegeam bine, totul a fost perfect până-n momentul în care a trebuit să-mi pun ochelari. Vederea mea perfectă nu mai era „atât de perfectă”. Să ne-nţelegem; la muncă aveam tot CRT-uri. 8 ore la muncă, başca încă vreo 4 acasă făceau un total de 12 ore CRT.

Şi-atunci mi-am zis că ceva trebuie să se schimbe. Dacă nu vreau dioptrii din ce în ce mai mari, măcar monitorul să-l schimb. Întâmplarea a făcut ca monitorul meu să devină LCD cam în aceeaşi perioadă prin care s-au metamorfozat şi cele de la servicu. De-un an şi ceva am aceleaşi dioptrii, moştenire CRT.

Nu, nu zic că LCD-urile îmi dau senzaţia de ochi odihniţi. E imposibil pentru cât timp petrec eu în faţa compului. Da’ măcar am scăpat de durerile constante de cap şi sper să nu trebuiască să-mi fac updatare de ochelari prea curând.

Nu, n-am de gând să-mi înlocuiesc monitorul actual. Mă-nţeleg prea bine cu el. Da’ m-am uita la ce a lansat Asus-ul de curând. Led Designo le zice. Că-s subţiri (16.5 mm), că au diagonale între 20 şi 23.6 inch, că au timp de răspuns de 2 ms şi că folosesc LED-uri ecologice, fără mercur, ceea ce înseamnă că reduc consumul de energie cu până la 45%; că-s compatibile Full HD, că oferă imagine stabilă minimizând oboseala ochilor, şi că pot fi ajustate cu un singur deget. Asta spun producătorii. Eu spun că arată bine. Pentru că da, în continuare sunt axată pe design, şi-atât timp cât arată bine, pe mine m-ai convins să-mi placă.


Întrebarea care se pune e cât de mult contează pentru mine monitorul. Păi, destul de mult. Nu de alta, da’ pot avea super sistemul, dacă-mi lipseşte monitorul, mai puţin probabil să mă descurc. Ce cer eu de la un monitor? Diagonală de măcar 17 inch, ca să nu trebuiască să mă apropii prea mult de el, pentru a distinge detaliile şi da, pentru a putea vedea un film direct din fundul patului fără prea mari probleme.

Culori reale; adică portocala aia s-o văd eu portocalie, nu bătând spre-un roz bombon, pentru că încep să mă îndoiesc de percepţia mea prima dată, în loc să mă gândesc că s-ar putea să fie de la monitor.

Să fie uşor de mutat, să nu ocupe mult loc, să nu-mi bat foarte tare capul până să-i găsesc unghiul perfect, înclinaţia ideală. Sunt comodă din fire, şi-mi place ca unele chestii să fie uşor de schimbat; şi astea sunt pe lista mea de „schimbări deloc dificile”.
Şi da, mai îmi place o chestie: în momentul în care-l vede cineva, să-şi dorească unul la fel. Să facă ochii mari şi să spună cât e de fain.

Partea cu consumul de energie da, ar trebui să mă impacteze, da’ mă gândesc la ea în momentul în care sting monitorul când plec de-acasă sau când dorm. În rest, nu ştiu cât consumă actualul, nu vreau să ştiu, n-am stat niciodată să compar acest lucru când a trebuit să mă decid asupra lui. Recunosc sincer.

Şi poate suna ciudat, dar prima dată când mă uit la un monitor, mă uit la cum arată. Nu la performanţe, pentru că oricum n-aş şti să deosebesc fazele cu rata de contrast sau rezoluţia optimă. La cum arată, la cum ar arăta la mine pe birou, la cum s-ar integra în designul camerei mele. Ştiu, tipic feminin, da’ asta e...

Cu riscul de a mă repeta, nu, n-o să-mi schimb monitorul doar pentru că Led Designo oferă cam tot ce cer eu de la monitor. N-o să-l schimb pentru că merge, încă merge bine, încă îmi place de el. În viitor.. În viitorul în care voi decide eu că e timpul să-l schimb, probabil vor exista deja nepoţeii Led Designo, şi voi avea de unde alege fără probleme.

P.S. – Super Blog, etapa 32.

luni, 15 noiembrie 2010

Hainele cele noi ale Azerty-ului

Scriam acu’ ceva timp în urmă despre cum aş promova relansarea unui magazin online. Ei, Azerty şi-a schimbat finalmente hăinuţele, şi-a apărut mai albastru decât m-aş fi aşteptat. Ţinând cont de faptul că-s un fan al albastrului, acest lucru n-a putut decât să mă bucure.

Ei, şi ar trebui să vă povestesc despre argumente pro şi contra noii imagini a site-ului. Să purcedem deci şi să vedem care sunt lucrurile care m-ar impacta prima dată când aş ajunge pe o pagină de profil:
- categorii bine definite, astfel încât să găsesc direct ceea ce caut. Adică, dacă eu intru cu scopul sigur şi precis de a-mi cumpăra o placă video, de exemplu, să o găsesc fără prea multe probleme. Are.
- posibilitatea de a filtra produsele după preţ şi producător. Are. Ba chiar, pentru cei care ştiu cu ce se mănâncă tehnologia, are posibilitate de filtrare după tot soiul de chichiţe, ajungând chiar la filtru după greutate.
- explicarea sistemului de cumpărare, astfel încât să nu-mi bat capul cu presupuneri. Are. Are explicaţii detaliate despre cum poţi cumpăra, cum poţi plăti, uşurel şi step by step, ca pentru începători.
- căsuţă de căutare care chiar merge, are. Adică, dacă am chef să găsesc rapid toate produsele unei anumite mărci, de exemplu, mă pot baza pe căutare, fără a mai naviga din categorie-n categorie.
- numere de contact, în caz că vrei să auzi o voce umană care să-ţi răspundă la întrebări. Adresa fizică a magazinului, în cazul în care te hotărăşti să le impingi o vizită, cu tot cu program, pentru a nu risca să ajungi exact când se închid uşile.
- şi da, ca să închid categoria de plus-uri, îmi place alb-albastrul, fără nici o afiliere microbistă. Nu m-a atacat vizual, nu mi-a disturbat retina, ba chiar m-a făcut să mă joc ceva timp cu butoanele de categorii. După cum am spus, albastrul e una dintre slăbiciunile mele...

Trec rapid la partea cu minus, pentru că, până la urmă, nimic nu e perfect.

Prima dată când am ajuns pe pagină, m-a întâmpinat o „hologramă”; o tipă care spunea ea acolo frumos tare de tot juma’ de minut de poveste. Partea negativă e că, atunci când am intrat din nou, n-a mai vrut să apară. La fel s-a întâmplat şi cu „holograma” masculină, care auzea sirene şi mă-ndemna să dau click pe el.Evident că nu m-a putut abţine, şi l-am clicăit. Nu, nu mi-a explodat compul când am făcut asta. M-a dus direct pe altă pagină, unde mi se explica diferenţa dintre un Windows cu licenţă şi unul fără, de unde am dedus eu că Azerty.ro si Microsoft au aşa, ca un soi de parteneriat, pentru a propaga idea de stop piratării sistemelor de operare. Deci, reiau, faptul că „hologramele” mi s-au arătat o singură dată, e pe minus; nu de alta, dar încep să mă îndoiesc că le-am văzut cu adevărat...

Axată pe partea vizuală cum sunt, n-am putut să nu observ şi că există vreo câteva produse fără imagine; adică, acu’ spun sincer, o denumire gen OCZ Agility 2 2.5 120GB SATA2 MLC mie, una, nu-mi spune absolut nimic. Deci voi sări peste produsul cu pricina fără a simţi impulsul de a verifica ce-i cu el. Dacă ar avea o poză-n schimb, mi-aş da seama că e vorba de-o memorie şi, în căutare de memorii fiind, aş vizita-o, mai ales că e şi la secţiunea de produse recomandate.

Mesajul „pentru că tu eşti important” e cam pe acelaşi principiu cu „clientul nostru, stăpânul nostru”. Menit să gâdile orgoliul vizitatorului. Ăsta-i un punct neutru. Adică, mie nu-mi place să fiu „gâdilată”, dar nu mă chinuie la nivelul neuronilor; pentru cei cărora le place strategia, cred că e un mesaj binevenit. Cred.

În principiu, cam asta ar fi povestea noului site Azerty. E aerisit, e bine structurat din punctul meu de vedere, dă posibilitatea de a găsi rapid ceea ce caut, cu tot cu detaliile adiacente. „Hologramele” şi pozele presupun că-s scăpări tehnice, care vor fi rezolvate-n timp. Ca să spun mai mult, ar însemna doar să mă întind fără rost. Aşa că mai spun doar atât: e fain să vezi că, din când în când, până şi site-urile îşi schimbă hainele. Nu de alta, dar acelaşi design, în timp, poate deveni foarte plictisitor...

P.S. – Super Blog, etapa 31.
Related Posts with Thumbnails
 

Blue Jasmine Template by Totul despre Blogger